SCLEROZA LATERALĂ

AMIOTROFICĂ
Scleroza laterală amiotrofică este o
afecţiune neurodegenerativă
multifactorială, care necesită o abordare
terapeutică complexă, bazată în primul
rând pe îmbunătăţirea calităţii vieţii
pacienţilor.
Scleroza laterală amiotrofică (SLA) sau
boala neuronului motor (BNM), cunoscută
și ca boala lui Lou Gehrig, este o afecţiune
neurodegenerativă progresivă, fatală în 1-5
ani de la debut, caracterizată prin
degenerarea neuronilor motori centrali și
periferici, determinând simptome motorii și
non-motorii
EPIDEMIOLOGIE
Afectează persoanele de orice rasă/etnie, dar în populaţia
europeană este mai frecventă la bărbaţi decât la femei (1,5/1).
Persoanele cu vârste cuprinse între 50 și 75 de ani și cei cu
istoric familial de SLA au un risc mai mare de a dezvolta boala

SLA are două forme de prezentare: o formă sporadică, cel

mai frecvent întâlnită (95%), și una familială, care însumează
doar 5-10% din totalul cazurilor, dintre care 20% au
transmitere autozomal dominantă .
MANIFESTARE CLINICĂ
Cele mai importante caracteristici patologice evidenţiate în SLA
sunt reprezentate de atrofia mușchilor scheletici, atrofia
cortexului motor, paloarea și scleroza tracturilor piramidale
(tract corticospinal, tract corticobulbar), dar și subţierea atât a
nervilor hipogloși, implicaţi în controlul musculaturii limbii, cât și
a rădăcinilor ventrale ale măduvei spinării. Studiile
microscopice arată o depleţie a peste 50% dintre neuronii
motori spinali și o glioză astrocitară difuză și infiltrare
microglială în substanţa albă și cenușie a măduvei
 MANIFESTARE CLINICĂ
Fenotipul bolii este clasificat în funcţie de localizarea simptomelor de debut. Astfel, cei mai mulţi pacienţi
(65%) se prezintă cu simptome debutate la nivelul membrelor (forma spinală), în timp ce 30% prezintă

semne de disfuncţie bulbară, precum disfagie și dizartrie, iar 5% dintre pacienţi au debut respirator.

În general, debutul simptomatologiei este asimetric, iar examinarea neurologică evidenţiază o asociere

a semnelor de NMC (neuron motor central) și NMP (neuron motor periferic), cele mai frecvente

manifestări clinice fiind slăbiciunea musculară, crampele musculare, fasciculaţii, hipertonia spastică și

hiperreflexia .

Caracteristic pentru SLA este că motilitatea extraoculară și controlul sfincterian sunt cruţate, cel puţin

până în stadiile avansate ale bolii, iar la examinarea sensibilităţii s-au descris rar semne minore. O altă

caracteristică frecvent întâlnită în rândul pacienţilor cu SLA este deteriorarea cognitivă – demenţa

frontotemporală, care apare la aproximativ 15% dintre pacienţi, fiind precedată de tulburări de

personalitate și iritabilitate
 PATOGENIE
În încercarea de a explica mecanismele care pot provoca sau contribui la dezvoltarea bolii, au fost propuse
patru ipoteze primare: stresul oxidativ, idee susţinută de faptul că mutaţia la nivelul SOD1 este o cauză
primară a SLA; strangularea axonală prin dezorganizare neurofilamentoasă, idee susţinută de acumularea
anormală de neurofilamente ca o caracteristică patologică a multor cazuri de SLA sporadică sau familială
mediată SOD1;
toxicitatea agregatelor intracelulare și/sau eșecul
degradării proteinelor, o caracteristică comună a SLA cu
mutaţie la nivelul SOD1; și excitotoxicitatea, neuronii
motori fiind foarte sensibili la toxicitatea indusă de influxul
de Ca2+ cauzat de stimularea glutamatergică excesivă.
Indiferent de mecanismele care stau la baza dezvoltării
SLA, rezultatul final este retracţia axonală și denervarea
celulei ţintă. În cazul neuronului motor periferic (NMP),
retracţia axonală determină denervarea mușchiului, iar în
cazul neuronului motor central (NMC), retracţia axonală
determină pierderea controlului asupra NMP, cu
hipotonie și slăbiciune musculară
În funcţie de distribuţia predominantă a simptomelor de debut (musculatură bulbară sau a
membrelor) și în funcţie de tipul de neuroni motori afectaţi predominant (NMC, NMP), boala
neuronului motor poate fi împărţită în cinci tipuri:
1. Paralizia bulbară progresivă – leziunile afectează în principal nucleii motori ai nervilor
cranieni din trunchiul cerebral (NMP);
2. Paralizie pseudobulbară cu implicare în principal bulbară prin afectarea tractului cortico-
bulbar (NMC);
3. Atrofie musculară spinală progresivă caracterizată prin semne de neuron motor periferic la
nivelul membrelor, cauzate de degenerarea celulelor din coarnele anterioare medulare;
4. Scleroza laterală primară cu deficit motor de tip NMC pur la nivelul membrelor;
5. Scleroza laterală amiotrofică cu asocierea semnelor de NMC cu cele de NMP.
În plus, există mai multe modele de implicare neuromusculară. De exemplu, un picior
poate fi afectat înaintea mâinii, astfel că un semn de „picior căzut“ (drop foot) însoţit de
slăbiciune musculară și de atrofia mușchilor pretibiali poate fi incorect atribuit compresiei
de nerv peronier până la apariţia slăbiciunii mușchilor gastrocnemieni și a altor mușchi,
care evidenţiază afectarea mai extinsă a neuronilor lombosacraţi.
Un alt mod de prezentare este cel care implică afectarea precoce a musculaturii toracale,
abdominale și musculaturii posterioare a gâtului, determinând căderea capului și
camptocormia (n.r.: sindrom caracterizat prin încovoierea spatelui ca urmare a unei
contracturi musculare). Mai este cunoscut un tip de afectare, care implică amiotrofia
proximală și simetrică a membrelor și a centurilor, cu debut la vârste tinere, care simulează
distrofia musculară.
Un alt mod de prezentare este prin afectarea precoce a musculaturii respiratorii (mușchi
intercostali, diafragm), cu evoluţie rapidă spre insuficienţă respiratorie . Ca și în cazul
prezentat, prima și cea mai evidentă manifestare a bolii poate fi slăbiciunea musculară la
nivelul membrelor inferioare.
Astfel, în urma relatărilor pacientului cu privire la debutul simptomatologiei, putem
obiectiva forma cu debut pseudo-SPE, cu slăbiciune musculară și atrofia mușchilor
pretibiali.
Pe baza criteriilor El Escorial (tabel), putem include pacientul în forma definită de SLA,
acesta prezentând atât semne de afectare a NMP din trunchiul cerebral (fasciculaţii
linguale), semne de afectare a NMC din tractul corticobulbar (reflexe faringiene vii), cât și
semne de afectare spinală în trei regiuni.
 INVESTIGAŢIILE PARACLINICE
Diagnosticul sclerozei laterale amiotrofice este bazat pe o anamneza
amanuntita, un examen obiectiv al sistemului nervos si teste care
evalueaza functia nervilor si muschilor.
Daca se suspecteaza ALS, se recomanda adresarea catre un neurolog
pentru diagnostic si tratament. O anamneza si un examen obiectiv minutios
al sistemului nervos poate ajuta de obicei neurologul sa diagnosticheze
boala. Testele necesare pentru a confirma diagnosticul includ
electromiograma (EMG) si studii de conducere nervoasa. EMG ajuta la
masurarea calitatii si rapiditatii functionarii sistemului nervos si a celui
muscular. Studiile de conducere nervoasa testeaza activitatea nervoasa.
Bazandu-se pe descoperirile medicului din timpul examinarii sistemului nervos
si pe rezultatele EMG si ale studiilor de conducere nervoasa, alte teste pot fi
necesare pentru a exclude alte cauze posibile ale simptomelor bolii. Aceste
teste cuprind o biopsie musculara (mostra de tesut), analize de sange, teste
imagistice, ca de exemplu computer tomografia (CT) sau imaginea de rezonanta
magnetica (MRI).
Tratament Deși au fost studiate peste 50 de medicamente cu diferite
mecanisme de acţiune pentru tratamentul SLA, doar două
molecule (riluzole și edaravone) au ajuns pe piaţă.
Riluzole a fost primul tratament aprobat pentru SLA, care
acţionează prin reducerea neurotransmisiei glutamatergice prin
blocarea canalelor de Na voltaj dependente la nivelul neuronilor
presinaptici.
Administrarea orală a 100 mg riluzole pe zi prelungește
supravieţuirea cu 3 luni după 18 luni de tratament.
Edaravone se presupune că acţionează ca antioxidant și poate
încetini progresia bolii, la pacienţi atent selecţionaţi, cu debut
precoce și boală rapid progresivă
Tratament Un aspect deosebit de important în managementul bolii neuronului motor
este îmbunătăţirea calităţii vieţii pacienţilor prin iniţierea tratamentului
simptomatic pe măsură ce simptomele devin evidente și invalidante .
Astfel, putem trata:
spasticitatea (84%) – cu baclofen, tizanidină (relaxante musculare);
sialoreea (52%) – cu atropină, hioscină (anticolinergice) sau prin
injectarea de toxină botulinică A sau B în glandele salivare;
durerea neuropatică (59%) cu gabapentin, pregabalin și antidepresive
triciclice sau cu AINS, opiode pentru durerea nociceptivă;
crampele musculare (74%) – cu levetiracetam și mexiletine;
disfagia poate fi abordată prin modificări în ceea ce privește
consistenţa dietei, tehnici de înghiţire, instalarea unei sonde
nazogastrice sau montarea unei gastrostome de alimentaţie;
când apar dificultăţile respiratorii se apelează la traheostomie;
depresia și afectarea pseudobulbară pot fi tratate cu SSRI (inhibitori
selectivi ai recaptării serotoninei) și antidepresive triciclic
Viața lui Stephen Hawking, omul care a rivalizat cu
Newton și Albert Einstein
 Moartea astrofizicianului Stephen Hawking la vârsta de 76 de ani este o pierdere pentru
lumea științifică, dar în același timp este o pildă de curaj și de perseveneță în ciuda unui
diagnostic sumbru. Fizicianul suferea de boala Lou Gehrig, neputându-se mișca și
comunică numai cu ajutorul unui așa-numit sintetizator de voce. Povestea sa este
extraordinară încă din tinerețe, mai cu seamă că el nu s-a născut așa.

Născut pe 8 ianuarie 1942, omul de ştiinţă Stephen William Hawking şi-a canalizat
activitatea pe alăturarea relativităţii - natura spaţiului şi a timpului - şi teoria cuantumului -
cum cele mai mici particule s-au născut în Univers - pentru a demonstra crearea şi
funcţionare Universului.

În 1964, la vârsta de 22 de ani, a fost diagnosticat cu o boală progresivă de neuron motor,

afecţiune cunoscută sub numele de scleroză laterală amiotrofică. I-a fost prezis că va mai
trăi doar câţiva ani. Boala a evoluat gradual şi l-a lăsat în imposibilitatea de a se mişca,
ţintuit într-un scaun cu rotile, aproape paralizat şi neputând să vorbească decât cu
ajutorul unui dispozitiv (sintetizator de voce).
În 1974, la vârsta de 32 de ani, a devenit unul dintre cei mai tineri membri ai prestigiosului for de ştiinţă
britanic Royal Society.

Cinci ani mai târziu, a devenit Lucasian Professor la Universitatea Cambridge, unde se mutase de la
Oxford, pentru a studia astronomia teoretică şi cosmologia. Acest titlul fusese deţinut de Newton
ultima dată.
Scopul meu este simplu”, a spus el la un moment dat. „Este completa înţelegere a universului, de ce
este cum este şi de ce există”.
Stephen Hawking afirma despre viaţa lui: „Încerc să duc un trai cât mai normal posibil şi să nu mă
gândesc la starea mea sau să regret lucrurile pe care mă împiedică să le fac, care nu sunt atât de
multe”.
Geniul lui i-a adus celebritate la nivel global. Cartea lui din 1988 a căutat să explice oamenilor din afara
zonei ştiinţifice teoriile fundamentale ale universului şi a devenit un bestseller. A fost urmată de
„Universul într-o coajă de nucă”, în 2001.
Stephen Hawking a fost un ambasador al ştiinţei. Îşi făcuse o misiune din a populariza ştiinţa, din a o
face accesibilă tuturor şi s-a numărat printre cei mai mari susţinători ai cuceririi spaţiului. Era expert în
cosmologie, fascinat din tinereţe de tainele universului a vrut să-i afle fiecare mister. O teorie despre
găurile negre îi poartă azi numele, iar cartea lui "Scurtă istorie a timpului" s-a vândut în 10 milioane de
exemplare.