Modelul experienţial în psihoterapie şi consiliere psihologică

Artterapia

Artterapia se defineste ca fiind un grup de metode psihoterapeutice în care

rolul central în recuperarea bolnavului îl joaca creativitatea artisticã.

Tardieu face unele consideratii diagnostice în 1872 pe marginea productiilor

artistice ale bolnavilor. Hayer si Paneth utilizeazã în 1929 desenul în cursul
psihoterapiei.

Se sprijinea pe tendinta spontanã a omului de a se exprima prin creatie.

Dinamica grupului se adaugã efectului revalorizant al reusitei în actiune.

Orice mijloc de creatie, în special artistic oferã câmp de actiune

psihoterapeuticã. Se folosesc: cãile de expresie plasticã, pictura, modelaj si
sculptura; expresivitatea mimicogestualã, creativitatea poeticã, expresivitatea
scenicã si dansul.

În timpul sedintelor de psihoterapie, subiectul are ocazia de a se exprima

(scãzându-si nivelul tensional), stabileste relatii cu grupul de pacienti (intrã în
dinamica grupului), cu psihoterapeutul si cu instructorul artistic, isi remodeleazã
atitudinea. Tedintele de creatie pot fi alternate cu unele în care sã se facã
interpretarea creatiei. O sedintã dureazã între 1-2 ore, cu o frecventa sãptãmânalã
sau bisãptãmânalã într-un numãr de 15 - 20 de sedinte.

Diverse psihoze, în special cele schizofrenice, parafrenii, nevroze isterice,

nevroze obsesivo-fobice sunt indicate pentru artterapie. Metodele sunt larg folosite
actualmente, deseori în completarea altor procedee psihoterapeutice si a
ergoterapiei.

În S.U.A se foloseste cu rezultate apreciate “finger painting” (pictura cu

degetele) în tratamentul psihoticilor.

Dansul si expresia mimicogestualã îsi gãsesc aplicabilitatea în mod special

în tulburãrile psihosomatice, dismorfofobii si tulburãri isterice.

Artterapia foloseste arta ca mijloc de expresie pentru comunicarea

gandurilor, atitudinilor, conflictelor, sentimentelor mai degraba decat tintirea spre
judecarea produselor finale estetice dupa standardele externe.

Aceste mijloace de expresie sunt la indemana oricui, nu sunt doar daruri

artistice. In zilele noastre artterapia este utilizata cu succes atat in diagnosticarea si
tratarea tulburarilor psihice cat si pentru optimizare si dezvoltare personala.
 Una dintre functiile majore ale artterapiilor expresive este incurajarea si
dezvoltarea unor relatii interpersonale mai bune si intensificarea comunicarii
interpersonale. Artele vizuale ajuta persoana sa se integreze intr-o situatie sociala,
sa coopereze in grup.

Participantii au posibilitatea de a-si elibera tensiunile , de a-si exprima

emotiile si de a comunica cu ceilalti prin modalitati foarte diferite de cele
cunoscute pana in acel moment. Pentru a ne putea exprima avem nevoie de multe
ori de un mediu sau de un grup care sa ne ajute, sa ne dea incredere, sa ne
valorizeze si sa corespunda nevoii de siguranta

Tehnicile utilizate in artterapie sunt desenul, pictura, modelajul de plastilina

sau lut, colajul din elemente independente (plante sau elemente textile), miscarea,
metafora, teatrul. Ganduri, atitudini, modalitati de actiune, de decizie, tipuri de
comunicare si de realtionare in grup sunt devoalate, aduse la suprafate prin
intermediul tehnicilor artistice enumerate mai sus. Participantii au astfel
posibilitatea de a se cunoaste prin intermediul produsului finit realizat. Ei pot
observa ceea ce le place sau ce nu le place la propria persoana. Vad cum pot sa
imbunatateasca propriul comportament si chiar isi propun pasi de actiune pentru o
mai buna performanta in situatia data.

Mecanismul psihologic pe care se bazeaza utilizarea acestor tehnici este

proiectia. Artele vizuale constituie o cale de evaluare a personalitatii, a
capacitatilor si dificultatilor de a se adapta la mediul social. Problemele
neconstientizate sunt exprimate simbolic in produsele creatiei artistice ale
persoanei. Valoarea artterapiei este si educationala.

Participantii invata astfel sa comunice mai adecvat, spontan, sa-si

constientizeze mai clar pozitiile, atitudinile si sa-i inteleaga mai bine pe cei cu care
intra in contact. Efectul consta intr-o mai buna socializare, performanta mai buna,
relationare si comunicare adecvata cu colegii si sefii.

Desenul nu e numai o modalitate de autocunoastere si de autodezvoltare, ci

si un mijloc de comunicare si de intrare in relatie cu alte persoane, prin utilizarea
desenului in grup. Culorile alese, tipul de instrument pentru desen, modul in care
deseneaza, suprafata ocupata pentru a se exprima, toate acestea sunt detalii foarte
importante pentru cunoasterea persoanei. Desenul ii ajuta sa comunice, sa accepte,
sa se revolte, sa coopereze cu colegii de grup.

Exista o corespondenta intre culori si trairile, emotiile, dorintele, nevoile,

gandurile unei persoane. Interesant este ca nu exista un limbaj universal al
culorilor ci fiecare culoare are o semnificatie unica pentru fiecare persoana, iar
asocierea tine de experienta persoanei, de structura interna etc.

Prin desen membrii grupului au posibilitatea sa-si reaminteasca intamplari

petrecute anterior, sa retraiasca evenimente conflictuale cu cei apropiati si sa
ajunga sa le vada acum intr-o noua lumina. Desenul constituie si un mijloc de
forare in timp printre amintiri, si de aducere la lumina a acelor situatii neacceptate,
neintelese si mai putin lamurite.

Colajul este realizat prin lipirea sau atasarea de materiale de o mare varietate
pe panza sau pe hartie. Pot fi utilizate in colaj: hartie de orice tip, variate texturi,
lucruri moi si aspre, nasturi, poleiala, frunze, seminte. Colajul poate fi realizat in
multe feluri similar cu pictura sau jocul cu nisip.

Colajul ajuta la dezvoltarea imaginatiei si a creativitatii, la deblocarea

resurselor participantilor, la eliminarea obstacolelor

PSIHOTERAPIA EXPERIENŢIALĂ
Orientarea experienţială în psihoterapie porneşte de la critica orientărilor
deterministe ce consideră omul ca fiind implacabil determinat şi supus conflictelor
inconştiente, reprimate care ghidează existenţa.
Psihoterapia experienţială consideră că abordarea directă, cât şi cea
comportamentală transformă omul în robot, care e depersonalizat, fragmentat,
condus şi analizat. Demersul experienţial constă în valorificarea disponibilităţilor
fiinţei umane.
Idealul acestei psihoterapii constă în faptul că, creează omului
spontaneitatea, creativitatea, autenticitatea. Se pune accent pe trăirea emoţiei şi
experienţei prezente. Trăirea experienţei este un proces mai mult afectiv decât
cognitiv, fiind mai mult subiectiv şi conducând ulterior la conceptualizări implicite
şi căpătând semnificaţii profunde pentru pacient.
Psihoterapia experienţială dispune de o serie de direcţii principale. În primul
rând este vorba de filosofia acestei terapii, şi anume filosofia existenţială care
presupune utilizarea dialogului pacient- terapeut. A doua direcţie este
psihosomatice ce pune accent pe tehnici nonverbale cu care se insistă pe
concentrarea atenţiei pe propriul corp, iar cea de-a treia vizează abordarea
spiritului asemănătoare cu abordarea religioasă ce pun accent pe transcenderea
experienţei individuale şi pe ridicarea omului la un nivel superior conştiinţei.
Psihoterapia centrată pe client C. Rogers.
Dezvoltată ca o reacţie la psihanaliză şi înlocuind termenul de pacient cu cel
de client, autorul ei considera că psihoterapia este un proces de constrângere ce
împiedică forţele naturale de autovindecare ale organismului să se manifeste liber.
Obiectul principal al psihoterapiei îl reprezintă ajutorarea pacientului să se
accepte pe sine. Terapeutul stabileşte un climat psihologic în cadrul căruia clientul
se simte acceptat în mod necondiţionat, înţeles şi valorizat ca persoană.
În acest climat el se simte liber să-şi exploateze gândurile şi sentimentele
reale acceptându-şi furia ca şi alte sentimente urâte ca fiind păţi ale propriului Eu.
Pe măsură ce imaginea de sine devine congruentă cu experienţele, oamenii
devin tot mai toleranţi cu ei înşişi, deschişi la noi experienţe şi perspective, mai
bine integraţi
 În terapia centrată pe client, terapeutul nu dă răspunsuri la întrebări, nu le
interpretează, nu sesizează prezenţa conflictului inconştient; nici măcar nu
intervine activ în discursul clientului, doar ascultă cu atenţie; cu sentimentul de
acceptare pasivă interpretarea clientului doar pentru a formula cu alte cuvinte ceea
ce el a vrut să spună. Această reformulare fără a interpreta sau evalua conţinutul îl
ajută pe client să-şi clarifice sentimentele şi ideile, să le conştientizeze mai bine.
Psihoterapia nondirectivă, cum mai este denumită psihoterapia centrată pe
client se deosebeşte de alte terapii prin faptul că se acordă independenţă clientului
considerând că acesta are în el capacitatea spontană de evoluţie. Se pune accent
mai mare pe factorii emoţionali comparativ cu cei intelectuali şi se acordă o mai
mare atenţie evenimentelor actuale faţă de cele trecute. Relaţia psihoterapeutică
este privită ca o experienţă evolutivă.
Terapeutul trebuie să manifestă o atitudine pasivă de acceptare totală a ceea
ce clientul îi spune; el reformulează afirmaţiile clientului. Această atitudine pasivă
nu include dezinteresul faţă de client şi e încărcată de înţelegere şi căldură afectivă.
În cazul în care se produc transferuri, acestea sunt rezolvate într-o manieră
lipsită de acţiune în direcţia înlăturării rezistenţelor şi eliberând procese spontane,
evolutive, specifice psihicului uman.
În cadrul terapiei nondirective:
- terapeutul trebuie să se conducă după criteriul că individul aflat în terapie e
responsabil pentru el însuşi şi că este de dorit ca el să-şi asume această
responsabilitate;
- terapeutul trebuie să accepte ideea că subiectul său are în exterior o dorinţă reală
şi puternică pentru a deveni matur, adaptat social, independent şi productiv:
- terapeutul trebuie să lase ca gândurile clientului să fie liber exprimate indiferent
cât de neconvenţionale ar fi;
- terapeutul nu pune limite clientului în privinţa atitudinii, ci în ceea ce priveşte a
comportamentului;
- terapeutul utilizează numai astfel de tehnici şi procedee care să conducă clientul
la o înţelegere profundă a propriilor sale atitudini şi stări emoţionale, la
autoacceptarea de sine.
Această înţelegere se realizează prin reflecţie începând cu sensibilitatea şi
clarificarea atitudinii clientului. Acceptarea relaţiilor de terapie nu presupune
implicare, aprobare, dezaprobare.
Terapia se concentrează mai ales pe ce simte clientul, sentimente ce pot fi
descifrate din afirmaţiile acestuia astfel încât el să poată selecta şi clarifica aceste
sentimente.
Terapia nondirectivă are în comun cu psihanaliza descărcarea emoţională şi
insightul. Descărcarea emoţională generează insightul care în cazul acestui sistem
terapeutic e concepută puţin altfel decât în psihanaliză şi anume fiind percepută ca
o relaţie nouă, ca dorinţă de acceptare a propriului Eu de către client, dar şi ca o
nouă alegere a scopurilor. În urma insightului, clientul ia noi decizii în legătură cu
sine şi cu ceilalţi, îşi modifică comportamentul şi găseşte noi soluţii pentru
rezolvarea situaţiilor conflictuale.
 Rogers precizează 3 caracteristici ce diferenţiază abordarea nondirectivă de
alte abordări- natura previzibilă a procesului terapeutic- nondirectiv, descoperirea
forţelor ascunse din fiinţa umană şi relaţia terapeutică centrată pe pacient.
Există unele controverse în ceea ce priveşte aplicarea terapiei nondirective,
în sensul că unii specialişti o consideră aplicabilă pentru orice probleme
psihologice. Snyder consideră că e mai utilă la studenţi, în cazul tulburărilor de
adaptare maritală, în consilierea vocaţională, pentru îmbunătăţirea relaţiilor dintre
părinţi şi copii, dar şi în cazul unor persoane cu stări nevrotice uşoare şi moderate.
Psihoterapia nondirectivă este mai puţin utilizată la psihotici, la pacienţi cu
Q.I mic, la pacienţi peste 50 de ani, la pacienţi cu tulburări de vorbire şi
emoţionale, la persoanele dependente.
În 1967 Rogers îşi deplasează atenţia de la psihoterapia nondirectivă
individuală la cea de grup, elaborând aşa numita noţiune de grup de întâlnire.
Acest grup permite realizarea unei trăiri foarte intense în cadrul căreia persoanele
pot intra în contacte emoţionale mai autentice prin internalizarea întâlnirilor cu
ceilalţi. În cadrul grupului apar 3 probleme:
1. se presupune că experienţele din cadrul grupului pot produce modificări
permanente la nivelul personalităţii individului şi astfel scopurile dezvoltării
personalităţii şi scopurile grupului nu apar ca fiind diferite.
2. în grup sunt stimulate confruntările autentice chiar dacă la un moment dat
o asemenea confruntare poate părea negativă pentru un membru. O exprimare
sinceră a unor sentimente negative se dovedeşte de folos pe termen lung. Dacă
apare în grup o afirmaţie cu o notă de sadism, un membru al grupului sau liderul îşi
exprimă deschis impresia cu privire la afirmaţie, explicând motivele ce stau la
bază.
3. Rogers nu e interesat de dinamica de grup în sine, ca în majoritatea
terapiilor de grup, interesul este centrat asupra conştientizării, exprimării şi
acceptării propriilor sentimente de către fiecare membru. Grupul de întâlnire are
nevoie pentru a-şi îndeplini rolul să fie coeziv, membrii grupului acordând
încredere, iar terapeutul ca lider facilitează procesul la nivel minim, la fel ca şi în
cazul terapiei individuale.
Între psihoterapia individuală şi cea de grup există asemănări şi deosebiri.
Asemănările rezultă din obiectul comun şi concepţia teoretică despre natura umană
ce stă la baza procesului. Diferenţele derivă din aceea că în cazul terapiei
individuale se lucrează face to face, în timp ce grupul are 6, 7 persoane. De
asemenea suportul în cadrul grupului pentru rezolvarea problemelor vine de la mai
multe persoane, în timp ce în cadrul terapiei individuale vine doar de la terapeut.
Procesele din cadrul psihoterapiei de grup. Organizarea grupului terapeutic
Grupul terapeutic are 6 membrii la care se adaugă terapeutul. La acest număr s-a
ajuns empiric şi nu pe seama unor cercetări. Unii specialişti consideră că grupul
poate ajunge la 6+2 membrii, mai mult de atât fiind afectată dinamica grupului,
anumiţi participanţi rămânând la periferia grupului.
Reuniunile au loc într-o cameră liniştită, membrii grupului fiind aşezaţi în
jurul unei mese, în cadrul grupului fiind incluşi indivizi cu diferite probleme,
respectându-se însă în alcătuirea grupului criteriul e vârstă: copii, adolescenţi,
adulţi. Şedinţele de grup au loc de 2ori/săptămână, având durata de 1 oră , iar
decizia de a încheia şedinţa revine grupului. Numărul mediu de şedinţe este de 20.
Tema de grup este subiectul în jurul căruia se centrează discuţia în grup.
De regulă într-o şedinţă se pot aborda mai multe teme, pentru fiecare temă existând
un participant ce are rol prioritar şi se află în centru atenţiei, ceilalţi participanţi au
roluri minimale ce variază de la o şedinţă la alta. Unele teme au o evaluare scurtă,
sunt abandonate, în timp ce altele se pot întinde pe mai multe şedinţe şi capătă un
sens mai profund datorită contribuţiei membrilor grupului.
Selecţia membrilor grupului se face în funcţie de 2 criterii:
- convingerea că subiectul poate beneficia de pe urma grupului;
- convingerea că grupul va beneficia de pe urma prezenţei pacientului;
Din punctul de vedere al pacientului, singurul criteriu ce trebuie luat în considerare
pentru a intra în grup e dorinţa acestuia de a participa la un grup în care poate să-şi
discute problemele.
Datele clinice au evidenţiat că pot beneficia de pe urma grupului: persoanele
timide, persoanele agresive, adolescenţii delicvenţi şi persoanele schizofrene aflate
în remisiune. Beneficiarii acestui tip de terapie sunt relativ restrânşi, comparativ cu
beneficierii altor tipuri de terapie.
Nu trebuie neglijat faptul că, există persoane ce au tendinţa de a distruge
grupul, subiecţi sofisticaţi ce utilizează cu sadism cunoştinţele de psihologie pentru
a-i perturba pe ceilalţi.
Dacă un subiect a urmat fără rezultate psihoterapia de grup timp de 1 an sau
2, este mai bine să i se recomande să treacă la psihoterapie individuală. Specialiştii
recomandă să nu fie introduşi în grup subiecţi excesiv de agresivi, psihotici pentru
că prezenţa lor face atingere la atmosfera de acceptare din grup şi la libertatea de
exprimare a membrilor grupului.
Combinarea psihoterapiei individuale cu psihoterapia de grup are rezultate
pozitive, dar rămâne la latitudinea terapeutului şi a pacientului.
Dintre avantajele psihoterapiei de grup, avantaje relevate de pacienţi, le
amintim pe cele mai importante:
- ajută pacientul să-şi rezolve problemele de viaţă, pacientul ajungând să perceapă
mai realist realitatea externă;
- ajută pacientul să se accepte mai bine ca persoană şi totodată le creează
posibilitatea de a fi ei înşişi.

Bibliografie

Mitrofan I. Psihoterapia experienţială. O paradigmă a autorestructurării şi

dezvoltării personale, Bucureşti 1999