Prozatorul câmpiei basarabene

Într-o literatură națională în care trebuie să se regăsească necondiționat, cu drep de

legitimitate, toți cei care au scris și scriu azi în limba română, indiferent în ce perimetru
geografic s-au manifestat și se manifestă, Ion Druță se impune ca un exemplu
exponențial, din toate punctele de vedere. Opera sa – cuprinzând schițe și povestiri,
nuvele și romane, eseuri și publicistică politică, piese de teatru – este amplă și profundă,
profund patriotică (fără a fi câtuși de puțin patriotardă) și s-a revelat atenției publice
incă din anii ’50, de la debut, ca o voce distinctă în peisajul spiritual al Republicii
Socialiste Sovietice Moldovenești, generic sub care s-a înscris administrativ și politic o
bună parte din teritoriul românesc, deprins abuziv din matca maternă, după cel de al
Doilea Război Mondial. Tocmai de accea e nevoie de a face o rapidă privire (evident
schematică) asupra istoriei zbuciumate a acestui teritoriu mereu râvnit și acaparat strategic
de orgoliosul Imperiu Rus și apoi de cel, tot atât de autoritar și despotic, Sovietic.
Drama e veche, dar în epoca modernă ea începe cu anul 1812, când Basarabia a fost
anexată Imperiul Rus. Acum începe procesul de rusificare, de deznaționalizare; Basarabia
devenind gubernie, limba română este scoasă din școli. Astfel, e de-nțelescă literatura
românească, atâta câtă și cum se practica acolo, să înceapă un proces grabnic de
decădere. O conjuctură politică, oarecum favoribilă, face ca în 1856, prin Tratatul de la
Paris, după Războiul Crimeei, județele Cahul, Bolgrad și Ismail să revină Principatului
Moldovei. Nu pentru multă vreme însă, căci în 1878, în urma Tratatului de la Berlin,
Románia (in 1859 se produsese Unirea Principatelor) este nevoită să cedeze inapoi Rusiei
cele trei judeţe. Cu acest prilej, Mihai Eminescu publica in ziarul Timpul (6 octombrie
1878, p. 1) un comentariu de dramatism patetic aparte: ,,Deci Basarabia s-a dus de unde
nu se va mai întoarce, în sânul negrei străinătăți. In zadar moldoveanul va mai privi in
zile senine din vârful Ceahlăului in zarea depărtată Ismailul, Cahulul, Bolgradul şi țărmul
Mării Negre, în zadar va vedea departe, ca margine a orizontului său, Cetatea Albă şi
Chilia, ceea ce va vedea din punctul din care Alexandru Voievod cel Bun va fi rotir
ochii pentru a-şi măsura fara cu agerimea lor, ceea ce va vedea va fi pământ înstrăinat".
Şi totuşi pesimismul poetului va fi contrazis de forţele patriotice de aici, care, profitând
de degringolada imperiilor in finalul Primului Război Mondial, intr-un Congres Ostăşesc
de la Chişinău (17-23 octombrie 1917), vor proclama autonomia teritorială şi politică a
Basarabiei. O lună şi ceva mai târziu, la 2 decembrie 1917, se proclamă Republica
Democrată Moldovenească, iar la 24 ianuarie 1918 se votează independenta Republicii.
Ideea unirii cu Románia prinde contur. La 26 martie 1918, in Sfatul Tării, Al.
Marghiloman, prim-ministru al României, citeşte declaraţia de unire, iar 1. Buzdugan,
secretarul Sfatului Țării, citeşte moțiunea de unire care se spune, răspicat: „Domnilor
deputați, în numele poporului român şi în numele regelui României, cu mândrie iau act
de declaraţia d-voastră pentru unire şi declar că Basarabia este de acum unită pe vecie
cu România, una şi nedespărţită". După Marea Unire din decembrie 1918, proclamată la
Alba-Iulia, începe şi în Basarabia o perioadă de trezire şi înflorire a cuvântului
românesc. Apar ziare şi reviste (Cuvânt moldovenesc, Școala moldovenească, Arhivele
Basarabiei, Viața Basarabiei, Pagini basarabene ş.a.) in care literatura de aici se apropie
cu pași repezi de nivelul celei de dincoace de Prut. Apar scriitori şi se publică opere
literare. Dar problema recunoaşterii limbii române ca limbă națională a constituit de la
început un punct nevralgic. La Congresul Învățătorilor din 25-28 mai 1917, când Pavel
Gore a deschis lucrările, adresându-se prin cuvintele: „Frați români", din sală au izbucnit
mult prea numeroase glasuri de protest: „Noi nu suntem români, ci moldoveni" 1. E de
reținut acest Fapt, întrucât vecia anunţată în Sfatul Țării a ținut doar până în 1940, când,
în contextul celui de al Doilea Război Mondial, la 23 august 1939, Ribbentrop şi
Molotov semnează un Tratat prin care România era obligată să cedeze Uniunii Sovietice
teritoriile Basarabiei, Bucovinei şi Ținutului Herța, astfel încât la 28 iunie 1940 trupele
sovietice săvârşesc ocupația, de facto. La 2 august 1940 se proclamă R.S.S.
Moldovenească, pentru ca în noiembrie Herța, Bucovina de Nord, Bugeacul, Hotinul şi
Cetatea Albă să fie încorporate în R.S.S. Ucrai- neană. Dar, în 1941 - la 23 iunie -
începe campania Germaniei și României împotriva URSS. Într-o lună, Basarabia este
eliberată. Pen-tru o perioadă de trei ani, căci, în martie 1944, odată cu înaintarea
frontului spre vest, trupele sovietice intră în nordul Basarabiei, iar în august Basarabia
este ocupată în întregime. Acum începe pentru populația Basarabiei, în speţă pentru
cultura ei, exilul interior, cum il numeşte Mihai Cimpoi (,,Firește, nu putem vorbi, în
cazul culturii basarabene, de un exil total [...] diasporic propriu-zis [...] el rămâne în
propria țară, deşi aceasta este în fond colonizată și supusă unor factori coercitivi sau
chiar unui proces de ştergere a identității” 2). Începe deportarea în Siberia a unei bune
părți din românii din Basarabia, iar în republica sovietică procesul deznaţionalizării
devine o realitate. E o perioadă istorică de câteva decenii în care elementul românesc,
susținut de populația lipită de glia străbună, nu piere, în ciuda tuturor privațiunilor. Atâta
doar că e total sau aproape total rupt de România, dezvoltându-se din propriile tradiții și

1
Toate trimiterile se fac după Petre V. Haneş, Scriitorii basarabeni. 1850-1940, Edi-
tura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1942.
2
Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. Ediția a II-a
revăzută şi adăugită. Editura ARC, Chişinău, 1997, p. 17.
din propriile intuiții culturale, modelul sovietic fiind impus oficial. Din această stare de
fapte, R. Moldova îşi îndreaptă coloana vertebrală istorică în 1991, când la 27 august îşi
declară independenţa faţă de URSS. De-acum, destinul națiunii române din această
provincie se află, netăgăduit, în propriile sale mâini. Numai că acest balans administrativ
continuu, dintr-o parte in alta, a doua sisteme sociale diferite, dictat de interese aflate
peste voința proprie, de cele mai multe ori in beneficiul puterii de la răsărit, a produs in
mentalitatea şi in comportamentul românilor de aici reflexe nu uşor de indreptat azi. Intr-
un studiu asupra evoluției poeziei basarabene, de-a lungul vremii şi mai ales în
contemporaneitatea apropiată, Nicolae Leahu se referă cu exactitate la simptomele
diagnosticale valabile intregii literaturi naționale de aici: A scrie despre [...] Basarabia în
secolul al XX-lea, deci despre limbajul artistic esențial al unei provincii care a traversat
(orice verb fără predicatele traite ale istoriei sună ca un eufemism) şapte schimbări de
regim politic (1917, 1918, 1940, 1941, 1944, 1991, însoţite de războaie, degringoladă,
refugiu, epurare etnică, masacrare colectivă, expropriere, foamete organizată, campanii de
îndoctrinare şi deznaționalizare etc., etc.) în nici trei pătrare de veac, intr-un veleat de
om, altfel spus, înseamnă, inainte de toate, a-ți asuma destinul unei lumi tragice, marcate
de experiente fundamental diferite decât aspirația către ceea ce prețioasa (maniheista?)
modernitate numea frumos gratuit, artă pură, autonomie a esteticu-lui. Şi totuşi, deși
calvarul imprejurărilor istorice ar explica poate o evoluție condescendentă, fără să o
justifice desigur", se evidenţiază acele disperate tensiuni ale spiritului de a se elibera de
presiunile existenţei, pentru a se oglindi in nebuloasa rotitoare a propriei sale identități,
acea forţare a ființei poetice de a se revela ca și întru frumos, fie şi re-intemeindu-se, în
elanuri mereu reluate, de la sensul utilitar/didactic la cel etic şi etnic şi la desăvârşita-i
strălucire de bibelou verbal, de lux al expresiei"3.
Evocarea acestor stări de fapte istorice e utilă în fixarea profilului scriitoricesc al
lui Ion Druță întrucât el se impune ca un exponent de primă importanţă al literaturii
specifice acestei provincii, al acestei țări, la urma urmelor, într-o perioadă bine
determinată geopolitic şi este receptat ca atare de publicul cititor, ca şi de cei mai mulți
dintre confrații săi. „Druţă este distinsul slujitor al sufletului mioritic", spune Grigore
Vieru4, iar Druţă însuşi ţinea să afirme, în Precuvântul la volumul său Ora jertfirii:

3
Nicolae Leahu, Poezia basarabenilor. De la facere la re-facere şi (pre)facere. In 20
istorie critică a literaturii din Basarabia". Cuvânt-înainte de Eugen Simion. Edi-
tura Ştiinta- Editura Arc, Chişinău, 2004, p. 15.
4
V. scrisoarea lui G. Vieru, din 30 iunie 1971, în volumul: Ion Druţă, Ora jertfirii,
Editura Cartea Moldovei, Chişinău, 1998.
„Calvarul jertfirii neamului m-a preocupat in mod deosebit" 5. Întreaga sa operá vibrează
astfel de un profund patos al iubirii de neam, autorul văzând şi simţind lumea satului
basarabean ca nucleu purtător al insemnelor tradiției şi al istoricității etnici din care el
insuşi s-a ridicat.
Fără îndoială, momentul în care şi-a făcut aparitia in literatură nu era unul lipsit
de valori. Lipsit de o viaţă literară considerabilă. Numai că restricţiile politice şi
direcționările doctrinare în domeniul creației au făcut ca scriitorii acelei perioade să
graviteze, în bună parte, pe orizonturi estetice limitate, fără o legătură directă edificiul
cultural românesc, national, fiind elaborate opere după refetarul dogmatic al metodei
realismului socialist, impus de regimul sovietic., Proza moldovenească, prin anii cincizeci
- ne încredinţează Ion C. Ciobanu -, când şi-a făcut apariția Ion Druţă în literatură, era
încă fără Negruzzi, fără Creangă, fără capodoperele secolului XIX" 6. Numai că norocul
poate a făcut ca vocaţia sa scriitoricească să i se arate încă din copilărie, din anii
războiului, şi nu oricum, ci prin mijlocirea scrierilor unuia dintre clasicii literaturii ruse:
A. P. Cehov. „Se edita pe atunci - se confesează prozatorul - o serie de cărţulii micuțe,
numită «Biblioteka krasnoarmeita». Douăzeci-treizeci de foite, patru-cinci nuvele
umoristice pentru un scurt popas, pentru o mică împrospătare a sufletului. Şi atunci îl
vedeam pe ostaşul ce stătea la noi cu cărticica în mână, veneam de mă aşezam alături,
pentru a participa oarecum la acel mare şi tainic ospăţ al sufletului. Peste câteva
săptămâni regimentul cantonat în satul nostru a fost ridicat în puterea nopţii şi trimis pe
front. Nu ştiu bine când şi pe unde a plecat, pesemne dormeam, dar ostaşul ce poposise
la noi a avut grijă să uite în casa noastră vreo patru-cinci cărțulii subțirele. Purtau cu
toatele semnătura unui singur autor - Cehov - şi nu ştiu cum se face, dar cu fiece
pagină numele acela se umplea de lumină şi bunăvoinţă. Probabil de la cărticelele acelea
a şi început patima scrisului. Mă aşezam, ţin bine minte, serile, luam cărticica și după
primele două-trei fraze, neştiind încă rusa, neştiind bine despre ce era vorba, eram
aproape fericit"7.
Copilăria și-a petrecut-o în satul natal (s-a născut la 3 septembrie 1928, în
Horodiște, județul Soroca; tata - țăran, dar cunoscut mai ales ca zugrav de biserici;
mama - o ucraineancă românizată), una din cele mai vechi aşezări din Câmpia Sorocii

5
Ion Druţă, Ora jertfirii. Proză. Publicistică. Scrisori. Editura Cartea Moldovei,
Chişinău, 1998.
6
Ion C. Ciobanu, Cuvânt despre Ion Druță. In: Ion Druţă, Scrieri, vol. 1. Ediţie in-
grijită, cu acordul autorului, de V. Guţu şi E. Lungu, Editura Literatura Artistică,
Chişinău, 1989, p. 5.
7
V. Lumea lui Cehov. In La umbra cuvântului. In: Ion Druță, Scrieri, vol. 4, ed. cit.,
p. 400-401
(,,La începuturile sale, Horodiște era un sătucean micuţ, vreo cincizeci de case cu
bordeie cu tot, şi biserica satului, firește, era o simplă casă țărănească aşezată la
marginea satului, pe dealul răsăritean [...] cu drumurile sale înguste şi întortocheate, cu
cătina crescută pe sub garduri, cu acoperişul de case vechi, cârpite ici-colo cu muşchi
verde [...] Când am apărut şi eu pe lume, casa noastră domnea de una singură în ograda
de la vale de biserică [...] Eram mezin, al patrulea copil, ori, cu cele două surori ce-au
murit de mici, al șaselea"). Apoi, anii adolescenței în Ghica-Vodă (satul acela nou,
Ghica-Vodă"), unde a început a merge la şcoală („La noi în casă, în afară de manuale
şi o cărticică de rugăciuni, alte cărți nu mai țin minte să fi fost. Poate ciupisem câte
ceva din micuța bibliotecă a şcolii, adunată prin grija învățătorilor - erau câteva serii în
scoarţe gălbui: «Căminul cultural», «Biblioteca pentru toți»»". Din patima lecturii se
zămislesc şi primele versificații. Impresionat de o întâmplare din sat - fiul unui pădurar
împuşcase o fată în pădure -,încropeşte o poezioară, care a plăcut grozav", şi cineva l-a
îndemnat chiar ,s-o pun în plic, s-o trimit mitropoliei". Iar imaginile vieții rustice şi
farmecul peisajului se sedimentează pentru totdeauna în sufletul său, ca o permanență la
care se va întoarce mereu, evocând-o cu o nostalgică duioșie şi o vibrantă dragoste față
de locurile obârşici, față de țăranii copleşiţi de munci şi de griji, văzuți însă intr-o
mirifică imagine poetică, a comuniunii cu natura: „Atunci când amurgul vine să
îmblânzească marea osteneală a unei zile de vară, atunci când mâinile bătătorite se lasă
furate de visul unei mângâieri. atunci când adoarme in valea satului bătaia unei căruțe
întârziate la drum, atunci când te prinde pe neaşteptate suspinul singurătății, și dorul te
arde, şi milă ți se face pentru bietul tău destin - abia atunci incep a răzbate ele în
câmpie, frumoasele nopți de vară./ Văile işi culcă iarba in culcusuri de răcoare, cerul
greu şi siniliu coboară jos, deasupra omului, câteva steluţe, răsărite din voia bună a lor,
caută lacuri adormite să-şi răsfrângă lumina in oglinda apei. Câmpia se așază la culcare,
și satele, adunate grămăjoară, picură. Din toate cele patru părţi ale lumii musteşte o
linişte blândă, o linişte largă cât o împărăţie, şi cine ajunge în împărăția aceea nu o mai
poate părăsi. Vorba coboară în şoaptă, auzindu-se abia-abia, oftează pădurile in depărtare
şi rătăceşte printre dealuri o boare caldă de vânt, ca o tânguire de mamă" (Balade din
câmpie). Şansele de a merge la şcoală mai departe erau minime intr-un atare climat
patriarhal. Însă elementele de tehnicizare ale agriculturii îşi fac apariția și meseria de
tractorist putea reprezenta la acea dată urcarea pe o treaptă mai înaltă în ierarhia socială
a satului. Urmează, aşadar, o şcoală de tractoriști (1945), meserie pe care o și practică o
vreme (Tractoare mari şi grele ca nişte tancuri macină țărâna de o fac colb și se tot
vârcolesc şi gem primprejurul satului zi și noapte, ca in vreme de război [...]
Tractoriştii? Ei aparțin altei clase" - De la Horodiște la Ghica-Vodă; „Nu-i pâine uşoară
pâinea tractoristului" - Ultima lună de toamnă);, apoi urmează cursurile unei şcoli de
silvicultură (1947) - aspecte ale acestui tip de activitate vor fi relatate in micul roman
Ultima lună de toamnă -, ceea ce îi dă o anume prestanţă, ajungând secretar al
Sovietului Sătesc din Ghica-Vodă, postură din care pleacă în armată (anii '50), într-o
unitate militară din Tiraspol (,,nouă luni în şcoala
de sergenți au fost, poate, cele mai grele în toți anii de cătănie" - Lupaniada). Aici va
conştientiza vocația sa scriitoricească, adresân-du-i lui Andrei Lupan, preşedintele Uniunii
Scriitorilor din RSSM, o lungă epistolă, împreună cu versuri şi o povestire: ,,Sunt sigur
că voi deveni scriitor, că altfel inima mea nu mai poate să bată" (Multe din cele ticluite
în timpul manevrelor de toamnă, după revenirea în cazărmile de iarnă, le așterneam pe
hârtie. Un caiet întreg era plin cu un poem ce se numea, după câte îmi aduc aminte,
«Ursitoarea>>. Bucata se cerea imediat scoasă în lume, citită, dar cui s-o citeşti într-o
cazarmă subordonată disciplinei militare" - Lupaniada). În proză îşi găseşte însă
adevăratul mod de exprimare. Prima povestire, Problema vieții, îi apare în revista
Octombrie. Apoi începe colaborarea cu ziarul Țăranul sovietic, pentru ca, după eliberarea
din armată, să intre în redacția acestuia („Demobilizat, cu recomandarea aceluiaşi Lupan,
nimeresc la redacția gazetei «Ţăranul sovietic»>, închiriez o odăiță pe Kotovski, colț cu
strada Kiev, în subsolul unei case și mai că din nimic încep a înjgheba o soartă nouă" -
Lupaniada). Modelul schițelor şi povestirilor din această perioadă este opera lui Cehov,
pe care o aprofundează şi căreia îi descifrează din taine. Eliminarea oricărui detaliu de
prisos în relatarea faptelor, concizia, duioșia, alături de o notă ironică, vor constitui
trăsăturile remarcabile şi remarcate de toată lumea care îl citea, dobândindu-şi curând o
bine meritată notorietate. Abordează teme din actualitatea imediată, cu eroi populari, cu
precădere de la țară, în care cititorii își recunoşteau propriile eforturi de a răzbate în
viață. „Eroii lui Druță - scrie Mihai Cimpoi-au ca dat organic vocația adevărului" 8.
În RSSM, după îndelungate discuții oficiale, se aprobă editarea, în ediții postbelice,
a clasicilor literaturii române. Contactul cu aceştia va da orizontului creator al tânărului
prozator alte deschideri. Dar în 1957 pleacă la Moscova, la Şcoala de Literatură de pe
lângă Institutul Maxim Gorki" (fabrica de scriitori, cum o numeşte Ioniță Marin pe cea
de la București, similară celei moscovite, după modelul căreia s-a şi inspirat), frecventată,
de altfel, de către aproape toți scriitorii din RSSM din acea epocă, precum și de către
cei din întreaga Uniune sovietică. Dacă e să acceptăm paralelismul dintre cele două
8
Mihai Cimpoi, Spațiul sacru. În: Ion Druță, Povara bunătății noastre. Prefață și
tabel cronologic de Mihai Cimpoi. Editura Minerva, Bucureşti, 1992, p. VIII. Bi-
blioteca pentu toţi, nr. 1369.
Școli. fiinanțând in aceeași perioadă și cu aceleaşi deziderate, atunci aprecierea lui Mihail
Sadoveanu se dovedeşte cu totul îndreptăţită, afirmând că de pe băncile ei au ieşit tot
atâția scriitori cați au şi intrat. Ion Druță se număra printre cei care isi dovediserá deja
intru totul vocaţia autentica. In plus, beneficiul frecventării ei s-a dovedit real in cazul
sau. Prin intermediul traducerilor in limba rusa are posibilitatea de a cunoaşte marea
literatura universala, bine reprezentată în librării
și in biblioteci. Ca să nu mai vorbim de familiarizarea cu operele clasicilor literaturii
ruse.
La Chişinău colaborează intens cu publicatiile Moldova socialista, Femela
Moldovei ş.a. pentru ca in 1952 să-şi adune schitele şi povestirile intr-un prim volum de
proză literară, La noi in sat, ce stârnește numeroase controverse, dar care impune in
peisajul literar basarabean o nouă voce, cu o personalitate distinctă. Haralambie Corbu
face in acest sens o observație importantă în privinţa scriitorului, remarcând capacitatea
lui de a se adapta la conditiile şi îngrădirile din afara procesului de creație, condiții şi
îngrădiri care conduceau, în cele din urmă, la anihilarea accentului creativ ca expresie a
libertății spiritului şi a valorilor perene general-umane" 9. Ceea ce este chiar adevărat, Ion
Druţă nu refuză pe faţă, dar găseşte soluțiile adecvate pentru a nu scrie propagandistic
despre noile realități socialiste din ţară. Chiar şi atunci când nominalizează, bunăoară,
viața colhoznică, aceasta nu este decât un simplu decor, în spațiul căruia se consumă
drame umane autentice, relevate cel mai adesea sub masca unor intrigi cu caracter satiric,
umoristic („Druţă râde şi plânge împreună cu eroii săi; el concepe viaţa ca o nesfârşită
sărbătoare. Pe acest concept e zidit totul" - V. Coroban 10), E însă un umor trist, dacă se
poate spune aşa, întrucât, dincolo de o faţadă a întâmplărilor ridicole, se desluşesc stări
de fapte, trăiri profund dramatice. Și, de fiecare dată, în mai toate povestirile sale, Ion
Druță evocă normalitatea unei vieți de odinioară, înscrisă fagaşul deprinderilor existentiale
fărăneşti ancestrale. A fost taxat de patriarhalism. O vinà ce poate fi la fel de bine
înţeleasă ca o calitate ,,Străbate din aceste texte ale lui Ion Druță-spune Maria Şleahtitchi
– vocea patriarhală a unui narator de la mijlocul secolului trecut, cu ritmul şi umorul
bonom, cu blândeţe lirică şi cu o filozofie veche, arhaică poate, a acceptării lumii şi
destinului ca pe un dat. Impletirea organică a epicului cu liricul constituie nota
particulară a prozei lui Ion Druta"11De la mijlocul secolului al nouăsprezecelea? Într-un

9
Acad. Haralambie Corbu, Sintagma Povara bunătății noastre ca titlu de roman şi
emblemà a întregii creații drutiene. In Akademos, iulie 2009, p. 98.
10
V. Ion Druță, Harul Domnului. Epopee teatrală. Volumul I, ediție de autor.
Chişinău, 2001. Anexe la Casa mare, p. 61.
11
Maria Şleahtițchi, Literatura pentru copii: între inocența și nostalgia jocului. În
Literatura pentru copii. Selecție, studiu introductiv şi note bibliografice de Ma-
fel, da. Numai că între scrierile lui Ion Druţă şi literatura sămănătoristă din România de
pe vremea aceea legătura se face strict intuitiv de către prozator, el neurmând în niciun
fel doctrina acelui curent. El înțelege că trebuie să reflecte viața și atmosfera satului
tradițional moldovenesc, aflat sub amenințarea de a-şi pierde identitatea istorică, imagiea
acestuia fiind puțin sau, mai degrabă, nefiind prezentă în scrierile contemporanilor săi,
grăbiți (nu puțini) a exulta câştigurile socialismului, Ion Druță recompune în literatura din
Basarabia un curent ce-i lipsea și care trebuia asumat, pentru întregirea dinamicii
fenomenului de evoluție normală a acesteia.. Dar, sămănătorismul său este cu totul diferit
de cel al lui Ion Agârbiceanu, Sandu Aldea sau Mihail Sadoveanu, bunăoară. Pe care îi
cunoaște, la acea dată, extrem de puțin, dacă nu cumva deloc. Ca şi pe ideologul
acestuia;
Nicolae Iorga.
Literatura lui Ion Druță vibrează pe coarda modernă a înstrăinării, a alienării
condiției țăranului într-un sistem social (şi politic) menit a-l dezrădăcina, fără acea teză a
oraşului care trimite la țară deprinderea depravării, pe care citadinismul şi-l putea reclama
ca mod existențial. Microromanul Ultima lună de toamnă este exem- plar în acest sens.
Eroul său, bătrânul tată pornit să-şi viziteze feciorii care nu mai dau pe-acasă, prin
bătătura lui de la ţară, se loveşte nu atât de decăderea morală a acestora, cât de mizeria
societăţii care i-a transformat sufleteşte, rupându-i de condiția ancestrală a devenirii lor
umane. Nu alta se conturează a fi problematica din Clopotniţa. Eliminarea mărturiilor
trecutului neamului este cea care declanşează criza de identitate a dascălului sătesc.
Acesta nu ţinteşte câtuşi de puţin a reîntoarce viaţa obştii la un sistem social revolut, ci
caută a trezi în conştiinţele tinerei generații demnitatea seminţiei lor, care în istoria-i
seculară a scris pagini de autentică măreţie. Patriarhalismul de acest fel, cultivat de Ion
Druţă, este mai degrabă o pledoarie în defavoarea ofilirii simțului patriotic al cetăţeanului
basarabean, angajat întrt-o nouă orânduire socială. ,,Druţă este primul prozator basarabean
care sparge clişeele realismului socialist de cea mai joasă speță practicată la Chişinău.
Personajele lui nu mai adoptă schema maniheistă primitivă. Druţă renunţă la «chipul
secretarului de partid», care primise «viză de reşedinţă» în literatura sovietică. Personajele
şi situaţiile în care sunt puse acestea denotă complexitate şi, firesc, inimaginabile până la
Druță. El adoptă formula de lirism care să facă proza mai digerabilă de către regim [...],
cultivă în literatura sa un tip blajin, refractar, cumva atemporal şi mioritic" 12. Această

ria Şleahtițchi. Postfață de Constantin Cubleșan. Editura Știința-Editura Arc.

Chişinău, 2004, p. 21.
12
Grigore Chiper, Proza scurtă între diletantism şi profesionalism. In O istorie criti- că a literaturii din
Basarabia. Cuvânt-înainte de Eugen Simion. Editura Ştiinţa - Editura Arc. Chişinău, 2004, p. 61.
atemporalitate reprezintă, de fapt, dimensiunea perenităţii în actualitate a istoriei neamului,
pe care Ion Druță îşi construieşte întreaga operă Regăsim aici o memorie arheală
(Theodor Codreanu) pe care o deduce din ideatica eminesciană. Fie în epică, fie în
dramaturgie, Ion Druţă reprezintă, prin întreaga sa creație, tocmai conştiinţa vie a
devenirii istorice a moldovenilor din frumoasa Câmpie a Sorocii, în fond din câmpia
basarabeană, cu viaţa lor rurală ori citadină.
În virtutea acestei meniri, pe care şi-o asumă, se angajează tranșant şi în viaţa
publică, scriind articole și eseuri privitoare la starea de fapte a societății și a națiunii,
pledând deschis în Agora pentru cauza păstrării neștirbite a limbii naționale. Când în
1965, la Congresul Scriitorilor din RSSM, abordează deschis chestiunea introducerii
alfabetului latin în locul celui rus, s-a iscat o reacţie atât de puternică împotriva lui,
încât unul dintre apropiați l-a sfătuit confratern: Ioane, pleacă de-aici cât nu-i tárziu!" 13.
Atitudinea sa vădit patriotică i-a deranjat pe mulți oportunişti" 14, care l-au atacat,
etichetandu-l după imprejurări. Fie: ,,Baiat bun, dar antisovietic", fie nationalist", fie
anticomunist", iar atunci când, după Congresul Scriitorilor din 1965, a ales soluția
stabilirii la Moscova (,,Atunci când la Chişinău nu am mai putut trăi, nici scrie, atunci
marea cultură rasă, cu larga ei mărinimie, mi-a oferit scena, revista, editura" 15),
perspectiva atacurilor s-a întors cu o sută optzeci de grade: „trădătorul de neam", nu
uitați că Druță și-a trădat neamul 16ș.cl. Dupa
dobândirea independenței de stat a Replubicii Moldova, s-a angajat într-o nouă bătălie,
pentru infaptuirea democrației autentice in tara, fiind ales deputat (1989) şi acordându-i-se
cinstirea cuvenită: Membra titular al Academiei de Științe a Republicii Moldova (1992),
decorat cu Ordinul Republicii (1993). E drept că marile succese de mai inainte,
reprezentarea pieselor sale pe numeroase scene din URSS şi din străinătate" 17, tipărirea
cărților în limba rusă, cu o largă circulație şi entuziastă apreciere, au obligat forurile din
13
V. Rascrucea celor prosti. In lon Druta, Ora jertfirii. Proză. Publicistică. Scrisori Editura Cartea
Moldovei, Chişinău, 1998.
14
Se zice că, într-o convorbire a prim-secretarului Partidului Comunist din RSSM, Ivan Bodiul, cu
Valentin Kataev, de la Moscova, s-ar fi exprimat astfel: „Druță e mult mai periculos decat Soljenițin.
Dacă mi-l aduceţi din Moscova în com- ponența delegației ruse, am să-l spânzur pe primul stâlp de
telegraf, acolo lângă gară, imediat ce va cobori din tren".
15
V. Aşa-zisa libertate. In Ora jertfirii. Ed. cit.
16
V. Tradatorii şi salvatorii neamului. In Ora jertfirii. Ed. cit.
17
In 1985, criticul teatral Gheorghe Cincilei alcătuieşte o statistică a reprezentărilor scenice ale pieselor
lui Ion Druta, până la ora aceea: În Federația Rusă-157 (Sfânta Sfintelor-68; Casa mare-42; Pasarile
tinereții noastre-22; Clopotnita - 18; Ple- carea lui Tolstoi-4: Doina -1; Hramul înaltării-1: Lepădarea de
Dumnezeu - 1). In celelalte republici: Ucraina - 58; R. Moldova - 11; Letonia - 9; Bielorusia - 9; Lituania-
8; Kazahstan -8; Estonia - 7, Uzbekistan - 4; Armenia - 4; Kirghizia -2, Georgia -2; Azerbaidjan-1;
Tadjikistan - 1. În alte tari: Polonia, Cehoslova cia, Bulgaria, Franța, Iugoslavia - 24. In total: 305
reprezentații. Şi, în concluzie: Avem de a face cu o revărsare a spiritului latin peste hotarele ţării, cum nu
a mai cunoscut Moldova de la descălecarea lui Dragoş-Voda".
RSSM la recunoașterea de drept, decernându-i Premiul de Stat al RSSM, pentru Balade
din câmpie şi Ultima lună de toamnă (1967), conferindu-i-se titlul de Scriitor al
Poporului din RSS Moldovenească (1988).
Dramaturgia lui Ion Druță aduce în prim-plan dramele morale provocate tocmai de
noua dimensiune socială stabilită după război in Basarabia, pe care eroii săi le
decantează în trăiri individuale de mari şi profunde vibrații sufleteşti. E aici o trimitere
constantă la destinul mioritic al neamului, la demnitatea şi cutezanţa păstrării specificității
naționale. ,,Din an in an - spune G. Kojuhova, comen-
tând spectacolul cu Harul Domnului - Ion Druță îşi aprofundează opera, coborând în
adâncul izvoarelor sale de inspirație: istoria pământului care l-a născut, viața oamenilor in
mijlocul cărora şi-a petrecut copilăria şi tinerețea. În noua sa piesă poetică, druțiană, de
o factură aparte, şi-a slobozit parcă şi mai puternic, mai rafinat, rădăcinile in rodnicia
pământului străbun"18. Aşa, în Hramul înălțării, în Horia, în Păsările tinereții noastre, în
Sfânta Sfintelor etc., chiar şi atunci când abordarea este pur satirică (Cervus divinus),
istoria se află mereu în subsidiarul conflictelor de actualitate, pe care autorul le dezvoltă,
cel mai adesea, în registru metaforic, parabolic, lirismul atitudinal al personajelor radiind
acea căldură umană de care aveau atâta nevoie spectatorii.
Una din coordonatele fundamentale ale acestei literaturi – in proză şi in
dramaturgie - este aceea a credinţei, fără a se constitui intr-o ilustrare de teme religioase,
biblice, in ciuda faptului că motivele acesteia dau consistenţă ideatică fabulației dezvoltate
dramaturgic. Harul Domnului (Apostolul Pavel) sau Căderea Romei plasează acțiunea într-
un cadru de început de lume creștină, dar în dezbate- rea conflictuală se regăsesc
limpede halourile actualității imediate când umanitatea (universul uman moldovenesc,
național) trebuie să se salveze sub semnul creştinătății, împotriva abuzurilor
atee. ,,Dramaturgia lui Druță - spune undeva lon Ungureanu, regizorul care i-a montat
piesele - este dramaturgia unui popor biblic, prin cutremurele şi suferintele sale". Prin
astfel de abordării se face limpede dovada faptului că lon Druță nu rămâne prizonier al
temelor ruralității. Dramaturgia sa are o marcată deschidere intelectuală - filosofica, de ce
nu? - prin care se inscrie confortabil în circuitul de modernitate stilistica al dezbaterilor
ideatice (fără a agrea însă moda experimentărilor formale), Plecarea lui Tolstoi este, in
felul său, o dramă psihologică ce abordează problematica singurătății copleşitoare a
creatorului intr-o lume obtuză, dominată de interese meschine, materiale. De altfel,
construcția întregii sale dramaturgii işi are modele uşor identificabile în arta teatrului
cehovian şi a celui shakespearian, deopotrivă. Dincolo de baladescul evocator al tramelor,

18
G. Kojuhova, Sentimentul demnității. În Pravda (Moscova), 12 martie 1977.
ce vine dintr-o viziune de sorginte folclorică autohtonă.
Un discurs modern, polemic, găsim în publicistica lui Ion Druță, mereu dispus la
o abordare analitică socială şi politică a factorilor actualității. Este, fără îndoială, o
gazetărie incomodă, prin sarcasmul diagnostical şi prin vizionarismul sumbru, raportat la
degringolada luptelor partinice de azi, incapabile a direcționa cu fermitate evoluția
societății pe drumul autenticei democrații. Dar şi această atitudine ține, la urma urmelor,
de patosul patriotismului pe care l-a afişat dintotdeauna și în toate împrejurările.
Ca puțini alții dintre scriitorii români de azi, Ion Druță este împătimit iubitor al
meleagurilor natale pe care le evocă în pagini de reverie baladescă, în autentice doiniri
ce-şi aduc melosul dintr-un străfund freamăt milenar de istorii, dând peisajului Câmpiei
Sorocii, prin extensie al Câmpiei Basarabiei, dimensionalitatea maiestuoasă a lumii din
acel illo tempore din care etnia sa își trage obârșiile: „Câmpia Sorocii... O fi fost cândva
pe aici, cu mii şi mii de ani în urmă, o mare limpede şi blândă. O fi secat încetul cu
încetul, s-o fi călătorit prin alte părți, dar s-a dus, lăsând câmpiei moştenire mărețul chip
al unor ape nesfârșite, cu valuri domol legănate. O fi crescut cândva pe aici, odată
demult, păduri adânci și dese. Le-o fi ars vreun pojar, le-o fi pustiit vreo furtună, dar s-
au tot dus şi numai adâncul pământului mai musteşte un dor străbun după codrii de
altădată, cercând în fiecare primăvară să lege un freamăt verde peste trupul său secătuit
de secete. S-o fi înălțat pe aici, cândva, un cârd de munți cu creste cărunte, răsucite in
sus, in albăstrimea cerului. Vremea i-o fi măcinat, cutremure mari de pământ le-or fi
crăpat temeliile, dar s-au dus munții și numai păsările câmpiei tot rătăcesc zile intregi
undeva sus, printre nouri, căutând piscurile munţilor de altădat. Câmpia Sorocii..."
(Balade din câmpie). Între acele păsări işi află destinul Ion Druță, scrutând din înălțimea
vizionarismului său istoria unui neam de oameni, binecuvântat de Dumnezeu, aşezat pe
meleagurile mănoase, legănate la nesfârşit de brațele celor două ape mărețe, pe nume
Prut şi Nistru, in călătoria sa ființială spre veşnicie.
 Prozatorul

Satul – dimensiunea epoepică

Balade din câmpie

Viața satelor din Câmpia Sorocii, cu oamenii lor, surprinsă de Ion Druță în atâtea
povestiri şi nuvele presărate prin pagini de gazetă, reunite apoi în volume, mustind de
autenticitate (La noi in sat, 1952; Poveste de dragoste, 1954; Dor de oameni, 1959),
apreciate favorabil de cititori şi de o bună parte a criticii literare din țară (un mare
succes al literaturii moldoveneşti şi un mare succes al literaturii sovietice" - D.
Naghişkin; las la o parte obiecțiile dogmatice exprimate în cuvântul lui George Meniuc
la Consfătuirea Scriitorilor Moldoveni din 1956, care punea, de fapt, involuntar, în
evidenţă tocmai calitatea inconfundabilă a originalității prozatorului: „scrie cu încântare
despre vechile împrejurări sociale, le zugrăveşte cu măiestrie adevărată, însă trece în
surdină perioada nouă [...], caracterul pozitiv al noului" - Apud Mihai Cimpoi, Prefață și
tabel cronologic la Ion Druţă, Povara bunătății noastre. Editura Minerva, București, 1992,
Biblioteca pentru toţi, p. XXVI), se cereau, ca de la sine, coagulate într-o construcție
epică amplă, unitară, menită a impune în monumentalitate modul de a fi în istorie al
țăranului moldovean, dintotdeauna. Acest lucru se întâmplă în romanul Balade din câmpie
(1963. Ediția a VII-a, definitivă, apare la Editura Cartier, Chişinău, 2012, în colecția
Cartier clasic), prima parte a dipticului Povara bunătății noastre), ce avea să-l consacre
definitiv pe romancier între întemeietorii prozei contemporane basarabene - o adevărată
viziune epopeică a unei lumi specifice, care venea din negurile vremurilor, curgând prin
istoria neamului odată cu apele tumultuoase ale Nistrului și ale Prutului, pe malurile
cărora îi era marcată statornicia, Nu e însă un roman istoric, in accepția consacrată a
conceptului, ci unul pregnant al contemporaneității. Numai că nimic în intriga lui nu se
conjugă fără a subsuma, nedeclarată, dar perceptibilă, rezonanța trecutului, întruchipat
palpabil în viaţa de toate zilele a satului basarabean (Câmpia Sorocii, având, la propriu,
doar vreo treizeci de sate, este pentru romancier nucleul simbolic, tipic, al universului
existential dintr-un larg finut specific al neamului).
Cadrul in care se circumscrie viața acestor ţărani este aşezat sub semnul timpului
cosmic, în rotiriea veşniciei anotimpurilor dătătoare de viață, pe care prozatorul le
percepe ca imagini ale unor fabuloase dezlănțuiri de forțe, cu încărcătura lor de calități
benefice sau malefice, în care omul devine, el însuşi, prin predestinare, un element al
firii universale. Copleşitoarea iarnă, cu înzăpeziri urieşeşti, care se prăbuşeşte asupra
satelor câmpiei nistrene, deschide tocmai această perspectivă de epică grandioasă de care
era nevoie în corelaționarea țăranului cu natura: ,,Ningea. Peste Câmpia Sorocii ningea
încet, domol, agale, şi venea potopul cela alb de sus nu ca o ninsoare oare-care, ci ca o
mare binefacere cerească. Fulgi măşcaţi şi blânzi cădeau nu atât pe pământ, cât pe
sireacul suflet omenesc, pentru a-l mai mângâia, pentru a-l mai îmbărbăta oarecum [...],
întreaga Câmpie a Sorocii, cu văile și dealurile sale, cu satele şi cătunele de
pretutindeni, îngâna în sinea ei o colindă pe care cerul i-o tot picura de sus, fulg cu
fulg, vers cu vers". Numai că abundenţa acestor ninsori stârnește foarte curând sinistrul
dimensiunilor apocaliptice: ,,Furtuni de zăpadă, îmbrobodite în şaluri albe, veneau peste
câmpie schelălăind și dănțuind care mai de care. Ș-au tot suflat pojghița ceea subțire de
gheață, ce acoperea întreaga câmpie, ş-au tot șlefuit-o până au făcut-o ca sticla, aşa
încât, dacă vântul smulgea din gireada cuiva o pănușă, o gonea de la Prut peste Nistru,
apoi de la Nistru o întorcea 'napoi spre Prut şi-o tot gonea incoace şi încolo de-ți era
mai mare mirarea [...] Nu trece multă vreme la mijloc si, intr-o noapte, pe când erivatul
gemea şi-şi făcea de cap, urechea táranului desprinde din faşa celor friguri urlet de fiară.
Se strecurau urletele celea prin sticla ferestrelor, pe sub căptuşeala uşilor, prin mutenía
pereților de lut. Au început a bate câinii, vitele se framantau in grajduri, sforăind şi
mugind a groaza, s-au trezit sugacii şi-au prins a scânci prin leagănele lor". Satul troienit
până la acoperişurile caselor părea îngropat in tacere. Oamenii nu mai îndrăzneau să iasă
la drum, căci fiarele, părăsind pădurile, hämesite de foame, atacau pe oricine, şi, mai
mult, veneau chiar până în praguri, rácâind cu labele să rupă uşa, gata să intre. Se
urcau pe acoperişurile din paie şi de acolo prindeau lupii a urla, de se infiorau nu doar
cei dinăuntru. Aşteptarea izbăvirii de o asemenea vreme rea se leagă de aşteptarea
vreunui miracol: o minune cerească râvneau ţăranii și aveau dreptate in felul lor, pentru
că dacă am sta aşa, mai pe îndelete, să frunzărim istoria neamului, filă cu filá, veac
după veac, am putea uşor observa că în vremurile grele, în vremurile de răscruce, când
părea că, gata, ni se stinge făclia şi nimic nu ne mai poate salva, deodată, nici că mai
ştii cum şi de unde, se isca o minune cerească, şi după minunea ceea, incetişor, pas cu
pas, zi cu zi, încetul cu încetul..." O asemenea minune se iveşte şi acum. Din
străfundurile codrilor işi face apariţia o arătare, un câine imens, care, năpustindu-se
asupra lupilor, îi făcea să se-ntoarcă inspăimântaţi în ascunzişurile lor. Era o apariţie ca
un duh şi oamenii îndatoritori se-ntrebau cine sau ce poate fi, până când, intr-o zi,
ciobanii o recunosc: ,,lat-o, neică, şi pe Molda! [...] acea si-reacă Molda de demult",
venind din legenda descălecătorului de țară, Dragoş-Vodă (Coborând din munți, umbla
Dragoş cu ceata la vânat, căci erau numai păduri şi pustietăți prin părţile istea. La o
vânătoare, gonind un zimbru, intr-un puhoi de ape revărsate s-a înecat câinele credincios
lui Dragoş. Îndurerat cum nu se mai poate, voievodul i-a dat râului celuia numele cățelei
sale dragi, zicându-i-se şi acum Moldova"). Astfel, legenda primeşte întruchipare in
realitatea prezentului. Când zăpezile s-au retras, duhul acela cu înfăţişare de câine fioros
a intrat în sat şi s-a aciuat lângă casa lui Onache Cărăbuş, cu blândeţe şi supuşenie. Era
semnul că omul acesta era cel ales. Era omul menit a intruchipa în rostul său destinul
neamului. Şi acel duh l-a insoţit pe Onache (un luptător în toată puterea cuvântului") de-
aici inainte, prevestindu-i lui şi obştei, marile nenorociri ce aveau a se abate asupra lor
(Primul Război Mondial, cel de al Doilea Război, incendiul devastator al Ciuturii ş.a.).
Aşa se face că toate evenimentele, individuale sau colective, primesc, proiectate pe
canavaua prezentului, anvergura unor dimensiuni de factologie homerică. Traiectoria
existenţială a lui Onache e una odiseică, suprapunându-se, în fapt, odiseei satului, a
ținutului Basarabiei înseşi, în desfăşurarea factologică a istoriei, în scurgerea ei
implacabilă. Romancierul subsumează astfel întreaga substanţă viabilă a epicii sale unui
halou de legendă şi mit, incorporat in semnele şi însemnele realității imediate. Iată,
bunăoară, însuşi numele satului, Ciutura, are conotaţii legendare: la început a fost o
fântână - fântâna cu apă vie din poveşti - în jurul căreia a prins pe-ncetul viață aşezarea
acelor oameni a căror seminție s-a perpetuat prin vreme şi prin vremuri până în prezent.
Are întru totul dreptate Valeriu Cristea când spune că ,,Ciutura e mai mult decât un
simplu sat. Ciutura e un sat mai puternic decât istoria, e o citadelă a supravieţuirii unui
neam". Eroul romanului este eroul unei epopei contemporane. Un alt fel de Ulise, mult
mai teluric şi mai legat de glie. Și el urmează aventura unui război, dar călătoria sa nu
este pe ape, ci prin stepele revoluţiei ruse, de unde, evadând, se întoarce acasă trecând
prin primejdii ce-i puteau fi fatale (traversează Nistrul inot, printre sloiuri de gheață),
întorcându-se la Ithaca sa, la Ciutura, unde îl aştepta Tinca, soția (o altfel de Penelopă,
fa fel de credincioasă soțului, fără puzderia de curtezani însă, dar înfruntând privirile
suspicioase ale consătenilor). Şi aşa mai departe, într-o lume în care pământul strămoşesc
este mereu tranşat ba de Regatul României, ba de împărăția țarului sau puterea sovietelor
(,,În cei patru ani de război, mult încercata Basarabie trecuse, pare-se, prin toate. A
intrat în război ca una din guberniile de apus ale Imperiului Ţarist, un fel de avanpost
al slavilor în Balcani, apoi, cuprinsă de revolte sociale, s-a proclamat stat independent,
dar, nefiind recunoscută pe plan internațional, acum ieşea din război ca ținutul de răsărit
al Regatului Român, iar un fel de avanpost, de data asta avanpost al lumii latine în faţa
bolşevismului răsăritean"). Viata lui Onache Cărăbuş este una tipica pentru taranul din
Câmpia Sorocii. Îşi încheaga familia construindu-şi singur o casă pe versantul unui deal,
în pandant cu casa pe care si-o construieste trădătorul său frate de cruce, Haralampie, pe
celalalt deal, caci satul Ciutura se cuibăreşte pe valea dintre aceste doua înălțimi,
inconjurat de păduri şi înstăpânind pământuri manoase. Are familie numeroasă şi caută
să-și rostuiască, după tradiție, cât mai bine copiii. Pe Nuta o iubeşte Mircea, unul din
feciorii celei mai înstărite familii din sat, dar acela pleacă împreună cu Armata Roşie
chiar din primele săptămâni ale războiului, ea rămânând să-l aştepte, la rându-i
înfrigurată. Plecarea celor doi fii ai săi pe front; incontrarea sa cu satul, ca om incomod
prin inițiativele sale („De multe ori a fost nevoit să se ridice, să lupte cu veninul, cu
mârşăvia celor două sute de case. Le-a biruit de fiecare dată când se ridicau împotriva
lui"); Onache se frământă simţind ca inevitabilă impunerea unei alte rânduieli săteşti: (..E
bine pentru un țăran in colhoz, e rău? [...] Onache a privit un țăran cu obrazul dogorât
de sore, zbârcit de vânturi. A răspuns simplu, de parcă vorbea cu sine însuşi: - Colhozul
acela, cum ți-aş spune eu... Foame, sărăcie... Sperăm însă și noi că, după ce se va sfârşi
războiul..."). E chemat la sovietul sătesc să lămurească ceva ce noua putere nu putea
înţelege din regulile satului tradițional românesc: Se cerceta în amănunțime cum putea fi
explicat cazul că două case - una pe dealul cel mic, alta pe dealul cel mare - trăiesc cu
aceeași dispoziție, pe când stăpânii lor sunt pe poziții sociale absolut diferite, în linii
mari ei ar trebui să fie duşmani de clasă, să nu aibă ochi a se vedea unul pe altul, să
se ridice unul împotriva altuia într-o luptă pe viață și pe moarte, pe când ei stau cuminți
alături şi tot dau din cap ca două babe" etc.
Romancierul include cu discreție şi delicatețe în roman, în epicizarea conflictuală a
ciuturenilor referiri la datinile străbune (claca, secerişul, semănatul), dar şi scene de
dragoste pură, relatate insinuant, însă cu frumoasă tandreţe (scena dintre Nuța și Mircea:
„În clipele numărate când spânzurau între cer şi pământ s-a întâmplat ceva. Cele două
tinereți înfierbântate au izbutit să muşte din mărul păcatului, au despicat, împărțind în
două, un fior de plăcere, şi fiorul acela rămânea pentru totdeauna o taină a lor"). Ş.a.
Pământul, pentru țăranul din Câmpia Sorocii, ca şi pentru cel de pretutindeni, este cel de
care îi este legată funciarmente existența: ,,Pământul e unica lege pe care o recunoaşte
ciutureanul şi, când vine vorba de pământ, el nu mai vrea să ştie altă lege. Pământul
poate fi pierdut, poate fi furat ziua-n amiaza mare; pentru pământ poţi minți cu mâna pe
cruce. Din toamnă şi până în primăvară, ciuturenii umblă şi caută pământ. Îl caută pe la
crâșmă, pe la judecăți, pe la biserici, pe la iarmaroace".
Viața țăranului are sens doar în ambianța pe care o dă pământul şi tocmai de aceea
toate anotimpurile sunt receptate, sunt trăite într-un soi de solemnitate sacrală, pe care
Ion Druță o consacră epic în comentarii/descripții monumentale, vibrând de
afectivitate: ,,Atunci când amurgul vine să îmblânzească marea osteneală a unei zile de
vară, atunci când mâinile bătătorite se lasă furate de visul unei mângâieri, atunci când
adoarme în valea satului bătaia unei căruțe la drum, atunci când te prinde pe neaşteptate
suspinul singurătății, și dorul te arde, şi milă ți se face pentru bietul tău destin - abia
atunci încep a răzbare ele în câmpie, frumoasele nopți de vară". Sau: ,,Era o caldă zi de
toamnă, o zi frumoasă, topită în frumusețile sale, aşa încât sufletul, istovit de atâtea
farmece, pe la amurg întoarce brusc foaia calendarului, aşa încât omului începe să i se
pară că ceea ce a fost până nu demult a fost altădată, iar amurgul ce mai stăruie pe
dealuri este amurgul unei cu totul alte zile".
E, fără îndoială, în această cuprindere edulcorată a ritualicului cotidian din viața
satului - desfăşurată într-o legătură osmotică, de profundă trăinicie cu natura - o
atmosferă ce pare vetustă, zugrăvită cu emoția contemplării unei icoane în cadre
bucolice. Dar, tocmai această aură misterioasă dă romanului măreția subsumată a
încastrării etniei în tradițiile propriei istorii, vegheată şi păstrată prin cuvânt: ,,Limba
vechilor cazanii! Aici și numai aici trăieşte cuvântul în voie. Zburdă ca mieii pe imaș,
rătăceşte prin păduri cu cununițe de flori în creștet. Aici cuvintele se caută unul pe altul,
se găsesc, se aleg şi, cununate de geniul anonim al poporului, rămân pentru o veşnicie
împreună".
Ion Druță e un împătimit al dragostei pentru pământul natal. Această dragoste
profundă se translează plenar în epica sa ca un cântec doinit ce învăluie firea şi oamenii
și tot ce se cuprinde în zările ținuturilor natale: ,,Câmpia Sorocii... Pământ tocmit să
poarte sute de ani, din sămânță în sămânță, gustul pâinii de secară. Grai mustos, ce se
pricepe deopotrivă de bine a râde şi a plânge, a mulţumi şi a blestema. Un dor nătâng
din moşi-strămoși, o traistă de melodii fermecătoare, ce te smulg din loc şi te fac să
bați pământul cu călcâiele, aşa ca să se ştie că ai fost şi tu om şi-ai trăit şi tu pe
lumea asta. Scârțâitul unui car cu boi, osândit a rătăci ani la rând, zi de zi, pe un
singur drumeag - dimineața din sat în câmp, seara - din câmp acasă. De jur-împrejur,
cât cuprinzi cu ochiul, musteşte o zare mărunțică cu dealuri mici și sinilii - ba le vezi,
ba le visezi. Și dintr-o zare până-n alta – o câmpie rotundă și largă, vreo treizeci de
sătişoare risipite la întâmplare. Ori că s-au pornit undeva în lume, ori că veneau de pe
undeva, au zărit largul câmpiei și, înmărmurite de atâta frumusețe, aici au rămas. Câmpia
Sorocii... O zare rotundă de horboțică albastră, întinsuri largi şi grele, o gară cu patru
plopi, o sumedenie de drumuri înnodate la întâmplare - atâta primeşte câmpeanul în ziua
nașterii sale, atâta poate porunci pe patul de moarte, căci, vede unul Dumnezeu – nici
mai mult n-a avut, nici mai puțin n-a vrut să aibă. Câmpia Sorocii..."

Destinul satului basarabean

Povara bunătații noastre

Masiv, construit în perspectiva unei monumentalități panoramice asupra satului

basarabean contemporan, romanul lui Ion Druţă, Povara bunătății noastre (Editura
Cartier, Chişinău, 2012. Ediţia a VII-a, definitivă), este, din multe puncte de vedere, unul
reprezentativ atât pentru creația autorului, cât şi pentru literatura română de dincolo de
Prut. Evocator şi nostaligic, baladesc şi rapsodic deopotrivă, el se alătură, fără tăgadă, pe
linia unui fabulos diurn, epicii povestitorilor descinşi din matricea narativă impusă de Ion
Creangă şi continuată, în amploare, de Mihail Sadoveanu, completând astfel, cu o
coordonată distinctă a personalității sale, primul aliniament de vârf al prozei noastre de
după cel de al Doilea Război Mondial, marcat de Marin Preda, Petru Dumitriu şi Eugen
Barbu (cu toții născuţi în deceniul al treilea al secolului trecut).
Publicat în 1970, într-o perioadă în care orice creație artistică, zămislită în cadrul
suveran al Uniunii Sovietice, trebuia să se armonizeze dezideratelor ideologice ale
strategiei partinice din domeniu, el surprinde (cel puțin azi) prin abilitatea prozatorului
de a lăsa punţi de posibilă interpretare (labilă) care să satisfacă, pe de o parte,
exigențele acelei cenzuri vigilente, iar pe de altă parte, să nu se îndepărteze de
realitățile, dramatice, ale lumii satului tradițional, din care se ridicase el însuşi, supus
transformărilor colhoznice. Calea aleasă este aceea a recompunerii unei mitologii actuale
a satului ce-și trage seva de trăinicie din izvoarele veşniciei, la care se referise, desigur
într-un alt registru, şi Lucian Blaga în demonstrația sa filosofică. Aşadar, personajul
principal al romanului se revelează a fi satul Ciutura, din frumoasa Câmpie a Sorocii, al
cărui destin, prin istorie şi prin istorii, aluvionează multiple biografii umane, bulversate şi
ele în evoluția lor cotidiană, zbuciumată.
E filtrată în evocarea acestei întinderi de pământ o unduitoare dragoste, ca pentru o
fiinţă vie ce vine spre azi dintr-un îndepărtat trecut imemorabil: ,,Câmpia Sorocii... O fi
fost cândva pe aici, cu mii şi mii de ani în urmă, o mare limpede şi blândă. O fi secat
înce-tul cu incetul, s-o fi călătorit prin alte părți, dar s-a tot dus, lăsând câmpiei
moştenire chipul larg cât o suflare de cer, cu valuri abia-abia însemnate. Or fi crescut
pe aici, odată demult, păduri adânci şi dese. Le-o fi ars vreun pojar, le-o fi pustiit vreo
furtună, dar s-au dus, şi numai largul câmpiei mai musteşte un dor stăbun după ele,
cercând în fiecare primăvară să lege un freamăt verde peste trupul său pârjolit. S-or fi
înălțat pe aici, cândva demult, un cârd de munți cu creste cărunte, răcorite sus, în
albăstrimea cerului. Vremea i-o fi măcinat, cutremure mari de pământ le-or fi crăpat
temeliile, dar s-au dus munții, şi numai păsările câmpiei rătăcesc zile întregi undeva sus,
printre nouri, căutând piscurile mândre de altădată. Câmpia Sorocii..." Ceea ce frapează
şi încântă în Povara bunătății noastre-atrage atenția Ion Simut-sunt marile deschideri
spațiale și temporale: ,,Fenomenele naturii sunt proiectate mitologic". Aici satul Ciutura
apare ca emblematic prin freamătul destinului său urmărit în anii de după război, când
lumea era încă destul de confuză, căci suportase trecerea atâtor evenimente, ca un
tăvălug, peste vatra sa: „Odată cu începerea războiului, fierbea lumea întreagă, fierbea
Ciutura [...] Nu e mare taină la mijloc că biata Basarabie, veşnic trecută dintr-o țară în
alta, atunci ajunsese la culmea răscrucilor. Românii chemau veşnic infanterişti să jure
tricolorului, ruşii îi ademeneau cu drapelul roşu. Anunțau mobilizare generală şi unii, şi
alţii. Te duci cu ista, te pomeneşti că lupți împotriva celuia, te duci cu acela, va trebui
să lupți împotriva istuia". Dar războiul s-a terminat acum şi satul căuta să-şi reia viața
normală, întorcându-i-se cei plecaţi să lupte aiurea: ,,Treceau prin mijlocul satului invalizi
în cârje cu medalii noi-nouțe «Za vzeatie Berlina», treceau foştii ostaşi ai lui Antonescu,
eliberați de prin lagăre, treceau văduve de război şi văduve rămase acum, pe vremea
foamei, treceau copii gata să se prindă de mâna oricui, doar-doar îi vor duce undeva".
Pe acest fundal se dezleagă una din dramele obişnuite la țară: fata ce stă între doi
flăcăi, care şi-o doresc fiecare soție, într-o rivalitate făţişă, şi de obicei puterea alegerii
nu-i aparține. Nuța lui Onache Cărăbuş (,,Era numai una în toată Ciutura, în toată
Câmpia Sorocii, în toată Uniunea Sovietică") trebuise să aleagă între Mircea şi Nică
(,,Doamne Dumnezeule, ce mai soartă amară i-a trimis Cel de Sus! Cum s-a mai săturat
ea de aceste două chipuri, de aceste două focuri între care i-a fost dat să ajungă [...]
De la şaisprezece ani i se scurgeau ochii când la deal, când la vale"), iar soarta i l-a
hărăzit pe primul. Mircea s-a înrolat în Armata Roșie (,,împreună cu Armata Roşie au
trecut Nistrul, retrăgându-se spre răsărit. S-a dus și dus a fost pentru ani de zile"), în
vreme ce Nică s-a înrolat în Armata Română. Acum el rătăcea prin păduri, clandestin,
căutând a ajunge să poată trece Prutul în România. Reîntâlnirea celor trei are loc într-un
moment în care Mircea, întors în sat, îşi luase nevasta la câmp, pentru încărcarea
snopilor în căruță (O fi ştiut ea, bătrâna, înțeleapta Câmpie a Sorocii că pe oriunde i-ar
fi purtat războiul, oricare ar fi fost soarta lor, odată şi odată, copiii ei se vor întoarce,
osteniţi şi înfometați. Și-a avut dreptate, s-au întors osteniți și înfometați"). Rivalii de
odinioară nu mai au nimic de împărțit (a fost cândva prima lui dragoste, o dragoste în
care el a dat cu piciorul, dar care l-a ținut minte şi a venit acum să-l ierte"), în afară
de puțina mâncare cu care Nică este îmbiat, după ce le ajutase la încărcatul carului cu
snopi. Era o împăcare dureroasă cu o soartă vitregă pentru toți, iar acum Nică trebuia
să plece, să dispară pentru totdeauna din sat: ,,Soarta lor e prea felurită. Ei doi urmau
să se întoarcă în aceeași seară la casa lor, la vatra lor, iar el mai avea încă multe
drumuri, şi apoi cine ştie ce-l pândea pe drumul acela - poate lagăre, poate un glonţ,
poate o lume rece şi străină". Motivul acestui tip de conflict e frecvent în literatura
română. Liviu Rebreanu l-a abordat cu mult realism, diferendul dintre cei doi rivali
sfârşind prin moartea celui mai slab. La Ion Druță deznodământul e oarecum liric, tocmai
pentru că înfruntarea celor doi nu mai are niciun sens după ce războiul hotărâse în
locul lor. Plecarea lui Nică în necunoscut echivalează, în fond, cu moartea.
De aici înainte, romancierul urmăreşte viața cuplului Mircea - Nuța evoluând în
linia evoluției satului însuşi, cu frământările oamenilor care iau, vrând-nevrând, calea
colhozului, cu întreg tipicul de rutină al acestuia; Mircea se califică tractorist, muncă
istovitoare, pe care, la un moment dat, o abandonează apucându-se de politică (,,Mircea
era fericit că face politică") şi urcând astfel în ierarhiile de conducere ale comunității,
fiind, de altfel, un om sârguincios şi ca- pabil. Nuța rămâne să-și crească copiii, să
gospodăreasăcă acasă, dar, mereu abandonată de soț, sub pretextul îndatoririlor obşteşti,
între ei creşte o tensiune ce duce la despărțire. Tentativa acesteia de plecare din sat, pe
un drum pe care cândva apucau ciuturenii în speranța izbăvirii de rău, în preajma unei
mănăstiri, este acum deturnată. Drumul a fost anulat de stăpânirea ce desființase şi
mănăstirea. Drumul rămâne astfel unul... simbolic, iar prozatorul scontează tocmai pe
semnificația locului închis, care devenise satul, fără nicio ieşire de-acum spre vreun alt
univers uman (la fel ca Ciutura a avut cărarea aceea o soartă grea și încurcată. La
început a fost cărare, apoi câteva sute de ani - drum cu nume în toată cámpía, pe
urma iar a ajuns cărare [...] Ciutura îşi avea drumușorul ista. Și nu era el cine ştie ce,
dar o fi fost, pesemne, urzit intr-un ceas bun, căci ştia feri lumea de primejdie, ştia să-i
scoată pe oameni din sat, ştia să-i aducă cu vremea înapoi la vetrele lor. Trecut-au de
atunci vremuri peste vremuri. Din mănăstire n-a mai rămas nici măcar temelia, din
pădurile câmpiei - puțin de tot [...] Cum şi prin ce fel li s-a luat ciuturenilor drumul cel
vechi, nu mai ştie nimeni [...] Drumul cel vechi trăia însă în subconştientul ţăranilor").
Un reper în dinamica întâmplărilor satului, a evoluției acestuia, a transformărilor lui
în actualitate, e bătrânul Onache, tatăl Nuței, martor şi mărturisitor prin vremuri istorice
şi naturale, ca o conştiinţă umană a permanenței. E în felul său un mucalit şi un
înțelept deopotrivă, tipologic înrudindu-se cu Moromete, numai că mai contemplativ şi
mai interiorizat: ,,Ciuturenii, când îl zăreau pe uliță, zâmbeau, căci niciodată n-ai fi putut
spune: are vreo trea- bă omul acela sau a ieșit să vadă ce mai face lumea?... Şi seara,
şi dimineața, şi pe vremea semănatului şi secerişului, păşea mândru, încetinel, întorcând
capul la stânga ori la dreapta cu multă îngrijorare, de parcă ar fi purtat în fundul
pălăriei un cuib de rândunele şi n-ar fi vrut să le deranjeze. După fiecare sută de paşi
se oprea să răsufle puțin, căuta în urmă să vadă cât a mers şi se mira cumplit,
părându-i-se că a ajuns grozav de departe". El are perspectiva succesiunii anotimpurilor-
prin ochii lui prozatorul scrutează câmpul cuprins de arşiţa secetei (,,s-a uscat și
păpuşoiul, iar puținul pe care l-au cules au fost obligaţi să-l predea la stat [...] N-au
avut ce strânge nici acolo unde au pus cartofi, nici acolo unde pliviseră fasolea. A ars
totul de secetă [...], s-a uscat însă pelinul pe haturi şi asta era culmea [...], peste
Câmpia Sorocii s-a abătut una din cele mai mari nenorociri-se usucă pelinul") ori,
cotropit de bătaia ploilor (,,au căzut ploile cele mari, ploi calde, rotitoare, şi pădurile şi
livezile, grădinile, cu ce-au avut, cu ce-au putut, au alergat în întâmpinarea sărmanilor
oameni [...] până a venit vremea păpușoilor, iar moldoveanul, cum ajunge la păpuşoi, îşi
face cruce că a scăpat"), sub aceleaşi priviri se derulează ritualica datinilor: nunțile
(,,nunțile din Câmpia Sorocii nu-şi au un canon hotărât. Totul depinde de roada anului,
de avutul socrilor, de voia bună a mesenilor. Se întâmplă nunți ce țin câte patru-cinci
zile la rând, dar se întâmplă şi nunți de o singură zi [...], după socoteala lui badea
Onache, în toamna aceea, colhoznicii nu prea aveau ce se lua cu petrecerile"),
sărbătorile Anului Nou (,,Pe toate drumurile trec, înotând prin omăt, cete de colindători.
Duc colaci înşirați pe bețe, duc în trăistuțe, la șold, nuci şi covrigi, schimbă din mers
colinde între ei [...] Fetele nu-şi mai pot găsi loc. Ba-s la o fereastră, ba vin la alta şi
tot caută să ghicească, și tot ascultă - li se tot năzare că vin, scârţâie portița, se aud
paşi [...], căci printre colindători o să vină neapărat şi cel care le va fi sortit"). Şi aşa
mai departe, contemplarea amurgurilor ori jelaniile înmormântărilor etc.
Romanul se construieşte rapsodic pe un fir epic pe care se înfășoară ca pe un fus
de tors spectacolul satului basarabean. Ta- bloul e pastelat, are linii de fineţe şi poartă
în el ceva din atmosfera bucolică a unei închipuiri ce se destramă pe-ncetul sub
penetrația brutală a elementelor modernității. Onache însuşi se stinge semnifi- cativ
odată cu lumea sa, moartea fixându-l simbolic în elementarul vieții sale
tradiționale: ,,Cam pe la miezul nopții s-a stins focul, iar pe la aprinsul zorilor s-a stins și
Onache. A murit pe același scăunaș josuţ, cu vătrarul în mână, cu fața spre cuptor. Şi,
chiar mort fiind, el mai rămânea să stea pe scăunaș, și numai fruntea îi scăpase jos, pe
piept, de parcă bătrânul făcea ultima încercare de a pătrunde în miezul acestei minuni
te aprinzi dintr-o nimica toată, topești o lume cu flacăra sufletului tău, dar vine un
fluture negru şi te stinge, te îngroapă, te duci şi nu mai ești". Romanul Povara bunătății
noastre, al lui Ion Druță, are alură epopeică în cuprinderea destinului contemporan al
satului basarabean, cu eroi ce mizează însă pe un dramatism dedus din trăirea faptului
diurn, chiar tern, al vieții, într-o istorie ce le impune, cu de la sine putere, dimensiunea
existențialități lor funciarmente perdantă.

Biografia ca epopee a satului

Vatra blajinilor

O anume nostalgie după satul de odinioară din Câmpia Sorocii (s-a născut în
Horodiște, ,,un sătucean micuț, vreo cincizeci de case cu bordeie cu tot, şi biserica
satului, firește, era o simplă casă țărănească aşezată la marginea satului, pe dealul
răsăritean") îi animă amintirile, depănate cu verb molcom, frumos colorat, fără excese, de
atâtea expresii locale ce dau discursului său epic aura unei originalități dialectale
specifice. Fixate în cadre bucolice, imaginile rustice ale vieții de acolo, pe care le
zugrăveşte cu simplitatea surprinderii diurnului, au ceva din ritualica cheltuire a veşniciei
la țară: ,,Mai spre seară încep a se înviora satele ce tot picuraseră ziua întreagă la soare.
Se întorc din câmp cârduri, cârduri. Trăsurile, prăşitorii, cosașii. Coboară spre sat vitele,
ici turmele, acolo o vițică şi câțiva cârlani. Prin sat hodorogesc trăsuri, fiecare în felul
său. Scârțâie a plin fântânile, se aude cum sună biruitor prin donițe mulsul, fumegă
acoperişurile. În sfârșit, pe la amurg se adună familia toată la o măsuță josuță în jurul
unei mămăliguțe cu ce-a dat Dumnezeu acolo [...] Rând pe rând se sting luminile, se
potolesc javrele prin ogrăzi, lumea se aciuează [...] Așa, cam pe la miezul nopții, odată
cu cântatul cocoşilor, iar se aude toaca. De data asta e mai scăzută, mai potolită, mai
scurtă. Cei care nu s-au rugat de cu seară, firește, nu se vor mai scula la miezul nopţii,
când se slujește polunoșnița, slujba din miez de noapte, dar satul e mare... Vor fi fiind
pe undeva cei ce zac, bătrâni şi bătrânele ce nu-și pot afla odihna, şi cele două ciocane
de lemn îi îndeamnă să nu uite de Domnul..." Ş.a.m.d. Față în față, trecutul și prezentul
îşi dau întâlnire într-o perspectivă dinamică a rememorărilor, în romanul biografic Vatra
blajinilor (Editura Academiei Române, București, 2013) - construcție amplă cu halouri
epopeice subsidiare, venind să sintetizeze un destin uman individual, scriitoricesc,
confundat cu istoria contemporană a Moldovei (cea de dincolo de Prut), fără de care nu
i se poate înțelege prozatorului sensul împlinirii: ,,Ce-a fost, până la urmă, Moldova
Sovietică? A fost ea ieşirea unei provincii afurisite printre popoarele lumii sau începutul
unei totale prăbuşiri? Până nu vom răspunde clar şi răspicat la această întrebare
chinuitoare, nu ne vom putea găsi nici destinul, nici locul pe harta lumii. E poate cel
mai greu lucru pe care trebuie să-l facem, pentru că o parte din cetăţeni crede că ultimii
cincizeci de ani au fost pentru noi un mare noroc, un miracol ce nu se va mai repeta
niciodată, o altă parte a populației crede că a fost o catastrofă istorică, iar marea
majoritate, până una-alta, sustrage şi fură tot ce-a mai rămas".
Vatra blajinilor se structurează ca o tetralogie, fiecare segment al ei putând fi
considerat ca un roman de sine stătător, iar toate la un loc alcătuind o imagine de
ansamblu a unei lumi ce se alcătuieşte din elemente individuale, particulare, prinse într-
un carusel factologic de zi cu zi, ce-și are rădăcini prelungite într-un trecut istoric, dar
şi deschideri spre un viitor, abia sugerat însă, marcat de realitatea anilor sovietizării, de
după război: ,,Legendele zic că prin văile istea se întorcea odată după o grea înfrângere
a oştirilor sale Măria Sa Ştefan. Aici, la izvoare, şi-a tămăduit rănile, aici o fi prins
suflet și, cum obişnuia, pentru a însemna locul unde o înfrângere a fost transformată
într-o biruinţă, a poruncit să se zidească mănăstire [...] Dar vai, atâta a fost al ei...
Acum, sărmana mănăstire, prădată, înjosită, batjocorită, e la pământ... Cu toate că ochii
care văd totul şi comunică unde se cuvine informațiile au observat că nenumăratele
cărări ce duceau mănăstire, ele, nici gând să rămână în delăsare [...] ce-ai aşeza tu într-o
mănăstire rămasă pustie? O şcoală? Un spital pentru copii? Un ocol silvic? Știu eu?...
Poate că, chibzuind la rece, așa ar fi fost cu cale să se facă, numai că atunci, în primul
an de după război, toți erau înfierbântați, nimeni nu voia să judece la rece. O să băgăm
maicilor o stație de mașini și tractoare, numită pe scurt S.M.T., au zis şefii [...]
Esențialul era să fie cât mai mult vuiet şi scrâșnet, şi cutremur, aşa încât prin toate cele
patru părți ale lumii să ajungă vestea sosirii unui veac nou în Moldova". Prin acest veac
a prins cheag istoric însăşi biografia scriitorului care, ajuns acum la vârsta aducerilor-
aminte, se simte îndreptățit să o evoce: ,,Acum, sunt om bătrân, trecut peste optzeci. O
lungă viață a trecut din ziua cea de vară, dar o țin minte de parcă totul s-a petrecut
aseară, aici, la doi pași. Mai trăiesc și azi în mine melițatul cânepii, cumplita ruşine,
râul cel albastru ce curgea domol în înălțimi şi glasul duhului pe care l-am auzit pentru
prima oară... Ca fiecare creştin, în afară de obişnuitele rugăciuni, am una a mea, tainică,
intimă, cu care mă adresez Veşniciei. Doamne, încep eu, de la valurile cele de cer
albastru, răsărite deasupra Horodiştei în amurg..." Inceputul acestei vieți se dezvăluie în
primul roman: De la Horodiște la Ghica-Vodă. Modelul poate fi acceptat acela al
Amintirilor... lui Creangă. Nu e vorba însă, câtuşi de puțin, de o pastişă, ci mai degrabă
de o reactualizare (poate nu acesta e cuvântul cel mai potrivit) a unui univers al
copilăriei petrecute la țară, într-un sat moldovenesc de peste veac. Cele două evocări
comunică între ele ca două oglinzi puse una în fața celeilalte, îngemănate, aducând
mărturia deplinei armonii din ființa familiei țărănești tradiționale: ,,când am apărut eu pe
lume, casa noastră domnea de una singură în ograda de la vale de biserică [...] Eram
mezin, al patrulea copil, ori, cu cele două surori ce-au murit de mici, al șaselea, așa
încât, atunci când m-am ridicat şi eu copăcel, rămăsese puțin din frumoasele gâțe negre
pe care le avea mama de fată mare. Mai erau însă tineri şi plini de viață ochii de-un
căprui închis, fața bălaie, încununată de un zâmbet plin de bunătate - sfinte Dumnezeule,
atâta bunătate creștinească, atâta bunătate omenească, încât orice cerșetor, orice pui rătăcit
de cloșcă, orice fir de iarbă călcat de roți pe o margine de drum găseau înțelegere şi
compătimire în inima ei". Sunt depănați astfel anii copilăriei, anii de elev în satul natal
(,,Scrisul în vechea noastră şcoală din Horodiște îl învăţam scriind cu grafit pe-o placă -
scrii şi ştergi cu mâneca, iar scrii şi iar ştergi, pentru că bani pentru caiete și creioane
rar cine avea"); sunt amintiți în schite portretistice părinții, bunicii, e pictat satul cu
oamenii şi obiceiurile lui, poveştile auzite de la bătrâni, trecerea anotimpurilor, întâmplări
mai vesele, mai triste, anecdotice, muncile la câmp, anii războiului, care au pustiit
aşezarea de bărbați, apoi perioada grea de după aceea când, ajuns a-şi satisface stagiul
militar, îşi descoperă vocația scrisului începând să publice (,,colaboram la «Ţăranul
sovietic»>. Din primul onorariu i-am cumpărat mamei două bucăți de stofă cenuşie. Era
visul ei tainic, să poarte şi ea haină cenuşie, precum purtau femeile răzeşilor de la o
anumită vârstă").
Cel de al doilea segment de roman, Dor de oameni, adaugă o întreagă galerie de
biografii, portrete şi destine ale oamenilor satului basarabean, figuri pitoreşti (badea Cireş,
Moș Mihail, badea Iacob, Ioana ş.a.) învăluite în halouri baladeşti, pe fundalul
prefacerilor sociale, dramatice, pe care anii socialismului le aduceau. Se individualizează
astfel, pe coordonate tragice, ciobanul din Toiagul păstoriei (,,N-avea oi. Cioban de viță
veche, cioban din creştet până în tălpi, el totuşi n-avea oi"), pe care noua administrație
îl consideră între opozanții regimului, tocmai pentru că îşi păstra cu demnitate felul
independent de a fi (,,rămânea oarecum sub ocrotirea propriei sale singurătăți"), ilustrând,
într-o accepție modernă, destinul fatal al ciobanului care şi-a pierdut turma, din
străvechea baladă populară. Şi totul proiectat în cadrele unor stampe feerice, întruchipând
afectiv prezența câmpiei basarabene: ,,Răsar în depărtare frumoasele împrejurimi ale
Sorocii. Îmblânzit de soare, orașul dormitează la o talpă de stâncă, pe malul apei. Nistrul
vine blând şi încetinel la vale. La cotitura apelor se înalță vechea cetate a orașului. Tata
umblă crucit în jurul ei, numără, îmboldind cu degetul, turnurile, apoi se întoarce cu fața
spre râu şi rămâne în poza unui vrednic oştean arcaş din neamul arcaşilor [...] Soarele
coboară spre apus, umbra malului ciupeşte pânza apei, dar Nistrul e Nistru și de la un
mal până la altul mai rămâne mult. Bătrânul urmăreşte calea undelor, ascultă șopotul lor
domol şi se trezesc în sufletul lui cântece vechi din cântecele neamului său".
Cel de al treilea segment, Lupaniada. Înălțarea și prăbuşirea unei epoci, reprezintă,
de fapt, traseul împlinirii scriitoricești a autorului, în contextul consolidării şi disoluției,
în plan național, a unei epoci istorice marcate de structurile ideologizante ale societății
socialiste, sovietice. Biografiile celor doi scriitori, pe de-o parte, Andrei Lupan,
preşedintele, într-o perioadă îndelungată, al Uniunii Scriitorilor din RSSM, pe de alta, Ion
Druță, tânărul pe care mai vârstnicul confrate a mizat, se vede, cu îndreptățire, se
întrepătrund într-o evoluție spiralată pe axul vertical al evenimentelor politice (si de
politică literară, culturală, implicit) ale țării în anii de după război, până în zilele noastre.
Toate evenimentele marcante ale epocii (deportările, colectivizarea, școala de literatură,
conflictele dintre generațiile de scritori etc.) se ilustrează prin trăirile afective, e adevărat,
diferite, ale celor doi. Discursul epic e pe cât de evocator, pe atât de polemic, Andrei
Lupan devenind un veritabil erou al romanului unei deveniri şi decăderi spirituale
(Regele Lear al Moldovei), simbol al unor tradiții naționale de care Ion Druță nu se
poate detașa: „Născut în mijlocul răzeşilor şi mazililor de pe Nistru, Lupan avea ceva
din vechea aristocrație moldovenească, pe care noi abia-abia am apucat-o. Nu e atât
vorba de-o aristocrație economică, pentru că săraci am fost de când lumea, cât de o
aristocrație spirituală. Poți fi sărac, dar mândru şi demn cu lumea pe care o porți în
tine. Nu atât mămăliga cu mujdei, cât duhul ne-a ținut la suprafață de-a lungul
veacurilor. Lupan păstra cu sfințenie împărăția spiritului său. Avea un fel al lui de a fi,
cinstea vorba stăpânită, cumpătată, bunul-simț [...] Şi totuşi, în ciuda izului aristocratic,
se vedea cale de-o poştă că e viță de țăran [...] Țărănimea era pentru Lupan sensul
suprem al vieții, un fel de catalizator al tuturor eforturilor depuse [...] Spre deosebire de
noi, înclinaţi oarecum a idealiza țărănimea, Lupan vedea mult mai treaz şi mai sever
lumea satelor". E sintetizat în destinul acestui scriitor destinul, în prefacere, al lumii care
l-a idolatrizat într-o vreme, ca mai apoi, o nouă generație de moldoveni, să-l conteste,
considerându-l de-acum retrograd. Ion Druță nu-l idealizează. Portretul pe care i-l face
este unul desenat din linii contorsionate, adesea contradictorii, dar, dincolo de aparențe,
scriitorul este propus ca un stâlp pe care se incrustează răbojul vremii, cu bunele și
relele sale.
Toată fresca epocii pe care Ion Druță o cuprinde în tetralogia sa are vibrația
subsumată a unei conflictualități epopeice trăită de un neam de oameni aflat mereu la
răscrucea vânturilor istoriei (mai ales contemporane). De aceea, cel de al patrulea
segment al acestei construcții romaneşti (Epilog) se înfăţişează ca un eseu poematic
sintetizator, în care coordonata evocatoare (,,Alerg la țăranii mei,/ În lumea de demult,/ Îi
adun la o răscruce,/ Şi caut a le tălmăci,/ Pe înțelesul lor,/ Nemaipomenita noutate") se
împleteşte organic cu solemna cadenţă a rugăciiunii (,,Doamne,/ Se umple lumea,/ Cu
umbre pustii.../Treptat se stinge,/ Dorul de viață,/ Pentru că,/ Cei cu suflet,/ Răzbat/ Cu
greu, Prin pădurea/ Umbrelor pustii...// Auzi-ne, Doamne,/ Vezi-ne,/ Şi ne milueşte"),
totul înălțat într-o apoteozare cosmică a trăirii seminţiei: ,,Poate cândva,/ Această/ Palmă
de pământ/ Pe care stau,/ De scriu,/ Aceste rânduri,/ Va deveni/ Iarăşi lavă/ Sau/ Munte
de gheață [...] Dar,/ Tot ce se va întâmpla/ Aici,/ Acum şi pururi/ Va fi,/ Numai şi
numai,/ Pentru că/ Aşa a fost/ Voia Domnului./ Amin”.
Vatra blajinilor e romanul ființării biografice a Basarabiei contemporane, de pe
malurile Nistrului, trăită şi reprezentată în conştiinţa unui scriitor ce a ţintit mereu s-o
ridice în orizontul universalității.

Istoria în ritm de baladă

Clopotnița

Evocator, ca-n toată proza sa, Ion Druță urmărește biografii umane şi biografii ale
ținutului natal, pe fundalul istoriei naționale, cu o nostalgie dramatică, dacă se poate
spune aşa, impregnată de o tristețe ce se întâlneşte doar în cântecele bătrâneşti de
odinioară, în doine şi în bocete.
Romanul Clopotnița (scris în 1972, după adnotarea de la finele cărții; editat pentru
prima oară abia după doisprezece ani, în 1984, la Editura Literatura Artistică, Chişinău,
dar ajungând în 2014 la ediția a cincea: Editura Cartier, Chişinău, colecția Cartier
popular) se povesteşte (,,Nu se sfârşeşte aici povestea") în ritm baladesc, urmărind
avatarurile existențiale ale unui personaj providențial, în felul său, Horia Holban, dascăl
de țară, ivit parcă din negurile vremurilor ca să depună mărturie despre nevolnicia
contemporanilor săi moldoveni, amenințați a-și pierde propria identitate (atestată, de altfel,
din străve-chime), sub presiunea birocratică a administrației, a strategiei perfide a
deznaţionalizării, susținută de autoritățile politice, purtătoare ale laşității, a morbului
puterii unionale, nu mai puțin însă și din cauza servilismului unor oportunişti autohtoni,
el asumându-și însă, fără bravadă, menirea de a deştepta în sufletele generațiilor tinere
senti- mentul datoriei de a păstra în conştiinţe (și nu numai) mărturia de neocultat a
trecutului demn și înălțător, aşa cum l-au lăsat moştenire marii bărbați ai neamului,
luptători în secolele de restrişte, revolute.
Bucovinean de obârșie, Horia Holban, descoperindu-i-se în școală pasiunea pentru
istorie, de către un profesor universitar de la Chişinău, este sprijinit de acesta pentru a
putea face studii de specialitate în capitala republicii. În acest cadru se evidențiază prin
cercetarea, cu abnegație, a istoriei naționale, astfel încât la absolvire este reținut ca
inspector la nou-înființata Societate de Ocrotire a Monumentelor Istorice. Aici începe a
aduna, cu devoţiune, mărturii materiale şi spirituale ale trecutului, din întreaga ţară, în
perspectiva organizării unui muzeu pe această temă. Strădania lui nu este însă bine
văzută de cei din jur, mai ales de secretarul societății, Bălţatu, un impostor sub aspectul
muncii de cercetare, dar aservit în totul acelei ,,misterioase nomenclaturi" care controla
activitatea indivi- zilor, obligându-i la docilitate față de puterea politică. Activitatea lui
Holban o consideră a fi periculoasă şi îl denunță ca instigator, interzicându-i-se
continuarea muncii de colectare a materialelor documentare (,,Acolo unde sunt ele,
risipite prin lume, se vor păstra mai bine decât aici, la sediul Societăţii"). Profesorul
Ilarie Turcul, lipsit de demnitate şi dispus la compromisuri, strict în interes personal,
pentru a putea avansa în domeniu, îl sfătuieşte să adopte la rându-i o atitudine docilă
(„Nu uita că, la cele mai importante consfătuiri cu uşile închise, nu noi, ci el este
invitat... Las-o mai moale..."), ceea ce tânărul istoric nu poate accepta şi în consecință
este eliminat de la Societate, trimis în învățământul şcolar, la Căpriana, localitatea din
care era Jeannette, soția sa (,,drăgălașă şi dulce, de te topeai de dragul ei"), ca într-un
soi de exil. Peste ani va afla că fostul său pro- fesor, acceptând umilința slugărniciei,
ajunsese academician (,,nici om de ştiinţă, nici om de omenie, nici țăran din neamul
țăranilor, cum îl crezuse la început nu era aceste Ilarie Turcul [...] Dacă preţul
avansărilor este renunţarea la tot ce ne-a fost în viață mai scump și drag, atunci
ferească-ne Domnul...").
Căpriana ,,părea nu atât un sat, cât un codru. Un codru cu poteci şi ascunzișuri
misterioase, umbrite de taine", pe care noul profesor caută să le desluşească, atât pentru
el, cât şi, deopotrivă, pentru localnicii care păreau impasibili în fața a ceea ce trecutul le
oferea ca însemn al perenității neamului - Clopotniţa din deal, construită de Ştefan cel
Mare, în amintirea călugărului Daniil, care îşi avusese schitul pe locul acela, și la care
voievodul se abătuse, înfrânt, după bătălia de la Valea Albă, cerându-i găzduire. Daniil
însă l-a mustrat: ,,odihna oşteanului biruit zace pe acelaşi câmp de bătaie unde a fost
înfrântă oastea lui", iar Ștefan, înțelegând sensul cuvintelor, s-a întors şi-a adunat oaste
nouă cu care a dobândit, în final, victoria asupra duşmanului: ,,A poruncit atunci să fie
ridicată pe acel loc o clopotniţă. Să se aducă un clopot mare de mănăstire, să fie numiți
oşteni viteji, ce vor face slujba de clopotari și, de două ori pe zi, în zori şi în amurg,
să se spargă liniștea acelor pustiuri cu dangătul clopotului”. Din oştenii pripășiți pe acele
meleaguri s-a întemeiat aşezarea Căprianei. Despre aceste fapte le vorbeşte elevilor săi,
întrebându-se, îndreptățit: ,,Cum s-a putut întâmpla ca nepoții și strănepoții clopotarilor să
devină atât de nepăsători față de ceea ce secole la rând a constituit mândria lor, haragul
pe care s-au ridicat și ei în rând cu lumea. O fi [...] declinul unui neam sau, poate,
sfârșitul lumii"; elevii încep să se intereseze de un asemenea trecut (,,Are şi satul nostru,
Căpriana, istorie?") şi prind să conştientizeze de unde se trag. Numai că și aici, la
Căpriana, există oportuniști, ca înverşunatul Nicolai Trofimovici Balta, un carierist, care
prin tot ce întreprindea şi vorbea ,,demon- stra puterea de nezdruncinat a statului
sovietic". Or, descoperirea trecutului național copiilor era potrivnică orientării sovietice.
Așa că îl reclamă pe profesorul de istorie pentru ,,scandal politico-ideo-logic". În
Căpriana vin inspectori („Puzderie de comisii au răscolit hârtoagele şcolii"), ca să
constate gravele abateri ale profesorului de istorie. Dar, de data aceasta Horia Holban nu
este îndepărtat din învățământ, iar directorul consideră nesancționarea acestuia mai mult
decât un afront personal, o adevărată înfrângere. Cu de la sine putere decide îngrădirea
Clopotniței, în care începuseră de-acum să ardă lumânări de veghe, aprinse în memoria
strămoşilor. Lucrarea de acoperire cu scânduri, a zidurilor, pentru a nu mai putea
pătrunde nimeni în interior, repetă într-un sens, oarecum invers, sensurile mitului
Meşterului Manole. Lucrarea de zi, în anularea Clopotniței, noaptea se ruina. Scândurile
erau împrăștiate în întreaga pădure și relicva turnului se evidenția încă mai viguroasă
parcă. Lucrarea era reluată de fiecare dată şi tot de atâtea ori ea era zădărnicită.
Tensiunea din sat, din şcoală, chiar din familie, îl copleșește pe Horia Holban, care
cedează, într-un atac de cord ce putea să-i fie fatal. Stă internat în spital la Chişinău,
vreo două luni, după care se întoarce acasă, parcă alt om, într-o ipostază de luptător
prăbuşit, înfrânt. Călătoria de noapte, într-un tren prost întreținut, beneficiind totuşi de
bunăvoinţa şi simpatia însoțitoarei de vagon, îi este într-un fel benefică, el rememorându-
și astfel întreaga viață, cu bune și rele deopotrivă. La drept vorbind, acesta este romanul
lui Ion Druță: reconstituirea traseului existențial al unui om care caută din răsputeri să-şi
valideze trecutul, ca biografie a neamului său moldovenesc. Imaginea lui (înalt cât
bradul) se profilează simbolic pe canavaua evenimentelor contemporane, în pandant cu
ținuta impunătoare a Clopotniței, îndârjindu-se a rezista împotriva tuturor intemperiilor
unei alte istorii, intruse, ca o veritabilă clopotniţă vie, având menirea de a da semne
oamenilor despre identitatea lor ca neam, ca seminție în umanitate. ,,Vrem să avem
cultura noastră, să avem știința noastră, aşa încât să ne putem așeza, odată şi odată, la
masa lumii civilizate, dar sărăcia, răutatea, lăcomia, toate adunate împreună, ne distrug".
Nu sunt vorbe în vânt. Neputând fi acoperită, Clopotniţa este incendiată, în cele din
urmă, și prefăcută în scrum. Istoria, pentru noua putere politică a țării, nu trebuia să lase
asemenea urme monumentale. Numai că unul din tinerii satului, cel mai umil dintre
aceștia, a salvat de la incendiu Hronicul ce se afla acolo, în care se ținuse răbojul
vremilor trecute, şi îl predă profesorului de istorie, care astfel îşi redobândeşte rostul,
sensul prezenței sale pe acele meleaguri, îşi recapătă vitalitatea lucrării sale recuperatoare,
asumându-şi misiunea de a scrie istoria adevărată a ținutului Căprianei: „Abia acum,
după ce a ars Clopotnița, sosise ceasul scrierii unei cărți despre dânsa şi el era singurul
om care avea nu numai dreptul, ci şi datoria să scrie această carte. Îi lipsea Hronicul.
Acum, primindu-l de la această pasăre cerească, şi-a zis că va munci zi şi noapte până
va întoarce poporului ceea ce îi furaseră focul şi laşitatea în acest miez de noapte".
Romanul lui Ion Druță este, fără îndoială, unul parabolic. Simbolurile cu care
operează prozatorul sunt transparente pentru cine dorește să le înțeleagă (este şi motivul,
desigur, publicării sale după un deceniu de la elaborare), iar evocarea evenimentelor are
în narațiunea sa tărăgănarea unui cântec lung, marcat de inflexiuni baladeşti. Romancierul
reface cu stăruință și gingăşie (nenumăratele diminutive folosite sunt dovada unui soi de
alint matern cu care își dezmiardă lumea: locuşor, grăuncioare, colţişor, gărducean,
cumincioară, ungheraş, sătucean ş.a.m.d.) atmosfera satului tradițional, a sărbătorilor
tradiționale (aşa ceremonialul sărbătoririi satului Căpriana, la care Horia Holban este adus
de Jeannette, viitoarea sa soție, ca într-o adevărată pre-nuntire), a oamenilor cu depănarea
firului vieții lor intime etc. Emoționant este cu adevărat jurământul pe care ea, ca o
veritabilă fiică a gliei, i-l prezintă viitorului soț, cerându-i să jure credință pe elementele
fruste ale firii: ,,Precum cerul şi pământul au făcut legământ şi roada acelui legâmânt
zace acum, rotundă şi dulce, în palmele noastre, tot aşa se leagă azi soarta ta de soarta
mea și viața mea de viața ta. Luându-ne din dragoste, legați vom rămâne pururi şi fie
ca roada acestui legământ să se împlinească şi să crească din neam în neam, din veac în
veac, precum creşte roada străvechiului nostru pământ. Amin". E aici dimensiunea
cosmică a înțelesului cuplului dintotdeauna şi de pretutindeni de pe pământ şi rezonează
perfect, în acest tip vizionar de împlinire a dragostei, cu jurământul pe care indianca
Maitreyi, din romanul omonim al lui Mircea Eliade, îi cere iubitului său, tânărului
inginer european, să-l depună, consimţind astfel a-şi asuma întreaga devenire în ordine
sacrală a tocmai menirii umanității pe pământ. La Ion Druță, acest legământ își află
rezonanțele ce vin ancestral din adâncurile ființiale istorice ale pământului şi istoriei
neamului.
Clopotniţa este un roman de suflet, cum ar fi să zicem, trecând peste ariditatea
limbajului critic academic. Un roman în cheie metaforică despre nevoia supremă a
individului de a se subordona și de a se împlini, totodată, în menirea sa ca păstrător
chezaş al identității neamului din care se trage, pentru a-şi cunoaşte astfel locul şi rostul
propriu în marele destin al universalității.

Înstrăinarea
Ultima lună de toamnă

Tema desprinderii tinerilor din vatra strămoșească, a abandonării patriarhalității vieții

rurale în beneficiul tentațiilor moderne ale oraşului tentacular, specifică ideologiei
sămănătoriste, e puțin probabil să o fi preluat şi să o fi dezvoltat aici de către Ion
Druță, în 1963, când a scris şi a publicat ampla nuvelă Ultima lună de toamnă, ce poate
fi lesne considerată ca un mic roman, datorită anvergurii subiectului, și încă şi mai puțin
probabil să fi cunoscut în profunzime şi să fi fost familiarizat cu demonstrațiile
ideologice, pe această platformă, ale lui Nicolae Iorga, ori să fi citit cu aderență proza
unor Al. Vlahuță, Emil Gârleanu sau Ion Agârbiceanu, de pildă; oricum, curentul fiind
depăşit la noi după Primul Război Mondial. Dar, în Basarabia anilor de după cel de al
Doilea Război, această înstrăinare, această rupere de tradițiile strămoşeşti ale comunităților
rurale, de către tinerii aparținând unor generații ce începeau a fi formate la o altă şcoală,
devenise o realitate, și încă una dintre cele mai apăsătoare, pentru ca să ne îmbrățișeze
aici, la poartă, ea a rămas pustie ca un fir de pleavă şi nu ştie câți suntem". Aşteptarea
dovedindu-se zadarnică, Tata se decide să meargă el însuşi ,,în ospeție" (,,Apăi, dacă-i
așa vorba, las' că mă reped eu la dânşii. Să-i întreb cum vine asta..."), conform unui
vechi obicei al locului, să-şi viziteze odraslele, să le vadă pe acestea cum se descurcă în
rosturile lor, să le îmbrățișeze cu toată afecțiunea părintească, poate pentru ultima dată în
viață.
Periplul călătoriei bătrânului Tată, pe la cei șase feciori ai săi, ducându-le mici
daruri, de suflet - nuci, mere, copturi", adică prăjituri făcute de biata Mamă -, are alura
unei adevărate aventuri în necunoscut, căci la fiecare din aceştia va sosi pe nepregătite,
fiind primit de la caz la caz, diferit, fiecare dezvăluindu-şi astfel pe deplin personalitatea
și, mai ales, caracterul. Prozatorul realizează, bonom, dar şi sarcastic, o întreagă galerie
tipologică, specifică ambientului social al lumii actuale acelui timp. Rețeta epică este
proprie romanului picaresc, Ion Druță excelând în zugrăvirea de variate instantanee
pitoreşti, ale diferitelor medii prin care trece eroul central, desenând tablouri familiale
memorabile, în tuşe rapide, dar precise, ce pun în lumină mai ales trăsături morale
semnificative.
Marele personaj de fundal se impune însă a fi tot satul, cu aura sa naturală, într-un
peisaj bucolic, încadrat timpului cosmic şi istoric deopotrivă: ,,De după o muchie de deal
răsar două acoperişuri şindrilite. Abia se văd în zare, dar se simte după ele o margine
de sat. O cărăruşă harnică de țară urcă încet, prăvălatic și ba se despletește într-o livadă,
ba şerpuieşte printr-o arătură, apoi se întoarce puțin înapoi și taie din fugă poala unei
semănături de toamnă [...] Satul se descinde uşor de după cele două case şi se varsă
domol pe coasta dealului până hăt departe, în vale. Se întorc trudiţi şi osteniți, țăranii
din câmp [...] Nimic nu se schimbă aici, sub acest cer albastru și, ca înainte vreme,
dintr-o glumă, dintr-un zâmbet, dintr-o nimica toată se alege un destin [...] E toamnă în
jur, e sfârşit de toamnă dulce și acum începe vremea tulburelului [...] Noaptea târziu,
când secera lunii se îneacă printre nori, când adorm și drumurile, şi câmpurile, şi satele,
în fereastra casei noastre mai clipoceşte o sămânță de lumină”. Perspectiva pare idilică,
dar de îndată ce observația prozatorului intră în intimitatea acestei comuniuni umane, din
interior răzbat în prim-plan dramaticele încrâncenări ale vieții.
 Prima vizită o face feciorului Andrei, căsătorit, nu departe, într-un sat de ucraineni,
Frumușica. Primirea produce o desfășurare de bucate şi băuturi, în pripă adus totul, dar
etalat cu dragoste. Atâta doar că în casă nu se vorbeşte româneşte şi bătrânul nu
înțelege nimic din ce-i spun nepoții, el mulțumindu-se a aproba doar dând din cap: ,,-
Las' că-i bine...". Îar în final, când Andrei începe a fredona ,,cântecul lui drag de pe
vremuri", în admirația asistenţei, Tatăl se declară mai mult decât mulțumit: ,,Acum însă,
în această învălmășeală de vremuri, i-a pierdut şi melodia, şi versul, dar iată că în
Frumuşca, în acest sat de ucraineni, mai trăieşte încă frumosul cântec al neamului
nostru".
Se îndreaptă apoi (,,Tata e iarăşi la drum") spre orașul în care Nicolae lucrează la
fabrica de zahăr şi locuieşte... la bloc (,,are closet în casă. Tata se rușinează a se folosi
de el și, când vine, înainte de a ajunge, o cârnește spre păduricea asta"). Mai întâi se
încurcă pe străzile din ,,cartierul muncitoresc", dar când, în cele din urmă, dibuieşte
blocul, apasă degeaba butonul soneriei, căci locatarul nu se grăbeşte să-i deschidă
(,,Nicolae tocmai a început a-şi răsfăța picioarele într-un lighean cu apă caldă"), fiind
nevoit să-l strige din stradă, cu asprime. Rezultatul e că fiul se indignează: ,,Ce drept
are acest colhoznic să tipe la el, muncitorul, hegemonul?", şi, deschizându-i uşa, îl
întreabă cu mirare şi cu tot atâta indignare: ,,Cum ţi-a venit în cap, tată, să treci pe la
mine?". Odată ajuns în apartament, nora se porneşte a trebălui cu anume ostentație (,,ici
îndreaptă perdeluțele, acolo suflă pragul [...], muiere hapsână, le face toate cu o anumită
întârziere"), aşa că fiul îl conduce direct în bucătărie (,,Hai la bucătărie, acolo îi mai
cald"). După puține vorbe (,,încep să răzbată amintirile trecutului”), „îl pune la muncă" și
,,începe a-l frige pe bătrân cu vorba", reproşându-i fapte din copilăria în care fiul se
simțise nedreptățit față de ceilalți frați ai săi. Se toastează totuși câteva pahare şi, în
urmă, Nicolae ,,îi așterne în bucătărie", unde bătrânul nu poate dormi, frâmântându-se
toată noaptea.
Din centrul raional", o porneşte pe şosea, spre cel de al treilea fecior. Urcă la-
nceput singur într-un autobuz hodorogit, care se umple departe. pe parcurs de țăranii ce
mergeau la iarmaroc, într-un sat, nu Tatăl este ridicat de pe scaun şi el îşi continuă
drumul în picioare, Când ajunge la un ,,canton", în marginea pădurii, coboară, întrucât
aici ,trăieşte" Anton. E pădurar şi e plecat de acasă. Îl întâmpină doar nişte câini furioși
și o babă suspicioasă, care nici măcar nu-l pofteşte înăuntru, ci îl trimite de-a dreptul
să-şi caute fiul prin pădure: „Se miră tata, de fiecare dată când vine, mirat e şi acum -
fără să fi avut vreo sfadă, vreo neînțelegere, se înstrăinează cu fiecare an tata de fecior
şi feciorul de tată". Mărşăluind printre copaci, în cele din urmă cei doi se întâlnesc.
Anton e ,,o namilă de om cât un munte, cu armă de vânătoare pe umăr"; i se plânge
însă de faptul că hoții taie copacii fără a-i putea prinde. Amândoi traversează pădurea,
evocând, şi de data aceasta, vremurile de demult ale copilăriei, până ce ajung să
poposească într-un sat, la nişte cunoscuți ai pădurarului, unde oaspetele este primit cum
se cuvine, Tata arătându-se încântat de cinstea de care i se bucură pe-acolo feciorul. La
urmă însă, când traversează pădurea, la întoarcere, de undeva se aud lovituri de secure:
cineva taie copacii. Bătrânul îi atrage atenția, dar Anton, „plecând ruşinos fruntea, abia
șoptește cu vârful buzelor: ,,- Ăştia-s din Năsădeni, tuță. Îi cunosc după topoare", apoi
adaugă cu subînţeles: ,,- Pe lumea asta, tată, nimic nu se face pe degeaba".
Ca să dea de Serafim, cel ce urmează o școală de veterinari într-un alt oraş, situat
pe malurle Nistrului, în ,,frumoasele împrejurimi ale Sorocii", Tatăl îşi face o apariție
prudentă, întrucât fusese înştiinţat de intenția fiului de a se căsători. Numai că acesta,
surprins în curtea școlii jucând volei, îi prezintă şi este prezentat, la rându-i, unui întreg
cârd de fete din care el ținteşte să o aleagă pe cea mai cu stare: ,,un socru președinte
de colhoz e ceva, nu?", îi explică părintelui, după care îl culcă la cămin, într-un pat
studențesc. Tata e mulțumit însă, pentru că Serafim se străduieşte să învețe cât mai bine.
Dimineața merg împreună la aeroport, unde Serafim îl îmbarcă pe ,colhoznic" într-
un avion (o primă călătorie cu aeroplanul) cu destinația capitalei, dorind să-şi viziteze
fiul ajuns scriitor cunoscut. Călătoria cu avionul îl impresionează, mai ales prin peisajele
țării, fiind ,,luminat de harul înălțimilor". N-are însă noroc să-l întâlnească pe scriitor,
acesta fiind plecat la Moscova. Primeşte însă informații despre el de la cineva din
redacţie, care îl tapează la bufet, vorbindu-i de necazurile ce-l pândesc pe mânuitorul
condeiului, dar, în cele din urmă, se găseşte un redactor tinerel care spulberă neliniştile
bătrânului: ,,Colegul meu de condei aduce o sticlă de vin, umple două pahare, le pune
pe masă. După ce sticla de vin e golită, deşteptul meu prieten scoate câteva ruble pe
care nu mi le datora şi i le întinde tatei. Asta îl convinge definitiv pe bătrân - atâta
vreme cât prietenii îmi mai întorc datoriile, nu-i ea, jalea, tocmai atât de mare".
La întoarcerea acasă, bătrânul constată că între timp toamna s-a dus, ,,când plecase
din sat [...] vremea era caldă şi frumoasă. Acum frigurile dau năvală și moșneagul se
grăbeşte, vine cu pași mari, legănându-şi brațele, de parcă ar fi la coasă". Zăboveşte
totuși în drum, într-un sat învecinat, să privească cum ,,vreo două sute de nuntaşi stau
înghesuiți într-o ogradă" și ,,câțiva lăutari tineri zguduie pământul cu veselia lor". E
prilej de aduceri-aminte și se întristează că acum nu mai poate face o sârbă, ca pe
vremuri. Prin ploaie şi prin zăpada care a început să se cearnă, se îndreaptă spre casă
(„bătrânul e iarăși la drum"), gândindu-se cu amărăciune la viața sa, zicându-și ostenit de
drum: ,,Risipitu-s-a casa noastră prin lume, n-o mai aduni înapoi la vechea vatră. Și-i
păcat".
În poarta casei stă Mama, care își așteaptă încă feciorii, „nemişcată și caută lung
iscoditor în fundul ulicioarei", unde, în cele din urmă, vede ,,cuşma tuguiată" a
bătrânului și se gândeşte dacă nu cumva ,,iar vine moşneagul cherchelit". Acum sunt din
nou acasă, numai ei doi, singuri, și ,,tata coboară fruntea jos și, înfruntând o mare
durere pe care n-o cunoscuse până atunci, dă moale şi trist din cap în semn că nu mai
are pe nimeni".
Micul roman e nostalgic și Ion Druță știe să îmbine duioșia cu ironia bonomă.
Dar, din toată povestea peripeţiilor mosneagului, se degajă puternic sentimentul acutei
stări de înstrăinare a omului față de vatra (de satul) în care s-a zămislit şi s-a păstrat,
cu legi nescrise, dar puternice odinioară, tradiția unui neam de oameni de omenie. E
sugerată aici, ca într-o parabolă veche a fiului risipitor, drama țăranului moldovean
abandonat, parcă, în arhaitatea existenței sale, copleşit acum de pervertirile lumii
moderne, impasibilă față de tot ce ține de ritualica trecutului şi istoriei lui de veacuri.

Romanul autobiografic: copilăria

Horodiște

Evocarea copilăriei într-un roman aparte era cu totul previzibilă pentru un scriitor a
cărui viață a fost și rămâne în continuare o necontestată sursă de inspirație. Horodiște,
publicat în 1975 (reluat, sub formă definitivă, în volumul 1 al seriei de Scrieri, Ediție
îngrijită, cu acordul autorului, de V. Guțu și E. Lungu. Cu un Cuvânt despre Ion Druță
de Ion C. Ciobanu. Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1989), este romanul satului
natal („povestea satului meu de baştină, povestea copilăriei mele"), al familiei, cu toate
încrengăturile ei, și nu mai puțin al oamenilor în mijlocul cărora a făcut primii paşi în
viață. Firesc, romanul se încheie odată cu depășirea acestei vârste (,,frumoasa împărăție
care se numeşte copilărie") şi coincide, semnificativ, cu plecarea familiei din Horodiște,
pentru a se stabili ,,într-un sat nou, cu numele de domnitor, aşa-zisul Ghica-Vodă". De-
aici încolo, se va scrie (probabil?!) un alt... roman, personajul amintirilor va avea,
desigur, altceva de povestit, lumea lui de-acum încolo va fi alta.
Prima tentație, pentru cel ce se apleacă asupra acestui text, este aceea de a face
conexiuni, de a găsi filiații cu opere similare şi, desigur, cea mai la-ndemână nu poate fi
alta decât Amintirile din copilărie, capul de operă al lui Ion Creangă. Dar asemenea
evocări, în a căror vecinătate Horodiște poate să stea confortabil, s-au scris destule în
literatura română (Vreau să fac referire, fără a implica niciun fel de judecată valorică,
doar la Amintirile unui şcolar de altădată, datorate lui Ion Pop-Reteganul, pentru
surprinderea pitorească a atmosferei satului ardelenesc de la finele celuilalt secol, în
pandant cu satul moldovenesc al humuleșteanului) şi o cercetare comparatistă pe acest tip
de literatură n-ar fi decât benefică. Dar Ion Druță nu este scriitorul care să lucreze după
modele. Fie ele şi ale unor mari clasici (De ce să nu ne gândim, la o adică, şi la Lev
Nikolaevici Tolstoi?). Originalitatea lui stă tocmai în capacitatea de a se detașa de
acestea și de a-și concepe narațiunea conform propriei viziuni. Care este una, mărturisită,
de tezaurizare a trăirilor acelei vârste, ca documente primare pentru întreprinderi narative
ulterioare: ,,Mă tot întorc iar şi iar din freamătul anilor, din goana gândurilor, caut să
văd de n-a mai rămas ceva sfânt pentru mine şi nepomenit în aceste pagini, ceva care
se va trezi mai apoi în memorie şi mă va tot chinui ca un spin rămas din toamna
trecută".
Romanul Horodiște este înainte de toate un omagiu adus familiei țărănești,
autentice, din ținutul Soroca, din Basarabia, cu evidență, detaliindu-i acesteia nesfârşitele
avataruri, suportate prin vreme şi prin vremuri. Firește, universul ei e văzut cu ochii
copilului, în postura căruia se transpune acum scriitorul, ajuns la vârsta maturității,
tratându-l cu ,,patima" deprinsă de la mama sa, anume de a vedea mereu ,,o lume senină
în jur". Perspectivă deloc de neglijat întrucât pe această coordonată se înfășoară, ca firul
tors pe fus, toate evenimentele în care copilul este implicat și toate figurile oamenilor ce
apar, veghindu-i destinul, ca icoane vii. Două dintre acestea sunt emblematice: mama
(,,acest cuvânt frumos, rotund, pe care noi mai mult îl cântăm decât îl rostim, şi uneori
se pare că tot ce a fost mai frumos şi măreț plăsmuit în faşa limbii noastre e legat de
acest cuvânt") şi tata, ale căror portrete în mişcare impun generoase personaje literare,
memorabile. Chipurile lor sunt zugrăvite cu „duioșie şi lirism", cum spune Ion C.
Ciobanu, indiferent dacă sunt surprinse în momente de euforie ori de încruntare. Dar,
mai ales, sunt contextualizate în evenimentele unei istorii particulare, istoria mică, aceea
a mediului lor specific: ,,La școală tata nu a umblat, pentru că cârpească nu a fost dat
atunci când era bun de școală, iar mai apoi n-a vrut să învețe din mândrie, primindu-şi
soarta fără a cerca s-o pe ici, pe colo. Știa doar a se iscăli: a învățat asta făcând armata
la împăratul Nicolae, dar semna automat, într-un fel de înfrigurare, și, după ce-şi punea
iscălitura, nu era în stare să deosebească o literă de alta. Socotea, în schimb, foarte bine
şi, spre marea noastră zavistie, desena frumos cai - cai la păscut, cai la arat, cai
alergând cu sloboda prin câmp fără frâu, fără căpăstru". Deprinderea desenului o avea
din tinerețe, când lucrase ca ,,boiangiu" (,,boiangiu roșcovan") la zidirea de biserici, una
chiar în Horodişte, şi de acest episod se leagă însăşi stabilirea sa aici, el provenind
dintre răzeşii unui sat, Slobozia, de pe malurile Nistrului, mai sus de Soroca. S-a
căsătorit, împotriva voinței tuturor neamurilor, cu o frumoasă fată ,,dintr-o familie de
ucraineni nimeriți într-un sat moldovenesc şi moldovenizați aproape cu totul". Când s-a
născut povestitorul, al șaselea între copiii familiei, îşi aminteşte că „rămăsese puțin din
frumoasele gâțe negre pe care le avusese mama de fată mare. Mai erau însă tineri și
plini de viață ochii negri, fața bălaie, încununată de un zâmbet plin de bunătate - sfinte
Dumnezeule, atâta bunătate creștinească, încât orice cerșetor,
ori pui rătăcit de cloşcă, orice fir de iarbă călcat de roți pe o margine de drum găseau
înţelegere şi compătimire în inima ei". Rând pe rând se perindă prin amintiri bunica
și ,,bunelul", frații şi vecinii, de prezenţa fiecăruia legându-se întâmplări („pătăranii")
menite a da, toate la un loc, tabloul pitoresc al ansamblului social al aşezării. Iar,
firește, în mijlocul tuturor acestora se află autorul însuși, un copil josut" pe care vecinele
îl consideră a fi „frumos" (,,Odată, când ne întorceam de pe undeva, țin minte că am
întrebat-o pe mama ce i-a venit mătușii celeia să spună că-s frumos. Mama s-a oprit
foarte mirată: - Da de ce să nu zică așa? - Care frumos, când, nu vezi? – şi fruntea și
nasul, și obrajii mi-s numai pistrui..."). Evocarea acestor întâmplări reconstituie un întreg
univers rural, basarabean, aşa cum se definea el în anii de la începutul secolului trecut.
Evenimentele din afară, ale istoriei celei mari, sunt resimțite aici ca un dat al sorții de
la care nu te poți sustrage și în care indizivii sunt implicați, la care participă, doar
căutând a evita, pe cât posibil, orice deznodământ fatal. În acest sens, ilustrative sunt
cele două episoade... militare ale tatălui său, unul acela când îşi face armata la o unitate
din România, celălalt menționând participarea la primul război, în armata țaristă, de unde
evadează în cele din urmă.
Prozatorul evocă anii de şcoală și momentul emoţionant al primirii unui premiu, pe
care bănuieşte a-l fi determinat intervenția mamei pe lângă învățător; vizitele pe la
neamurile din sat şi din satele învecinate; prietenia cu câinele Tuzic etc. Cu umor
relatează pățania fratelui mai mare, Gheorghiță, care îşi ascunde o sumă de bani într-o
groapă din fundul grădinii, comoară pe care după o vreme n-o mai află, în ciuda
faptului că săpa întruna, pe ascuns, să nu afle nimenea taina sa; însurătoarea fratelui
Pavel etc., etc. Cu nu mai puțină nostalgie este reconstituită imaginea satului, de care se
simte legat sufleteşte pentru totdeauna: ,,Bătrâna Horodiște, cu drumurile sale înguste şi
întortocheate, cu cătina crescută pe sub garduri, cu acoperişuri de case vechi, cârpite ici-
colo cu muşchi verde, pluteşte domol în urmă". Ş.a.m.d.
Lumea aceasta, cu oameni interesanți ca personalități individuale, cu întâmplări şi
locuri de neuitat, se regăseşte din plin în scrierile lui Ion Druță: „Mulți dintre eroii
cărților mele au împrumutat anumite trăsături de la tata, adică nu atât le-au împrumutat,
cât le-au furat, pentru că tata, într-un fel pe care nu mi-l pot explica nici acum, se ferea
şi de vorba, și de scrisul meu". Poate pentru că vedea în fiul său un povestitor ce-l
întrecea ca talent. Căci el însuși se dovedise a atrage atenția consătenilor prin felul
aparte în care știa să relateze felurite întâmplări: „I-a plăcut să stea cu oamenii la un
pahar de sfat, era un foarte bun povestitor și, deseori, când mama începea să mestece
mămăliguţa, iar tata nici pomeneală, mă trimitea la câte o răscruce să-l caut şi să-i spun
că se răcește mâncarea. Ţin minte - de câte ori găseam mulțime de oameni cu gurile
căscate în jurul lui! El însă nu se grăbea. Vorbea încet, arar, înşurubând aburul
curiozității și ridicându-l până la punctul critic al exploziei. Unde mai pui că tata nici nu
povestea ceea ce era rugat să povestească, ci ceea ce i se părea lui că ar fi bine de
povestit azi, pe locul ista, pentru că trăncăneala țăranilor la răscruce de drum, aşa-zisele
palavre, sunt de cele mai multe ori romane-epopei la împletirea cărora fiecare dă câte-o
mână de ajutor, dezvoltând şi adâncind anumite linii de subiect". Așadar, dacă alți
scriitori se recomandă ca fiind moştenitorii talentului mamei de a povesti (unora mama
le citea din cărți), Ion Druță se vede într-un anume fel moştenitorul tatălui său, un
povestitor popular în toată puterea cuvântului. De aici, cu siguranță, și frumoasa oralitate
a discursului său epic, calitatea și puterea evocatoare a diverselor fapte de viață ce
abundă într-un şuvoi de spontaneitate naturală în scrierile lui Ion Druță, puterea şi ştiinţa
sa de a discerne esențialul din acest tumult existențial.
Romanul autobiografic Horodiște oferă, netăgăduit, elemente prețioase în
documentarea acelora care se angajează la realizarea unei priviri monografice asupra
scriitorului Ion Druță, dar romanul se impune, dincolo de acestea, ca o construcție
literară în sine, ca un roman al copilăriei, în rând cu oricare altă asemenea creație din
patrimoniul universal, ilustrând tocmai particularitățile de manifestare umană specifice
locului evocat şi propunând un personaj, un erou inedit în felul său de a-și trăi viața,
capabil să trezească astfel interesul oricărui cititor de oriunde şi... de orice vârstă.
 Satul bucolic
Frunze de dor

Satul basarabean de după război, cel de al doilea, firește, îi oferă lui Ion Druță
nenumărate motive de abordare conflictuală, pe care le tratează dintr-o perspectivă
marcată de afectivitate, într-un dulce halou idilic ori numai voit idilizant, în orice caz
oferind o imagine bucolică a vieţii tradiționale, patriarhale, în care încep a se infiltra
însemnele noului, ale pulsului modernizării existențiale, percepute însă fără violența luptei
de clasă pe care strategia politicii rurale sovietice o solicita a fi ilustrată, prin aplicarea
strictă în literatură (şi nu numai) a metodei realismului socialist. În acest sens, e cu totul
remarcabilă (de mirare) abilitatea cu care prozatorul român ştie să-şi protejeze, în acei
ani, demersul epic de toate schemele și rețetele propagandistice pe care alți scriitori, din
aceeași perioadă, de voie, de nevoie, le-au dezvoltat cu docilitate. El îşi concepe, de
altfel, întreaga operă ca pe o mare frescă sau epopee, dacă doriți, a universului rural
moldovenesc contemporan, cu adâncile lui rădăcini în istoria națională, urmărit în falii
tematice, constant aceleași (exerciții pe aceeași temă), ca într-o veritabilă simfonie în care
motivul melodic principal se dezvoltă armonic diferit în diferite pasaje, episoade
orchestrale. Trimiterea spre construcția muzicală nu este câtuşi de puțin gratuită, întrucât
narațiunea, așa cum o deapănă Ion Druță, are în sine structura, de netăgăduit, a unui
melos subsidiar, baladesc cel mai evident, dar asamblat rapsodic.
Romanul Frunze de dor (scris în 1955, după adnotarea autorului din final, publicat
în 1957 şi reluat mereu, mai apoi, până la ediția din 2013, Editura Cartier, Chişinău)
este simptomatic. El nu are nimic, sau aproape nimic, din orgoliul cu care alți confrați
sovietici, ori din România, se străduiau a impune un roman al socializării agriculturii, a
colhozurilor, cu varianta noastră, a colectivizării. Să ne gândim că până și Mihail
Şolohov n-are încotro și în 1959 publică un al doilea volum la romanul Pământ
desțelenit, ratat cu totul tocmai prin politizarea excesivă a subiectului. La noi, în acei
ani, se înregistrează un fel de avalanşă de asemenea producții la comandă, din care
spicuiesc doar câteva, cu care, evident, Frunze de dor nu suportă comparație: Liniştea
iernii de Remus Luca (1956), Ion Gheorghe, Pâine şi sare (1957), Şerban Nedelcu,
Furtuna stârnește valurile (1957), Letiția Papu, Sub arşiţa verii (1957), Mihail Şerban,
Pământ şi oameni (1957), Nicolae Tic, A doaua moarte a lui Anton Vrabie (1957) şi
lista ar putea continua din belşug. În romanul lui Ion Druță nu întâlnim decât în puţine
cazuri, și atunci cu firescul luării în posesie en pasant, trimiteri la colhoz („pământul l-
om da când s-a face colhoz") ori la viitorul pe care societatea sovietică îl oferă, în
vederea ascensiunii sociale a tinerilor (fiind luat la recru tare, Gheorghe se gândește că
va dobândi ,o pereche de epoleți de polcovnic"); Rusanda este trimisă la Soroca, la
cursuri pregătitoare pentru a putea deveni învățătoare în sat etc. În rest, satul Valea
Răzeşilor urmează tradiția unui trai moştenit din bătrâni, bulversat însă de evenimentele
războiului ca prezență oarecum paralelă, din care însă vin mereu vești, aduse aproape
zilnic de »poștar", privind situația feciorilor care luptă pe front. Sunt scrisori (frunze de
dor) pe care sătenii le aşteaptă cu înfrigurare pentru a afla ce mai fac cei plecați din
sat, dacă se mai întorc sau nu (,,De vreo jumătate de an, de cum i-a căzut singurul
fecior la război, moş Andrei nici nu mai dă binețe, nici nu răspunde altora. Vine totuşi
încoace zi de zi şi stă singuratic la o parte când se împart scrisorile").
Romancierul urmăreşte, într-o depănare molcomă a firului epic, stăruind cu detalieri
(poate excesive) asupra tuturor mişcărilor eroilor săi, destinele a două cupluri de tineri,
ce cresc și se împlinesc pe fundalul amplu al derulării evenimentelor diurne din satul de
baștină. Relațiile lor, cu momente dintr-un ritual al traiului tipic țărănesc (munca la
câmp, aducerea apei de la fântână, măruntele treburi gospodăreşti ş.a.), amintind, într-un
alt fel, desigur, de frumoasele idile petrecute de tinerii satului ardelenesc, pe care le
evoca, în baladele şi idilele sale, George Coşbuc (şi el țintind a împlini o mare epopee
a satului). Rusanda şi Gheorghe, pe de-o parte, Domnica și Scridon, pe de alta, sunt
perechi de o frumusețe morală deplină, ilustrând, în fapt, puritatea condiției existențiale a
comunității rurale, ca normă ființială aici, dintotdeauna. Când intervine elementul din
afară, inevitabil, de altfel, într-un progres social general, dramatismul relației primește
conotaţii ce țin deja de un alt tip de frământări sufleteşti, inedite în acest mediu aparent
închis în sinea sa imperturbabilă, de veacuri. Când, întoarsă de la cursuri, Rusanda îşi ia
în primire postul de învățătoare la şcoală, trebuind să abandoneze, cel puțin parțial,
muncile agricole, Gheorghe, urmând a-i fi soț, are dintr-odată probleme psihologice la
care până atunci nu se putuse gândi: ,,Gheorghe stătea pe gânduri. Era ţăran născut în
zodia țăranilor şi visa să ia în căsătorie o fiică de ţăran, dar învățătoare? Pentru ce îi
trebuie lui învățătoare la casă? Și cum poţi face căsnicie cu ea - tu cu plugul, ea cu
creionul! Și dacă face un borş care nu-ți place, cum ii spui?".
E o înțelegere a rostului omului legat de glie pe care romancierul o propune în
comuniunea acestuia cu firea dintotdeauna şi ca vlăstar al acesteia, într-o perspectivă
cosmică, tipică pentru simplitatea şi profunzimea trăirii lui: ,,Pământul l-a înzestrat pe om
cu înțelepciunea tihnei, iar cerul i-a dat harul bucuriilor. E cea mai sfântă sărbătoare a
sufletului - bucuria - şi nu are margini fericirea omului, precum margini n-are mintea
unui cer albastru de vară ce-și freamătă seninul vărsând potoape de lumină la legătura
fiecărei semințe, iar harnicul nostru pământ, culegând această lumină, o răsădeşte în
mireasma gingaşă a florilor, în freamătul pădurilor adânci, în țepuşele spicelor de grâu,
adică în toate cele cărora le zice viață". E aici o anume religiozitate frustă, arhaică, sub
semnul căreia se profilează destinele oamenilor locului: ,,O, soare balcanic, revărsat peste
văile şi dealurile moldave, o, aceste iubiri scurte, scânteietoare, istovitoare, când dintr-o
nimica toată se adună foc şi pară, gata fiind să înghită o viață de om, când inima e
pururea gata să ardă în para acelui foc, când vine așa din senin neagra prăpastie şi
mâna celui îndrăgostit, într-un fel de nebunie a tinereții, caută să smulgă tot ceea ce a
avut mai sfânt, aşteptând să moară împreună cu această mare durere, dar iată că face un
pas, și încă unul, şi soarta iar ne duce la o amară despărțire spre mult prea dulcea
regăsire". Atmosfera şi peisajul satului rămân însă zugrăvite în icoana trăsătuirilor sale
bucolice, ca o pictură de epocă, de demult, ce surprinde forfota obişnuită, domoală, a
acestuia: ,,A amurgit de-a binelea. Caii umblă numai la pas şi căruțașul, făcându-i altuia
drum, ia bine seama să nu-l anine celălalt cu osia. Babele, pe care le-a prins întunericul
jos în odaie, aprind lumina să vadă cum să urce pe cuptor, copiii stau grămăjoară de
frica țiganilor ce au intrat adineauri în sat cu sacul în spate şi îi strigă pe ștrengarii care
nu-s cuminţi19. Cumpăna obosită caută cu ciocul ei lung gura fântânii, până o găseşte şi
adoarme dusă. Porțile rămân deschise peste noapte și de-a lungul gardului vine un vițel
rătăcit de mamă-sa, intră în fiecare ogradă şi se uită lung dacă nu cumva a ajuns
acasă". Anotimpurile au și ele farmecul lor aparte; tablourile peisagistice sunt zugrăvite
în tuşe delicate de pastel: „Să fie de-acum toamnă? Dimineața roua îi rece şi îndată ce
intri desculţ într-o iarbă, începi să cauți cărarea; salcâmii şi-au degerat frunzele și stau
plouați pe vreme bună, ogrăzile îs pline de girezi şi girezuici, încât nu mai știe
gospodarul unde să-și tragă căruța, și câinii fac amiaza unde-i prinde somnul - cât ține
ograda, e tot umbră... Se ridică soarele sus, așteaptă mult și bine până vin două-trei
albine la fântână să-şi potolească setea [...] A împietrit pământul, după cum îl aşezase o
ploaie de demult și cum l-ai atins sare un bulgăre. Și sub fiecare bulgăraș se ascund
câteva semințe. Atâta sămânță – până şi sămânţă de mătrăgună găsești. Îi toamnă, îi
toamnă de acum".
Ion Druță e aici, în romanul Frunze de dor, fără îndoială, nu numai un scriitor ce
relatează despre întâmplări cotidiene din lumea satului românesc al Basarabiei, ci și un

19
,,Ieri pe drum un om sărac/ Întreba pe la vecine:/«<- Poartă-se copiii bine?/ Dacă
nu, să-i vâr în sac!»>/ Şi-a venit la noi la poartă/ Și-am ieşit eu şi i-am spus:/ <<- Pu-
iul meu e bun şi tace, Nu ți-l dau, şi du-te-n pace!/ Eşti sărac, dar n-am ce-ți face!
Du-te, du-te». Și s-a dus." (Din Cântec de George Coşbuc; volumul Fire de tort).
evocator al duhului propriu acestuia, cu o puternică afecțiune nostalgică (idilică, spun
unii, cu anume îndreptățire), dar atunci (ca şi acum, de altfel) era atâta nevoie de un
asemenea descriptor mărturisitor asupra datinilor ce decurg de la sine dintr-o autentică
mitologie rurală a neamului, răzbătător cu demnitate prin vitregiile, nenumărate, ale
istoriei mari a lumii.

Anii de școală
Daruri

Cu duioșie şi umor bonom, discret, cu un soi de ironie şugubeață îşi conduce Ion
Druță eroii aflați la dulcea vârstă a copilăriei. Inocența lor și setea de cunoaștere,
deopotrivă, îi recomandă ca pe nişte mici aventurieri descinşi în largul unei lumi pline
de mistere, a celor vârstnici, chiar dacă aceasta este, de regulă, lumea satului. Sau,
poate, tocmai de aceea, deplin incitantă. Bobocel din nuveleta Daruri (publicată în 1983
și reluată într-o formă definitivă în volumul 1 al seriei de Scrieri din 1989 la Editura
Artistică, Chişinău. Ediție îngrijită, cu acordul autorului, de V. Guțu și E. Lungu. Cu un
Cuvânt despre Ion Druță de Ion C. Ciobanu) este urmărit, în năzdrăvăniile sale școlare
şi nu numai, din momentul în care se recomandă, la intrarea în clasa întâi, cu numele
diminutiv (,,- Ca să fii şcolar, trebuie să te înscrii aici la catalog./ - Apoi, dacă altfel nu
se poate, pune şi mata acolo un Andrei Boboşel./ - Cum, adică, Bobocel? Că doar
tatălui tău i se spune Boboc?/ - Lui i se spune boboc pentru că e mare, iar eu, fiindcă
îs mic, cum altfel să mi se spună?"), pentru a încheia ciclul, în clasa a patra, la
doisprezece ani, când va lua seama că în catalog este trecut cu numele de Boboc, adică
de-acum era şi el mare (,,Dă să se plimbe puțin prin fața clasei, dar zăreşte deodată
catalogul deschis pe masă. Era al doilea pe listă şi și-a zărit din fugă numele./ Boboc
Andrei stătea scris acolo. <<Ca să vezi cum crește lumea!»>").
Universul lumii în care îşi deschide ochii, înțelegând mereu mai mult din tainele ei,
i se dezvăluie ca un lanț de relații de dependență intimă între lucruri şi fapte, totul într-
o deplină armonie a unui întreg: ,,Seara, când se întoarce tata, mama îl întreabă: - Azi
pe unde ați îmblat?/ Tăcut, tata începe a se căuta prin buzunare. Ceea ce găseşte acolo,
scoate şi pune pe masă. De găseşte un măr, înseamnă că au fost la livezi. De găseşte
un strugure de poamă, înseamnă că au fost la vii. Dacă pune pe masă un ciocălău,
înseamnă că au fost la păpuşoi. Duminicile mama se duce să-şi vadă neamurile şi, când
se întoarce, sora Ileana o întreabă: - Pe la cine ai mai fost? Mama începe a răsfoi fusta
și, cu toate că femeile nu prea au buzunare, găseşte şi ea câte ceva - şi ceea ce găseşte
pune pe masă. Dacă scoate o bucățică de fagure, înseamnă că a fost la moș Petrea.
Dacă vine cu o hrincă de caş proaspăt, înseamnă că a fost la naşul Ilie. De vine cu
alune sau porumbele, înseamnă că a fost pe la mătuşa Ruţa. Dispare şi sora Ileana din
când în când, şi la întoarcere Bobocel o întreabă: - Pe unde mi-ai colindat? Fetele nu
vor deloc să se ştie pe Ileana prinde a cotrobăi prin casă. Dacă face rost de o nucă,
două, unde au fost ele, dar pentru că Bobocel a stat la poartă aşteptând-o, înseamnă că
a fost pe la vreo colegă de școală. Dacă descoperă prăjitură uitată cine ştie de când,
înseamnă că a fost la club ori la cinema. Atunci însă când fură împreună cu el câte o
lingură de dulceață de vişină, înseamnă că pe unde a umblat e mare taină şi datoria lui
Bobocel e să înghită dulceața și să tacă aşa cum tace pământul". Introducerea astfel într-
o atmosferă juvenilă îl apropie pe prozator de povestirile unui Emil Gârleanu sau, şi mai
bine, de Barbu Ştefănescu-Delavrancea. E aceeași familie de scriitori care ştiu să
dezvăluie sufletul pur al micilor lor eroi.
Eroul lui Ion Druță îşi descoperă mai întâi familia: Mama, Tata (,,Frumoasă era
mama în clipele sale de supărare, dar şi tatei îi şedea bine când lăsa să treacă de la
dânsul"), dar cu o anume admirație afectivă, pe „bunelul", care se dovedeşte a fi o
figură aparte în colectivitatea satului lor: ,,Când mahalaua e numai foc şi pară, încât
nimeni nu știe când va sfârşi această mare supărare, atunci vine de-i împacă pe toţi,
bunelul [...] Când se pune temelia unei case, când se alege loc pentru fântână, când se
caută o zi bună pentru a se începe un lucru mare, atunci oamenii trimit după bunel și,
cum spune el, așa rămâne [...] Când vine o zi de sărbătoare şi masa e gata, şi paharele
îs pline, dar petrecerea încă nu începe, asta înseamnă că toți îl așteaptă pe bunelul". Etc.
Pentru toate astea lumea îl blagosloveşte: ,,Da-i-a Domnul zile multe!". Lui Bobocel i se
par cam multe aceste zile pe care toată lumea i le urează bunelului, aşa că întreabă cu
naivitate: ,,Da zilele astea de unde se iau?". Răspunsul i-l oferă, cu înţelepciune sfătoasă,
tot Bunelul: ,,Apoi, de unde să se ieie?! [...] Vin şi ele aşa, din senin, de sus, ca nişte
daruri cerești, precum vine dimineața, ori amiaza, ori amurgul. Precum vine pământul ori
sămânța, ori apa. Precum vin roua, păsările, soarele [...] Iaca, te luăm chiar pe tine.
Dacă te scoli tu dimineața, frumuşel, sănătos, te speli pe față cu apă curată şi mama îți
pune acolo pe masă ce are, și tu te duci pe toată ziua la joacă, ce alte daruri îți mai
trebuie?!" (Pistruii). Iată cum lumea se umple de daruri pe care Bobocel le primeşte
bucuros, oferind la rându-i şi el daruri celor din preajmă. Un asemenea dar, de care se
simte responsabil, este plăcerea de a oferi protecție Javrei, care îşi alăptează puii în
şopron (Ostințele); aflarea, la şcoală, ce este o propoziție (Propoziția); munca la colhoz
împreună cu mama sa (Dezmeticirea); faptul că poate să ,,pribegească pe unde o vrea"
cu gândul (Gândurile); că îşi imaginează cum ar putea zbura hulubii de hârtie, pe care
însă nu ştie a şi-i confecționa (Zborul); dezlegarea problemelor de aritmetică, în clasă, la
tablă (Inima) şi toate celelalte.
Câteva povestiri despre implicarea lui Bobocel în viața școlii au şarmul relatării
unor adevărate acte de vitejie, la dimensiunile copilăreşti, fără îndoială. Aşa, sosirea pe
capul nostru a unui inspector de la Chişinău" în prezența căruia Bobocel se concentrează
şi rezolvă la tablă toate problemele, spre mulțumirea oaspetelui, dar şi a învățătoarei.
Numai că, după plecarea acestuia, elevii se relaxează, mai mult chiar, stau să adoarmă în
bănci, indignând-o pe Elena Petrovna, căreia i se oferă o explicație pe cât de sinceră, pe
atât de îngrijorătoare: ,,ne-am grozăvit şi noi oleacă în fața inspectorului celuia, mai mult
pentru că ne-ai rugat mata, da încolo de unde vioiciune când noi abia ne târâm
picioarele în urma noastră? Toamna întreagă am muncit, pe urmă - ba gripa, ba
fracțiile-, abia s-a făcut azi o zi mai caldă și ne-a mângâiat sufletul, că, pesemne, de
aceea ne-o şi prins somnul așa, pe șezute" (Omenie).
Povestirile au în intriga lor câte o poantă ce degajă bună dispoziție, dar şi o
încărcătură morală semnificativă. Bunăoară, înjghebarea corului elevilor, la inițiativa
profesorului Oşlobanu, om cu umor și apropiat de sufletul celor mici, care se amuză
când, punându-i pe rând pe fiecare elev să cânte ceva pentru a-şi da seama de ce voce
au, Bobocel fredonează o melodie mai deşucheată: „Păhăruţ, nu tremura,/ Că te-oi be, nu
te-oi mânca...", spre hazul tuturor. Când profesorul se mută într-un alt sat şi corul se
destramă, iar noul profesor, Nicolae Vasilievici, încearcă a-l anima, cauza se dovedeşte
pierdută tocmai pentru că acesta nu știe să se apropie de sufletul copiilor (Glasurile).
Mânând căruța, singur, spre casă, o află
în drum, înainte de intrarea în sat, pe fata lui badea Sălăvăstru, care bună se răsplăteşte,
nu-i așa?! Drept recompensă este invitat să urce avea un bagaj mare. O ia lângă sine și
o lasă în poarta casei. Fapta în cireșul cel mare din curtea în care nimeni nu avea voie
să intre şi să se înfrupte pe săturate. Bobocel însă trebuia să facă dovada acestui câştig
în fața prietenilor, dar află că mult mai înțelept e „să ai cu ce te lăuda și să nu te
lauzi! Căci de abia de acolo începe a se socoti viața unui om" (Nelăudarea). O discretă
trimitere la istoria Moldovei se face povestindu-se întâmplarea cu bătăuşul Cucostârc:
„Învățătoarea tocmai le povestise într-o zi despre năvălirea hunilor - veneau hoardele
păgâne câtă frunză și iarbă, călări pe nişte căluți mici şi răi. Beau sânge din craniu de
om, ardeau totul în calea lor, aşa încât sărmana Moldovă ajunsese numai lacrimi, numai
fum, numai cenuşă. Și, ca să vezi, atâta răutate stârnită de un singur om - de un pitic
pe nume Attila, poreclit «Biciul lui Dumnezeu», atât de straşnic era. Cum arătau hunii,
Andrei nu-și putea închipui, în manual nu erau desene, în schimb, pe Attila îl văzuse.
Era desenat «Biciul lui Dumnezeu»> - semăna grozav cu fârnâitul acela din clasa a
șasea, poreclit în şcoală «Cucostârcul». Era bătăuş al naibii Cucostârcul şi, când o pornea
la bătaie, parcă un vânt, parcă o nebunie ar fi dat peste dânsul" (Năvălirea hunilor).
Ciclul de povestiri incluse în Daruri se structurează unitar în jurul personalității lui
Bobocel, un erou literar căruia Ion Druță insuflă viață și cuminţenie exemplară, astfel
încât acesta se impune, individualizat, într-o tipologie a isteților din literaturile pentru
copii de aiurea, prozatorul excelând aici într-un discurs șăgalnic, particularizat tocmai prin
tonul mucalit, ponderat, discret al relatării faptelor spectaculoase dintr-un univers domestic
prin excelență.

Povestiri despre sat

Piept la piept

Când începe să scrie povestiri, inspirate din viața satului natal, a satului basarabean
în general - areal plin de întâmplări de viață banală, în care însă reverberează
frământările omeneşti din lumea largă (,,Satul lui badea Cireş e de vreo trei ori mai
mare decât cel mai mare sat pe care l-ai văzut dumneata vreodată. Și, fiind mare, și le-a
orânduit pe toate după măsura lui, așa că în satul ista, de dimineaţa până seara, se
adună câte două-trei zile şi de la o nuntă până la alta se mai fac câte două-trei nunți, și
glumele spuse în valea asta poartă zgărdişoară roşie la gât, să nu le deoache lumea" -
Bătrânețe, haine grele)-, Ion Druță era de-acum o conştiinţă vie a acestuia. Povestiri
alcătuise încă din timpul stagiului militar (trebuie să luăm de bune mărturisirile sale din
volumele cu caracter biografic, ulterioare), semnând în Țăranul soviertic (se întâmpla în
anii '50; volumul de debut ce apare în 1953, La noi în sat, este relevant în acest sens);
lucrează ca tractorist în sat și deține chiar funcții în administrarea acestuia, o vreme, aşa
încât universul rural devine pentru el sursa principală de inspirație, din care se adapă de-
a lungul întregii vieţi şi activități creatoare scriitoricești.
O masivă antologie de proză scurtă publică în 1964, intitulată Piept la piept (după
titlul uneia din povestirile aflate în cuprins), care îl consacră definitiv pe această direcţie
tematică. Volumul este reluat apoi - cu caracter de formă definitivă - în seria de Scrieri,
1 (Ediţie îngrijită, cu acordul autorului, de V. Guțu și E. Lungu. Editura Literatura
Artistică, Chișinău, 1989), adăugându-i-se o excelentă nuvelă parabolică, intitulată
Samariteanca, scrisă în 1988-1989, și care prezintă, subtextual, într-o reprezentare
simbolică, prin figura eroinei centrale, însuşi destinul satului basarabean, moldovenesc la
drept vorbind, parcurs în toţi anii de după cel de al Doilea Război Mondial încoace
până în prezent.
Volumul Piept la piept prezintă in nuce toate motivele şi temele mari pe care se
vor structura romanele de mai târziu; sunt povestiri brodate pe întâmplări şi fapte din
satul natal ori din satele Câmpiei Sorocii, cu oameni ale căror nume şi identități
caracterologice le vom întâlni mai apoi în diferite pasaje din cărțile viitoare, tratate cu
mai multă profunzime şi dezvoltate epic, primind amploare într-o facto-logie mai
complicată. Cam tot aşa procedase, într-un alt colț de țară, pe la începutul secolului
trecut, Ion Agârbiceanu, care surprinsese, în povestirile și nuvelele sale de început, viața
de zi cu zi a oamenilor Munţilor Apuseni, urmând a da amploare romanescă, în cele din
urmă, acesteia în masivele sale romane ce panoramează epoca.
Una din coordonatele de bază ale conflictualităților din satele basarabene, pe care
Ion Druță le zugrăveşte cu anume duioșie şi nedisimulată afectivitate, este aceea a
înstrăinării. Sub formă alegorică ea apare dintr-un bun început în povestirea De demult şi
de departe, în care povestitorul ia seama că, ajuns la o vârstă a deplinei maturități, s-a
îndepărtat, ca fel de a trăi, de lumea din care se ridicase. Cu alean în suflet ia seama,
zice el, cum ,,vine să mă vadă copilăria", dar întoarcerea la ,,senina copilărie" e posibilă
doar în gând, şi toate detaliile ei, care ,,aleargă în urmă", îl încredinţează că, „oriunde aş
fi", ea revine cu fiecare an mai îndurerată, căci ,,va mai trece un an şi în anul acesta
copilăria mea se va duce şi mai departe, va fi şi mai demult..." Durerea cu care Ichim,
din Malul de piatră, își așteaptă fata, de-acum doar în ospeție, căci e plecată la oraș și
pe-acasă, în sat, vine din ce în ce mai rar, se transformă într-un soi de ironie amară, cu
care o întâmpină, „pe la sfârșitul toamnei, într-o noapte târzie", auzindu-i „bătăile în
fereastră: ,, - Singură ai găsit casa ori te-o fi îndrumat cineva?...".
Nota satirică din multe asemenea povestiri nu e totuși decât un alt mod de a
recepționa, ca într-o fatalitate, realitatea dură ce tinde să modifice, din ce în ce mai
mult, atmosfera şi relațiile interuma-ne din satul tradițional, în care noutatea unui alt tip
de atitudine faţă de muncă creează, în consecință, alte stări sufleteşti, angoase
necunoscute odinioară. Cumătrul Trofim, din povestirea Grădina, tot umblând la oraș, pe
la doctori, pentru că „în jurul genunchiului fiecare oscior, fiecare bucățică îl durea", află
într-o seară, când se întoarce acasă, că i-a fost luată grădina din jurul casei (,,Rânduri și
brazde mari şi grele i-au înfundat bătătura şi grădina"). Indignat, firește, se duce la
președintele colhozului, pentru a-l ruga ,,să-i dea grădina înapoi". Răspunsul este pe cât
de categoric în refuz, pe atât de cinic: a hotărât aşa fiindcă „este lege" şi nu lasă loc la
tocmeală: cine nu iese la lucru, aceluia i se taie grădina. Președintele a spus că, dacă
vor umbla cu toții pe la doctori, ce se va alege din colhoz?".
Bătrâneţea şi singurătatea sunt de asemenea o temă abordată cu insistenţă. Îşi are și
ea conotaţia proprie de înstrăinare. Anume prin refugiul în sine al individului, ca formă
de protecție în fața agresivității unei colectivității ce tinde să se dezumanizeze. În ,,mult
zbuciumata noastră istorie", comentează povestitorul, viața și-a schimbat rosturile. Ionel
Istețu avea un ,,dar lăsat de la Dumnezeu", anume acela de a vorbi oamenilor. ,,Se
aduna o jumătate de sat îndată ce deschidea gura [...], avea glas frumos de dascăl.
Vorba îi era lină, presărată pe ici, pe colo cu umor și, când vorbea, așa se făcea de
parcă şi-ar fi cântat cuvântul". Numai că această putere a cuvântului său în fața muțimii
nu este bine văzută de stăpânirea suspicioasă (mai răreşte-o cu snoavele, că pătăraniile
celea ale tale nu mai plac acolo sus... Şi a arătat cu capul spre vârful dealului, unde era
cârmuirea colhozului") şi asupra lui se abat restricții, căci cuvântul său ,,săpa în
autoritatea" preşedintelui. Astfel este obligat să se refugieze în sine, într-o tăcere de-acum
semnificativă: ,,Tace în zi de lucru, tace când vine o sărbătoare, tace cu străinii, tace cu
ai săi". Redus la tăcere, lipsit de privilegiul cuvântului, prin care se adresa celor din jur,
Ionel Istețu începe de ,,câştigă bine", este bine văzut" şi, astfel, ca mut, preşedintele ,,nu
mai putea de dragul lui", însă oamenilor din sat le lipsea tocmai cuvântul acestuia. Le
lipsea, în fond, calitatea de a se exprima liber. Iar când a fost să închidă ochii pentru
totdeauna,,,i-a făcut nevestei semn să se apropie, să se aşeze pe marginea patului, Ş-a
rugat-o încet, şoptindu-i la ureche, să ia seama, să păzească cum ar păzi ochii din cap
[...] cuvântul. Că, a mai zis, închizând ochii pentru totdeauna, atâta a fost al nostru..."
(Cuvântul).
Proza aceasta care curge lin, cu dulceața fină a povestirii, în care Ion Druţă deapănă
întâmplări de zi cu zi din viața satului, are mai întotdeauna un substrat de profunzime
ce vizează fondul etnic şi, la drept vorbind, național al moldoveanului. De la
rememorarea anilor războiului (In retragerea din Crimeea, în convoiul cu oameni osteniţi
şi animale lipsite de vlagă, caporalul Harabagiu încearcă din răsputeri să-și țină în viață
calul, care îşi făcuse datoria pe câmpul de luptă, dar acum nu mai avea vlagă. În cele
din urmă, animalul se sfârşeşte, iar comentariul povestitorului, ce pare a se referi strict
la soarta acelui cal, este labil, are un înțeles dublu, şi trimiterea la o stare... istorică
apare evidentă: „Aşa-i când îi război - şi murgul nu se plânge... A fost soldat și el, a
fost şi el blagoslovit de mama-regină... I s-a spus şi lui că de la răsărit vor veni cai să-
i pască iarba pe care o păştea el de atâția ani; i s-a spus că vin caii să bea apa din
izvoarele din care se adăpa el. Nu l-au întrebat de crede ori nu; nu l-au întrebat de vrea
el să se ducă ori nu vrea. I-au pus o șa în spinare, în șa i-au pus un soldat, au pocnit
bicele şi murgul s-a dus..." - Murgul în Crimeea), la înscenări moralizatoare ce par a
demonta în factologicul rutinier marile adevăruri ale existenței (Puiul de rață sălbatică, pe
care moș Trofim îl creşte pe lângă casă, în neprietenia celorlalte zburătoare din ogradă,
mai ales a gâștelor arogante, în clipa în care devine capabil a se înălța în zbor spre
înaltul cerului, conform datului spiței sale, îşi arată, de-acum în toată măreția zborului,
puterea libertății depline: ,,cu o săritură sălbatică s-a rupt din mijlocul gâștelor. Apoi încă
două sărituri. Pentru întâia dată și-a desfăcut aripile. Le-a clătit în văzduh o dată, de
două ori şi s-a înfipt ca o săgeată în albăstrimi. Ajunsă sus, a prins a se roti, lăsându-se
când pe o aripă, când pe alta, s-a uitat la gâștele ce rămăseseră trăsnite cu pene în
pliscuri. Ia, nişte gâște proaste, şi-o fi zis rățușca în cele din urmă, după care şi-a
desfăcut larg aripile și s-a topit în zare" - Vânătorii de rațe), toate povestirile acestea au
puterea evocatoare a lumii rurale ce reprezintă, în esenţă, personalitatea unei etnii
particulare, cu adânci rădăcini dezvoltate în solul istoriei locului.
Fără îndoială, alegoria din Samariteanca vorbeşte cu febrilitatedespre calvarul
supraviețuirii neamului, în toate vitregiile se s-au abă-tut asupra lui în anii
contemporaneității. Povestea începe în toamna anului patruzeci şi cinci, când ,,sosește
ceasul" urgisirii ,,străvechilor noastre mănăstiri", desființate odată cu golirea bisericilor,
când cărțile sfinte, cărate cu țuhalul, erau deşertate în foc". Mănăstirea de la Trei
Izvoare, simbolică, a neamului, se dorea anulată în menirea ei. Dar, tocmai pe când
maicile luau calea înstrăinării, o fată dintr-un sat oarecare se înfăţişează stareței cerându-i
s-o facă, dacă nu călugăriţă, măcar poslușnică. Lucru imposibil în acel moment (,,nu vezi
cum ne vâră în mașini și ne duc nici noi nu mai ştim pe unde"). Ea rămâne însă acolo,
îmbrăcându-se în veşmintele cernite ale miresei Domnului, şi acceptă o muncă de
corvoadă ca slujnică, mai întâi la o „stație de mașini și tractoare", ce este încartiruită în
lăcașul sfânt, pentru a-l pângări, pentru a-l profana. Tânăra fată, ilegal, dar ca prezență
vie, ține însă aprinsă lumina credinţei acolo. Vestea se răspândeşte pe şoptite în toată
Basarabia. Nu peste mult însă, SMT-ul este mutat în altă parte, iar incinta mănăstirii
transformată într-o fermă de animale, pentru ca lăcaşul să devină astfel ,,un grajd de
vite". Acum, fosta bucătăreasă a Stațiunii de Mașini ,a ajuns a râni grajdurile" (,,Altarul
– numai putoare de vite și mucegai"), dar ea nu renunță la menirea sa de a ține aprinsă
lumânarea credinței în continuare. Mănăstirea primeştre apoi o altă destinație, găzduind
un ,,centru narcologic", iar femeia ajunge astfel infirmieră. Ea le aduce bolnavilor apă
din fântâna celor Trei Izvoare, din preajmă, apă ce se dovedeşte tămăduitoare. Fapt ce
nu place stăpânirii. Nu peste mult, mănăstirea primeşte o altă destinație,
devenind: ,,Şcoală pentru copiii înapoiați mintal"...
Supravieţuitoarea tuturor acestor înjosiri este, în cele din urmă, discreditată chiar de
către părintele Gheorghe: ,,Femeia aceea, ea nu numai că n-a fost călugăriţă, ea nici
măcar poslujnică n-a apucat să fie!". Dar, se întreabă revoltat povestitorul: ,,Doamne,
oare o viață în-chinată binefacerii şi slujirii aproapelui nu este mărturia slujirii Tale? Mai
e nevoie ca această slujire să fie consfințită de cineva? Și dacă pentru slujitorii Tăi
porunca Mântuitorului de a face bine aproapelui nu este decât o vorbă ce nu rodește în
faptă, la ce vor ajunge altarele Tale? Nu se vor transforma ele oare într-o sală de
prezentare a artei vocale, completate din când în când cu replicile preoților îmbrăcați în
odăjdii aurite din epoca Imperiului Bizantin? Atâta a rămas din ceea ce a fost cândva
creştinismul?!".
Nuvela dezvăluie cinismul unei lumi decăzute moral, lipsite de harul credinței în
sfințenia Bisericii şi a ființei istorice a neamului. Povestea acestei maici, care duce cu
sine, în timpul păgânirii ținuturilor natale de către barbarii lumii moderne, flacăra vie a
ființei spirituale a neamului său, este însăşi povestea ființării poporului basarabean, a
supraviețuirii lui în timpii istorici ai sacralității sale. Ion Druță scrie această poveste cu o
forţă epică deosebită, de mare patriot, punând
în subtextualitatea ei sensuri parabolice de profundă meditație existențială asupra menirii
poporului său în contemporaneitate: ,,Pierzând bătătorita cărare a rugăciunilor pe care
străbunii noștri urcau de câte două ori pe zi la Domnul, cu toate grijile şi nevoile sale,
noi, împreună cu cărțile celea, l-am pierdut şi pe al doilea Tată, pe Tatăl veşniciei
noastre. Renunţând la veșnicie, ne-am despărțit şi de trecut, înstrăinându-ne de lumea
străbunilor, devenind nişte umbre de pe azi pe mâine [...] Cu sufletul pus sub semnul
întrebării, lipsiţi de orizonturi general-umane, am căzut cu toții în mlaştinile unui dezmăț
materialist din care nu ne mai putem scoate picioarele".
Povestirile şi nuvelele lui Ion Druță au un fior tragic de mare profunzime tocmai în
înțelesurile existențial-umane pe care le promovează, ilustrând destine şi zugrăvind
portrete de țărani neaoşi, în cadrele satului basarabean tradițional. Așa, bătrânul Cireş,
din Bătrânețe, haine grele, care aduce din pădure un puiet de copac să-l sădească în
ocolul propriu, pentru a-i păstra amintirea în sat, după ce el nu va mai fi; aşa, moș
Mihail, din Sania, care taie nucul uscat din grădină şi din trunchiul lui cioplește o sanie
,,care ar plânge după drum și drumul după dânsa"; așa, mătuşa Odochia, din povestirea
omonimă, o figură ce descinde parcă din străvechile legende ale dacilor; așa, moș
Andrei, din Problema vieții, lucrător la batoza de treierat grâul, ce este împins în moarte
de inconștiența semenilor. Etc., etc. O lume şi un univers uman surprinse aici cu vădită
autenticitate, în măreția lor anonimă. E dovedită astfel calitatea prozatorului care știe, şi
poate, să ridice, în opera literară, diurnul la cotele de semnificații ale eternității, într-o
istorie de poveste a neamului.

Satul – oamenii de fiecare zi

Pomul de la răscruce

Fără a urma cronologic ordinea apariției lor, schițele, povestirile şi nuvelele incluse
20
în masiva antologie intitulată Pomul de la răscruce , ilustrează evoluţia prozatorului din
1951 şi până în 2002, cu abordări tematice dintre cele mai diverse, luate însă, aproape
fără excepție, din lumea satului contemporan, lumea satului moldovenesc actual, cu eroi
specifici şi întâmplări diurne, cu o problematică umană dincolo de marcajele politice (atât
de programat solicitate oficial) specifice epocii de după cel de al Doilea Război Mondial.
Schițele din anii începuturilor sunt revendicate, de către autor, ca având model proza de
scurte dimensiuni a lui A.P. Cehov. E, fără îndoială, o lecție bine asimilată, ca mod de
abordare a trăirilor oamenilor mărunți, ale oamenilor aparent şterși, dar cu o viață
lăuntrică puternic evidențiată, chiar dacă analizele psihologice pătrunzătoare lipsesc, în
favoarea urmăririi descriptive a reacțiilor prompte în situații date, situații comune (câtuşi
de puțin banale) de obicei, dar care fac parte din viața de fiecare zi a acestora. Sunt
texte scurte, dialogate în bună parte, vibrând sensibil de o anume căldură și de un
discret lirism (n-aş spune numaidecât poetic), nu lipsite de un umor bonom, de o ironie
mucalită, cu o intrigă sumară, marcată întotdeauna de un dramatism specific
angajamentelor morale, în condițiile sociale proprii ordinii și orânduirii comunității rurale.
E planul total diferit față de cel pe care îl abordează Cehov, citadin prin excelență (în
Ion Druță, Pomul de la răscruce. Schite. Nuvele. Povestiri. Editura Universul,
20

Chişinău, 2003.
dominantele sale), şi tocmai de aici vine originalitatea construcțiilor epice ale lui Ion
Druță. ,,Generația mea - spune scriitorul în cuvântul cu care îşi deschide volumul
Înălțarea şi prăbuşirea cuvântului - a fost poate cea mai fericită, apucând satele noastre
în tihna, în aşezarea, în tiparele lor milenare, dar, în acelaşi timp, a fost și generația cea
mai nenorocită, căci, frântă în două, a fost aruncată din mers în iureșul vremurilor noi,
în care era foarte greu să te prinzi de ceva, să găseşti e prinde Ion Druță este tocmai
acela al tradiției, al cantonării epicii sale într-o un reper, să te aduni pe tine însuți."
Reperul de care se prezent, lume a satului tradițional românesc aşa cum urmează el, în
drumul frământat al transformărilor curente, al modificărilor în ordinea lui ontică. De aici
acea aparentă atemporalitate a prozei sale, de aici tonul nostalgic, mai mult sau mai
puțin subiacent, de aici căldura cu care resuscită viața oarecum patriarhală, care nu este,
în fond, altceva decât o formă sentimentală (nu sentimentalizată!) a unui patriotism
asumat în sorgintea sa istorică. Satele erau „rupte în două, aruncate dintr-o lume în alta,
şi se schimbau nu numai în valea unde erau aşezate, se schimba însăşi imaginea pe care
o purtam cu noi. La început satul de baştină însemna pentru noi cuibarul din care am
răsărit - părinţi, rude, prieteni, vecini. Cu anii, risipindu-ne prin lume, au început a păli
în memorie fețele, se sting glasurile ce ne-au fost cândva atât de scumpe, atât de dragi.
Satul natal însă nu-și părăsea fiii, baştina insista să rămână cu noi. Rămânea prin casele,
drumurile, locurile cele tăinuite pe care le cunoaşte numai sufletul, rămânea prin
pătăraniile ce mai ajungeau la noi, prin datinile şi obiceiurile sale... Vremurile însă
veneau necruţătoare peste noi, şi peste sărmanele noastre sate. Istorii vesele din viața
satului tot mai puține și mai puține, casele pe jumătate pustii, cât despre datini și
obiceiuri, vorbă să fie... Şi totuşi, în ciuda tuturor vitregiilor, satele de baştină
supraviețuiesc, se mai zbat în inimile noastre. Atâta doar că, ducându-se apele, au rămas
pietrele. Azi satul de baştină înseamnă pentru noi, în primul şi în ultimul rând, limba,
limba maternă. De altminteri, e un miracol la mijloc, insistenţa şi felul cum rezistă în
sufletul nostru satul de baştină" (Înălțarea și prăbuşirea cuvântului). E aici exprimată o
adevărată profesiune de credință căreia Ion Druță i-a rămas fidel de-alugul întregii sale
creații, de-a lungul întregii sale vieți, indiferent de împrejurările în care şi-a consumat
existența.
Nichifor Bejenaru, din povestirea Ieşirea din nevoi (1951), este preocupat ,,cum să
facă şi să dreagă ca să iasă odată şi odată la liman" din nevoinţele care îi apăsau
gospodăria. Din tată în fiu, din generație în generație, ai lui (şi, la rându-i, el însuşi)
erau crescători de boi pentru lucru. Dar iată că vremurile s-au schimbat, boii sunt prea
domoli, ca să nu spun leneşi, or, muncile de acum ale ogorului cereau alte mijloace (cai
şi, mai ales, tractoare). ,,Hai să vedem – se frământă țăranul - cum am putea scăpa
odată şi odată de încetineala asta, pentru că lumea o ia din ce în ce mai iute, amu cu
străvechea noastră încetineală eşti pierdut. Boul acela, mă rog, domnule, nu are deloc
viteză! Și până te scoli, până înjugi, până ajungi cu carul acela în câmp, până descarci
plugul, până muți boii de la car la plug, gata - e amiază, și dacă vrei să nu te aștepte
seara nevasta cu mămăliga răcită, trebuie să întorci proţapul și s-o iei înapoi spre casă".
Iată, dacă vreți, metafora rurală a schimbării timpului şi a timpurilor, la care țăranul
trebuie să se acomodeze. Nichifor Bejenaru înțelege acest lucru, dar nu ştie cum să facă
această adaptare, nu are deprinderea adaptări din mers, şi astfel efortul său e în final
zădărnicit, căci rupându-se de modul său de a se gospodări, în legea moştenită din
bătrâni, eşuează. Vinde, aşadar, boii şi cumpără un cal. Pe banii de care dispune nu
poate lua decât o iapă mai bătrână, de care îşi leagă speranțele de viitor: ,,Că e
slăbănoagă, nu face nimic [...], o să-i fie mai uşor la alergat, iar că nu e chiar tânără,
apoi că doar n-am cumpărat-o ca s-o mărit. Un mânz-doi, oricum, o să-mi fete, ca să-mi
cresc
o pereche de cai cu mâna mea, încolo, ce-i mai poți cere unei iepe?". Numai că biata
vită nu face față efortului la care este supusă şi, istovită de muncă, la un moment dat,
cade în brazdă, înainte ca Nichifor Bejenaru să-și fi isprăvit de arat ogorul. Sfârșitul
întâmplării e dezolant. Rămas fără mijloc de existență, bietului om nu-i rămâne decât să
se prindă el însuşi la jug, pentru a se putea întoarce cu atelajul de pe câmp acasă. O
perspectivă pentru viitor rămâne totuşi: băiatul - care luase parte la ,,marea năpastă
abătută peste casa lor, l-a zguduit, l-a maturizat într-o singură zi, şi-acum nu mai era
copil". Ruptura de trecutul arhaic o va face, desigur, acesta având altă perspectivă de
implicare în timpul înnoitor. Ion Druță nu spune direct acest lucru, dar cu subtilitate lasă
a se înțelege că ruptura de arhaitate s-a produs în viața familiei lui Nichifor Bejenaru.
Pentru țăranul dintotdeauna, natura a fost aliatul şi duşmanul său deopotrivă. Cum se
conjugă aceste destine, surprinde Ion Druță în dramatica povestire Pământul, cerul și
țăranii (1952). Vasile Suru urmează, în câteva ore, o traiectorie existențială disperată,
căutând a-şi salva fiica din grozăvia unei furtuni ce i-a distrus culturile de pe câmp
(,,Păpuşoiul, grâul, răsărita, tot ce muncise, tot ce aveau ei era ferfenițat, făcut una cu
pământul [...] A scormonit cu piciorul un fir de păpuşoi. Era fărâmiţat pe de-a întregul
şi rupt din rădăcină. Alături stăteau doi păpuşoi cu rădăcinile cruţate, dar, Doamne, nici
tu frunză, nici tu tulpină"). Alternativa celor două spectacole ale naturii, între senin şi
vijelie dezlănțuită, îi prilejuieşte prozatorului şansa unor comentarii plastice, el nefiind, de
felul său, un peisagist. Dacă la începutul zilei - zi de duminică - armonia pare
deplină: ,,Soarele urcă încet, dar e fierbinte, livezile încărunțite de rouă pornesc a
fumega, în semn de an cu roadă, în semn de viață lungă, de viață bună, dar de la
făgăduinţa livezilor şi până la sacii urcați în pod e cale lungă. Țăranul e un rob al
pământului, dar e legat de cer. Munceşti tu, dar hotăreşte până la urmă cerul, și pe
drumurile încolăcite ale satului - câte unul, câte doi - se strecoară lumea spre biserică".
Momentul idilic se transformă însă rapid într-o perspectivă de tip romantic, în care
furtuna dezlănţuită... din senin pare a declanşa forțe apocaliptice. „După-amiază, ca din
pământ, s-a ridicat deasupra satului o lume întreagă de nori mari și grei. S-a stins, ca
printr-o vrajă, lumina zilei, s-au întunecat zările. A pornit a bate un vânt rece şi
puternic, că pocneau ca păstăile răscoapte copacii prin livezi. Un fior de mare primejdie
se strecoară pretutindeni. Fiece suflare poartă în sine frica furtunii, și atunci când cerul
plămădește fulgere și trăsnete, atunci toată lumea caută adăpost, caută să se ascundă, dar
iată că vântul te apucă de-o poală și vrea să te întoarcă înapoi." Vasile ia seama că
fiica sa, Natalița, se află undeva, departe în hotar, cu vaca la păscut și nu are unde se
adăposti din calea dezlănțuirii naturii. Călare, pornește într-acolo, nădăjduind s-o salveze.
Drumul prin furtună dă siluetei acestuia dimensiuni de vedenie fantomatică. Cu greu o
află pe Natalița, prăbușită în ploaie, sub crengile grele ale unui copac, aproape fără
vlagă. Cu ea în brațe, se întoarce spre casă – dacă recolta îi este cu totul distrusă,
măcar mulțumirea salvării copilei o poate avea. Dar, totul în jur e nebulos, aşa încât
înaintarea pe câmp echivalează cu rătăcirea într-un vast labirint natural, cum, de altfel,
acesta este destinul dintotdeauna al țăranului.
O personificare poematică a naturii este şi povestirea Mătuşa Odochia (1961), în
care se recunoaşte, desigur, mitologica prezentă a Babei Dochia, aceea care vine,
capricioasă, odată cu instalarea primăverii, să cutreiere ținuturile Moldovei, prilej pentru
Ion Druță de a surprinde tablouri specifice anotimpuluui: ,,Asta e soarta primăverilor. Pe
cât de mult sunt aşteptate, pe atât de greu sunt cunoscute. Geamurile prind a lăcrima
peste cârpiturile subțiri de gheață şi o lumină largă, plină cum n-a mai fost de multă
vreme, începe a răzbate prin case. Din streşini se desprinde câte un țurțure greoi, cade şi
se sfărâmă lângă prispă în mii de aşchii scânteietoare. Zăpada, îmblânzită de soare,
adunată în pumn şi boțită bine, se roagă aruncată în cuşma unui vecin. Vecinul se
pleacă iute, lăsând-o să treacă peste el, dar nu se îndoaie din şale şi el un bot de omăt
la rândul lui [...] Odochia presoară peste câmpii, peste sate omăt și frig adunat de-a
lungul iernii. Apoi o lasă mai moale poate i se face milă de oameni, poate o sleiesc
puterile".
Cu umor este urmărit necazul mătuşii Irina, din povestirea Sacul mătușii Irina
(1951), care, odată intrată în colhoz, merge să lucreze împreună cu ceilalți săteni la
strânsul recoltei, unde, în marea vânzoleală colectivă, îşi pierde sacul pe care îl cususe
ea însăşi. Metaforic vorbind, îşi pierde proprietatea personală, care intră de-acum într-un
patrimoniu colectiv. Insistențele ei de a-și recupera sacul devin ridicole și prozatorul
realizează pe acest temei un portret caricatural al celui care nu înțelege că de-acum toate
bunurile puse la un loc îşi pierd identitatea particulară a vreunui proprietar anume: ,,Mă
duc eu la magazie - țuhălaie cât vrei, da sacul meu nu-i. Îi drept că nu era iscălit cu
buchie de dohot, dar îl cunoşteam, că era țesut și cusut de mâna mea. Eu încoace, eu
încolo - nu-i şi pace. Bine, măi, mă gândesc eu, d-apoi aşa se face în țara sovietică?
[...] Vine Sturza cu mine la magazie, că acolo-i alături, ia un sac şi zice - ține, mătuşă,
și lasă-ne odată în pace, că avem destule pe cap [...] Stau și mă mut de pe un picior
pe altul. Nu vreau să-l iau. Da' oamenii - că se întâmplaseră pe acolo nişte oameni - s-
au repezit la mine: - Hai, mătuşă, nu mai face mofturi, că ne faci colhozul de râs".
Fără îndoială, e concesia pe care lon Druță o face obligației de a înfățișa în povestirile
sale munca în colectiv. Strategic vorbind, soluția e excelentă, numai că nu poate
propagandistică (,,Un scriitor talentat, dar complet lipsit de cea mai mulțumi pe cei care
vedeau în literatură o formă de activitate strict elementară pregătire marxist-leninistă" -
M. Cahana). Criticile însă nu l-au înduplecat pe prozator. Viața satului era pentru el cea
a trăirilor sufleteşti, înainte de toate.
Ichim, din Malul de piatră (1960), e abătut, căci fiica sa, dusă la Universitate la
Chişinău, a cam uitat să dea pe-acasă. Iar când vine, el o întâmpină cu un fel de
mustrare: ,,- Ai găsit singură casa ori te-a îndrumat cineva?" S-a întâmplat însă că de
data aceasta fata să se întoarcă în urma unei decepții în dragoste, având intenția să
rămână definitiv în sat. Prezenţa ei este cercetată de toate rudele şi de toți vecinii, apoi,
restrânşi în familie, Ichim înțelege că rostul fetei e de-acum altundeva, înstrăinarea de sat
reprezentând, de fapt, viața ei de-acum într-o altfel de lume şi o îndeamnă el însuşi să-şi
continue drumul acolo unde de-acum îi este locul: ,,Au rămas în trei - Ichim, Ana şi
fiica lor, venită noaptea trecută de la oraș. Stăteau cuminţi fiecare la locul lui și era de
mirare ce mai stau ei aşa, odată ce totul a fost spus, totul a fost hotărât [...] - Ce-ai
făcut tu, fată hăi?... Se poate, pentru că nu ai ochi să vezi pe cineva, să-ți distrugi
viața?"
Mustrări de conştiinţă are țăranul din Sacii cu grâu (1963), învinuit de a fi furat din
avutul colectivei, numai că el înțelege că era un drept al său de a-şi lăsa în poartă grâul
pentru care muncise și acum trebuia să-l transporte la comun: ,- De l-aş fi furat, încaltea
nu mi-ar fi fost ciudă, dar nu l-am furat, pe crucea mea că nu l-am furat! Mergeam cu
căruța încărcată pe lângă casă şi ce mi-a venit - iau un sac și-i fac vânt peste gard...
De furat însă - nici prin cap să-mi fi trecut..."
Toate povestirile scrise în perioada de începuturi a lui Ion Druță au o anume
duioșie evocatoare a satului tradițional, cu oamenii lui ce-şi trăiesc zilele după rostul pe
care l-au apucat din bătrâni, chiar dacă formele de activitate actuale, ale colectivității,
propun o altă regulă şi, mai ales, o altă mentalitate, încă neasumată. Această des-
cumpănire o surprinde prozatorul, pe un ton bonom, în numeroase povestiri cu accent
satiric. Mătuşa din Năduşita este trimisă la ,,casa de odihnă pentru colhoznici". Numai că
ea, obişnuită a munci toată viața, în toate zilele, nu înțelege să stea acolo şi să nu facă
nimic. Aşa că se apucă să trebăluiască prin grădină, pe la bucătărie (,,- Maica Domnului,
d-apoi ce făceam eu curățind cartofi?! Ce, adică, nu mă odihneam şezând pe scăunaș?!
Curățitul cartofilor e muncă la voi?!" - Odihna, 1959).
Foma Fomici, din Bobocul (1954), primeşte în dar un boboc de rață pe care îl
îndrăgește brusc toată familia. Dar bobocului i-ar prinde bine o pereche, ca să nu se
plictisească, și Foma Fomici se duce în colhozul Drumul Nou, unde preşedintele
Ciocârlie îi rămăsese dator pentru ajutorul dat cândva, cerându-i... un boboc. Ciocârlie
cere, la rându-i, de la fermă un boboc, îndatorându-se astfel față de şefa de-acolo. Și
astfel începe un lung şir de obligații, ale unora față alții, un fel de lanţ al slăbiciunilor
în mediul rural, pe care prozatorul îl urmăreşte cu un surâs jovial, dar și cu sarcasmul
de rigoare.
Un traseu prin satele din preajma Horodiştei, urmat cu autobuzul firmei de stat,
pune în evidență mica, dar rutiniera fraudă la taxare, pe care şoferul o face, de regulă,
cu consimţământul sătencelor, pasagere obişnuite ale rutei (Arionești, 1970).
Satul Cumpăna Veche este renumit pentru corul bocitoare-lor la înmormântări.
Ilenei, care e o bocitoare de anvergură, i s-a aprins casa, nu se ştie din ce, dar ca să
nu i se audă gura prea mare, preşedintele colhozului îi face repede, cu ajutorul sătenilor,
o altă casă, numai să nu se audă în sat glasul bocitoarei. Intrată în casă nou, Ilenuța e
abătută însă pentru că pierduse motivul de a boci la necaz, aşa cum se făcea în datina
locului (Pădureanca, 1959).
Georgică Curechi, ,,colhoznic din Verejeni", cântă la trombon în orchestra comunei.
Este foarte mândru de prestația pe care o face şi-i abordează insistent pe spectatori
întrebându-i cum li s-a părut interpretarea sa. Dar, lumea nu-l distinge aparte din
ansamblul orchestrei, așa că el e mereu supărat pe sătenii nepricepuți în a aprecia arta
adevărată (Gică, 1953). Şi aşa mai departe.
Nuvelele ample, ca Samariteanca (1988-'89), Horodiște (1975) ş.a., sunt dramatice,
având o largă deschidere ideatică în actualitate. Despre ele însă am vorbit altă dată, aşa
cum şi povestirile pentru copii: Balada celor cinci motănaşi (1960), Povestea furnicii
(1957), Zece ani pistruiați (1959) etc. le vom comenta la locul potrivit.
Sumarul volumului Pomul de la răscruce este revelator pentru disponibilitățile
tematice şi stilistice largi de care dispune Ion Druță. Proza scurtă cultivată de el,
aproape fără întrerupere, este fațeta ce adaugă fericit profilului de romancier al acestuia o
coordonată de supleţe narativă şi virtuozitate arhitecturală pe spații restrânse, care îl așază
confortabil alături de prozatorii de marcă ai literaturii române, de la Ion Agârbiceanu la
Emil Gârleanu şi de la Gib Mihăescu la Pavel Dan, ca să nu mă refer decât la cei
pentru care universul faptelor umane mărunte oferă subiecte capabile a pune în evidență,
în puţine tuşe analitice, personaje de autentică vibrație emoțională, memorabile în totul.

Biserica unității de neam

Biserica Albă

Începând să lucreze la romanul Biserica Albă în 1975, procesul de elaborare se

întinde pe parcursul a două etape de creație: prima până în 1981, cea de a doua, din
1986 până în 1987, când, după ad-notarea autorului de la finele ediției incluse în
volumul de Scrieri, 3 (Editura Hyperion, Chişinău, 1990 21), se poate considera că a atins
forma finală, definitivă, după ce a suportat mai multe modificări (variante), desigur nu
atât de structură, cât de stil, de exprimare ș.a. Între timp, versiunea încheiată în 1981
apare la Moscova într-un volum ce include și Povara bunătății noastre. Subiectul
romanului este tratat apoi în piesa omonimă, ce se reprezintă pe scena Teatru lui
Academic Central al Armatei Sovietice, evident, în limba rusă. În 1987 este încheiată cea
de a doua variantă (finală) şi doi ani mai târziu romanul apare la Editura Literatura
Artistică din Chişinău, prilej cu care, în octombrie, al aceluiaşi an, se organizează în
capitala RSSM un festival teatral ce poartă numele lui Ion Druță, scriitorului aocrdându-i-
se premii dintre cele mai importante, între care şi titlul de Scriitor al Poporului din
RSSM.
Am început prin a menționa aceste fapte înrucât romanul este cu adevărat
capodopera care, în pandant cu celălalt roman, Povara bunătății noastre, fixează în
Ion Druță, Biserica Albă. În Scrieri, 3. Ediție îngrijită, cu acordul autorului, de
21

V. Guţu şi E. Lungu. Editura Hyperion, Chişinău, 1990.

conştiinţa publică şi în memoria istoriei literare pe unul dintre cei mai importanți scriitori
români de după cel de al Doilea Război Mondial. Cele două romane sunt
complementare, în felul lor, deși subiectele diferă aproape radical. Ce le uneşte, totuşi,
este filonul unui netăgăduit patriotism exprimat prin febrila dragoste față de ținuturile
natale, ale Moldovei, față de oamenii ei aflați într-o neostoită confruntare cu istoria mare
a lumii, derulată în mers peste destinele acestora, de-a lungul secolelor: ,,Mult
încercatele, mult pătimitele noastre sate... Cu toată fala, cu toată mândria, noi nu avem
şi pare-se că nici nu vom avea hronicul măcar al unui singur sat, aşa ca să se poată
urmări de la ce s-a început, cum a tot urcat şi a coborât din neam în neam, din veac în
veac, acea viță de daci, asimilată de romani, care, unită sub semnul sfintei cruci,
luminată de harul Celui de Sus, călită de lanțul nesfârşitelor patimi, pecetluite în firea
oamenilor şi în denumirea satelor, a ajuns, în cele din urmă, a fi un singur neam". E
aici o idee care l-a făcut pe Mihai Cimpoi să considere că ,,evocarea istorică în Biserica
Albă e axată pe o ideologie teologică ce demonstrează şansa mântuirii de suferințele
războiului ruso-turc și de înălțarea spirituală prin construirea unui templu" 22. Fără îndoială
că da, numai că romanul acesta nu se înscrie pe linia unor opere de sorginte teologică.
Ridicarea bisericii pe malul înalt al Nistrului nu ilustrează atât înstăpânirea credinței
creştine în oameni, cât mai ales conține sensul simbolic al unei alte construcții,
implicând deci și o altă dimensionalitate în spirit, anume aceea naţională. Dacă luăm
seama la faptul că pentru înălțarea acesteia conlucrează o femeie, Ecaterina, fiică a
locului, cerând ajutor moldovenilor de dincoace de Prut, de la Mănăstirea Neamt, unde
este însuflețită în demersul său de către un bucovinean, părintele Paisie, care îi trimite
ca ajutor faptic şi spiritual pe posluşnicul Ioan, roșcovanul din Transilvania" (,,Te du,
dragul meu fiu, cu această femeie în lume; iată, te dezleg şi te slobozesc cu mâna mea.
Scoate lipsurile şi nevoile lumii în care te duci"), vom avea dintr-odată înţelesul unirii
tuturor românilor din toate provinciile pentru făurirea acelui templu sub cupola căruia să
stea unită puterea neamului întreg (,,la temelia tuturor temeliilor a stat puterea. Puterea -
ieri, puterea - azi, puterea - mâine, și în vecii vecilor va fi mai presus de toate numai
puterea"). Se întâlneşte aici, prin insinuarea legendei Meşterului Manole, cu Biserica din
slăvi, a lui Victor Papilian, şi acolo punându-se în esenţa semnificației sale biserica
întregului neam.
Un element de durabilitate în timp, de perenitate, la care se raportează existența
oamenilor de pe aceste meleaguri, este în viziunea lui Ion Druță însuşi Nistrul, în
22
Mihai Cimpoi, Scriitorii perioadei 1955-1956 față cu „teroarea istoriei" (reabilita-
rea eticului şi a sacrului). În O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia.
Ediția a II-a, revăzută şi adăugită. Editura Arc, Chişinău, 1997, p. 176.
grandioasa lui curgere eternă: ,,Nistrul tot vine şi vine domol, încetinel, la vale, de parcă
lumea n-ar fi fost încă zămislită, şi cei ce-au cunoscut viața n-ar fi ştiut că îi aşteaptă
pe undeva moartea. Apele lui se tot perindă, de parcă sufletul nostru s-ar fi întrupat din
taina cuvântului, și mâna n-ar fi cunoscut bucuria celor înfăptuite. Valul nistrean străbate
veacuri, de parcă nu ne-am fi zbuciumat ani în şir în căutarea acelei semințe de adevăr
fără de care nu se mai poate, şi fără care totuşi trăim, trăim [...] Mărețul brâu al
blagoslovitelor ape vine încet, dumnezeieşte la vale, ocolind cu grijă munții de humă
răsăriți în calea sa, și tot vine şi vine, când cu noi, când fără noi, căci, la urma
urmelor, ce-s pentru un râu milenar nimicurile ce ne macină zi de zi? Câte popoare,
câtă durere, câte biruințe și înfrângeri au văzut apele marelui nostru râu! Geții şi
sarmații se închinau soarelui în văile acestea. Hunii şi-au avântat căluții în apele nistrene,
crezând că se duc să cucerească lumea, pe când se duceau pentru a nu se mai întoarce.
În luncile acestui râu s-a înfiripat bătrâna Dacie [...] Trecătoare fiind toate pe lume,
trecătoare a fost şi biruinţa lui Traian asupra lui Decebal. După cum s-a văzut mai
târziu, împreună cu legiunile romane, sub aceleaşi coifuri şi pe aceiași cai, venea lumea
creștină să ia locul celei păgâne. Primii noştri creştini, ascunşi prin aceste peşteri de
humă, se închinau în taină acelui fiu al Nazaretului căruia, cu vremea, aveau să i se
închine ultimii împărați ai Romei".
Discursul acesta evocator, poetic, dezvoltat în urmărirea unei intrigi ce ține mai
mult de nevoia supraviețuirii oamenilor simpli, din satul Ocolina, un sat oarecare, în
istoria lui de zi cu zi, contrastează izbitor cu descrierea, oarecum bufă, a intrigilor de la
Palatul țarinei Ecaterina, din capitala Imperiului Rus, dar şi cu tonul sec al relatării
evenimentelor prilejuite de campaniile militare ale Războiului Ruso-Turc de la 1787-1790
(,,Odată cu căderea Ismailului soarta celui de-al doilea Război Ruso-Turc părea pecetluită
[...], negocierile se duceau la Galați, nu departe de cetatea ce îngropase sub zidurile sale
ifosele Porții"). Pe fundalul acestui război, pe canavaua confruntărilor zbuciumate, militare
şi diplomatice, dintre marile imperii ale Europei, Ion Druță dezvoltă o amplă construcție
romanescă, urmărită pe trei planuri distincte, convergente totuși tocmai prin miza istorică
ce le cuprinde, amintind, într-o altă desfăşurare factologică, epopeicul roman al lui L.N.
Tolstoi, Război şi pace. E mult mai multă afectivitate însă în epica lui Ion Druță, mult
mai multă poeticitate în zugrăvirea caracterelor simple, a oamenilor locului, ce face astfel
să vibreze adesea corzile melodice ale unor evocări baladeşti.
Satul Ocolina, de pe malul Nistrului, ,,așezat în vârful dealului, deasupra apelor
nistrene, avea dinspre răsărit o nemaipomenită privelişte de depărtări. De după râu
coborau domol la vale pământuri cât o țară, păduri cât o lume, iar nesfârșita albăstrime
deasupra lor purta stema veşniciei". Era sărac satul pentru că greu puteau agonisi
oamenii de-acolo avere, între două ocupații armate. Când se abăteau asupra lor oştirile -
indiferent: rusești sau otomane – mărşăluind prin războaie, bieții săteni îşi urcau în care
puținul lor avut și plecau în băjenie, ascunzându-se prin păduri (,,câtă armată a coborât
pe Nistru şi se gătește să-l treacă. Da' ienicerii cred că șed la Dunăre şi fumează
ciubuc! Mâine-poimâine totul va fi trecut prin sabie, și în vremuri grele ce-i rămâne
unui mic popor afară de codrul cel cu frunza deasă!"), până la instaurarea, din nou, a
păcii (totuși, nu pentru multă vreme), când aveau să revină, câți mai rămâneau în viață,
pe la casele lor pustiite. Aşa se întâmplă şi acum, când armata rusă, instalată pe malul
celălalt al apei, se pregăteşte a o traversa, urmărind trupele turceşti ce se retrăgeau în
josul fluviului.
Ecaterina, o țărancă simplă, ce creştea, cu anevoințe, șase copii care nu erau ai
ei, adunați de orfani, hotărăşte, sub ameninţarea războiului, să rămână pentru a păzi
biserica, în care cânta la strană, răspunzând în liturghie părintelui Cocoş, ce se pribegeşte
şi el odată cu obştea satului (Și eu, fiind păstorul acelei lumi de băjenari, trebuie să
pornesc în urma lor, cât nu-i târziu. Icoanele și câte ceva din darurile bisericeşti le-am
luat [...] Acolo, în codru, se pot întâmpla multe de toate - unul moare, altul se naşte, şi
cum să le fac eu față, dacă nu-mi voi lua sfintele daruri cu mine?"). Dar, biserica e
veche şi şubredă, stă să se dărâme sub urgiile anotimpurilor, căci războiul se prelungește.
Aşa încât Ecaterina se apucă ea însăşi, cu puterile slabe pe care le are, să ridice o nouă
biserică. Pentru asta colindă satele, până departe, cerând ajutoare și, când nu mai au
sătenii de unde da pomeni, ia drumul mănăstirilor din Moldova de dincolo, cerând acelor
slujitori ai Domnului sprijin. De la Neamț îl primeşte pe părintele Ioan, dezlegat de
călugărie, devenind astfel preot de mir, care, sosit la Ocolina (fiind om de la munte,
obişnuit a păstori oi și a lucra lemnul din pădure), se apucă el însuşi de construcția
noului locaş, ajutat de te miri cine, chiar şi de nişte hoţi de cai, pentru a duce la bun
sfârşit înălțarea bisericii pe locul celei vechi. Când zidirea s-a înfăptuit, ea s-a impus
lumii, înaltă, văruită pe din afară, strălucind mândră şi semeață, ,,albă, cu crucea ridicată
sus, să se vadă cât mai departe. Bătaia clopotului coboară lin în văile nistrene, se tot
varsă şi revarsă, iar ecoul acelei bătăi se tot duce".
Întreg demersul acesta al vieții nevoiașe a țăranilor din satul Ocolina (şi, la drept
vorbind, din toate satele nistrene) - care în cele din urmă va dobândi un nume nou,
după biserica ce se ridicase aici: Biserica Albă -, cu întreg ritualul mărunt al faptelor
existențiale, săvârşite în tradiția păstrată din vechime, contrastează flagrant cu viața de la
palatul din capitala țării, unde Ecaterina, împărăteasa Rusiei (,,urcată pe tronul Rusiei, o
împărăteasă tânără, ambițioasă, cu o mare slăbiciune pentru tot ce e frumos şi fin, avea
una din cele mai strălucitoare curți. Ecaterinei îi plăceau balurile, reprezentaţiileâ teatrale,
intrigile amoroase ale curtenilor, la care participa cu multă îndemânare şi dăruire, pentru
că, de, avea și o anumită slăbiciune pentu bărbații chipeşi, cu ținută militară"), îşi
consuma timpul în lux şi în suferințe de alcov. Este un al doilea plan pe care se
dezvoltă factologia romanului, un alt tip de intrigă, condusă de către romancier cu mare
aplecare spre detaliile pitoreşti, spre ilustrarea decadenţei morale, pe care o motivează,
ipocrită, însăși Ecaterina - o produc, ca efect, oarecum obligatoriu, toate războaiele: ,,Din
păcate războaiele aduc cu ele o totală decădere a moravurilor. Porneşte un dezmăț ce
străbate peste tot. Până şi în măreața noastră capitală, până și la curtea mea pot fi
observate anumite abateri de la regulile de bună purtare... Fiind aici la curte, vei fi
observat şitu că, ocupată cu grijile țării, cu nevoile războaielor, nu am timpul necesar
pentru a supraveghea bine moravurile curții. Deseori privesc cu indulgență la cele ce se
petrec în jur. Și dacă un cavaler semeţ ţine cu tot dinadinsul să rămână o noapte în
camera unei doamne de onoare, n-are decât, căci, la urma urmei, tinerețea e o avere pe
care fiecare e liber s-o irosească așa cum îi place". Iar țarina nu se dă nici ea în lături,
avându-şi, la rându-i, protejații pe care îi schimbă după poftele inimii. Unul dintre
aceștia, și cel mai puternic, este prințul Potiomkin (,,cneazul Grigori Aleksandrovici
Potiomkin, favoritul şi primul sfetnic al împărătesei, numit guvernator al Novorosiei"),
devenit curând comandantul suprem al armatelor ruse, în dauna generalului Rumeanțev-
Zadunaiski (,,o fi fost ori n-o fi fost el unul dintre fiii lui Petru cel Mare, dar purta în
sânge un fel de responsabilitate supremă pentru destinele acelui mare imperiu"), care se
ilustrase câştigând bătălii importante, mai ales în zona Dunării, de unde şi adăugirea
numelui fluviului la propria onomastică.
Planul acesta al desfăşurării campaniilor militare contra turcilor, amplu şi grandios
în felul său, este dezvoltat cu largă respirație epică de către Ion Druță. În centru se află
figura prințului Po-tiomkin, relevându-i-se biografia, urmărindu-i-se angoasele și în cele
din urmă decăderea din grațiile împărătesei, până la sfârşitul dramatic când, bolnav de
friguri, părăsește Iaşiul, în care fusese stabilit cartierul general de război, alergând spre
Nikolaev, orașul zidit de el, și unde spera să-şi sfârșească zilele. Pe drum însă, clopotele
catedralei din Cernigov îi sună obsedant în auz, însoțindu-i astfel trecerea spre lumea
cealaltă. Într-o asemenea stare, prinţul își recapitulează viața, pe care romancierul o
însăilează semnificativ în sondarea lumii bulversate de războaie, zugrăvită în culori
realiste, ca pe un proces de conștiință al prințului: „Am vrut să fiu atotputernic și -
sunt! Pe necuprinsul acestei țări, oriunde aş ieşi din caleașcă, sunt întâmpinat ca un
adevărat împărat. Am vrut să fiu bogat şi azi nimeni nu mai poate da de capătul aurului
şi moşiilor pe care le-am adunat... Mi-a plăcut să fiu decorat şi azi nu cred să fie pe
lume grade și onoruri cu care n-aş fi fost distins. Mi-a plăcut muzica, arta, şi în jurul
meu a înflorit tot pe ce-aş fi pus eu ochiul. Mi-au plăcut femeile frumoase şi, poftim,
toate sunt ale mele, dar, pentru Dumnezeu, spuneţi-mi de ce în clipele mari ale vieții...
în clipele de fericire, în clipele de desfătare, un vierme mă tot sapă pe dinăuntru,
șoptindu-mi că toate-s zadarnice, toate-s lucruri deșarte, pleavă şi nimic mai mult?!... De-
o viață de om muncesc zi şi noapte la făurirea unei lumi noi, a unei împărății noi!
Acum,
iată, lucrarea mâinilor mele se înalță în fața întregii lumi, iar viermele acela îmi tot zice
că totul nu este decât o mare vânturătură de pleavă..." Într-un atare context, spune Mihai
Cimpoi, figura lui Potiomkin nu este atât ,,simbolul expansionismului, al «mândriei
ruse»", cât al ,,omului religios căruia îi sună mereu în urechi melodia clopotului de la
Cernigov"23. Se poate înțelege și așa, numai că această religie, sau mai degrabă
religiozitate, sub semnul căreia prințul îşi închină viața, nu este altceva decât implicarea
sa orgolioasă, e adevărat, sinceră, în istoria din mers a Rusiei, afișând conștiința unui
brav salvator al creştinismului în fața amenințărilor turceşti.
Biserica Albă este, înainte de orice altceva, un roman istoric. Nu însă unul dintre
acelea în care autorul reconstituie, cu fidelitatea cronicarului modern, scene de luptă,
înfruntări şi confruntări între beligeranţii războaielor de odinioară, făcând portretizări ale
unor personaje și personalități din epoci revolute etc., deşi Ion Druță aduce în edificiul
său epic toate aceste elemente de autenticitate, de strictă veridicitate istorică. În viziunea
sa, istoria este mai mult implicită decât explicită. Pentru că ea nu este decât o amplă
canava fundalul căreia se profilează, ca un factor de perenitate sacră, pe destinul unui
neam, neamul său, în credința căruia se exprimă tranșant simpla țărancă Ecaterina: ,,Noi
nu suntem o pleavă mânată de vânt, o buruiană rătăcită pe o margine de drum, o viță
ajunsă fără strugure și fără rădăcină. Suntem un popor. Avem o țară, un Vodă şi un
Dumnezeu". Iată în ce sens ideatica romanului poate fi, și este la urma urmelor, una
religioasă.
În acest roman autorul pledează pentru istorie şi istoricitate", dând dovadă – cum
cu drept cuvânt remarca profesorul american Keith Hitchins - ,,de o înțelegere
pătrunzătoare a modului în care istoria influențează societatea, în general, și îl afectează
pe individ, în particular”24. Din această perspectivă eroii săi sunt personaje istorice, aşa
23
Mihai Cimpoi, Druță, Ion. În Dicționarul general al literaturii române, vol. C/D. Sub
egida Academiei Române. Editura Univers Enciclopedic, București, 2004, p. 765.
24
Keith Hitchins, Istorie şi identitate în romanele lui Ion Druță. În volumul Identita-
cum personaje istorice sunt şi cei din Clopotniţa, din Povara bunătății noastre, din
Horodiște ș.cl. Pentru că toţi aceştia întruchi- pează în destinul lor particular destinul
națiunii căreia îi aparțin. În epoca recompusă istoric în Biserica Albă, se identifică,
aşadar, un moment al istoriei de rând a satului basarabean, recte a satului românesc de
pe malurile Nistrului, subsumat marii istorii universale, satul românesc basarabean ce se
dovedeşte a fi capabil, în împrejurări de vitregie istorică, să-şi înalțe cu demnitate
biserica perenității sale în timp, a credinţei creştine şi a trăiniciei unității sale de neam.

tea culturală românească în contextul integrării europene. Iaşi, 2006, p. 499-503.