Liderul şi stilul de conducere.

Într-o instituţie sau organizaţie cel investit cu atributul conducerii

(liderul) are în subordinea sa o echipă pe care trebuie să o coordoneze, să
repartizeze sarcinile, să vegheze la îndeplinirea acestora, să controleze, să
răspundă, etc. Însă, fiecare om îşi va exercita aceste atribuţii în funcţie de modul
său propriu de a gândi, simţi şi acţiona, adică va avea propriul său stil de
conducere. Pornind de la supoziţia că un individ matur din punct de vedere
psihic se comportă similar în condiţii similare, în momente diferite, putem vorbi
şi de existenţa unui comportament similar în ceea ce priveşte exercitarea actului
de conducere. Abordarea comportamentală consideră că performanţa în arta
conducerii depinde de stilul şi maniera liderului de a acţiona, de a se comporta.
Astfel, stilul de conducere poate fi privit din trei perspective: a) din perspectiva
conducătorului însuşi,
b) stilul de conducere real (imaginea obiectivă),
c) din perspectiva subordonaţilor.
Avem, prin urmare, trei „imagini” care provin de la aceeaşi realitate –
stilul de conducere. Acesta se defineşte ca „model de comportament constant al
conducătorului, aşa cum este perceput de alţii” 1. Situaţia ideală ar fi ca
percepţiile subordonaţilor şi liderului să se suprapună peste determinarea
obiectivă a stilului.
La formarea şi practicarea unui stil de conducere contribuie o serie de
factori interni şi externi, cum ar fi:
• trăsăturile psihice şi de personalitate ale liderului
• experienţa profesioanlă
• cunoştinţele şi nivelul de pregătire
• succesele şi eşecurile înregistrate de-a lungul timpului
• atitudinile celor din jur.

1
Burdulea, E., Psihologie şi pedagogie militară, p.55

1
 Este evident faptul că liderului i se cere să posede anumite calităţi
individuale, stilul de conducere definit ca un „complex comportamental, profil
caracteristic activităţii unei persoane aflate într-o poziţie de conducere a unui
grup, organizaţii, colectivităţi”2 fiind în mod inevitabil legat de structura de
personalitate a liderului (temperament, caracter, sistem de atitudini şi valori
morale, aptitudini generale şi specifice) însă aceasta nu rezolvă, nu garantează
problema eficienţei grupului, echipei.
Persoana cu structura sa de personalitate şi experienţa profesională
specifică este numai o verigă a succesului. Din această cauză cercetările au fost
axate şi pe un alt făgaş, anume acela al studierii mecanismelor procesuale care
conduc la abordarea unor strategii comportamentale specifice 3. Mai precis
despre modul în care calităţile individuale sunt valorificate în diferite contexte
situaţionale de către lider conturându-se astfel stilul de conducere al liderului.
Preocupări pentru definirea şi clasificarea stilurilor de conducere au
existat încă de la începutul secolului XX. Părinţi ai ştiinţei managementului,
reprezentanţii orientării clasice, Henry Fayol şi Frederick Taylor promovează
stilurile de conducere participative, ca atitudine plină de răspundere faţă de
deciziile luate şi îndeplinirea lor.
Şcoala behavioristă (preocupată de studiul comportamentului uman) pune
în prim plan managementul resurselor umane şi promovează acele stiluri de
conducere ce pun în valoare potenţialul uman.
Şcoala cantitativă pune accent pe funcţiile de predicţie şi organizare ale
managementului, utilizând metode statistice şi matematice.
Şcoala sistemică, relativ nouă, se bazează pe studii multidisciplinare ale
obiectivelor conducerii şi pune în prim plan finalitatea activităţii colectivelor
conduse.

2
Zamfir, C., Vlăsceanu, L., Dicţionar de sociologie, p.113
3
Pitariu, H., D., Managementul resurselor umane-evaluarea performanţelor profesionale, p.36

2
 Primele încercări şi studii experimentale asupra stilului de conducere
aparţin lui K. Levin, în lucrarea „Psychologie dynamiques-les relations
humaines”4.
În literatura de specialitate din domeniul managementului, psihologiei
sociale şi organizaţionale există mai multe clasificări ale stilurilor de conducere,
în funcţie de mai multe criterii.

4
Russu, C., Management, p.161