Managementul Riscurilor Si A Performantelor Bancare v2

MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI A
PERFORMANȚELOR BANCARE
CUPRINS
CAPITOLUL 1 ROLUL BĂNCILOR ÎN ECONOMIE.............................................................................. 4
1.1 TEORII PRIVIND EXISTENŢA BĂNCILOR..............................................................................................5

1.2. FUNCŢIILE BĂNCILOR..................................................................................................................... 9
1.3. ROLUL BĂNCILOR ÎN SISTEMELE FINANCIARE.................................................................................13
CAPITOLUL 2 ANALIZA PERFORMANȚELOR SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA............... 16

2.1. EVOLUŢIA SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC DUPĂ 1989..................................................................16
2.2. ANALIZA INDICATORILOR DE PERFORMANŢĂ ŞI SOLIDITATE A SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA......38
2.3. ANALIZA PERFORMANŢEI ACTIVITĂȚII BANCARE LA NIVELUL BĂNCII COMERCIALE ROMÂNE...............49
2.3.1. ANALIZA INDICATORILOR PRIVIND CALITATEA ACTIVELOR..........................................................................50
2.3.2. ANALIZA INDICATORILOR PRIVIND ADECVAREA CAPITALULUI.....................................................................52
2.3.3. ANALIZA INDICATORILOR PRIVIND REZULTATELE OPERAŢIONALE...............................................................56
2.3.4. ANALIZA INDICATORILOR PRIVIND LICHIDITATEA........................................................................................58
CAPITOLUL 3 SEMNIFICAȚIA ȘI CAUZELE RISCULUI BANCAR..................................................... 61

3.1. ROLUL ȘI IMPORTANȚA RISCULUI ȘI A MANAGEMENTULUI RISCULUI ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ...........61
3.2. SEMNIFICAŢIA CONCEPTULUI DE RISC...............................................................................................65
3.3. CAUZELE ȘI TIPURILE DE RISCURI BANCARE.......................................................................................67
CAPITOLUL 4 RISCUL OPERAȚIONAL.............................................................................................. 74

4.1 FACTORII GENERATORI DE RISC OPERAȚIONAL...................................................................................75
4.1.1. RISCUL GENERAT DE PROCESELE INTERNE...................................................................................................77
4.1.2 RISCUL GENERAT DE ANGAJAȚI.....................................................................................................................78
4.1.3 RISCUL DE SISTEM......................................................................................................................................... 78
4.1.4 RISCUL GENERAT DE EVENIMENTE EXTERNE................................................................................................79
4.1.5 RISCUL JURIDIC.............................................................................................................................................. 79
4.2 MANAGEMENTUL RISCULUI OPERAȚIONAL........................................................................................ 80
4.2.1. ETAPELE MANAGEMENTULUI RISCULUI OPERAȚIONAL...............................................................................84
4.2.2 REALIZAREA MANAGEMENTULUI RISCURILOR OPERAȚIONALE....................................................................85
4.3 RISCUL OPERAȚIONAL ÎN ACORDUL BASEL 2.....................................................................................87
CAPITOLUL 5 RISCUL DE CREDIT..................................................................................................... 91

5.1 FACTORII GENERATORI DE RISC DE CREDIT.........................................................................................91
5.2 MANAGEMENTUL RISCULUI DE CREDIT..............................................................................................93
5.2.1 POLITICI DE REDUCERE A RISCULUI DE CREDIT.............................................................................................95
5.2.2 ANALIZA RISCULUI DE CREDIT.......................................................................................................................98
5.2.3 CLASIFICAREA ACTIVELOR ŞI CONSTITUIREA PROVIZIOANELOR DE RISC......................................................99
5.2.4 METODE DE CUANTIFICARE A RISCULUI DE CREDIT...................................................................................103
5.4. RISCUL DE CREDIT ÎN ACORDUL BASEL II.......................................................................................109
5.4.1. ABORDAREA STANDARD............................................................................................................................109
5.4.2. ABORDĂRILE BAZATE PE RATING-URI INTERNE........................................................................................111
CAPITOLUL 6 RISCUL DE PIAȚĂ.................................................................................................... 115

6.1 FACTORII GENERATORI DE RISC DE PIAŢĂ........................................................................................115
6.2 MANAGEMENTUL RISCULUI DE PIAŢĂ.............................................................................................117
6.2.1 MANAGEMENTUL PORTOFOLIULUI DE TRANZACŢIONARE........................................................................117
2
6.2.2 CUANTIFICAREA RISCULUI DE PIAŢĂ...........................................................................................................122
6.3. RISCUL DE PIAŢĂ ÎN ACORDUL BASEL II........................................................................................ 127
Bibliografie...................................................................................................................................... 130
3
Capitolul 1 Rolul băncilor în economie
Rolul băncilor este de prim-plan în viaţa economică contemporană 1. Acest rol
poate fi analizat, în primul rând, prin utilizarea conceptului de intermediere între
agenţii debitori şi cei creditori din economie, iar în al doilea rând, prin funcţiile
tradiţionale de finanţare, de colectare a depozitelor şi de gestionare a mijloacelor de
plată2 . Aceste instituţii financiare activează în sectorul bancar, sector „reprezentat
de ansamblul coerent al diferitelor categorii de instituţii financiar-bancare, care
funcţionează într-o ţară, răspunzând necesităţilor unei etape a dezvoltării social-
economice”3 .
Băncile sunt considerate de mulţi autori 4 punctul central al intermedierii
financiare datorită rolului lor în administrarea sistemelor de plăţi şi în mecanismul de
transmisie a politicii monetare. Conform lui Degryse, Kim şi Ongena (2009) unicitatea
băncilor în comparaţie cu alte instituţii financiare este datorată abilităţii băncilor de a
reduce asimetria informaţională între agenţii excedentari şi cei deficitari 5.
Olteanu (2003) consideră că importanţa deosebită a băncilor în cadrul
sistemului economic se datorează mai ales faptului că băncile sunt cei mai importanţi
intermediari financiari care operează în economiile contemporane şi că, pe parcursul
activităţii de creditare, băncile realizează creaţie monetară.6
Băncile, conform lui Turliuc, Cocriş ş.a. (2009), sunt acei intermediari
financiari care pe de o parte „cumpără” bani, suportând un cost sub forma dobânzii
bonificate, iar pe de altă parte „vinde” banii acumulaţi, câştigurile obţinute
regăsindu-se în dobânda percepută7. Băncile sunt intermediari financiari care se
axează pe atragerea de depozite de la deponenţi şi furnizarea de credite pentru
1
Turliuc, V., Cocriş, V. (coord.) (2009) – Monedă şi credit, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, p.
205
2
Dardac, N., Barbu, T. (2005) – Monedă, bănci şi politici monetare, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, p. 191)
3
Ionescu, L. coord. (1996) – Fundamentele profesiunii bancare, Editura Economică, Bucureşti, p. 183)
4
vezi Greenbaum, S., Thakor, A. (2007) – Contemporary Financial Intermediation, 2nd ed. Elsevier
Academic Press, p. 55 şi Mishkin, F., Eakins, S. (2006) – Financial Markets and Institutions, 5th
Edition, Pearson Addison Wesley, p. 9
5
Degryse, H., Kim, M., Ongena, S. (2009) – Microeconometrics of banking: methods, applications and
results, Oxford University Press, p. 9
6
Olteanu, A. (2003) – Management bancar, Editura Dareco, Bucureşti, p. 24
7
Turliuc, V., Cocriş, V. (coord.) (2009) – Monedă şi credit, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, p.
205
4
investitori. În afară de această activitate de bază, generatoare de venituri din
dobânzi, băncile moderne s-au implicat în diverse alte activităţi de intermediere,
care sunt în cea mai mare parte generatoare de venituri sub formă de taxe şi
comisioane8 .
Activitatea bancară este variată şi complexă, ceea ce face ca băncile să fie
dificil de definit. Din punct de vedere operaţional, „băncile sunt instituţii ale căror
operaţiuni curente constau în acordarea de credite şi atragerea de depozite de la
publicul larg” 9.
Kiriţescu şi Dobrescu (2008) definesc banca drept „entitatea economică de
stat sau particulară ale cărei funcţii principale sunt: atragerea mijloacelor băneşti
temporar disponibile [...]; acordarea de credite pe diferite termene; efectuarea de
viramente între conturile clienţilor şi de transferuri; emiterea de instrumente de
credit şi efectuarea de tranzacţii cu asemenea instrumente”10.
Este important de remarcat că acordarea de credite şi atragerea de depozite
constituie operaţiunile curente ale băncilor, deoarece şi alte societăţi comerciale
acordă ocazional credite clienţilor lor sau se împrumută de la furnizori. Băncile îşi
finanţează o mare parte din creditele acordate prin atragerea de depozite de la
populaţie şi oferă o gamă de servicii de interes public. Garantarea depozitelor
populaţiei şi organizarea unui sistem de plăţi eficient şi sigur justifică o reglementare
mult mai atentă acestui domeniu11.
1.1 Teorii privind existenţa băncilor

În literatura de specialitate s-au dezvoltat mai multe teorii care încearcă să
explice existenţa băncilor în economie.
Din perspectiva evoluţiei în timp, teoriile privind existenţa băncilor pot fi
grupate în: teoria clasică, teorii de generaţia I şi teorii de generaţia a-II-a.
A. Teoria clasică aduce ca argumente în justificarea apariţiei băncilor
următoarele:
8
Barisitz, S. (2008) – Banking in Central and Eastern Europe 1980–2006, Routledge international
studies in money and banking, p. 3
9
Freixas, X., Rochet, J.C. (2008) – Microeconomics of banking, 2nd ed. The MIT Press, p. 1
10
Kiriţescu, C., Dobrescu, E. (1998) – Băncile – mică enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti, p. 50
11
Andrieş, A. (2010) – Performanţa şi eficienţa activităţii bancare, Editura Universităţii "Al. I. Cuza",
Iaşi , p. 42
5
· diminuarea costurilor de tranzacţionare – băncile au apărut datorită
capacităţii lor de a diminua costurile de contractare12;
· transformarea activelor – din punct de vedere a scadenţei, a
volumului şi a riscului 13;
· organizarea sistemului de plăţi14 .
B. Teoriile de generaţia I aprofundează teoria clasică şi explică mai coerent şi
mai profund existenţa băncilor.
Aceste teorii pornesc de la anumite concepte precum: delegarea
monitorizării, producerea de informaţii, transformarea lichidităţii, liniarizarea
(aplatizarea) consumului şi modalitatea de angajament.
Delegarea monitorizării. Una dintre cele mai cunoscute teorii care încearcă să
explice existenţa băncilor şi a activităţii bancare face referire la rolul băncilor ca
entitate care “urmăreşte şi verifică” debitorii. Deoarece monitorizarea riscului de
credit determinat de incapacitatea sau reaua voinţă a debitorului este costisitoare,
este mai eficient pentru unităţile excedentare (deponenţi) să delege această
activitate de monitorizare unor entităţi specializate, precum băncile. Băncile au
expertiza necesară şi beneficiază şi de economia de scară în procesarea informaţiilor
cu privire la riscul debitorului.
Diamond (1984) explică de ce delegarea monitorizării este motivul existenţei
băncilor, realizând o analiză a factorilor determinanţi ai delegării monitorizării.
Cercetătorul a dezvoltat un model teoretic în care intermediarii financiari, în special
băncile şi companiile de asigurări, au un avantaj comparativ net din punct de vedere
al costurilor faţă de finanţarea directă. Teoria dezvoltată de Diamond se bazează pe
2 premise15:
· diversitatea proiectelor de investiţii, care explică de ce este mai
avantajoasă delegarea monitorizării către un intermediar decât realizarea acesteia
individual de către creditori;
12
Benston, G., Smith Jr., C. (1976) – A Transactions Cost Approach to the Theory of Financial
Intermediation, Journal of Finance, American Finance Association, vol. 31(2), 215-31
13
Gurley, J., Shaw, E. (1960) – Money in the Theory of Finance, Brookings Institution
14
Fama, E. (1980) – Banking in the theory of finance, Journal of Monetary Economics, Elsevier, vol.
6(1), 39-57
15
Diamond, D. W. (1984) – Financial intermediation and delegated monitoring, Review of Economic
Studies, 1984, 51 (3): 393–414
6
· intermediarii care realizează monitorizarea debitorilor au dimensiuni
mari, ceea ce le permite finanţarea unui număr mare de debitori.
Ţinând cont de faptul că diversificarea conduce la creşterea numărului de
credite bancare, intermediarii financiari de mari dimensiuni vor genera importante
economii de scară în procesul de monitorizare, ceea ce le permite o mai bună
diversificare a portofoliului investiţional decât oricărui creditor individual.
Producerea de informaţii. Obţinerea de informaţii cu privire la oportunităţile
de investiţie nu este gratuită, lucru care a determinat specializarea unor agenţi în
obţinerea şi producerea de astfel de informaţii. În procesul de alocare a resurselor,
agenţii excedentari ar înregistra costuri substanţiale dacă şi-ar căuta singuri
potenţialii parteneri. Inexistenţa băncilor ar conduce la multiplicarea costurilor de
producere a informaţiilor deoarece fiecare agent excedentar ar cheltui sume
considerabile în căutarea de informaţii relevante înainte de a pune fondurile proprii
la dispoziţia agenţilor deficitari. O alternativă ar consta în existenţa unui număr redus
de agenţi specializaţi în producerea de informaţii necesare procesului investiţional.
Băncile au expertiza necesară în procesarea informaţiilor cu privire la agenţii
deficitari, informaţii pe care le obţin datorită experienţei câştigate în timp, în relaţiile
cu agenţii deficitari. Băncile deţin know-how-ul necesar desfăşurării acestui tip de
activităţi, ceea ce le face foarte atractive pentru deţinătorii de fonduri. Aceştia vor
dori să îşi investească fondurile disponibile prin intermediul băncilor, ştiind ca
acestea vor aloca fondurile debitorilor care vor avea capacitatea să ramburseze
împrumutul şi astfel, pot evita înregistrarea unor costuri cu obţinerea de informaţii.
Transformarea lichidităţii. Băncile pun la dispoziţia agenţilor excedentari
(deponenţilor) titluri financiare cu o lichiditate superioară. Depozitele bancare pot fi
privite ca nişte contracte de credit care prezintă o lichiditate ridicată şi un risc scăzut
şi care se fundamentează pe resursele atrase de către bancă. Băncile realizează o
transformare a dimensiunii activelor, în sensul că stabilesc dimensiunea activelor în
funcţie de nevoile clientului, atrag depozite de mici dimensiuni şi acordă credite de
valori mari. Astfel, pe baza depozitelor de mici dimensiuni atrase băncile acordă
credite de dimensiuni mult mai mari. Această transformare poate avea loc datorită
accesului pe care îl au băncile la o masă mare de deponenţi şi datorită economiei de
7
scară. Astfel, băncile crează lichiditate, ceea ce agenţii excedentari individuali nu pot
face.
Băncile transformă depozitele realizate de cele mai multe ori pe termen scurt
în credite pe termen mediu şi lung. Această necorelare între scadenţele depozitelor
atrase şi scadenţele creditelor acordate poate conduce la apariţia la nivelul băncilor
a riscului de lichiditate; dar cu cât banca are un portofoliu mai diversificat de active şi
pasive, cu atât acest risc scade.
Liniarizarea (aplatizarea) consumului. Studiile realizate, precum Bhattacharya
şi Thakor (1993), arată că băncile joacă un rol important în liniarizarea consumului, în
sensul că băncile sunt instituţii care facilitează liniarizarea consumului agenţilor
economici prin asigurarea împotriva şocurilor de lichiditate 16. Freixas şi Rochet (2008)
susţin că instituţiile bancare pot fi privite ca nişte surse de lichiditate care asigură
persoanele fizice şi persoanele juridice împotriva şocurilor particulare care le pot
afecta nevoile de consum17. Această teorie se fundamentează pe ipoteza că agenţii
economici au preferinţe incerte asupra cheltuielilor, ceea ce determină o cerere
consistentă pentru active cu o lichiditate ridicată. Intermediarii financiari în general,
şi băncile în special, oferă astfel de active prin atragerea de depozite şi acordarea de
credite, iar acest lucru facilitează liniarizarea consumului individual.
Modalitatea de angajament. În demersul ştiinţific de a explica existenţa
băncilor, unii autori, precum Casu, Girardone şi Molyneux (2006), încearcă să justifice
de ce activele bancare (creditele), care în principiu nu sunt lichide, sunt finanţate
prin depozite bancare, de cele mai multe ori la vedere, care le permit deponenţilor
să lichideze în orice moment depozitul realizat 18. Aceşti autori susţin că depozitele
bancare la vedere s-au dezvoltat ca un instrument de disciplinare a bancherilor şi
pentru a limita predilecţia băncilor spre risc. Astfel modificările la nivelul cererii şi
ofertei de acest tip de titluri se vor reflecta în costurile de finanţare şi vor obliga
băncile să adopte un comportament prudent, asigurându-se că deţin suficiente
lichidităţi şi resurse de capital.
16
Bhattacharya, S., Thakor, A. (1993) – Contemporary banking theory, Journal of Financial
Intermediation, 1993 - 2003
17
18
Casu, B., Girardone, C., Molyneux, P. (2006) – Introduction to Banking, Financial Times Press, p. 16
8
C. Teoriile de generaţia a-II-a. Aceste teorii s-au axat pe explicarea co-
existenţei băncilor (intermediarilor financiari) şi a pieţelor financiare, încercând să
explice factorii ce influenţează opţiunea de finanţare a firmelor între emisiunea de
instrumente financiare pe pieţele financiare (finanţarea directă) şi contractarea unui
credit de la o bancă (finanţarea indirectă). Aceste teorii s-au dezvoltat datorită
mutaţiilor survenite ca urmare a dezvoltării puternice a procesului de
dezintermediere.
Principalii factori care influenţează opţiunea de finanţare a firmelor sunt:
istoricul lor de rambursare, garanţiile de care dispune firma, probabilitatea de
apariţie a riscului de tip hazard moral, ratingul firmei şi informaţiile deţinute de
firmă. Conform acestor teorii, firmele care au o reputaţie bună, dispun de garanţii
considerabile, deţin tehnologii de ultimă generaţie sau au un rating foarte ridicat vor
alege finanţarea directă19.
1.2. Funcţiile băncilor

Principalele funcţii ale băncilor sunt să colecteze fonduri, în special sub forma
de depozite, de la agenţii excedentari şi să împrumute fonduri sub forma creditelor
agenţilor deficitari. Active financiare sub forma depozitelor atrase prezintă anumite
caracteristici: dimensiuni reduse ca volum, risc asociat scăzut şi un grad ridicat de
lichiditate. Creditele acordate prezintă caracteristici diametral opuse depozitelor,
având un risc asociat ridicat, fiind de mari dimensiuni şi cu un grad de lichiditate
scăzut.
Teoria bancară contemporană clasifică funcţiile activităţii bancare în patru
categorii:
· oferirea de servicii de transfer şi plăţi;
· transformarea activelor;
· managementul riscurilor;
· procesarea informaţiilor şi monitorizarea clienţilor.
Într-o lume fără costuri de tranzacţionare nu ar fi nevoie de bani, dar ţinând
seama de divergenţele care apar în economia reală este mai eficient să schimbi
19
Boot, A., Thakor, A. (1997) – Financial System Architecture, The Review of Financial Studies, Vol.
10, No. 3. (Autumn, 1997), pp. 693-733
9
bunurile şi serviciile pe bani decât pe alte bunuri sau servicii, precum într-o
economie bazată pe barter. Băncile au un dublu rol în “comerţul” cu banii fiduciari,
bani a căror valoare este recunoscută şi garantată de o instituţie: realizează schimbul
între diferite monede emise de diferite autorităţi şi asigură un sistem de plăţi care
permite managementul conturilor clienţilor şi realizarea de transferuri între conturile
diferiţilor clienţi. Băncile asigură transferul a sume însemnate de bani la distanţe
mari în condiţii de siguranţă, în timp scurt şi la costuri rezonabile. Siguranţa şi
eficienţa sistemelor de plăţi a devenit o prioritate a autorităţilor monetare şi a
băncilor centrale mai ales în ultimele decenii de când pe pieţele internaţionale se
manifestă un fenomen de dereglementare şi globalizare a pieţelor financiare,
concomitent cu o creştere semnificativă a volumelor transferate prin sistemele de
plăţi naţionale sau internaţionale gestionate de entităţi private20 .
Pentru a satisface nevoile agenţilor deficitari pe baza sumelor atrase de la
agenţii excedentari, băncile trebuie să realizeze o modificare a activelor. Băncile
realizează o transformare a dimensiunii activelor în sensul că stabilesc dimensiunea
activelor în funcţie de nevoile clientului, atrag depozite de mici dimensiuni şi acordă
credite de valori mari. Astfel, pe baza depozitelor de mici dimensiuni atrase, băncile
acordă credite de dimensiuni mult mai mari. Această transformare poate avea loc
datorită accesului pe care îl au băncile la o masă mare de deponenţi şi datorită
economiei de scară.
Toate creditele au asociat un risc de nerambursare, denumit risc de credit,
care constă în posibilitatea ca debitorul să nu aibă capacitatea de a rambursa
creditul contractat. Băncile au posibilitatea să minimalizeze riscul de credit individual
prin diversificarea portofoliului investiţional, acoperirea riscurilor, evaluarea şi
monitorizarea debitorilor.
Băncile transformă depozitele realizate de cele mai multe ori pe termen scurt
în credite pe termen mediu şi lung. Această necorelare între scadenţele depozitelor
atrase şi scadenţele creditelor acordate poate conduce la apariţia la nivelul băncilor
a riscului de lichiditate.
20
Rochet, J. C.,Tirole, J. (1996) – Interbank lending and systemic risk, Journal of Money, Credit and
Banking, 28 (4): 733–762
10
Managementul riscurilor, în sens larg, constituie activitatea principală a
băncilor21. Băncile, în general, trebuie să selecteze şi să controleze riscurile inerente
activităţii de management a depozitelor, a portofoliului de credite şi, în ultimul timp,
cu o pondere din ce în ce mai mare în activitatea bancară, riscul operaţiunilor extra
bilanţiere. Ţinând cont că falimentul unei instituţii bancare poate avea un efect
negativ asupra sistemului financiar în ansamblu, organismele de reglementare şi
supraveghere a sistemului bancar trebuie să monitorizeze cu atenţie operaţiunile
bilanţiere şi extra bilanţiere ale băncilor. Conform lui Heffernan (2005) riscurile
specifice activităţii bancare sunt: riscul de credit, riscul de piaţă care cuprinde riscul
valutar şi riscul de rată a dobânzii, riscul de lichiditate, riscul operaţional şi riscul
sistemic22. Băncile şi-au dezvoltat de-a-lungul timpului sisteme de management a
riscurilor prin care reuşesc să limiteze sau să acopere riscul la care se expun.
Băncile au un rol important în managementul problemelor cauzate de
asimetria informaţională în relaţia cu debitorii. Băncile investesc în tehnologii care le
permit să evalueze potenţialii beneficiari ai creditelor şi să monitorizeze proiectele
acestora. Activitatea de monitorizare implică dezvoltarea unei relaţii de lungă durată
între firme şi intermediarii financiari astfel încât să se elimine efectele hazardului
moral23. Activitatea de monitorizare realizată de bănci constituie una din diferenţele
majore dintre activitatea de creditare realizată de bănci şi emisiunea de obligaţiuni
pe pieţele financiare. Astfel, dacă preţul obligaţiunilor reflectă informaţiile de piaţă,
valoarea creditelor bancare rezultă din relaţia de lungă durată dintre bancă şi client
şi este aprioric necunoscută pentru toate părţile implicate 24. Astfel se poate spune că
“creditele bancare sunt opace”25.
Băncile reduc costurile de tranzacţionare, de cercetare şi de informare în
special datorită economiei de scară. Prin creşterea volumelor tranzacţionate, costul
de tranzacţionare per unitate scade. Economiile provin şi din avantajele pe care
intermediarii financiari le obţin din specializarea lor. Astfel, atunci când un
intermediar se specializează într-un tip de activitate sau într-un sector de activitate,
21
22
Heffernan, S. (2005) – Modern Banking, John Wiley & Sons Ltd, p.104
23
Mayer, C. (1988) – New issues in corporate finance, European Economic Review, 1988, 32 (5):
1167–1183
24
25
Merton, R. (1995) – A functional perspective of financial intermediation, Financial Management,
1995
11
această situaţie îi permite oferirea de servicii mai puţin costisitoare şi adaptate la
nevoile clientelei. Totodată, înregistrarea unor importante economii rezultă şi din
gama diversificată de servicii oferite clientelei. Acesta este motivul pentru care
băncile caută să diversifice oferta de produse, astfel încât să fie optimizate costurile
de infrastructură.
Casu, Girardone şi Molyneux (2006) susţin că toate contractele şi tranzacţiile
se bazează pe informaţii şi astfel, la nivelul intermedierii financiare, pot să apară
anumite probleme26:
· nu toţi participanţii deţin aceleaşi informaţii;
· toţi participanţii nu sunt perfect informaţi;
· o parte din tranzacţie poate să deţină informaţii “din interior”, care nu
sunt disponibile ambelor părţi.
Asimetria informaţională poate genera probleme privind selecţia adversă şi
hazardul moral, ceea ce poate face dificilă încheierea de contracte financiare,
reducând interesul participanţilor şi conducând la ineficienţa intermedierii
financiare.
Băncile permit reducerea asimetriei informaţionale şi contribuie la o mai
bună alocare a resurselor din economie. Această funcţie a băncilor provine din aceea
că funcţia lor de intermediere le conferă un avantaj informaţional în raport cu
finanţarea directă. Băncile pot dispune de informaţii private, care pe piaţa financiară
nu se vehiculează. De exemplu, dacă o firmă solicită o finanţare, atunci banca sa are
posibilitatea evaluării clientului, întrucât gestionează conturile sale şi poate obţine
informaţii importante cu privire la cifra de afaceri, rentabilitate şi grad de îndatorare.
Printr-o asemenea cunoaştere a clientului său, banca împiedică disimularea
informaţiilor înainte de semnarea contractului şi reduce asimetria informaţională.
Totodată, intermediarul financiar garantează confidenţialitatea informaţiilor, ceea ce
poate constitui un avantaj decisiv pentru creditori. Datorită acestei caracteristici
intermediarii financiari dispun de un avantaj comparativ cu finanţarea realizată pe
piaţă.
În al doilea rând, orice împrumut necesită urmărirea executării contractului,
deoarece după semnarea acestuia se poate manifesta riscul unei executări parţiale
26
Casu, B., Girardone, C., Molyneux, P. (2006) – Introduction to Banking, Financial Times Press, p. 9
12
sau a neexecutării contractului. O asemenea formă de asimetrie, manifestată
ulterior, conduce la ideea de moralitate, în sensul că intermediarii pot diminua
costurile de supraveghere şi pot pune la punct metode statistice sau contabile prin
utilizarea serviciilor specialiştilor.
Băncile deţin un rol bine determinat în reducerea asimetriei informaţiilor,
întrucât menţin relaţii pe termen lung cu clienţii lor prin însăşi natura funcţiilor
îndeplinite.
1.3. Rolul băncilor în sistemele financiare

Sistemul bancar reprezintă o componentă principală a sistemului financiar
fără de care, practic, economia modernă nu-şi poate exercita rolul şi funcţiile 27.
Înţelegerea rolului pe care îl au băncile în sistemele financiare este una dintre
temele fundamentale în teoria economică şi financiară. Eficienţa procesului prin care
economiile sunt canalizate în activităţi productive este crucial pentru creşterea şi
bunăstarea economică. Băncile sunt o parte a acestui proces de transfer a fondurilor
de la agenţii excedentari către agenţii deficitari.
Prin serviciile pe care le oferă, băncile au un rol foarte important în
economie. În practică, în linii mari, băncile realizează trei categorii de operaţiuni:
 băncile canalizează fondurile economisite de la agenții excedentari către
agenții deficitari, activitate denumită intermediere financiară;
 băncile crează credite pe baza depozitelor prin transformarea activelor;
 băncile, prin activitățile de intermediere financiară şi transformare a
activelor, sunt implicate în procesul de creație monetară.
Pentru realizarea acestor operațiuni un rol foarte important îl ocupă
managementul riscului. Prin urmare, performanţa economică și valoarea de piaţă a
unei bănci depinde de calitatea serviciilor oferite și de eficienţa activităţii de
management a riscului. Cu toate acestea, chiar şi atunci când oferă produse si
servicii, băncile gestionează active financiare şi sunt, prin urmare, implicate în
managementul riscului.
27
Spulbăr, C. (2008) – Management bancar, ed.a-II-a, Editura Sitech, Craiova, p.39
13
În plus, managementul riscurilor este perceput în practică ca fiind necesar și
foarte important pentru evitarea pe termen lung a falimentului bancar. Nu numai că
s-a impus reglementarea privind adecvarea capitalului și cu privire la abordarea
managementul riscului, ci și clienţii, care sunt, de asemenea, titularii pasivelor,
trebuie şi doresc să fie protejaţi împotriva riscului de faliment, deoarece depozitele
bancare realizate, de cele mai multe ori la o singură bancă, reprezintă o parte
însemnată din avuția lor personală. Acelaşi argument este folosit și din perspectiva
economiei în ansamblu, în sensul că managementul riscurilor este foarte important
pentru a evita panica bancară şi repercusiuni sistemice ale acestui fenomen asupra
unui sistem bancar global și interconectat.
În plus, băncile evaluează noile tranzacţii şi proiecte ținând cont de
portofoliul de active deținut la momentul analizei și nu doar în funcţie de riscul
raportat la portofoliul de piață.
Un argument foarte des utilizat de specialiştii care susţin că sistemele
financiare bazate pe intermediari financiari sunt mai performante decât cele bazate
pe pieţe este faptul că băncile permit soluţionarea multor probleme legate de
asimetria informaţională. O problemă importantă care apare în procesul de transfer
a fondurilor de la agenţii cu excedent la agenţii cu deficit este dacă debitorii trebuie
să ia toate măsurile astfel încât fondurile împrumutate să fie utilizate în modul cel
mai eficient. Aceste măsuri pot consta în depunerea tuturor diligenţelor sau în
alegerea celor mai profitabile alternative. Creditorii nu pot observa comportamentul
debitorilor decât dacă îl monitorizează, dar cum de cele mai multe ori nu au
capacitatea să realizeze personal această activitate, trebuie să plătească o sumă de
bani unei terţe părţi care să monitorizeze debitorul în locul lor.
O funcţie importantă a sistemului financiar este reducerea riscului prin
diversificarea portofoliului de investiţii. Adepţii sistemelor financiare bazate pe pieţe
susţin că acest tip de sisteme financiare realizează funcţia de management a riscului
mai bine decât sistemele financiare bazate pe bănci, deoarece realizează mult mai
bine diversificarea portofoliului şi permite acest lucru şi investitorilor individuali.
Diversificarea portofoliului nu conduce la eliminarea riscului, ci la redistribuirea sa
între mai mulţi investitori. Cei care au o aversitate faţă de risc vor fi expuşi unor
14
riscuri mai reduse, iar cei cu o toleranţă mai mare la risc vor fi expuşi la riscuri mai
mari.
Adepţii sistemelor financiare bazate pe bănci susţin că sistemele financiare
bazate pe pieţe realizează, prin diversificarea corespunzătoare a portofoliului, doar
un management al riscului nesistematic (risc cauzat de fraude sau greşeli
manageriale, abordări strategice greşite ale pieţei, scăderea cererii sau a producţiei
etc.), dar nu reuşesc să realizeze şi un management al riscului sistematic care
afectează toate activele în acelaşi mod, precum și faptul că băncile au capacitatea să
acopere şi riscul sistematic prin liniarizarea inter-temporală a riscului. Unii
cercetători au demonstrat că deşi riscul sistematic nu poate fi eliminat prin
diversificarea portofoliului la un moment dat, el se poate echilibra de-a lungul
timpului astfel încât să se reducă impactul său asupra bunăstării individuale prin
liniarizare inter-temporală de către bănci28. Aceasta presupune ca băncile să
acumuleze anumite rezerve atunci când rentabilitatea activelor este ridicată, rezerve
pe care să le utilizeze atunci când rentabilitatea este redusă. Băncile pot realiza
liniarizarea inter-temporală a riscului prin plata unei dobânzi periodice relativ
constante şi astfel deponenţii nu sunt expuşi riscului sistemic.
Băncile realizează mai uşor această liniarizare a riscului în sistemele financiare
cu o concurenţă mai redusă, deoarece un nivel al concurenţei foarte ridicat conduce
la dezintermediere şi astfel această liniarizare inter-temporară a riscului nu mai
poate avea loc.
28
Allen, F., Gale, D. (1997) – Financial Markets, Intermediaries, and Intertemporal Smoothing,
Journal of Political Economy, 105, 523-546
15
Capitolul 2 Analiza performanțelor sistemului bancar din
România
2.1. Evoluţia sistemului bancar românesc după 1989

Anul 1989 a marcat începutul tranziţiei economiei româneşti de la un sistem
ultracentralizat la un sistem de piaţă. Tranziţia s-a dovedit a fi mult mai dificilă decât
s-a crezut iniţial şi a presupus reforme în domeniul politic, economic, financiar,
bancar şi social29.
După 1989 sistemul bancar românesc a parcurs o perioadă de transformări
profunde, evoluând de la un sistem bancar de tip monobancă, specific economiei de
comandă, la un sistem structurat pe două nivele, un palier fiind ocupat de Banca
Naţională a României, banca centrală de emisiune, iar pe cel de-al doilea palier
situându-se băncile comerciale30. Sistemul bancar românesc a parcurs un proces lung
şi complex de la iminenta criză sistemică, la stabilitatea, dezvoltarea şi consolidarea
unui sistem bancar modern şi sofisticat, adaptat standardelor internaţionale.
Trecerea de la economia centralizată la cea de piaţă a implicat şi
reorganizarea băncilor în societăţi pe acţiuni şi autonomia activităţii acestora,
privatizarea şi apariţia de noi instituţii bancare cu capital autohton sau străin 31.
Restructurarea bancară a necesitat, în opinia lui Stoica, Căpraru şi Filipescu
(2005), „restaurarea laturii comerciale a activităţii băncilor şi a criteriilor financiare
de eficienţă şi de returnare normală a creditului”32.
Evoluţia de ansamblu a sistemului bancar nu poate fi detaşată de situaţia
generală a economiei naţionale. Există o intercondiţionare între gradul de stabilitate
a sistemului bancar şi cel al economiei naţionale. În condiţiile unei economii
dezvoltate, sistemul bancar este unul funcţional, care îşi îndeplineşte cu succes toate
funcţiile sale în economie. O economie naţională aflată în criză sau într-o situaţie de
disfuncţionalitate va influenţa negativ situaţia sistemului bancar din ţara respectivă.
29
Cerna, S., Donath, L., Dima, B. (2004) – Central bank independence in Romania, în- Central
Banking in Eastern Europe, editori Healey, N., Harrison, B., Routledge, p. 226
30
Şaguna, D., Raţiu, M. (2007) – Drept bancar, Editura C. H. Beck, Bucureşti, p. 88
31
Căpraru, B. (2009) – Retail banking, Editura C.H.Beck, Bucureşti, p. 147
32
Stoica, O., Căpraru, B., Filipescu, D. (2005) – Efecte ale integrării europene asupra sistemului
bancar românesc, Ed. Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, p. 33
16
Dezechilibrele la nivelul întregului sistem bancar sunt strâns corelate cu factorii
macroeconomici.
Sistemul bancar are un rol important în procesul de recuperare şi refacere a
stabilităţii economiei naţionale, mai ales în statele ex-comuniste unde sistemul
bancar reprezintă sursa de finanţare cea mai utilizată de către majoritatea
întreprinzătorilor, în raport cu finanţarea prin emisiune de acţiuni sau obligaţiuni
corporatiste sau prin leasing.
În perioada 1990-1996 s-au pus bazele sistemului bancar pe două nivele,
specific economiei de piaţă; în această perioadă au fost emise o serie de acte
normative (Legea privind activitatea bancară, Legea privind Statutul Băncii Naţionale
a României şi Legea privind privatizarea societăţilor bancare) esenţiale dezvoltării
sistemului bancar şi economiei în ansamblu.
Sectorul bancar românesc s-a dezvoltat rapid de la data intrării în vigoare a
Legii nr. 33/1991 privind activitatea bancară şi până la sfârşitul anului 1998, numărul
băncilor crescând de la 8 la 36 de bănci persoane juridice române şi 9 sucursale ale
unor bănci străine 33. Problemele fundamentale care stăteau în atenţia sectorului
bancar, la finele anului 1998, se refereau la dezvoltarea şi la creşterea eficienţei
acestuia, restructurarea şi soluţionarea portofoliului de credite neperformante ce
continua să înregistreze niveluri ridicate. Ritmul reformelor a fost sub aşteptări, la
finele anului 1997 statul era încă acţionarul principal din sectorul bancar, cu toate că
Banca Naţională a României a autorizat, aproape în exclusivitate, numai înfiinţarea
de noi bănci private, cu capital românesc sau străin 34 . Banca Naţională a României a
practicat în perioada 1990-1998 o politică de autorizare prudentă, favorabilă
înfiinţării unui număr relativ mic de bănci puternice, cu capital solid, cu scopul
asigurării unei baze economice sănătoase a sistemului bancar şi a funcţionării sale pe
criterii competitive35.
Băncile s-au confruntat cu unele probleme cu caracter general, cum ar fi: un
mediu economic în plină recesiune, care a condus la slăbirea sectoarelor economice;
lipsa unor politici adecvate de administrare a resurselor şi plasamentelor, specifice
33
Banca Naţională a României – Raportul Anual 1999
34
Şaguna, D., Raţiu, M. (2007) – Drept bancar, Editura C. H. Beck, Bucureşti, p. 89
35
Isărescu, M. (2003) – România: Sistemul bancar – prezent şi viitor. Prezentare susţinută la
FINFAIR-2003
17
perioadelor de criză; capitalizarea insuficientă, marcată cu precădere de forţa
financiară redusă a acţionarilor şi scăderea profitabilităţii; un control intern
inadecvat atât metodologic, cât şi structural, lipsit de capacitatea de a identifica şi
prezenta administratorilor riscurile operaţionale existente sau potenţiale. Începând
cu anul 1997, s-au înregistrat dificultăţi la băncile Columna, Bankcoop, Bancorex şi la
cele expuse sectorial, precum Banca Agricolă.
Marcat de influenţa unui mediu economic deosebit de nefavorabil, anul 1999
a creat premisele declanşării unei crize sistemice a sectorului bancar românesc.
Printre problemele grave, care au afectat funcţionalitatea sistemului bancar,
amintim: deteriorarea performanţelor financiare ale agenţilor economici, care a
condus la transformarea unora dintre aceştia în clienţi rău platnici; lipsa unei pieţe
lichide pentru valorificarea garanţiilor aferente creditelor; o legislaţie favorabilă
debitorului, în sensul că aceasta nu prevedea sancţiuni eficiente împotriva celor care
nu rambursează creditele primite, iar procedurile legale de obţinere a dreptului de
executare a garanţiilor erau de lungă durată; practicarea de către managementul
unor bănci a unor politici de creditare necorespunzătoare, mergând de la
incompetenţă până la fraudă; limitarea accesului băncilor româneşti la finanţarea
externă, ca urmare a înrăutăţirii succesive a rating-ului de ţară; vârful de plată a
datoriei externe şi nivelul scăzut al rezervelor valutare.
Banca Naţională a României a demarat, la începutul anului 1999, un program
de restructurare a sistemului bancar cu scopul prevenirii riscului sistemic, care a
vizat rezolvarea situaţiei băncilor-problemă, îmbunătăţirea calităţii supravegherii
prudenţiale şi îmbunătăţirea funcţionării mecanismului de garantare a depozitelor
bancare. S-a introdus un sistem de rating bancar şi avertizare timpurie,
îmbunătăţirea cadrului legislativ, cu accent pe reglementarea conduitei prudenţiale
în sectorul bancar, creşterea exigenţei în sancţionarea băncilor, menţinerea unei
politici prudente de autorizare a unor noi bănci 36.
Cadrul economic de desfăşurare a activităţii bancare s-a menţinut dificil şi în
anul 2000, cu toate că s-a reluat creşterea economică şi s-au demarat măsurile de
36
Isărescu, M. (2004) – STRATEGIA 2025. Dezvoltarea durabilă a sectorului financiar-bancar al
României în perioada 2005-2025. Finanţarea marilor proiecte, Prezentare la Sesiunea Finală privind
"Strategia de Dezvoltare Durabilă a României - Orizont 2025", organizat sub auspiciile Preşedintelui
României, Bucureşti, 4 noiembrie 2004
18
politică economică convenite cu organismele internaţionale. Deşi riscul unei crize
sistemice s-a diminuat semnificativ, ca urmare a măsurilor implementate în anul
1999 de către BNR, sectorul bancar a rămas vulnerabil datorită existenţei unor bănci
problematice37.
De aceea, în cursul anului 2000, s-a urmărit finalizarea acţiunilor de asanare
începute în anul anterior şi soluţionarea rapidă a situaţiilor precare apărute pe
parcurs. Astfel, Băncii Columna i s-a retras autorizaţia de funcţionare, a fost admisă
în instanţă acţiunea de declanşare a procedurii de faliment a Credit Bank, în cazul
Bankcoop a fost numit lichidatorul băncii şi s-au efectuat plăţile compensatorii către
deponenţi, iar rezolvarea situaţiei Băncii Dacia Felix a fost tergiversată în instanţă
până în anul 2001. Cu o acută criză de lichiditate s-au confruntat, în anul 2000,
următoarele bănci: Banca Comercială Română, victimă a unei campanii de zvonuri
care a adus la o cerere masivă de retrageri de depozite; Banca Internaţională a
Religiilor, pe fondul unui portofoliul de credite neperformante, a intrat sub
supraveghere specială, iar la mijlocul anului 2000 a fost admisă începerea procedurii
de faliment a băncii. Criza Băncii Turco-Române a fost accentuată de imposibilitatea
creşterii lichidităţilor băncii şi a crizei declanşate în Turcia.
Progresele înregistrate, în cursul anului 2001, au permis sistemului bancar
românesc apropierea de parametrii normali prevăzuţi de standardele internaţionale.
Sectorul bancar românesc a rămas însă vulnerabil la fenomenul de fraudă, fapt ce a
impus creşterea exigenţelor în autorizarea acţionarilor, conducătorilor şi
administratorilor băncilor, precum şi stabilirea unor noi standarde de cunoaştere a
clientelei.
În anul 2001, acţiunea de asanare a sistemul bancar a continuat, vizând două
componente: reabilitarea băncilor aflate în dificultate, dar ai căror acţionari au găsit
resursele necesare supravieţuirii acestora (privatizarea prin vânzare a Băncii
Agricole, Eurom Bank - Dacia Felix, Banca Comercială Unirea) şi eliminarea din
sistem, prin proceduri legale, a băncilor neviabile. Un caz aparte este acela al Băncii
Române de Scont (unde s-au descoperit fraude comise de către preşedintele băncii
cu complicitatea unei părţi a personalului şi a unora dintre clienţii băncii; banca a
intrat în procedură de faliment în 2002), precum şi cel al Băncii de Investiţii şi
37
19
Dezvoltare (conducerea băncii a efectuat o serie de operaţiuni care au deteriorat
rapid situaţia financiară a băncii; acesteia i s-a retras autorizaţia de funcţionare, iar în
2002 acţionarii au decis lichidarea voluntară a acesteia). Cu toate că ponderea celor
două bănci în ansamblul sistemului bancar a fost redusă (0,3% din activul bancar),
impactul psihologic în rândul populaţiei produs de cele două falimente a fost
semnificativ38.
Consolidarea şi expansiunea sistemului bancar au fost definitorii pentru anul
2002. Eficienţa şi stabilitatea sistemului bancar s-au sprijinit pe expansiunea activului
bancar prin activitatea de creditare a economiei. Această extindere a fost sprijinită
de consolidarea macroeconomică, dar şi de diminuarea randamentelor oferite de
alte două surse de plasament, titlurile de stat şi operaţiunile cu banca centrală.
Stabilitatea şi soliditatea sistemului bancar, în anul 2003, au fost determinate
de progresele obţinute în stabilizarea macroeconomică şi de eforturile băncilor de a-
şi consolida poziţia pe piaţa bancară. Dezvoltarea puternică a pieţei bancare
româneşti, sub aspectul volumului şi complexităţii tranzacţiilor desfăşurate a impus
îmbunătăţirea permanentă a procesului de supraveghere prudenţială, a corelării
adecvate între rentabilitate şi profilul de risc.
După multe tergiversări, justiţia a hotărât, pe data de 18.03.2003,
declanşarea procedurii falimentului Băncii Columna. Deşi impactul acestei decizii
asupra sistemului bancar a fost practic nul, în condiţiile în care banca era ne-
operaţională încă din anul 1998, momentul declanşării falimentului marchează
finalizarea acţiunii de asanare a sistemului bancar din România. Astfel, începând cu
acea dată, au fost eliminate din sistem, după mulţi ani, toate băncile aflate în
încetare de plăţi sau cu capital negativ39.
Începutul anului 2004 poate fi considerat momentul manifestării depline a
rezultatelor procesului de consolidare şi asanare a sistemului bancar românesc,
desfăşurat în perioada 1999-2000. Restructurarea sectorului bancar, diversificarea
ofertei de produse şi servicii oferite de instituţiile bancare, pe fondul creşterii puterii
de cumpărare a populaţiei, au determinat o creştere reală a sistemului bancar la
nivelul activelor (35,7%), mult superioară creşterii economice de 8,3%. În condiţiile
38
39
20
intensificării concurenţei pe piaţa bancară, nivelul ridicat al profitabilităţii şi al
gradului de capitalizare a determinat întărirea capacităţii băncilor de a administra
riscurile bancare. Sectorul bancar românesc, cel mai important segment al sistemului
financiar românesc, s-a caracterizat în 2004 printr-o evoluţie accelerată a procesului
de creditare a persoanelor fizice.
Sectorul bancar a cunoscut, pe parcursul anului 2005, o dezvoltare şi o
consolidare semnificativă. Elementele de noutate cu care s-a confruntat mediul
bancar au cuprins continuarea procesului de liberalizare a contului de capital,
denominarea monedei naţionale, precum şi transpunerea şi implementarea
cerinţelor europene privind Noul Acord de Capital Basel II. Procesul de privatizare
bancară a înregistrat o mare realizare prin finalizarea celei de-a treia şi ultimei etape,
a privatizării Băncii Comerciale Române.
În anul 2006, acţiunile întreprinse de către autorităţi au fost subordonate
pregătirii economiei României pentru aderarea la Uniunea Europeană la 1 ianuarie
2007, context în care economia României a continuat evoluţiile favorabile în privinţa
dezinflaţiei şi a creşterii economice. În aceste condiţii, sectorul bancar şi-a consolidat
poziţia dominantă în sistemul financiar, evoluţie datorată dinamicii susţinute a
creditului, în contextul menţinerii indicatorilor de stabilitate financiară la niveluri
confortabile 40.
Sectorul bancar, componenta dominantă a sistemului financiar românesc, a
evoluat în 2007 pe o traiectorie similară celei din anii precedenţi: creşterea puternică
a intermedierii, susţinută deopotrivă de cerere şi de ofertă, dar cu menţinerea
indicatorului sub media Uniunii Europene; dinamica înaltă a creditării populaţiei;
micşorarea continuă a raportului depozite-credite, care a devenit subunitar şi, în
paralel, apelul sporit al băncilor la finanţarea externă 41. Depozitele atrase de la
companii şi populaţie au constituit, în 2007, sursa principală de finanţare a băncilor,
dar rolul lor este în continuă scădere. În condiţiile prelungirii instabilităţii pe pieţele
financiare internaţionale şi a problemelor de lichiditate, este impetuos ca băncile să
identifice soluţii pentru atragerea resurselor autohtone.
40
41
21
Roubini şi Bilodeau (2008) consideră că eficacitatea sistemului bancar poate fi
cuantificată prin intermediul mai multor indicatori, indicatori precum: dimensiunea
sistemului bancar, structura pe forme de proprietate, ponderea capitalului străin în
sistemul bancar şi gradul de concentrare a sistemului bancar 42. Unul dintre principalii
indicatori privind eficacitatea sistemului bancar este dimensiunea, exprimată prin
valoarea absolută a activelor deţinute de bănci sau prin valoarea relativă a acestor
active raportate la Produsul Intern Brut. Un sistem bancar de o dimensiune mai mare
permite transferul unor fonduri mai mari de la agenţii excedentari către agenţii
deficitari.
Un aspect important al eficienţei sistemului bancar este structura sistemului
bancar pe forme de proprietate (proprietate privată şi proprietate de stat) şi modul
cum forma de proprietate afectează performanţa bancară. Băncile care au acţionar
majoritar statul tind să fie mai puţin eficiente decât băncile cu capital privat 43. O altă
măsură a eficienţei sistemului bancar este ponderea băncilor cu capital străin în
sistemul bancar, indicator care reflectă climatul investiţional şi gradul de deschidere
spre exterior al ţării respective. Dacă accesul băncilor străine nu este permis, poate
însemna că sistemul bancar este slab dezvoltat şi ineficient şi că necesită protecţie
faţă de concurenţa internaţională44. Eficienţa sistemului bancar este reflectată şi în
gradul de concentrare al acestui sistem; gradul de concentrare este cuantificat cu
ajutorul Indicelui Herfindahl-Hirschmann sau Cotei de piaţă din punct de vedere al
activelor celor mai mari 3 sau 5 bănci din sistemul bancar. Sistemele bancare cu un
grad de concentrare mai mare sunt, de obicei, mai puţin predispuse la o criză
sistemică bancară, ceea ce îmbunătăţeşte eficienţa lor operaţională45.
Structura şi evoluţia sistemului bancar, numărul băncilor persoane juridice
române şi al sucursalelor băncilor străine în România se prezintă astfel:
Tabel nr 2.1 Indicatori structurali ai sistemului bancar românesc
42
Roubini, N., Bilodeau, J. (2008) – The Financial Development Index: Assessing the World’s
Financial Systems, în The Financial Development Report 2008,
http://www.weforum.org/pdf/FinancialDevelopmentReport/2008.pdf, p. 8
43
Bonin, J., Wachtel, P., Hasan, I. (2004) – Privatization Matters: Bank Efficiency in Transition
Countries, William Davidson Institute Working Paper No. 679; BOFIT Discussion Paper No. 8/2004
44
Andrianova, S., Demetriades, P., Shortland, A. (2006) – Government Ownership of Banks,
Institutions, and Financial Development, WEF Working Papers 0011, ESRC World Economy and
Finance Research Programme, Birkbeck, University of London
45
Beck, T., Demirguc-Kunt, A., Levine, R., (2003) – Bank Concentration and Crises. University of
Minnesota Carlson School of Management Working Paper; and World Bank Policy Research Paper
No. 3041
22
Indicator 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Nr. instituţii de credit 41 39 39 40 40 39 42 43
Nr. bănci cu capital majoritar privat 38 36 36 38 38 37 40 41
Nr. bănci cu capital majoritar străin, din 32 32 29 30 30 33 36 37
care:
– Sucursale ale băncilor străine 8 8 8 7 6 7 10 10
Nr. de bănci la 100 000 locuitori 0.18 0.18 0.18 0.18 0.19 0.18 0.19 0.20
Ponderea în total active a băncilor cu 58,2 59,6 62,5 93,1 94,0 94,5 94,5 93,6
capital majoritar privat (procente)
Ponderea în total active a băncilor cu 55,2 56,4 58,2 62,1 62,2 88,6 87,8 86,7
capital străin (procente)
Sursa: BNR –RSF2009
Începând cu anul 2001 se constată creşterea numărului băncilor private cu

capital majoritar străin. Acestea au capacitate de susţinere financiară ridicată din
partea băncilor-mamă şi posibilităţi mari de respectare a exigenţelor prudenţiale
sporite, introduse de BNR.
Primul an al aderării României la Uniunea Europeană a adus băncile
româneşti în competiţie directă cu cele străine. De altfel, obţinerea statutului de
membru al UE de către ţara noastră are ca efect în mediul bancar autohton o
concurenţă acerbă, datorită căreia câştigarea unei cote de piaţă în detrimentul
celorlalţi competitori şi fidelizarea clientelei sunt obiective majore ale instituţiilor de
credit.
Tabel nr 2.2 Participaţii străine la capitalul băncilor comerciale din România

ŢARA 2004 2005 2006 2007
Austria 24,6 21,8 23,9 22,0
Grecia 10,1 12,4 16,4 21,7
Olanda 5,9 8,2 7,4 7,7
Italia 8,4 5,8 6,7 3,9
Ungaria 1,7 2,6 4,7 4,9
Franţa 5,0 5,6 4,4 5,0
Germania 1,4 1,3 1,3 1,2
BERD şi IFC 5,7 4,5 1,6 1,7
Alte ţări 6,5 6,7 12,4 7,6
Total Capital Străin Agregat 69,3 68,9 78,8 75,7
Sursa: BNR – RSF 2008
Ponderea capitalului străin în sistemul bancar a crescut, iar băncile străine au

urmat o tendinţă firească de consolidare, manifestată prin creşterea puternică a
capitalului social. Tot în ultima perioadă se observă o uşoară tendinţă de creştere a
23
pasivelor externe, contribuţia lor la finanţarea activităţii băncilor continuând să fie,
totuşi, inferioară altor economii aflate în tranziţie. Treptat, prezenţa băncilor străine
a dus la creşterea competiţiei în domeniu, lucru favorabil pentru nivelul ratelor
dobânzilor la credite şi pentru activitatea bancară în general.

Graficul nr. 2.1. Structura acţionariatului pe ţări (% în total capital străin)
Tabel nr 2.3 Numărul instituţiilor de credit şi a unităţilor locale la nivelul Uniunii Europene
Numărul instituţiilor de credit Numărul unităţilor locale

Tara
2003 2004 2005 2006 2007 2003 2004 2005 2006 2007
Belgia 108 104 100 105 110 4989 4837 4564 4574 4425
Bulgaria 35 35 34 32 29 na 5606 5629 5569 5827
Cehia 77 70 56 57 56 167 1785 1825 1877 1862
Danemarca 203 202 197 191 189 2118 2119 2122 2152 2194
Germania 2225 2148 2089 205 2026 47244 45331 44044 40282 39777
Estonia 7 9 11 14 15 197 203 230 245 266
Irlanda 80 80 78 78 81 924 909 910 935 1158
Grecia 59 62 62 62 63 3300 3403 3543 3699 3850
Spania 348 346 348 352 357 39750 40603 41979 43691 45500
Franţa 939 897 854 829 808 25789 26370 27075 40013 39560
Italia 801 787 792 807 821 30501 3095 31504 32334 33227
Cipru 408 405 391 336 215 983 977 951 941 921
Letonia 23 23 25 28 31 581 583 586 610 682
Lituania 71 74 78 78 80 723 758 822 892 970
Luxembourg 169 162 155 156 156 269 253 246 234 235
Ungaria 222 217 214 212 206 3003 2987 3125 3243 3387
Malta 16 16 19 18 22 104 99 109 110 104
Olanda 481 461 401 345 341 3883 3798 3748 3456 3604
Austria 814 796 818 809 803 4395 436 43 4258 4266
Polonia 660 744 730 723 718 8688 8301 10074 10934 11607
Portugalia 200 197 186 178 175 5397 5371 5422 5618 6030
24
România 39 40 40 39 42 3387 3031 3533 4470 6340
Slovenia 33 24 25 25 27 725 706 693 696 711
Slovacia 22 21 23 24 26 1057 1113 1142 1175 1169
Finlanda 366 363 363 361 360 1564 1585 1616 1709 1638
Suedia 222 212 200 204 201 2069 2018 2003 2004 1846
Marea
426 413 400 401 390 13646 13386 1313 1288 12425
Britanie
EU27 9054 8908 8689 8514 8348 206956 211442 214925 228601 233581
Sursa: EU Banking Structures, 2007, http://www.ecb.int/pub/pdf/other/eubankingstructures2007en.pdf
Tabel nr 2.4 Numărul angajaţilor din instituţiile de credit şi numărul unităţilor la 1000 de locuitori
Tara Numărul angajaţilor din Instituţiile de credit Numărul unităţilor la 1000 locuitori
2003 2004 2005 2006 2007 2003 2004 2005 2006 2007
Belgia 73553 71347 69481 67957 67080 0.48 0.46 0.44 0.43 0.42
Bulgaria n.a. 22467 22945 26738 30571 n.a. 0.72 0.73 0.72 0.76
Cehia 39658 38666 37943 37825 40037 0.02 0.17 0.18 0.18 0.18
Danemarca 46443 46372 47579 46394 49644 0.39 0.39 0.39 0.4 0.4
Germania 725550 712300 705000 692500 690900 0.57 0.55 0.53 0.49 0.48
Estonia 4280 4455 5029 5681 6319 0.15 0.15 0.17 0.18 0.2
Irlanda 35658 35564 37702 39154 41865 0.23 0.22 0.22 0.22 0.27
Grecia 61074 59337 61295 62171 64713 0.3 0.31 0.32 0.33 0.34
Spania 243462 246236 252831 261890 275506 0.95 0.95 0.97 0.99 1.01
Franţa 435725 432326 434354 474566 478615 0.42 0.42 0.43 0.63 0.62
Italia 336661 336354 335726 339683 341538 0.53 0.05 0.54 0.55 0.56
Cipru 10480 10617 10799 10845 11286 1.36 1.32 1.25 1.22 1.17
Letonia 8903 9655 10477 11656 12826 0.25 0.25 0.25 0.27 0.3
Lituania 7557 7266 7637 8624 10303 0.21 0.22 0.24 0.26 0.29
Luxembour
g 22513 22549 23224 24752 26139 0.6 0.55 0.53 0.49 0.49
Ungaria 35725 35558 37527 39302 41905 0.3 0.3 0.31 0.32 0.34
Malta 3416 3371 3383 3515 3756 0.26 0.25 0.27 0.27 0.25
Olanda 120539 118032 120165 116500 114424 0.24 0.23 0.23 0.21 0.22
Austria 73308 72858 75303 76323 77731 0.54 0.05 0.01 0.51 0.51
Polonia 154569 150037 158130 162125 173955 0.23 0.22 0.26 0.29 0.3
Portugalia 54350 53230 54035 58213 60975 0.52 0.51 0.51 0.53 0.57
România 46567 49702 52452 58536 66039 0.16 0.14 0.16 0.21 0.29
Slovenia 11816 11602 11726 11838 12051 0.36 0.35 0.35 0.35 0.35
Slovacia 19812 19819 19773 19633 19779 0.2 0.21 0.21 0.22 0.22
Finlanda 26667 25377 23644 24769 25025 0.3 0.3 0.31 0.32 0.31
Suedia 44389 44242 44943 47069 44056 0.23 0.22 0.22 0.22 0.2
Marea
Britanie 487772 490436 461,654 453045 na 0.23 0.22 0.02 0.02 0.2
312977 318130 278703
EU27 3130447 5 3124757 4 8 0.42 0.43 0.44 0.46 0.47
25
Concentrarea se poate manifesta ca rezultat al unei evoluţii normale în timp
a economiei, aşa cum s-a întâmplat în ţările dezvoltate. Concentrarea reprezintă un
fenomen natural pentru economia de piaţă. Există însă puţine domenii unde aceasta
s-a manifestat atât de pregnant în ultimii ani ca în sectorul bancar. În afara
motivaţiei naturale pentru concentrare – realizarea economiei de scară – au existat
încă două motive specifice sistemului bancar pentru care concentrarea s-a realizat cu
precădere în acest sector: crizele bancare şi accentuarea mediului concurenţial.
Pe parcursul perioadei analizate, numărul total al băncilor din sistem a rămas
relativ constant, stabilizându-se, după perioada de criză bancară, la nivelul cifrelor
38—41. Structura pe forme de proprietate a cunoscut, însă, modificări importante.
Astfel, ponderea băncilor cu capital majoritar de stat sau majoritar românesc s-a
diminuat considerabil în favoarea băncilor cu capital majoritar străin. Pe fundalul
majorărilor cotelor de piaţă, prin expansiunea activităţii de creditare şi prin evoluţia
structurii sistemului bancar pe forme de proprietate, a menţinut acelaşi trend
favorabil băncilor cu capital străin. În aceste condiţii, gradul de concentrare în
sectorul bancar, împreună cu majorarea ponderii băncilor cu capital majoritar străin
şi a valorii indicelui Herfindahl-Hirschmann 46, pot fi percepute ca semne ale
consolidării sistemului bancar românesc.
Tabel nr 2.5 Evoluţia indicilor de concentrare a sistemul bancar din Uniunea Europeană
Cota de piaţă a celor mai mari 5 IC din punct de
Indicele Herfindahl-Hirschmann (0-10000)
Ţara vedere al activelor (%)
2003 2004 2005 2006 2007 2003 2004 2005 2006 2007
Belgia 2063 2102 2112 2041 2079 83.5 84.3 85.3 84.4 83.4
Bulgaria na 721 698 707 833 n.a. 52.3 50.8 50.3 56.7
Cehia 1187 1103 1155 1104 1100 65.8 64 65.5 64.1 65.7
Danemarca 1114 1146 1115 1071 1120 66.6 67 66.3 64.7 64.2
Germania 173 178 174 178 183 21.6 22.1 21.6 22 22
Estonia 3943 3887 4039 3593 3410 99.2 98.6 98.1 97.1 95.7
Irlanda 500 500 600 600 600 44.4 43.9 45.7 44.8 46.1
Grecia 1130 1070 1096 1101 1096 66.9 65 65.6 66.3 67.7
Spania 506 482 487 442 459 43.1 41.9 42 40.4 41
Franţa 597 623 758 726 679 46.7 49.2 51.9 52.3 51.8
Italia 240 230 230 220 330 27.5 26.4 26.8 26.2 33.1
Cipru 946 940 1029 1056 1082 57.2 57.3 59.8 63.9 64.8
46
Indicele Herfindahl-Hirschmann este utilizat pentru măsurarea concentraţiei pieţelor şi se calculează
prin însumarea ponderilor de piaţă, ridicate la pătrat, deţinute de participanţii pe acea piaţă. Se
consideră ca având o concentraţie foarte ridicată acea piaţă pentru care valoarea HHI depăşeşte 1800.
Indicele HHI, calculat pentru sistemul bancar românesc, avea valoarea moderată de 1040 în anul 2007,
înregistrând o uşoară scădere faţă de anul anterior (1171 în 2006).
26
Letonia 1054 1021 1176 1271 1158 63.1 62.4 67.3 69.2 67.2
Lituania 2071 1854 1838 1913 1827 81 78.9 80.6 82.5 80.9
Luxemburg 315 304 312 294 276 31.8 29.7 30.7 29.1 27.9
Ungaria 783 798 795 823 839 52.1 52.7 53.2 53.5 54.1
Malta 1580 1452 1330 1185 1174 77.7 78.5 75.3 71.4 70.1
Olanda 1744 1726 1796 1822 1928 84.2 84 84.5 85.1 86.3
Austria 557 552 560 534 527 44.2 43.8 45 43.8 42.8
Polonia 754 692 650 599 640 52 50 48.5 46.1 46.6
Portugalia 1043 1093 1154 1134 1097 62.7 66.5 68.8 67.9 67.8
România 1251 1111 1115 1165 1041 55.2 59.5 59.4 60.1 56.3
Slovenia 1496 1425 1369 1300 1282 66.4 64.6 63 62 59.5
Slovacia 1191 1154 1076 1131 1082 67.5 66.5 67.7 66.9 68.2
Finlanda 2420 2680 2730 2560 2540 81.2 82.7 82.9 82.3 81.2
Suedia 760 854 845 856 934 53.8 54.4 57.3 57.8 61
Marea
347 376 399 394 449 32.8 34.5 36.3 35.9 40.7
Britanie
EU27 545 567 600 588 628 39.7 40.9 42.1 42.1 44.4
Din datele prezentate în tabelul de mai sus se observă că sistemele bancare

europene, în special sistemele bancare din ţările noi membre ale Uniunii Europene,
prezintă un grad mare de concentrare. Recentul val de achiziţii şi fuziuni la nivelul
sistemelor bancare europene poate conduce la o creştere pe termen lung a gradului
de concentrare a sectorului bancar47. Din punct de vedere al concentrării în sectorul
bancar, sectorul bancar românesc se încadrează în media sistemelor bancare
europene.

Graficul nr. 2.2. Indicatori privind concentrarea sistemului bancar românesc în perioada 2002 – martie
2009
47
Allen, F., Bartiloro, L., Kowalewski, O. (2005) – The financial system of the EU-25, în „Financial
Development, Integration and Stability: Evidence from Central, Eastern and South-Eastern Europe”,
edit. Liebscher, K. ş.a., 2006, Edward Elgar, p. 101
27
Anul 2008 este considerat anul declanşării celei mai mari crize financiare din
ultimii 80 de ani. Deşi iniţial s-a afirmat că sistemul bancar şi economia românească
nu vor fi grav afectate de această criză, impactul efectelor negative a început să se
resimtă încă din toamna anului 2008, în special la nivelul economiei. Tendinţele
descrescătoare la nivelul producţiei industriale şi a investiţiilor în sectorul
construcţiilor, ca urmare a diminuării constante a cererii, creşterea deficitului
bugetar, scăderea accelerată a numărului de salariaţi, toate acestea s-au menţinut şi
la începutul anului 2009, într-o evoluţie accentuată.
Cu toate acestea, sistemul bancar a rămas „solid şi nu numai că nu ne va crea
probleme, dar poate să fie şi o ancoră a redresării” 48. Afirmaţia Guvernatorului BNR
are la bază mai multe raţionamente. În primul rând, sistemul bancar românesc nu a
fost expus produselor financiare derivate, considerate acum toxice. Lipsa de interes
pentru acest tip de investiţie financiară se datorează, pe de o parte, nivelului mare al
profitului obţinut din prestarea serviciilor bancare clasice, ceea ce a determinat
băncile să se axeze pe activităţi bancare tradiţionale, iar pe de altă parte, se
datorează accesului restrâns şi costisitor pe care acestea l-au avut pe pieţele
produselor derivate.
În al doilea rând, indicatorii financiari şi de prudenţă bancară, aferenţi anului
2008, indicau un sistem bancar stabil, bine capitalizat, cu un indicator al lichidităţii
satisfăcător, apt să reziste la şocuri exogene. Astfel, indicatorul de solvabilitate s-a
situat în septembrie 2008 la un nivel de 11,85%, în scădere cu 0,85% faţă de anul
anterior, iar nivelul de lichiditate a cunoscut o majorare uşoară de la 2,15 la finele
anului 2007, la 2,45 în luna septembrie 2008.
În al treilea rând, băncile româneşti deţin rezerve minime obligatorii
semnificative la banca centrală sub forma rezervei minime obligatorii (18% din
depozitele constituite în lei şi 40% pentru cele în valută). La acestea se mai adaugă şi
rezerva valutară a BNR, considerată a fi la un nivel confortabil pentru această
perioadă. Acest lucru demonstrează faptul că BNR are destule lichidităţi la dispoziţie
pentru a sprijini sistemul în caz de criză de lichiditate şi de a susţine cursul valutar.
Deşi sistemul bancar românesc prezintă un grad de stabilitate ridicat, se identifică
48
Isărescu,M. (2009) – Nu avem produse toxice în sistemul bancar românesc, Ziarul Financiar, 6
februarie 2009
28
câteva puncte nevralgice pentru perioada următoare: activitatea de creditare şi
capitalizarea sistemului bancar.
Dependenţa comercială şi financiară de alte pieţe externe afectate de criză,
deteriorarea încrederii populaţiei şi a investitorilor, deprecierea cursului de schimb,
scăderea valorii activelor sunt câteva dintre efectele indirecte ale crizei, având
impact puternic asupra activităţii bancare. Activitatea de creditare a fost printre
primele segmente afectate. În acest sens, se constată trei fenomene: contracţia
accentuată a creditului neguvernamental, modificarea nivelului dobânzilor şi
creşterea ponderii creditelor neperformante.
Sfârşitul anului 2008 a fost marcat de un blocaj relativ al activităţii de
creditare a sectorului privat, retail şi corporativ deopotrivă. Creditul de retail a fost
afectat de condiţiile restrictive impuse de BNR prin noile norme de creditare, de
contextul economico-financiar internaţional, care a dus la reconsiderarea sistemelor
de evaluare a capacităţii de rambursare a debitorilor şi al profitabilităţii unor
produse de creditare speciale (credite în valute exotice). Restrângerea activităţii de
creditare a companiilor s-a datorat, în principal, creşterii dificultăţii băncilor de a
accesa surse de finanţare. Acest fenomen s-a datorat, în mare măsură, diminuării
liniilor de finanţare primite din exterior de unele bănci din sistem, precum şi datorită
scumpirii acestor resurse, o dată cu diminuare ratingului de ţară al României.
Confruntate cu probleme grave, băncile-mamă străine au decis să-şi orienteze
majoritatea resurselor spre susţinerea activităţii bancare în ţara de origine. Acest
aspect a fost determinat şi de necesitatea menţinerii unei credibilităţi ridicate în
statele care le acordă sau le vor acorda sprijin financiar, în situaţia unor eventuale
disfuncţionalităţi.
Dobânzile în sistemul bancar au crescut semnificativ. Într-o primă fază,
creşterea s-a produs pe piaţa interbancară, lucru ce a declanşat un conflict între
banca centrală şi anumite bănci din sistem, suspectate de provocarea unei crize de
lichidităţi artificiale, după un atac al unor speculatori externi pe piaţa valutară
românească. Această fază a fost urmată de creşterea dobânzilor atât la credite, cât şi
la depozite. Dacă până în toamna lui 2008 băncile se concurau în produse de
creditare, ulterior competiţia s-a manifestat prin atragerea de resurse de la
29
populaţie. Dobânzile au ajuns la niveluri istorice, conducând totodată şi la o creştere
a costurilor creditelor.
În condiţiile majorării ratelor de dobândă, a deprecierii cursului valutar şi a
situaţiei şi prognozelor negative privind rata şomajului şi a creşterii economice, a
crescut semnificativ ponderea creditelor neperformante. Datorită contextului
economic şi financiar intern, românii au devenit, în proporţie din ce în ce mai mare,
rău platnici. Astfel, numărul de restanţe la achitarea ratelor bancare a crescut cu 30%
în noiembrie 2008 faţă de aceeaşi lună a anului anterior, iar valoarea lor s-a majorat
cu 73%, în acelaşi interval, ajungând la un nivel de 989 milioane lei. Din acest total,
ponderea cea mai mare o deţine creditul în lei cu un procent de 76%, urmat de
creditul în euro cu procent de 21%. Rata riscului de credit s-a majorat la 5,29 în
septembrie 2008 faţă de 2,15 la finele anului 200749.
Condiţiile economice precare, restrângerea activităţii de creditare, afectarea
încrederii investitorilor şi scumpirea surselor externe de creditare vor avea un impact
direct asupra gradului de capitalizare al instituţiilor bancare. Acest fenomen se
traduce prin scăderea nivelului de solvabilitate (în septembrie 2008 acesta se situa
sub limita de 12%). Fenomenul va fi afectat şi de acţiunea de repatriere a profiturilor
realizate în România, în condiţiile în care băncile-mamă se confruntă cu problemele
generate de criză. Efectul de domino va determina ca această evoluţie să afecteze
nivelul de rentabilitate al sistemului bancar.
Analizele de stress test, realizate de BNR în anul 2007, au relevat un nivel
moderat al vulnerabilităţilor din sectorul bancar românesc, acesta având capacitatea
de a absorbi efectele negative ale unor evoluţii nefavorabile, dat fiind faptul că
băncile dispun de un grad de capitalizare corespunzător şi de o lichiditate suficientă.
Scenariul utilizat drept ipoteză extremă a constat în deprecierea cu 20% a cursului de
schimb a monedei naţionale şi creşterea cu 1,5 p.p. a ratei dobânzii, în condiţiile unei
creşteri economice nule timp de doi ani. În condiţiile actuale, scenariul negativ al
testelor pare desuet. Doar viitorul ne va demonstra dacă aceste rezultate sunt
viabile sau ele vor fi combătute de realitatea unei situaţii extreme. Deocamdată,
evoluţiile sunt incerte, iar prognozele numeroase şi, câteodată, contradictorii,
49
Banca Naţională a României – Raportul de stabilitate financiară 2008
30
situaţie explicabilă deoarece criza este încă un proces în plină desfăşurare, având
efecte şi un impact greu de anticipat în prezent.
Reconfigurarea sectorului bancar, diversificarea portofoliului de produse şi
servicii oferite de instituţiile de credit (prin introducerea de produse noi şi oferte
promoţionale a căror atractivitate este sporită de promoţii, facilităţi şi accesibilitate),
dezvoltarea fără precedent a reţelelor bancare şi creşterea puterii de cumpărare a
populaţiei au avut drept consecinţă expansiunea activelor bancare la sfârşitul anului
2007, comparativ cu anul precedent, cu 36,5% în termeni reali.
Tabel nr 2.6 Bilanţul consolidat net al instituţiilor financiare monetare la 31.12.2008
MIL. RON
Din care:
Total
Active Credit Credit
activ Alte active
externe neguvernamental guvernamental
339666,40 123309,67 198055,68 6249,42 12051,63
Din care:
Total Din care:
Pasive
pasiv Pasive interne
externe Pe Termen Alte
M3
Lung pasive
339666,40 110171,43 229494,96 174027,81 50449,81 5017,32
Sursa: BNR – RA 2009
Pe fondul incertitudinilor induse de criza globală, s-au produs mutaţii în

structura bilanţului instituţiilor de credit româneşti. Depozitele atrase de la companii
şi populaţie, în uşor declin, îşi menţin statutul de sursă principală de finanţare a
activităţii instituţiilor de credit din România. În prima parte a anului 2008, băncile şi-
au orientat preponderent plasamentele către piaţa internă, în principal sub forma
creditului acordat sectorului privat care, începând cu ultimele luni ale anului, şi-a
redus substanţial ritmul de creştere, în favoarea titlurilor de stat.
Tabel nr 2.7 Structura activelor instituţiilor de credit care operează în România

Procente în total activ
ACTIVE 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Active interne, din care: 85,5 91,7 94,3 94,3 96,5 97,4 98,3 98,5
Creanţe asupra BNR şi instituţiilor de
27,2 32,0 29,3 36,5 40,0 34,9 28,8 23,8
credit, din care:
- Creanţe asupra BNR 23,4 28,6 26,3 28,5 37,5 31,3 24,9 21,8
Creanţe asupra sectorului nebancar
44,4 46,6 53,8 48,1 48,5 54,8 61,2 63,4
autohton, din care:
- Creanţe asupra sectorului 10,8 9,2 4,8 2,4 1,9 1,6 3,7 5,0
31
guvernamental
- Creanţe asupra companiilor 31,3 33,0 36,9 32,7 30,2 30,8 29,9 29,2
- Creanţe asupra populaţiei 2,3 4,4 12,2 13,0 16,4 22,4 27,6 29,2
Alte active 13,9 13,1 11,2 9,6 8,0 7,7 8,3 11,3
Active externe 14,5 8,3 5,7 5,7 3,5 2,6 1,7 1,5
Din perspectiva surselor de finanţare a portofoliului de active se remarcă

poziţia dominantă a operaţiunilor cu clientela, atât în ceea ce priveşte ponderea
deţinută în pasivul bilanţier (56,6%), cât şi contribuţia la majorarea acestuia (47,6%),
deşi ritmul lor de creştere (+35,7%) a fost inferior celui al operaţiunilor de trezorerie
şi interbancare (+81,3%) şi al operaţiunilor cu titluri (+49,6%). Cu un ritm mai lent de
creştere, de +24,7%, capitalurile proprii şi asimilate au deţinut la 31 decembrie 2007
o pondere de 10,6% în pasivul bilanţier.
Depozitele atrase de la firme şi populaţie au constituit şi în 2008 sursa
principală de finanţare a băncilor, dar rolul lor este în continuă scădere. În aceste
condiţii, prelungirea instabilităţii pe pieţele financiare internaţionale reclamă tot mai
mult ca băncile să identifice soluţii pentru reorientarea mai semnificativă spre
resurse autohtone.
Tabel nr 2.8 Structura pasivelor instituţiilor de credit care operează în România
% din total pasive
PASIVE 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Pasive interne, din care: 94,1 93,0 88,3 84,1 79,1 77,5 71,7 69,3
Depozite interbancare 3,7 3,3 2,9 3,0 2,5 3,6 3,8 2,1
Depozite atrase de la sectorul
nebancar, 70,4 71,7 68,3 64,9 61,0 58,1 52,6 47,8
Din care:
- Depozite atrase de la sectorul
3,7 3,1 3,0 2,6 3,5 3,1 2,9 3,1
guvernamental
- Depozite atrase de la companii si
66,7 68,6 65,3 62,3 57,5 55,0 49,7 44,6
de la populaţie
Capital si rezerve 14,4 13,5 13,1 11,7 12,2 11,8 9,9 10,7
Alte pasive 5,6 4,5 4,0 4,5 3,4 4,0 5,4 8,8
Pasive externe 5,9 7,0 11,7 15,9 20,9 22,5 28,3 30,7
Din punct de vedere al indicatorilor de eficienţă, sistemul bancar se clasează

pe un loc codaş în rândul ţărilor nou intrate în Uniunea Europeană, ca să nu mai
spunem comparativ cu statele dezvoltate.
32
12.00%
10.00%
8.00%
6.00%
4.00%
2.00%
0.00%
Statele Germania Japonia Marea Franţa Italia Elveţia Republica Polonia Ungaria Bulgaria România
Unite ale Britanie Cehă
Americii
Marja bancară netă Cheltuielile administrative / total active
Graficul nr 3.3 Nivelul indicatorilor de eficienţă la nivelul sistemelor bancare naţionale
Expunerea la risc a sistemului bancar poate fi evidenţiată şi prin evoluţia

principalilor indicatori financiari şi de prudenţă bancară, datele prezentate în tabelul
următor relevând următoarele aspecte:
Tabel nr. 3.9. Evoluţia indicatorilor financiari şi de prudenţă bancară în perioada 1998-2008
Indicatori 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Raport de
10,25 17,90 23,79 28,80 25,04 21,09 20,6 21,6 18,1 13,78 13,76
solvabilitate
Rata capitalului
propriu (Capital 6,08 7,55 8,62 12,11 11,61 10,89 8,9 9,2 8,8 7,32 8,13
propriu/total active)
Rata generală de risc 53,54 40,66 38,7 39,7 42,9 50,5 47,53 47,6 53 57 -
Credite restante şi
îndoielnice/total 0,65 0,72 0,43 0,31 0,28 0,3 0,28 0,22 0,32
credite
Creanţe restante şi
îndoielnice/total 14,54 2,36 0,29 0,32 0,23 0,22 0,18 0,2 0,16 0,17 0,29
active
Credite restante şi
îndoielnice/capitaluri 253,64 31,21 3,32 2,66 1,97 2,11 2,17 1,4 1,77 1,8 1,9
proprii
Rata riscului de
58,51 35,39 3,83 2.54 1.1 3.37 2.85 2,6 3,1 3,7 -
credit
Indicatorul de
1.3 1.37 3.03 2.35 2,59 2,3 2,15 -
lichiditate
ROA profit net/total -
0,06 1,5 3,1 2,6 2,2 2,15 1,69 1,46 1,3 1,56
activ 1,47
ROE profit -
1,03 12,5 21,8 18,3 15,6 16,79 12,91 11,67 11,44 17,04
net/capitaluri proprii 15,26
Sursa: BNR – RA 1998-2009
33
Valoarea indicatorilor ponderea creditelor neperformante, clasificată în
categoriile îndoielnic şi pierdere în totalul portofoliului de credite 58,51% la nivelul
anului 1998, precum şi ponderea creanţelor restante şi îndoielnice (valoare netă) în
capitalul propriu al băncilor (253,64%) denotă situaţia dramatică a sistemului bancar
aferentă anilor 1998-1999, cu toate că problema creditelor neperformante era
specifică doar câtorva bănci. Slaba calitate a activelor acestor bănci şi administrarea
defectuoasă a creditelor au afectat negativ solvabilitatea, lichiditatea şi
performanţele financiare ale băncilor.
Comprimarea creditelor neperformante clasificate în îndoielnice şi pierdere
de la 58,51% în 1998 la 35,39% în 1999 şi 1,1% în 2002 relevă eficacitatea măsurilor
BNR în domeniul reglementării şi supravegherii prudenţiale a băncilor, însoţite de
evoluţia pozitivă a economiei reale. În perioada 2000-2007, nivelul creditelor
neperformante raportate la total active s-a menţinut la niveluri normale, subunitare,
specifice oricărui sistem bancar.
Se observă în perioada 2000-2007 o îmbunătăţire substanţială a celor doi
indicatori de rentabilitate ROA şi ROE, maximul atingându-se în 2001. Trendul
descrescător al celor doi indicatori după acest an a fost identificat nu ca o
deteriorare a profitabilităţii sectorului bancar (care s-a menţinut la un nivel
confortabil după standarde internaţionale), ci mai curând ca un semnal al
intensificării competiţiei, băncile acceptând marje de profit mai reduse pentru a-şi
consolida poziţia în piaţă. De asemenea, creşterea profitabilităţii băncilor a fost
stimulată de expansiunea creditului acordat populaţiei şi de procesul de capitalizare
a băncilor, fapt ce a permis extinderea segmentelor de afaceri (inclusiv a celor extra
bilanţiere) şi al produselor de trezorerie şi de furnizarea de soluţii moderne de
management al riscului. Aceste procese au dus la o scădere a solvabilităţii şi
lichidităţii bancare, valorile indicatorilor menţinându-se în toţi anii analizaţi după
2001, la un nivel considerat satisfăcător.
34
70
60
50
40
30
20
10
0
1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
-10
-20
Raport de solvabilitate Rata capitalului propriu (Capital propriu/total active)

Rata generală de risc Credite restante şi îndoielnice/total credite
Credite restante şi îndoielnice/total active Credite restante şi îndoielnice/capitaluri proprii
Rata riscului de credit Indicatorul de lichiditate
ROA profit net/total activ ROE profit net/capitaluri proprii
Sursa: prelucrare dupa datele din BNR – RA 1998-2008

Graficul nr. 2.3. Indicatorilor financiari şi de prudenţă bancară în perioada 1999-2007
Graficul anterior prezintă evoluţia principalilor indicatori financiari, care au

caracterizat sistemul bancar românesc în perioada analizată. Anul 2004 este
considerat momentul manifestării depline a rezultatelor procesului de reformă a
sistemului bancar. Restructurarea sectorului bancar, diversificarea ofertei de
produse şi servicii oferite de instituţiile bancare, pe fundalul creşterii puterii de
cumpărare a populaţiei, a determinat expansiunea creditului neguvernamental,
ponderea cea mai mare revenindu-i creditului destinat populaţiei. În aceste condiţii,
rata de solvabilitate a început să se reducă uşor, datorită creşterii valorii activelor, iar
rata de rentabilitate s-a îmbunătăţit prin creşterea profiturilor din activitatea de
creditare. Cu toate acestea, procentul creditelor neperformante în totalul creditelor
acordate s-a menţinut la un nivel redus, datorită activităţii de supraveghere
prudenţială adecvată desfăşurată de BNR şi a metodelor eficiente de gestionare a
riscurilor utilizate de instituţiile de credit din sistem.
Începând cu anul 2004, indicatorii de eficienţă din sistemul bancar au un
trend descrescător. Şi în anul 2007 rentabilitatea băncilor româneşti a avut un trend
asemănător datorită îngustării marjelor de dobândă, a creşterii costurilor cu
investiţiile şi a participaţiei acţionarilor. În ceea ce priveşte profitul rezultat din
activitatea bancară, anul 2007 a marcat o revigorare a acestuia, reflectată de un ritm
real anual de creştere de 14% (faţă de 4% în decembrie 2006).
Totuşi, în contextul creşterii presiunilor concurenţiale, au fost consemnate
ajustări la capitolul profitabilitate, respectiv profitul net a avut un ritm mai moderat
35
de creştere (14,8%) decât creşterea activelor totale (45,5%) şi a capitalurilor proprii
(24,7%). Astfel, faţă de finele anului 2006, indicatorul de performanţă financiară ROA
a înregistrat o valoare mai redusă cu 0,27 puncte procentuale (1,01% la sfârşitul
anului 2007 faţă de 1,28% în perioada similară a anului anterior), iar ROE a
consemnat o diminuare de 0,81 puncte procentuale (9,43% faţă de 10,24%).
Tabel nr 2.9 Situaţia comparativă a ROE şi ROA la nivel european
2004 2005 2006 2007 2008
Ţara
ROE ROA ROE ROA ROE ROA ROE ROA ROE ROA
Austria 14,8 0,6 14,8 0,6 16,9 0,7 18,3 0,8 14,8 0,7
Bulgaria 20,6 2,1 22,1 2,1 24,4 2,2 25,4 2,5 23,1 2,1
Cehia 23,3 1,3 25,2 1,4 22,5 1,2 23,1 1,3 23,7 1,3
Germania 1,9 0,1 9,2 0,3 7,5 0,3 4,7 0,2 4,7 0,2
Italia 9,3 0,6 9,7 0,7 11,5 0,8 14,4 1,2 9,7 0,8
Polonia 17,1 1,4 21,9 1,6 21 1,7 25,6 1,8 22,2 1,7
România 18,5 2,4 15,2 1,9 11,7 1,5 11,4 1,3 15,9 1,4
Franţa 10,6 0,5 11,8 0,6 15,5 0,7 9,8 0,4 9,8 0,4
Ungaria 25,3 2 24,7 2 24 1,8 22,9 1,8 17,7 1,5
Medie
13,7 0,5 15 0,5 16,7 0,6 18,2 1,1 - -
europeană
Sursa: BNR - RSF 2008 şi FMI, Global Financial Stability Report (aprilie 2009)
Comparativ cu ţările din UE, sistemul bancar românesc are o rentabilitate

financiară mai scăzută decât media europeană, situaţie determinată de diminuarea
pe parcursul ultimilor ani a ecartului dintre dobânzile active şi cele pasive aferente
operaţiunilor cu clienţii nebancari şi a randamentului plasamentelor alternative sub
forma titlurilor de stat şi a depozitelor plasate la banca centrală.
Această ajustare a marjei de profit, corelată cu un ritm mai alert de creştere a
activelor bancare şi a capitalurilor proprii, a generat o diminuare a ambilor indicatori
de rentabilitate (economică – ROA şi financiară – ROE). Evoluţia nu indică însă
deteriorarea profitabilităţii sectorului bancar, ci constituie mai curând un semnal al
intensificării competiţiei, băncile acceptând marje de profit mai reduse pentru a-şi
consolida poziţia în piaţă.
Insuficienta diversificare a produselor şi serviciilor bancare este, fără îndoială,
rezultatul funcţionării sistemului bancar românesc la un nivel relativ redus de
competitivitate, comparativ cu cel al altor ţări centrale şi est europene. În acest
context, indicatori precum ponderea activelor bancare în PIB, a creditului
neguvernamental, productivitatea angajaţilor (ca raport între volumul activităţii
36
bancare şi numărul angajaţilor) au înregistrat valori cu mult sub cele specifice ţărilor
luate ca bază de comparaţie. Ne confruntăm, astfel cu o situaţie paradoxală, unele
bănci din sistem funcţionând în condiţii ineficiente, dar cu profit, ineficienţa fiind
generată în bună măsură de costurile relativ mari, îndeosebi a celor operaţionale.
Rentabilitatea, ca medie pe sistem bancar, în condiţii de eficienţă relativ
scăzută a activităţii comparativ cu situaţia din alte ţări, se explică printre altele şi
datorită marjei mari între rata dobânzii active şi cea a dobânzii pasive, fenomen care
nu a suferit modificări foarte mari în ultimii ani în condiţiile în care rata inflaţiei s-a
înscris pe o linie constant descrescătoare. Nivelul ridicat al marjei este rezultatul
unor costuri operaţionale mari.
37
2.2. Analiza indicatorilor de performanţă şi soliditate a sistemului
bancar din România
Prin activitatea pe care o desfăşoară, ca parte din lumea afacerilor, băncile
sunt preocupate în a „cumpăra” cu prudenţă resursele băneşti şi a le utiliza cu
maximum de randament, ţinând seama de toate riscurile posibile, pentru a obţine
profituri cât mai mari50.
Performanţa globală a unei bănci caracterizează rezultatele de ansamblu ale
acesteia, ea fiind dată de nivelul rentabilităţii corelat cu variaţia acesteia în funcţie
de riscurile asumate de banca respectivă51.
În literatura de specialitate performanţele bancare, atât la nivel de sistem, cât
şi la nivel de instituţie de credit, sunt exprimate prin intermediul indicatorilor de
rentabilitate şi a indicatorilor de soliditate financiară sau de risc. Utilizarea
indicatorilor de risc în analiza performanţei bancare a dobândit în ultimele decenii o
atenţie deosebită, deoarece controlul asupra riscurilor bancare este unul din cei mai
importanţi factori de care depinde rentabilitatea băncii. Calculul indicatorilor de risc
permite o interpretare a lor prin prisma cauzelor, consecinţelor şi a efectelor în timp
asupra profitabilităţii băncii52.
Literatura economică acordă o mare atenţie analizei performanţei băncilor,
exprimată în termeni de eficienţă, productivitate, concurenţă şi rentabilitate.
Motivul principal al acestei atenţii deosebite este rolul central al băncilor în
intermedierea financiară. Gradul de eficienţă şi al concurenţei la nivelul băncilor şi al
altor instituţii financiare sunt dificil, dacă nu chiar imposibil de observat direct,
deoarece informaţiile cu privire la preţurile de producţie (sau ratele de credit) nu
sunt disponibile. Autorii a numeroase studii au încercat să cuantifice variabilele
neobservabile prin mai multe metode diferite, dar până în prezent nicio metodă nu
s-a dovedit în întregime concludentă sau necontestată. În afară de deficienţele
teoretice, o problemă concretă este faptul că aceste metode diferite oferă rezultate
diferite.
50
Cocriş, V., Chirleşan, D. (2007) – Management bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare,
Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, p. 129
51
Olteanu, A. (2003) – Management bancar, Editura Dareco, Bucureşti, p. 335-336
52
Stoica, M. (1999) – Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, p. 176
38
Acţionarii unei bănci sunt cei mai interesaţi în maximizarea performanţei
băncii deoarece ei sunt beneficiarii finali ai profiturilor înregistrate de către bancă.
Maximizarea profitului bancar se poate realiza fie prin maximizarea veniturilor, fie
prin minimizarea costurilor. De asemenea, în funcţie de puterea de piaţă a băncii,
acestea pot fi în măsură să crească preţurile produselor bancare, în principal
dobânda percepută la credite, sau să micşoreze preţurile resurselor, în special
dobânda bonificată la depozite.
Teoria economică ne spune că într-o piaţă perfect competitivă, maximizarea
profitului este echivalentă cu minimizarea costurilor. În practică însă, maximizarea
profiturilor şi/sau minimizarea costurilor nu este întotdeauna posibilă. Incapacitatea
băncilor de a-şi maximiza profiturile poate fi explicată prin existenţa a două categorii
de factori perturbatori. În prima categorie intră o serie de factori exogeni, precum
reglementările din sectorul bancar şi şocuri economice care pot determina obţinerea
unei performanţe sub cea optimă53.
O a doua categorie de factori care determină o abatere de la maximizarea
profiturilor este cea a factorilor endogeni. În această categorie intră două tipuri de
factori: stimulentele incorecte şi ineficienţa.
Stimulentele incorecte determină băncile să se abată de la o politică pură de
minimizare a costurilor şi/sau de maximizare a profitului. Concurenţa imperfectă
provoacă o situaţie în care profiturile sunt maxime la un nivel la care nivelul mediu al
costurilor nu este minimizat. Un alt motiv care determină acţionarii să se abată de la
maximizarea profitului şi minimizarea costurilor este gradul de aversiune faţă de risc.
Dacă acţionarii unei bănci sunt omogeni şi au o aversiune mare faţă de risc, atunci ei
vor dori să se asigure că banca adoptă o politică anticiclică şi, prin urmare, vor lua
decizii care vor determina reducerea performanţei băncii54.
Impactul stimulentelor incorecte asupra performanţei bancare depinde de
modul de conducere şi control al băncii şi este independent de structura pieţei
bancare55. În lipsa unor informaţii complete, teoria de agent afirmă că incapacitatea
53
Bikker, J., Bos, J. (2008) – Bank performance A theoretical and empirical framework for the analysis
of profitability, competition and efficiency, Routledge International Studies in Money and banking,
Taylor & Francis e-Library, p. 6
54
Tirole, J. (1993) – The Theory of Industrial Organization, Cambridge, MIT Press, p. 35
55
Dewatripoint, M.,Tirole, J. (1994) – The prudential Regulation of banks, Cambridge, MIT Press, p.
215
39
acţionarilor de a monitoriza în mod adecvat managementul băncii poate induce un
comportament non-optim: profiturile obţinute nu vor fi maxime şi/sau costurile
înregistrate nu vor fi minime. Informaţiile asimetrice între principal şi agent care au
fost folosite de Diamond (1984) pentru a explica faptul că băncile există deoarece
acestea reduc costurile de audit pentru creditori, arată că şi băncile pot suferi din
cauza hazardului moral56. În ultimii ani s-au dezvoltat metode, pecuniare şi non-
pecuniare, pentru reducerea problemelor de agent şi care în acelaşi timp păstrează o
anumită confidenţialitate a strategiei şi politicii urmate de către manageri 57.
Confidenţialitatea strategiei bancare este foarte importantă deoarece la nivelul
sectorului bancar se manifestă puternic fenomenul de free-rider şi o prea mare
transparenţă poate conduce la o diminuare a oportunităţilor de câştig ale băncii şi la
reducerea avantajelor comparative faţă de băncile concurente. Confidenţialitatea
este afectată de anumite mecanisme precum: controlul extern realizat de instituţiile
de supraveghere şi control, auditul extern, contractarea unor credite de pe piaţa
obligaţiunilor şi realizarea unor fuziuni sau preluări58. Ţinând cont de faptul că
băncile acţionează într-un mediu concurenţial, unde se manifestă o concurenţă
puternică atât prin calitate, dar mai ales prin preţ şi că produsele bancare sunt
substituibile, ceea ce crează o puternică presiune concurenţială asupra
managementului băncii, acţionarii pot determina obţinerea unei performanţe
bancare optime prin crearea unui sistem de recompensare a managementului bazat
pe performanţă59. Un alt mecanism de eliminare a problemelor de agent este
sistemul de rating bancar care semnalează eventualele derapaje ale
managementului.
Un alt factor care determină obţinerea de către bănci a unei performanţe
sub-optime este ineficienţa. Ineficienţa este definită ca utilizarea unei cantităţi prea
mari de resurse pentru producerea unui nivel dat de bunuri şi servicii sau producerea
unei cantităţi prea mici de bunuri şi servicii prin utilizarea unei cantităţi date de
resurse. O bancă poate atinge costuri mai reduse şi un profit mai mare decât alte
56
Diamond, D. W. (1984) – Financial intermediation and delegated monitoring, Review of Economic
Studies, 1984, 51 (3): 393–414
57
Bikker, J., Bos, J. (2008) – Bank performance A theoretical and empirical framework for the analysis
of profitability, competition and efficiency, Routledge International Studies in Money and banking,
Taylor & Francis e-Library, p. 7
58
Tirole, J. (1993) – The Theory of Industrial Organization, Cambridge, MIT Press, p. 35
59
40
bănci în cazul în care utilizează mai bine resursele şi le transformă în bunuri şi
servicii în cel mai ieftin mod posibil.
Molyneux, Altunbas şi Gardener (1997) au subliniat importanţa eficienţei în
sistemul bancar european şi au evidenţiat că o eficienţă mai mare poate „duce la
îmbunătăţirea produselor şi serviciilor financiare, creşterea volumului de fonduri
intermediate şi la sporirea inovaţiilor financiare şi a capacităţii de management a
riscurilor dacă profiturile generate de creşterea eficienţei sunt utilizate în
îmbunătăţirea adecvării capitalului”60. Eficienţa bancară este foarte importantă în
explicarea şi interpretarea performanţei bancare. Berger şi Humphrey (1992) susţin
că creşterea eficienţei determină scăderea preţurilor la produsele bancare şi
îmbunătăţirea serviciilor prestate de către bănci61.
Un sistem bancar sănătos este construit pe bănci profitabile şi capitalizate în
mod adecvat. O înţelegere deplină a surselor de profit şi a modificărilor din structura
veniturilor/profiturilor atât ale unei bănci cât şi ale întregului sistem bancar, în
ansamblu, este importantă pentru toţi cei implicaţi în procesul de management al
riscului. Autorităţile de supraveghere trebuie să privească rentabilitatea băncii ca pe
un indiciu al stabilităţii şi ca pe un factor care contribuie la creşterea încrederii
deponenţilor. De aceea, trebuie încurajată rentabilitatea sustenabilă maximă,
întrucât o competiţie sănătoasă pentru profituri este un indiciu al unui sistem
financiar eficient şi dinamic62.
Managementul bancar urmăreşte prin excelenţă obţinerea de profit, adică o
performanţă bancară superioară. Stabilitatea şi tendinţele de creştere ale profitului
sunt cei mai buni indicatori sintetici ai performanţelor unei bănci sau ai întregului
sistem bancar, atât în trecut cât şi în viitor. Instrumentele de măsurare şi redare a
performanţei bancare sunt numeroase, dar unul din cele mai eficiente îl constituie
sistemul de indicatori financiari. Indicatorii de performanţă bancară arată cum stă
banca la un moment dat, ceea ce permite ca managerii să ia măsuri în consecinţă, de
60
Molyneux, P., Altunbas, Y., Gardener, Y. (1997) – Efficiency in European Banking, New York:
JohnWiley and Sons, p. 9
61
Berger, A., Humphrey, D. (1992) – Measurement and Efficiency Issues in Commercial Banking, în
„Output Measurement in the Service Sectors”, editor Griliches, Z., University of Chicago Press
62
Bratanovic, S., van Greuning, H. (2004) – Analiza şi Managementul Riscului Bancar, Evaluarea
guvernanţei corporatiste şi a riscului financiar, Editura Irecson, Bucureşti, p. 55
41
păstrare a performanţei, dacă indicatorii sunt pozitivi, sau de îmbunătăţire a
performanţei, dacă indicatorii nu sunt la nivelul la care banca şi i-a propus.
Reglementarea şi, implicit, supravegherea prudenţială bancară au ca punct
central adecvarea capitalului instituţiei de credit la riscurile care afectează activitatea
acesteia, acest obiectiv fiind fundamental pentru siguranţa băncii 63.
Indicatorilor de apreciere a performanţelor şi a solidităţii bancare cei mai
utilizaţi de autorităţile de supraveghere şi în literatura de specialitate pot fi grupaţi
în: indicatori de apreciere a profitabilităţii; indicatori de apreciere a calităţii activelor
şi indicatori de adecvare a capitalului.
Rentabilitatea oferă indicii despre capacitatea băncii de a-şi asuma riscuri şi
de a-şi extinde activitatea. Principalii indicatori utilizaţi în aprecierea profitabilităţii
bancare sunt: Rata rentabilităţii financiare ROE (Profit net/Capitaluri proprii), Rata
rentabilităţii economice ROA (Profit net/Total activ) şi Efectul de pârghie sau Rata
capitalului propriu (Capital propriu/Total activ) 64.
Indicatorii sunt supuşi observaţiei de-a lungul unei perioade de timp pentru a
detecta tendinţele profitabilităţii. Analiza modificării diverşilor indicatori în timp
relevă modificările politicilor şi strategiilor băncilor şi/sau a mediului său de afaceri 65.
Rata rentabilităţii financiare – ROE constituie cea mai semnificativă expresie a
profitului ce pune în valoare rezultatele managementului bancar în ansamblul său şi
le indică acţionarilor care este eficienţa investiţiilor pe care le-au făcut în activitatea
bancară66. Rentabilitatea financiară măsoară randamentul utilizării capitalurilor
proprii67.
Se poate observa din graficul de mai jos că, în perioada analizată, la nivelul
sistemului bancar românesc s-a înregistrat un nivel al Ratei rentabilităţii financiare
uşor peste media din ţările Uniunii Europene, mai mică decât în ţările fost
comuniste, dar peste ţările cu un sistem bancar dezvoltat. Se poate observa un trend
descendent al acestui indicator, o primă explicaţie a acestui fenomen putând fi
63
Spulbăr, C. (2008) – Management bancar, ed.a-II-a, Editura Sitech, Craiova, p. 156
64
Bucureşti, p. 306
65
66
Cocriş, V., Chirleşan, D. (2007) – Management bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare,
Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, p. 129
67
Onofrei, M. (2004) – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, p. 291
42
creşterea concurenţei din sectorul bancar românesc şi scăderea inflaţiei care a
condus la diminuarea ratelor de dobândă şi implicit a veniturilor băncilor.
30
25
20
15
10
-5
-10
-15
Romani Germani Portugal Marea
Bulgaria Cehia Ungaria Polonia Slovacia Slovenia Franta Grecia Italia Spania
a a ia Britanie
2008 22.7 23.8 19.3 5.8 20 10.8 11.9 8.5 -1.5 8.9 7.4 13.9 13.9 8.6
2004 19.6 23.3 25.3 16.9 19.3 11.9 12.5 10.6 1.9 6.4 9.3 12.8 14.7 10.9
2005 21.4 25.2 24.7 20.6 15.4 16.9 13.8 11.8 9.2 15.9 9.7 16.8 16.8 11.8
2006 25 22.5 24 22.5 13.6 16.6 15.1 15.5 7.5 12.8 11.4 16.9 19.6 8.9
2007 24.8 24.4 18.1 22.4 11.5 16.6 16.3 9.8 4.7 14.8 9.7 15.2 19.7 6.2
2008 23.1 21.7 11.6 20.7 18.1 14.1 9 -1 0 3 4.8 10.1 13.9 -10.8
2009 15.7 23.4 15.3 15.6 0 4.1 0 0 0 0 0 0 0 0
Sursa: IMF - Global Financial Stability Report, Financial Soundness Indicators, octombrie 2009
Graficul nr. 2.4. Evoluţia indicatorului Rata rentabilităţii financiare – ROE la nivelul sistemelor bancare
europene în perioada 2003-2009
Rata rentabilităţii economice – ROA este indicatorul care reflectă cel mai bine
cât de eficient lucrează echipa managerială, deoarece reflectă capacitatea
managementului băncii de a folosi resursele de care dispune banca în scopul
optimizării profitului68. El măsoară modul în care sunt implicate toate activele băncii
în profitabilitate69.
3
2.5
1.5
0.5
-0.5
-1
Romani Germani Portugal Marea
Bulgaria Cehia Ungaria Polonia Slovacia Slovenia Franta Grecia Italia Spania
a a ia Britanie
2003 2.4 1.2 1.5 0.5 2.7 1.2 1 0.4 -0.1 0.6 0.5 0.8 0.9 0.6
2004 2.1 1.3 2 1.4 2.5 1.2 1.1 0.5 0.1 0.4 0.6 0.8 0.9 0.7
2005 2 1.4 2 1.6 1.9 1.2 1 0.6 0.3 0.9 0.7 0.9 0.9 0.8
2006 2.2 1.2 1.8 1.7 1.7 1.3 1.3 0.7 0.3 0.8 0.8 1 1 0.5
2007 2.4 1.3 1.4 1.7 1.3 1.1 1.4 0.4 0.2 1 0.8 1 1.1 0.4
2008 2.1 1.2 1.1 1.5 1.7 1 0.7 0 0 0.2 0.3 0.6 1 -0.5
2009 1.6 1.3 1.1 1.1 0 0.3 0 0 0 0 0 0 0 0
68
69
Olteanu, A. (2003) – Management bancar, Editura Dareco, Bucureşti, p. 340
43
Graficul nr. 2.5. Evoluţia indicatorului Rata rentabilităţii economice – ROA la nivelul sistemelor bancare
Şi în cazul indicatorului Rata rentabilităţii economice se constată un trend

descendent în perioada analizată la nivelul sistemului bancar românesc. Cu toate că
a înregistrat o scădere semnificativă în perioada analizată, rata rentabilităţii
economice a sistemului bancar românesc rămâne cu mult mai mare decât rata medie
a sistemelor bancare din Uniunea Europeană, sensibil egală cu nivelul înregistrat în
celelalte state ex-comuniste.
Calitatea activelor reflectă riscul potenţial pe care îl pot genera creditele
acordate de către instituţia bancară, precum şi riscul inerent altor active şi al
operaţiunilor extra bilanţiere70. Calitatea activelor bancare este influenţată de o serie
de factori precum: nivelul creditelor neperformante, adecvarea provizioanelor,
metodele şi instrumentele utilizate în administrarea creditelor şi nivelul tranzacţiilor
extra bilanţiere şi riscul aferent acestora.
Cei mai utilizaţi indicatori în analiza calităţii activelor sunt: rata creditelor
neperformante şi gradul de acoperire a creditelor neperformante.
Rata creditelor neperformante se calculează ca raport între creditele şi
dobânzile restante şi total credite acordate şi exprimă eficienţa activităţii de
creditare a băncii71.

Graficul nr. 2.6. Evoluţia indicatorului Rata creditelor neperformante la nivelul sistemelor bancare
Calitatea creditelor aflate în portofoliile băncilor româneşti se menţine la un

nivel comparabil cu cel al multor ţări din Uniunea Europeană.
70
Bucureşti, p. 294
71
44
La nivelul sistemului bancar românesc, după o perioadă de patru ani în care
gradul de acoperire cu rezerve şi provizioane a expunerii ponderate în funcţie de risc
aferente creditelor bancare şi nebancare, plasamentelor interbancare şi dobânzilor
corespunzătoare acestora, clasificate în categoriile „sub standard”, „îndoielnic” şi
„pierdere” s-a menţinut relativ constant, în anul 2007 acesta a consemnat un recul
de 55 puncte procentuale, până la 117 la sută la finele lunii decembrie. Această
evoluţie a fost înregistrată în condiţiile în care valoarea ajustată aferentă creanţelor
clasificate în categoriile „sub standard” şi „îndoielnic” a consemnat o creştere mai
rapidă decât volumul provizioanelor constituite pentru aceste categorii de active,
criteriile de încadrare în clasele menţionate fiind reprezentate de performanţa
financiară a clienţilor şi serviciul datoriei72.

Graficul nr. 2.7. Evoluţia indicatorului Gradul de acoperire a creditelor neperformante. la nivelul
sistemelor bancare europene în perioada 2003-2008
Gradul de acoperire cu provizioane a creditelor neperformante aflate în

portofoliile băncilor româneşti se situează la un nivel superior multor ţări din Uniunea
Europeană.
Capitalul reprezintă unul dintre factorii cheie care trebuie luaţi în considerare
atunci când este evaluată siguranţa şi buna funcţionare a unei bănci 73. Pentru
identificarea gradului de adecvare a capitalului, indicatorii cei mai utilizaţi de
instituţiile de supraveghere şi agenţiile de rating bancar sunt: raportul de
solvabilitate şi efectul de pârghie.
72
Banca Naţională a României – Raportul de stabilitate financiară 2008, p. 37)
73
45
Raportul de solvabilitate este cel mai cunoscut indicator de prudenţă
bancară, având drept obiectiv prioritar garantarea capacităţii instituţiilor de credit de
a face faţă incapacităţii de plată a debitorilor. Indicatorul de solvabilitate, de
adecvare a capitalului, a constituit o preocupare permanentă a managementului
bancar şi a reglementărilor prudenţiale datorită semnificaţiei sale privind soliditatea
băncii şi siguranţa depozitelor. Mai mult, acesta are şi o importantă dimensiune
concurenţială, băncile bine capitalizate fiind mai atractive în atragerea de resurse şi
mai competitive în extinderea activităţii.
Potrivit prevederilor Normei Băncii Naţionale a României 12/2003 privind
supravegherea solvabilităţii şi expunerilor mari ale instituţiilor de credit, indicatorul
de solvabilitate exprimă fondurile proprii ca proporţie din totalul activelor şi
elementelor din afara bilanţului, nete de provizioane, ajustate în funcţie de gradul de
risc. Indicatorul de solvabilitate este calculat la nivelul fiecărei bănci, pe bază
individuală sau consolidată, în cazul grupului şi raportat băncii centrale trimestrial
pentru indicatorul individual, respectiv semestrial pentru cel consolidat.
Numărătorul indicatorului de solvabilitate este reprezentat de fonduri
proprii, iar numitorul reprezintă activele şi elementele din afara bilanţului, ajustate
în funcţie de risc. Fondurile proprii, potrivit Normei Băncii Naţionale a României nr.
11/2003 privind supravegherea pe baza individuală şi consolidată a fondurilor
proprii, sunt alcătuite din capitalul propriu şi capitalul suplimentar. Capitalul propriu
este format, la rândul său, din capitalul iniţial (capitalul social iniţial, primele legate
de capital, rezerva legală, rezervele statutare, rezerve aferente acţiunilor proprii
răscumpărate, alte rezerve, rezultatul reportat, rezultatul net curent pozitiv) şi
fondul pentru riscuri bancare generale.
Relevanţa indicatorului de solvabilitate a fost contestată, întrucât prin
concepţia metodologică iniţială, se ignora riscul de piaţă. Reglementările prudenţiale
au încercat să înlăture acest neajuns printr-o adecvare complexă a capitalului.
Norma 5/2004 modificată prin Circulara 18/2005 privind adecvarea capitalului
instituţiilor de credit reprezintă implementarea în legislaţia bancară română a
Directivei 93/6/EEC privind adecvarea capitalului societăţilor de investiţii şi
instituţiilor de credit, modificată prin Directiva 98/31/EC şi Directiva 98/33/EC.
46
Conform acesteia, băncile vor putea calcula cerinţele de capital aferente
portofoliului de tranzacţionare.
25
20
15
10
0
Germani Portugali Marea
Bulgaria Cehia Ungaria Polonia Romania Slovacia Slovenia Franta Grecia Italia Spania
a a Britanie
2003 22 14.5 11.8 13.8 21.1 22.4 11.5 11.9 13.4 12 11.4 10 12.6 13
2004 16.6 12.6 12.4 15.4 20.6 18.7 11.8 11.5 13.2 12.8 11.6 10.4 12.3 12.7
2005 15.3 11.9 11.6 14.5 21.1 14.8 10.6 11.4 12.2 13.2 10.6 11.3 12 12.8
2006 14.5 11.5 11 13.2 18.1 13 11.1 10.9 12.5 12.2 10.7 11 11.9 12.9
2007 13.9 11.5 10.4 12.1 12.7 12.4 11.2 10.1 12.9 11.2 10.4 10.2 11.4 12.6
2008 14.9 12.3 11.1 11.2 12.3 11.1 10.5 0 0 9.4 10.8 10.3 11.3 12.9
2009 16.5 13.7 12.3 11.7 12 12.2 0 0 0 0 0 0 0 0
Graficul nr. 2.8. Evoluţia indicatorului Raportul de solvabilitate la nivelul sistemelor bancare
Un nivel ridicat de solvabilitate este expresia unei adecvări eficiente a
capitalului şi a unei poziţii competitive pe piaţă datorită capacităţii ridicate de
dezvoltare a activităţii bancare derulate în viitor.
În anul 2007, Raportul de solvabilitate agregat calculat pentru instituţiile de
credit din România, ca de altfel şi la nivelul celorlalte state europene, a continuat
trendul descrescător consemnat în ultimii ani, indicatorul pierzând 5,4 puncte
procentuale comparativ cu nivelul înregistrat în decembrie 2006, până la 12,7 la sută.
Principalul factor responsabil pentru această evoluţie este continuarea expansiunii
creditului neguvernamental, în condiţiile în care fondurile proprii ale instituţiilor de
credit au consemnat un ritm de creştere inferior. Totuşi, Raportul de solvabilitate se
menţine la un nivel corespunzător, fiind superior pragului minim impus de
reglementările de prudenţă bancară aplicabile în România începând cu anul 2007 şi,
totodată, pe plan european şi internaţional (8 la sută).
Comparativ cu situaţia din anii anteriori, când, pe fondul unui grad de
intermediere relativ redus, raportul de solvabilitate agregat calculat pentru sistemul
bancar românesc era semnificativ mai mare decât al multor ţări din regiune, anul
47
2007 situează România la niveluri comparabile cu celelalte state membre ale Uniunii
Europene74.
14
12
10
0
Germani Portugali Marea
Bulgaria Cehia Ungaria Polonia Romania Slovacia Slovenia Franta Grecia Italia Spania
a a Britanie
2003 13.1 5.7 8.3 8.3 10.9 8.9 8.3 6.9 4.2 6.9 6.4 5.8 5.7 9.8
2004 10.2 5.2 8.5 8 8.9 7.7 8.1 6.6 4 5.3 6.4 6.2 5.7 9.6
2005 7.4 5.4 8.2 7.9 9.2 9.7 8.5 5.8 4.1 5.9 6.9 5.8 6 9.1
2006 7.3 6 8.3 7.8 8.6 8 8.4 6 4.3 6.7 6.9 6.2 6 8.9
2007 7.7 5.7 8.2 8.1 7.3 10.6 8.4 5.5 4.3 6.6 6.4 6.2 6.3
2008 8.5 5.7 8 7.9 7 9.8 8.4 4.2 4.5 4.5 6.6 6.1 6.4 4.4
2009 10 6.2 8.1 8.3
Graficul nr. 2.9. Evoluţia indicatorului Rata capitalului propriu (Capital propriu / Total activ) la nivelul
sistemelor bancare europene în perioada 2003-2009
Gradul de autofinanţare a băncilor româneşti, calculat la nivel agregat,

exprimat prin indicatorul Rata capitalului propriu (Capital propriu/Total activ),
rămâne comparabil sau chiar mai ridicat decât cel aferent multor ţări din Uniunea
Europeană.
2.3. Analiza performanţei activității bancare la nivelul Băncii

Comerciale Române
În acest subcapitol dorim să realizăm o analiză a indicatorilor de performanţă
şi soliditate la nivelul celei mai importante bănci din România, Banca Comercială
Română.
Performanța bancară poate fi definită ca fiind nivelul măsurabil de stabilitate
a activității unei bănci, caracterizat prin niveluri reduse ale riscurilor de orice natură
și un trend normal de creștere a profiturilor de la o perioadă analizată la alta75
74
Banca Naţională a României – Raportul de stabilitate financiară 2008, p. 27
75
Bătrâncea, I., Trenca, I. ş.a. (2008) – Analiza performanţelor şi riscurilor bancare, Cluj Napoca, p.
374
48
Datele utilizate în analiză sunt preluate din Rapoartele anuale ale bănci din
perioada 2002-2009 şi din baza de date Fitch IBCA`s BankScope. Analiza este axată la
nivelul a patru clase de indicatori: indicatori privind calitatea activelor, indicatori
privind adecvarea capitalului, indicatori privind rezultatele operaţionale şi indicatori
privind lichiditatea băncii.
2.3.1. Analiza indicatorilor privind calitatea activelor

Calitatea activelor reflectă riscul potenţial pe care îl pot genera creditele
acordate de către instituţia bancară, precum şi riscul inerent altor active şi
operaţiunilor extrabilanţiere şi este influenţată de o serie de factori precum: nivelul
creditelor neperformante, adecvarea provizioanelor, metodele şi instrumentele
utilizate în administrarea creditelor, nivelul tranzacţiilor extrabilanţiere şi riscul
aferent acestora.
Cei mai utilizaţi indicatori în analiza calităţii activelor sunt: rata creditelor
neperformante, gradul de acoperire a creditelor neperformante și rata de creștere a
activelor.
Rata creditelor neperformante se calculează raport între Credite
neperformante (restante şi îndoielnice) şi Total portofoliu credite.
unde: - RCN – rata creditelor neperformante (în procente);

- CNP – credite neperformante;
- TC – Total credite.
Gradul de acoperire a creditelor neperformante este calculat pe baza
următoarelor formule:
unde: - GACN – gradul de acoperire a creditelor neperformante (în procente);
49
- PCNP – provizioane bancare pentru credite neperformante;
- TC – Total credite;
- CNP – credite neperformante;
- CP – capital propriu.
Rata de creștere a activelor se calculează pe baza următoarelor formule:
unde: - RCAT – rata de creștere a activelor totale (în procente);

- AT1 – active totale în anul curent;
- AT0 – active totale în anul de referință;
- RCC – rata de creștere a creditelor;
- CT1 – credite totale în anul curent;
- CT0 – credite totale în anul de referință.
Tabel nr 2.10 Analiza indicatorilor privind calitatea activelor

Indicatori privind calitatea 200
activelor 9 2008 2007 2006 2005 2004 2003 2002
Rata de creștere a activelor totale 0.5 9 33.6 38.6 35.8 29.9 8.6 28.4
Rata de creștere a creditelor 7.3 21 50.3 55 49.1 28.3 40.3 43.7
Credite neperformante/ Credite 12.4 4.2 2.9 3.5 n.a. n.a. n.a. n.a.
totale
Provizioane pentru credite 7.4 4.5 4.6 3 3.4 5.1 5.5 6.5
neperformante/ Credite totale
Provizioane pentru credite 59.4 106.6 158.1 85.7 n.a. n.a. n.a. n.a.
neperformante/ Credite
neperformante
Credite neperformante - 39.2 -2.1 -13.5 3.1 -14.4 -15.7 -14.5 -12.3
provizioane pentru credite
neperfformante/ Capital propriu
Sursa: calcule proprii
Din analiza indicatorilor privind calitatea activelor se observă că începând cu

anul 2008 calitatea activelor deținute de BCR a înregistrat o scădere semnificativă
reflectată în creșterea ponderii creditelor neperformante și a provizioanelor bancare,
coroborată cu scăderea gradului de acoperire a creditelor neperformante.
50
Deasemenea se poate observa că rata de creștere a activelor totale și a credtilor
totale, după o perioadă – 2002-2007 – de creștere susținută, au înregistrat în anul
2008, dar mai ales 2009, valori mult mai mici.
2.3.2. Analiza indicatorilor privind adecvarea capitalului

Capitalul reprezintă unul dintre factorii cheie care trebuie luaţi în considerare
atunci când este evaluată siguranţa şi buna funcţionare a unei bănci. Un nivel
adecvat al capitalizării instituțiilor de credit reprezintă o garanție a capacității
acestora de a absorbi pierderile potențiale generate de practici de management al
riscului mai puțin prudente sau diferite șocuri exogene.
Pentru identificarea gradului de adecvare a capitalului, cei mai utilizaţi
indicatori de instituţiile de supraveghere şi agenţiile de rating bancar sunt: Raportul
de solvabilitate și Rata capitalului propriu.
Raportul de solvabilitate, denumit și rata de adecvare a capitalului, rata
Cooke sau rataMcDonough, exprimă fondurile proprii ca proporție din totalul
activelor și elementelor din afara bilanțului, nete de provizioane, ajustate în funcție
de gradul de risc. Acordul Basel II stabilește ca nivel minim recomandat al raportului
de solvabilitate ca fiind 8%.
Formula de calcul pentru acest indicator este:
unde: - RS – raportul de solvabilitate (în procente);

- FP – fonduri proprii (capitalul de reglementare);
- AAR – active ajustate în funcție de gradul de risc;
- FPN1 – capital de nivel 1;
- FPN2 – capital de nivel 2.
Fondurile proprii totale ale unei bănci pot fi structurate pe 2 componente:

- Fonduri proprii de nivel 1 (capitalul de nivelul 1 sau Tier 1)
- Fonduri proprii de nivel 2.
51
Conform Regulamentul BNR – CNVM nr. 18/23/14.12.2006 privind fondurile
proprii ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii, fondurile proprii de nivel
1 reprezintă o componentă a fondurilor proprii şi cuprind:
a) capitalul social subscris şi vărsat, cu excepţia acţiunilor preferenţiale
cumulative sau, după caz, capitalul de dotare pus la dispoziţia
sucursalei din România de către instituţia de credit din statul terţ;
b) primele de capital, integral încasate, aferente capitalului social;
c) rezervele legale, statutare şi alte rezerve, precum şi rezultatul
reportat pozitiv al exerciţiilor financiare anterioare, rămas după
distribuirea profitului;
d) profitul net al ultimului exerciţiu financiar, reportat până la
repartizarea sa conform destinaţiilor stabilite de adunarea generală a
acţionarilor, în limita sumei ce se intenţionează a se repartiza pe
oricare dintre destinaţiile prevăzute la lit. a) - lit. c).
Fondurile proprii de nivel 2 se compun din:
a) Fonduri proprii de nivel 2 de bază;
b) Fonduri proprii de nivel 2 suplimentar.
Fondurile proprii de nivel 2 de bază se compun din:
a) rezervele din reevaluarea imobilizărilor corporale, ajustate cu
obligaţiile fiscale aferente, previzibile la data calculării fondurilor
proprii;
b) alte elemente care îndeplinesc condiţiile: să fie la dispoziţia instituţiei
de credit fără restricţii pentru acoperirea riscurilor specifice activităţii
bancare, atunci când pierderile sau minusurile de valoare nu au fost
încă identificate; să se regăsească în evidenţa contabilă internă;
nivelul lor să fie stabilit de conducerea instituţiei de credit, verificat de
auditori independenţi, comunicat Băncii Naţionale a României şi
supus supravegherii acesteia.
c) titlurile pe durată nedeterminată şi alte instrumente de aceeaşi
natură care îndeplinesc, cumulativ următoarele condiții: rambursarea
nu se poate efectua la iniţiativa deţinătorului sau fără aprobarea
prealabilă a Băncii Naţionale a României; contractul de emisiune
52
trebuie să asigure că instituţia de credit are opţiunea de a amâna
plata dobânzii aferente; creanţele creditorului asupra instituţiei de
credit trebuie să fie în totalitate subordonate creanţelor tuturor
celorlalţi creditori nesubordonaţi; prospectul de emisiune al titlurilor
trebuie să specifice faptul că principalul şi dobânda neplătite aferente
sunt la dispoziţia instituţiei de credit pentru acoperirea pierderilor, în
condiţii de asigurare a continuităţii activităţii; numai sumele integral
plătite sunt luate în considerare. Acestora li se pot adăuga, fiind
asimilate lor, acţiunile preferenţiale cumulative.
Fondurile proprii de nivel 2 suplimentar se compun din acţiunile preferenţiale
cumulative pe durată determinată şi capitalul sub formă de împrumut subordonat,
cu respectarea următoarelor condiții: obligaţiile contractuale ferme asigură că în
cazul falimentului sau lichidării instituţiei de credit, acestea au un rang inferior în
raport cu creanţele tuturor celorlalţi creditori şi că nu vor fi rambursate decât după
ce toate celelalte datorii nerambursate la acea dată au fost achitate; numai sumele
integral plătite pot fi luate în considerare; scadenţă iniţială să fie de cel puţin 5 ani,
după care pot fi rambursate; suma luată în considerare la determinarea nivelului
fondurilor proprii de nivel 2 suplimentar trebuie să fie redusă gradual începând cu
cel puţin 5 ani înaintea scadenţei, prin aplicarea unor cote procentuale anuale egale,
astfel încât în ultimul an înaintea scadenţei să se ia în calcul 20% din valoarea
împrumuturilor; contractul de credit să nu includă clauze care să conducă, în
circumstanţe specificate în acesta, altele decât lichidarea instituţiei de credit, la
rambursarea anticipată a datoriei înainte de data convenită a scadenţei.
Pentru calculul fondurilor proprii, elementele componente ale fondurilor
proprii de nivel 2, sunt supuse următoarelor limite:
a) totalul fondurilor proprii de nivel 2 nu poate depăşi 100% din
fondurile proprii de nivel 1;
b) totalul valorii acţiunilor preferenţiale cumulative pe durată
determinată şi al capitalului sub formă de împrumut subordonat ce
poate fi luat în considerare la calculul fondurilor proprii nu poate
depăşi 50% din valoarea fondurilor proprii de nivel 1.
53
Rata capitalului propriu exprimă raportul dintre capitalurile proprii și activele
totale deținute de bancă și se calculează după formula:
unde: - RCP – rata capitalului propriu (în procente);

- CP – capitalul propriu;
- TA – active totale;
- DT – datorii totale.
În vederea stabilirii nivelului de adecvare a capitalului se mai pot calcula și
analiza o serie de indicatori precum: Capital propriu/ Credite nete, Capital propriu/
Datorii pe termen Scurt, Capital propriu/ total datorii, Fonduri proprii/ Total Active,
Fonduri proprii/ Credite nete, Fonduri proprii/ Datorii pe termen scurt, Fonduri
proprii/ Total datorii
Tabel nr 2.11 Analiza indicatorilor privind adecvarea capitalului (%)

Indicatori privind adecvarea
capitalului 2009 2008 2007 2006 2005 2004 2003 2002
Rata de adecvare a capitalului 12.1 10.3 9.8 11.1 15.5 20.3 26.5 27.7
de nivel 1
Rata de adecvare a capitalului 15.8 12.9 10.9 12.3 16.7 21.6 27.9 28.9
total
Rata capitalului propriu 9.51 9.2 7.68 8.96 11.71 14.75 17.37 18.52
Capital propriu/ Credite nete 13.94 13.96 12.94 16.72 24.54 34.54 40.35 56.12
Capital propriu/ Datorii pe 11.63 11.43 9.24 11.24 14.36 17.63 21.3 23.1
termen Scurt
Capital propriu/ total datorii 10.84 10.35 8.32 9.84 13.27 17.3 21.02 22.73
Fonduri proprii/ Total Active 12.26 11.12 7.68 8.96 11.71 14.75 17.37 18.52
Fonduri proprii/ Credite nete 17.96 16.88 12.94 16.72 24.54 34.54 40.35 56.12
Fonduri proprii/ Datorii pe 14.99 13.83 9.24 11.24 14.36 17.63 21.3 23.1
termen scurt
Fonduri proprii/ Total datorii 13.97 12.52 8.32 9.84 13.27 17.3 21.02 22.73
Analiza Raportului de solvabilitate relevă faptul că Banca Comercială Română

respectă condiţia de a avea un Raport de solvabilitate > 8%. Evoluția acestui
indicator, calculat atât pe baza fondurilor proprii totale sau a fondurilor proprii de
nivel 1, în ultimii 2 ani este una ascendentă. Rata capitalului propriu a cunoscut o
scădere în ultimii ani comparativ cu perioada 2002-2005.
54
2.3.3. Analiza indicatorilor privind rezultatele operaţionale
Pentru a înţelege cât de bine funcţionează o bancă trebuie să analizăm
veniturile şi cheltuielile băncii, deoarece acestea afectează rentabilitatea băncii 76.
Rezultatele operaţionale reflectă efectele nete ale politicilor şi activităţilor unei bănci
într-un exerciţiu financiar. Stabilitatea şi tendinţele sale de creştere sunt cei mai buni
indicatori sintetici ai performanţelor unei bănci, atât în trecut, cât şi în viitor.
Principalii indicatori privind rezultatele operaţionale sunt Rentabilitatea capitalului
propriu mediu (ROAE), Rentabilitatea activelor medii (ROAA), Marja netă de
dobândă, Rata costuri/venituri, Veniturile nete din dobânzi/ Active medii, Alte
venituri operaţionale/ Active medii, Venituri nete/ Active ponderate la risc, Chltuieli
non-dobânzi / Active medii, Profit operațional / Capital propriu (sau active medii) etc.
Rentabilitatea capitalului propriu (ROE), măsoară rata de rentabilitate a
investiţiei acţionarilor și se calculează conform formulei:
unde: - ROE – rentabilitatea capitalului propriu (în procente);

- PN – profit net;
- CP – capital propriu.
Conform lui van Greuning şi Bratanovic (2004), rentabilitatea activelor (ROA)

măsoară eficienţa utilizării potenţialului băncii77 și se calculează conform relației:
unde: - ROAE – rentabilitatea activelor totale (în procente);

- PN – profit net;
- TA – active totale.
Marja netă de dobândă se calculează după formula:
unde: - MND – marja netă de dobândă (în procente);

76
Mishkin, F., Eakins, S. (2006) – Financial Markets and Institutions, 5th Edition, Pearson Addison
Wesley, p. 443
77
guvernanţei corporatiste şi a riscului financiar, Editura Irecson, Bucureşti, p.63
55
- VD – venituri din dobânzi (dobânzi percepute);
- CD – cheltuieli cu dobânzi (dobânzi bonificate);
- TA – active totale generatoare de venit.
Analiza indicatorilor privind rezultatele operaționale este foarte importantă
pentru managementul și acționariatul unei bănci, deoarece se pot trage concluzii cu
privire la deciziile ce trebuiesc luate în vederea creșterii profitabilității băncii. Analiza
acestor indicatori trebuie să fie realizată din 2 perspective:
 Statică – nivelurile indicatorilor trebuiesc comparate cu niveluri de
referință, niveluri minime sau medii, înregistrate de alte bănci din țară sau
străinătate;
 Dinamică – nivelurile indicatorilor trebuiesc comparate cu nivelurile
înregistrate de aceeași bancă în perioadele anterioare.
Tabel nr 2.12 Analiza indicatorilor privind rentabilitatea Băncii Comerciale Române
Rate de profitabilitate
2009 2008 2007 2006 2005 2004 2003 2002
Rentabilitatea capitalului 13.37 36.28 20.48 18.62 12.54 17.94 8.23 13.31
propriu (ROE)
Rentabilitatea activelor (ROA) 1.25 3.07 1.69 1.88 1.63 2.85 1.48 2.52
Marja netă de dobândă 7.35 6.57 5.24 6.13 6.21 8.94 7.13 8.99
Rata costuri/ venituri 36.63 41.66 59.31 58.4 66.78 53.78 68.39 60.11
Venituri nete/ Active 1.7 4 2.2 2.4 2.2 4.4 n.a. n.a.
ponderate la risc
Rate ale dobânzii
Venituri din dobânzi/ Credite 13.1 12.6 10.5 12.1 12.3 16.2 n.a. n.a.
Totale
Cheltuieli cu dobânzi/ Depozite 7.1 5.8 4.2 3.7 5.7 6.9 n.a. n.a.
Totale
Venituri din dobânzi/ Active 16.7 15.5 11 11.4 11 15.8 12.9 20.3
medii
Cheltuieli cu dobânzi/ Pasive 8.2 7.1 4.4 4 4.6 6.1 6.2 12.1
purtătoare de dobânzi
Venituri nete din dobânzi/ 7.2 6.6 5.2 6.1 5.7 8.9 7.1 9
Active medii
Venituri nete din dobânzi - 3.1 5.2 4.8 5.6 5.1 7.7 6 8.6
provizioane pentru credite
neperformante/ Active medii
Rate ale profitabilității
operaționale
Venituri non-dobânzi/ Venituri 26.7 32.2 36.8 35.4 44.5 35.6 31.9 24
totale
Cheltuieli non-dobânzi/ 36.6 41.7 59.3 58.4 66.8 53.8 68.4 60.1
Venituri totale
Cheltuieli non-dobânzi/ Active 2.7 2.8 3.3 3.7 5 5.4 6.2 6.1
medii
56
Profit înainte de provizioane/ 51.8 46.6 27.7 26.3 19 29.4 16 21.3
Capital propriu mediu
Profit înainte de provizioane/ 4.7 4 2.3 2.7 2.5 4.7 2.9 4
Active medii
Profit operațional/ Capital 16.2 35.4 24.1 22.5 15.5 23.6 10.9 19
propriu mediu
Profit operational/ Active 1.5 3 2 2.3 2 3.8 2 3.6
totale medii
Taxe/ Profit inainte de 16.5 16.8 16.7 17.1 18.3 23.9 24.7 30
impozitare
Profit operațional înainte de 6.5 5.1 3 3.4 3.3 7.1 n.a. n.a.
provizioane/ Active ponderate
la risc
Profit operațional/ Active 2 3.9 2.6 2.9 2.7 5.7 n.a. n.a.
ponderate la risc
Din datele prezentate în tabelul de mai sus, se poate observa că la nivelul

indicatorilor de profitabilitate Banca Comercială Română a înregistrat în perioada
2002-2008 o creștere importantă. În anul 2009, ca urmare a crizei economico-
financiare, s-a înregistrat un ușor declin la nivelul acestor indicatori, dar nivelul lor
rămâne superior nivelului mediu înregistrat de băncile din Uniunea Europeană.
2.3.4. Analiza indicatorilor privind lichiditatea

Lichiditatea este proprietatea activelor care exprimă capacitatea acestora de
a fi transformate rapid, cu o cheltuială minimă, în numerar sau disponibil în contul
curent.
Lichiditatea este necesară băncilor pentru furnizarea fondurilor necesare
dezvoltării, precum şi pentru compensarea fluctuaţiilor bilanţiere prevăzute şi/sau
neprevăzute. Prin lichiditatea unei bănci înţelegem capacitatea acesteia de a face
faţă în mod eficient retragerilor de depozite şi plăţilor determinate de scadenţa altor
datorii şi de a acoperi necesarul de finanţare suplimentar pentru portofoliul de
credite şi investiţii. Riscul de lichiditate pentru o bancă este expresia însăşi a
probabilităţii pierderii acestei capacităţi de finanţare. Una dintre cele mai importante
sarcini ale conducerii unei bănci este de a estima şi de a acoperi în mod corect
nevoile de lichiditate bancară.
Pe temen lung, rentabilitatea unei bănci poate fi afectată negativ dacă banca
deţine în portofoliu prea multe active financiare lichide faţă de nevoile sale,
deoarece activele cu o lichiditate ridicată oferă un randament scăzut. Pe de altă
parte, prea puţine lichidităţi pot crea probleme financiare severe, mai ales pentru
57
băncile mici şi pot genera chiar falimentul instituţiei de credit. Preţul lichidităţii este
influenţat de condiţiile de piaţă şi de percepţia pieţei asupra nivelului de risc al
instituţiei debitoare.
Lichiditatea adecvată a fiecărei bănci din sistem este extrem de importantă şi
pentru minimizarea riscului sistemic datorită riscului de contagiune prin sistemul de
plăţi interbancar.
Lichiditatea băncilor poate fi analizată cu ajutorul a trei clase de indicatori:
1. Raportul interbancar (Interbank Ratio) exprimă raportul dintre sumele
împrumutate altor bănci şi sumele împrumutate de la alte bănci, în procente. Dacă
acest raport este mai mare decât 100 înseamnă că banca analizată este creditor net
pe piaţa interbancară şi este mai lichidă decât alte bănci.
Acest indicator se calculează folosind următoarea formulă:
unde: - RIB – raportul interbancar (în procente);

- AI – active interbancare;
- PI – pasive interbancare.
2. Ponderea creditelor care poate fi calculată în raport cu: depozitele

atrase de la clienți, totalul activelor deţinute de către bancă, cu depozitele şi fondurile
atrase pe termen scurt sau cu totalul fondurilor împrumutate. Acest indicator ne
arată ce pondere din resursele atrase sunt plasate sub forma creditelor, active cu o
lichiditate scăzută. Cu cât valoarea acestor indicatori este mai ridicată, cu atât banca
este mai puţin lichidă.
3. Ponderea activelor lichide care indică cât din depozitele şi fondurile
atrase pe termen scurt sau din totalul fondurilor împrumutate pot fi onorate în cazul
în care se manifestă fenomenul de panică bancară. Cu cât valoarea acestor indicatori
este mai mare, cu atât banca este mai lichidă.
Tabel nr 2.13 Indicatorii privind lichiditatea Băncii Comerciale Române
Indicatori privind 2009 2008 2007 2006 2005 2004 2003 2002
58
lichiditatea
Raportul interbancar 9.04 4.99 14.44 34.17 42.09 27.35 415.79 735.69
Credite/ depozite clienti 143.6 144.9 130.8 106.6 76.5 63.9 61.8 47.2
Credite nete/ Total active 68.25 65.9 59.36 53.59 47.73 42.69 43.05 33
Credite nete/ Datorii pe 83.46 81.9 71.41 67.25 58.51 51.04 52.8 41.16
termen scurt
Credite nete/ Total datoriir 80.1 78.53 66.47 60.52 54.96 51.04 52.8 41.16
Active lichide/ Datorii pe 21.8 29.1 39.93 49.13 42.13 58.42 56.45 61.45
termen scurt
Active lichide/ Total datorii 20.92 27.9 37.17 44.21 39.57 58.42 56.45 61.45
Evoluția indicatorilor de lichiditate prezentați în tabelul de mai sus ne arată că

BCR a devenit începând cu anul 2004 un debitor net pe piața bancară și că gradul de
lichiditate al acestei bănci a înregistrat o reducere semnificativă pe fondul creșterii
raportului dintr creditele acordate clienților și depozitele atrase de la deponenți.
59
Capitolul 3 Semnificația și cauzele riscului bancar
3.1. Rolul și importanța riscului și a managementului riscului în

activitatea bancară
Riscurile cu care se confruntă instituţiile bancare în activitatea lor sunt

determinate de particularităţile specifice domeniul bancar. Rolul tradiţional al
băncilor poate fi analizat din perspectiva activității de transformare a fluxurilor de
numerar ținând cont de (1) scală, locaţie şi de lichiditate, (2) termen (scadenţă), şi (3)
de risc, în scopul de a reduce fricţiunile cauzate de asimetria informațională și de
costurile de tranzacționare existente pe piețele financiare (ineficiente). Prin
specializarea în producţia şi prelucrarea informaţiilor, băncile îndeplinesc o funcţie
importantă în activitatea de inițiere și distribuție a produselor și serviciilor financiare.
Deoarece atrag depozite de la agenții excedentari și acordă credite agenților
deficitari cu afaceri riscante, băncile pot beneficia de avantajele procesului de
diversificare a riscului, atât din perspectiva riscului individual cât și al scadenței, fapt
care permite băncilor să preia o parte din risc. Dar băncile pot, de asemenea, să
transfere riscurile şi, prin urmare, le pot dispersa la diferite categorii de participanți
pe piețele financiare. De fapt, rolul cel mai important al băncilor constă în
capacitatea acestora de a aloca riscul eficient, la costuri minime, prin
tranzacționarea, gruparea şi separarea riscurilor aferente diferitelor contracte
financiare. În plus, băncile pot crea produse cu un randament relativ stabil și cu un
nivel de risc constant, produse care pot reduce costurile de participare ale altor
participanți de pe piețele financiare.78
Deoarece gestionează active financiare, băncile trebuie să gestioneze
riscurile financiare. Datorită simplului fapt că crează şi tranzacționează instrumente
financiare sau prestează servicii financiare, băncile transformă, gestionează şi asigură
riscurile79. Chiar dacă nu este unanim acceptat că managementul riscului este
78
Allen, F., Santomero, A. (1998) – The theory of financial intermediation, Journal of Banking and
Finance, 21, 1461-1485
79
Scholtens, L., van Wensveen, D. (2000) – A critique on the theory of financial intermediation.
Journal of Banking and Finance, 24, 1243-1251.
60
principala funcție și principalul atu al activității bancare, creșterea la nivelul băncilor
a ponderii veniturilor generate de activități precum tranzacționarea activelor și
transferul riscului relevă importanța managementului riscului. Astfel, managementul
riscurilor joacă un rol central în intermedierea financiară şi este, prin urmare, o parte
integrantă şi un domeniu-cheie al activităţii bancare80.
Managementul riscului, prin urmare, este una dintre cele mai importante
surse de creare a plusvalorii la nivelul unei bănci, iar principalul obiectiv al
managementului riscului este prevenirea falimentului bancar sau evitarea
dificultăților financiare.
În acelaşi timp, dublul rol al băncilor, pe de o parte de entităţi economice
independente ce au ca scop maximizarea profitului şi, pe de altă parte, de
componente ale sistemului bancar coordonat de banca centrală având ca obiectiv
implementarea politicii monetare a acesteia, implică o nouă dimensiune a riscului, în
sensul că politicile duse de bănci în scopul realizării obiectului propriu de activitate
pot să intre în contradicţie cu măsurile de politică monetară impuse de banca
centrală la un moment dat.
Obiectul activităţii bancare constă, în principiu, în atragerea de
disponibilităţi de pe piaţă care împreună cu capitalul propriu să fie plasate în afaceri
profitabile. Sistemul bancar nu există pentru el însuşi, el este în serviciul economiei
asigurând realizarea legăturilor complexe dintre sectorul monetar şi economia reală,
prin intermediul pieţei monetare şi a pieţei capitalului.
Acest domeniu de activitate este o ”lumea a riscului permanent”, existând
unele activităţi care sporesc riscul iar altele care îl reduc. Riscul nu este ceva
neobişnuit fiind prezent în orice domeniu de activitate, orice entitate trebuie să-şi
cunoască riscurile asociate activităţilor desfăşurate şi să ia măsuri de protecţie
împotriva producerii acestora sau în vederea diminuării efectelor acestora.
Managementul riscului în activitatea bancară presupune următoarele etape:
1. identificarea şi analiza riscului;
2. eliminarea şi controlul riscului;
3. evaluarea şi asumarea riscului;
80
Schroeck, G. (2002) – Risk management and value creation in financial institutions, John Wiley
&Sons, p. 29
61
4. finanţarea riscului prin acoperirea riscurilor (prin rezerve generale sau
specifice) sau prin transferul riscurilor (prin asigurarea societăţii bancare).
Identificarea şi analiza riscului devine o etapă absolut necesară odată cu
amplele mutații ce au loc la nivelul sistemelor bancare, în activitatea bancară şi la
nivelul riscurile asociate acestui domeniu de activitate. Necesitatea unei analize a
crescut şi din cauza faptului că au intervenit schimbări semnificative în cadrul
serviciilor şi produselor oferite de bănci. După ce riscul este identificat se trece la
eliminarea sau controlul acestuia.
Controlul riscului presupune tehnici și operațiuni menite să minimizeze, pe
cât posibil, costurile aferente managementului riscurilor la care sunt expuse băncile.
Controlul riscului se exercită în interiorul fiecărei bănci, prin departamente
specializate, care verifică dacă s-au constituit la timp şi din punct de vedere legal
garanțiile, dacă se respectă contractul în ceea ce privește cuantumul dobânzii şi
durata rambursării şi analizează creditele neperformante.
Finanțarea riscurilor presupune asigurarea fondurilor necesare acoperirii
pierderii generate de realizarea evenimentelor nefavorabile. În ceea ce priveste
finanţarea riscurilor există două abordări tradiționale. O primă abordare constă în
acoperirea riscurilor prin debitarea rezervelor generale sau specifice, iar cea de a
doua abordare constă în transferarea riscului cu ajutorul contractelor de asigurări, se
asigură garanțiile la contractul de credit prin cesionarea poliței de asigurare în
favoarea băncii.
Se apelează la acoperirea riscurilor în cazul unor riscuri a căror frecvență şi
amplitudine a expunerii sunt foarte previzibile sau atunci când nu există asigurări pe
piață. Transferul riscului este mai adecvat atunci când expunerea nu este foarte
previzibilă.
Gestionarea riscurilor bancare poate fi realizată în următoarele modalități:
 evitarea riscului: riscul este evitat atunci când banca nu realizează
anumite operațiuni sau tranzacții deoarece consideră că riscul este prea mare.
Aceasta este o modalitate negativă de gestionare a riscului, deoarece evitarea
riscului înseamnă a pierde oportunitatea de a înregistra un câştig.
 reducerea (atenuarea) riscului: riscul poate fi redus prin (i)
prevenirea și controlul pierderii şi (ii) diversificarea și combinarea unui număr mare
62
de unităţi de expunere. Atenuarea riscului înseamnă reducerea efectivă a nivelului
pierderii potențiale.
 transferul riscului: transferul riscului se poate realiza prin operațiuni
de hedging sau cu ajutorul contrctelor de asigurări.
 împărțirea riscurilor: este un transfer parțial al riscurilor, o parte din
risc este reținută de bancă iar o parte este transferată către o contrapartidă și astfel
posibilitatea de pierdere este (parţial) transferată de la bancă către contrapartidă;
 acceptarea riscului: are loc atunci când nu se poate evita, reduce sau
transfera riscul și constă în asumarea (suportarea) pierderii. Această modalitate de
gestionare a riscurilor este utilizată în cazul riscurilor care generează pierderi reduse
și a căror costuri de transfer sau acoperire ar fi mai mari decât pierderea cauzată.
Procesul de gestionare a riscului există pentru a îndeplini următoarele
funcţii generale81: (i) stabilirea și desemnarea responsabilităților de gestionare a
riscurilor, (ii) colectarea, analizarea şi raportarea către management a informaţiilor
cantitative şi calitative cu privire la riscul asumat de către bancă; (iii) dezvoltarea şi
aplicarea standardelor, limitele şi procedurilor de control (iv) identificarea şi
rezolvarea problemelor asociate cu riscurile asumate de către unităţile băncii.
În domeniul bancar riscul trebuie privit ca un complex de riscuri, de cele mai
multe ori interdependente, prin aceea că pot avea cauze comune sau că producerea
unuia poate genera, în lanț, apariția altor riscuri. Astfel, gestiunea riscurilor bancare
ar trebui să fie una dintre componentele sistemului global de management bancar.
81
Mengle, D. (2003) – Risk management as a process, p. 201
63
3.2. Semnificaţia conceptului de risc
Riscul poate fi definit ca un eveniment incert, dar posibil, care ar putea

provoca anumite pierderi. Conform dicționarului explicativ al limbii române termenul
de risc provine din limba franceză și semnifică un ”pericol eventual, mai mult sau mai
puțin previzibil, o primejdie”82 .
Unii autori83 consideră că termenul de risc își are originea în latinescul
”risicum” sau în cuvântul arab ”risq”. Latinescul ”risicum” implică un eveniment
nefavorabil care ți se poate întâmpla, în vreme ce cuvântul arab ”risq” are o
conotație pozitivă, semnificând orice îi este dat unei persoane (de Dumnezeu) și din
care această persoană poate obține un profit sau o satisfacție. Cuvântul grecesc
”κίνδυνος”, derivat din cuvântul arab ”risq”, se referă la șansa de a opține un
rezultat dintr-o situație care implică posibilitatea de a obține ceva bun sau ceva rău.
Riscul este privit ca un fenomen care provine din circumstanţe pentru care
decidentul este în măsură să identifice evoluţii/ evenimente posibile şi chiar
probabilitatea producerii (materializării) acestora, fără a fi însă în măsură să
precizeze cu exactitate care dintre aceste evenimente se va produce efectiv 84. Se
poate spune deci că riscul provine din imposibilitatea de a aprecia cu o anumită
acurateţe care este evenimentul posibil, identificat ca atare de decident, care se va
materializa efectiv şi va determina un anumit nivel al riscului. Chiar dacă
probabilitatea estimată pentru materializarea efectivă a unui anumit factor
generator de risc este ridicată, decidentul nu poate fi sigur dacă acel eveniment este
cel care se va produce cu certitudine şi nu un altul; este posibil chiar să se producă
un fenomen a cărui probabilitate era apreciată la un nivel redus sau chiar un
eveniment neprevăzut.
Astfel, riscul își are originea în incertitudine, incertitudine privită ca abatere
de la rezultatul anticipat. Incertitudinea poate fi clasificată în două categorii 85:
82
Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002
83
Moosa, I. (2007) – Operational risk management, Palgrave Macmillan, p.1
Niţu, I. (2000) – Managementul riscului bancar, Editura Expert, Bucureşti, pag. 32
84
85
Schroeck, G. (2002) – Risk management and value creation in financial institutions, John Wiley
&Sonso, p. 24
64
 Incertitudine generală – necunoașterea totală a posibilelor rezultate
şi care determină imposibilitatea de a lua decizii raționale și de a
cuantifica rezultatul potențial;
 Incertitudine specifică – pot fi atribuite probabilități obiective sau
măcar subiective rezultatelor posibile, fapt care permite cuantificare
rezultatului potențial.
Termenul de risc este folosit, de obicei, în legătură cu o incertitudine
specifică, deoarece statistica ne permite să cuantificăm această incertitudine prin
intermediul unor măsuri specifice, precum dispersia. Abaterile în jurul mediei se
calculează de cele mai multe ori cu ajutorul indicatorilor varianța (dispersia) şi
deviația standard (abaterea medie pătratică), care în domeniul financiar poartă
denumirea de volatilitate deoarece există abateri pozitive şi negative de la medie.
În domeniul financiar, în general, dar mai ales în domeniul bancar, riscul se
referă numai la abaterile negative de la rezultatul aşteptat sau dorit şi este asociat cu
posibilitatea de a înregistra o pierdere, în timp ce abaterile pozitive sunt considerate
a fi oportunităţi.
Riscul asociat activității bancare apare la nivelul oricărei operațiuni,
tranzacții sau decizii care presupune o anumită incertitudine cu privire la rezultatul
obținut. Deoarece realmente tuturor operațiunilor bancare le este asociat un nivel
de incertitudine, toate operațiunile bancare contribuie la riscul total al unei bănci.
Noţiunea de risc bancar cuprinde atât categoriile de riscuri specifice
activităţilor financiar-bancare, cât şi toate riscurile care afectează activităţile
organizaţiilor indiferent de domeniul de activitate al acestora, denumite riscuri
sistemice. Riscul sistemic, denumit și de piaţă sau nediversificabil, este legat de
variaţia principalilor indicatori macroeconomici (Produsul Intern Brut, rata inflaţiei,
rata medie a dobânzii de piaţă, cursul valutarde schimb etc.), precum şi de alte
caracteristici (situaţia politică, riscul de ţară, catastrofe naturale sau industriale etc.)
ale ţării unde își desfășoareă activitatea banca respectivă .
Băncile, asemenea oricăror societăți comerciale, se pot confrunta cu
numeroase riscuri, care pot sau nu pot fi controlate, dar care afectează situaţia
financiară şi profiturile viitoare ale acestora. În literatura de specialitate, riscul
bancar este asociat cu precădere riscurilor financiare deoarece, prin natura
65
activităţilor pe care le desfăşoară, băncile sunt primele şi cele mai afectate de
înrăutăţirea condiţiilor economico-financiare din ţările în care-şi desfăşoară
activitatea sau de modificările acestor condiţii la nivel global.
Din această perspectivă, riscurile bancare pot fi clasificate în riscuri
permanente, riscurile care sunt cauzate de o sursă sau un factor care se poate
modifica în mod permanent (rata dobânzii, cursul valutar etc.), și riscuri unice sau de
eveniment, care apar ca urmare a unui eveniment specific discontinuu.
Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii activelor băncii atât
în mod direct (de regulă sub forma pierderilor directe suportate), cât şi un impact
indus cauzat de efectele asupra clientelei, personalului, partenerilor şi chiar asupra
autorităţii de supraveghere bancară.
Astfel, riscul bancar poate fi definit ca un fenomen care apare pe parcursul
derulării operaţiunilor bancare şi care provoacă efecte negative asupra activităţilor
respective prin deteriorarea calităţii activelor, diminuarea profitului sau chiar
înregistrarea de pierderi, ce afectează funcţionalitatea băncii. Riscul bancar poate fi
provocat de cauze interne sau din cauza mediului bancar concurenţial. Riscurile
bancare sunt o sursă de cheltuieli neprevăzute, iar problema gestiunii riscurilor prin
implementarea unor programe adecvate are o importanţă deosebită.
3.3. Cauzele și tipurile de riscuri bancare

Condiţiile de apariţie a riscurilor bancare sunt determinate de manifestarea
unui complex de factori care depind de evoluţia generală a economiei, cât și de
evenimente sau decizii interne ale băncii. Evoluţia generală a economiei determină
schimbări ale indicatorilor macroeconomici (precum dinamica Produsului Intern Brut
pe ansamblu sau pe elemente structurale și per capita, evoluţia ratei inflaţiei şi a
ratelor de dobândă, evoluția ratei șomajului) care influențează rezultatele financiare
și riscul asumat de bănci. Soliditatea și performanța băncilor depinde de starea
economică a ţării în care banca își defășoară activitatea. Acest lucru este cauzat pe
de o parte de faptul că deciziile de politică monetară ale băncii centrale sunt aplicate
de către sau prin intermediul băncilor, iar pe de altă parte băncile îşi atrag resursele
şi efectuează plasamentele din şi în mediul nebancar, mediu afectat de evoluţia
generală a economiei. O ţară aflată în recesiune sau în stagnare este o ţară cu risc
66
pentru activitatea bancară din cauza reducerii resurselor financiare şi, în acelaşi timp,
a scăderii investiţiilor finanţate prin credite bancare. Chiar mai mult, un indicator de
bază luat în calcul de agenţiile internaţionale de rating în estimarea ratingului de ţară
este indicatorul PIB care cuantifică și reflectă rezultatele activităţiilor economice
realizate la nivelul unei ţări în formă valorică. În general, ratingul unei bănci nu poate
depăşi ratingul naţional, astfel riscul de ţară influenţează în mod semnificativ riscul
bancar din punctul de vedere al operaţiunilor externe.
Inflaţia este cel mai sensibil barometru al stării de echilibru monetar. O rată
ridicată a inflaţiei indică certe dezechilibre economice care afectează semnificativ
performanțele și riscurile pe termen mediu și lung ale activităţii bancare.
Dependenţa ratelor dobânzii bonificate și percepute de bănci de rata inflaţiei şi
implicaţiile pe care dobânda le are atât asupra activelor și pasivelor unei bănci ce
operează intr-un mediu concurenţial, cât şi asupra profiturilor înregistrate,
determină existenţa unei corelații directe între nivelul ratei inflaţiei şi nivelul agregat
al riscurilor bancare.
Modificările legislative în domeniul financiar-bancar, precum şi de ordin
fiscal, influenţează eficienţa şi soliditatea instituțiilor de credit. Cele mai ample
efecte le au modificările de politică monetară, modificarea nivelului Rezervelor
minime obligatorii sau a Ratele dobânzilor de politică monetară şi ale facilităţilor
permanente, care influențează în mod direct activitatea bancară și supun actele
decizionale ale managerilor bancari unui risc de neconcordanţă, risc care trebuie
avut în vedere atunci când se analizează efectele unei decizii interne de politică
bancară. Pe de altă parte, dependenţa activităţii bancare de factorul timp (activele,
dar mai ales pasivele bancare au scadențele pe termen lung) face ca o măsură luată
la nivel intern de către o bancă în ceea ce priveşte nivelul ratelor de dobândă
bonificată sau percepută să nu-şi atingă scopul, fie el de asigurare a echilibrului între
resurse şi plasamente sau de creștere a cifrei de afaceri, în cazul în care banca
centrală modifică semnificativ într-un sens nedorit nivelul rezervei minime obligatorii
sau valoarea dobânzii de politică monetară.
Deasemenea, organizarea necorespunzătoare a băncii, slaba pregătire a
personalului sau efectuarea unor operaţiuni ineficiente sau necorespunzătoare pot
genera pierderi. Resursele umane reprezintă, poate, principalul activ al unei instituții
67
bancare. Calitatea, experienţa şi pregătirea corespunzătoare a personalului sunt
condiţii fundamentale pentru desfăşurarea unei activităţi eficiente. Pregătirea
personalului şi specializarea în domeniile specifice activităţii bancare sunt
componente ale unei politici bancare eficiente pe termen lung. Problematica
organizării activităţii unei bănci este o chestiune de management, iar soluţiile
organizatorice decise de conducerea unei bănci sunt strâns legate de însăşi calitatea
conducătorilor. O organizare ineficientă este cert o eroare de conducere ce
influenţează negativ activitatea bancară.
Băncile se confruntă cu o multitudine de evenimente din cele mai diverse
generatoare de riscuri, precum: clienții rambursează cu întârziere sau nu
rambursează creditele și dobânzile aferente; deponenții solicită retragerea
depozitelor înainte de termen; rata dobânzii de piață se modifică semnificativ; prețul
activele financiare achiziționate de bancă înregistrează o scădere majoră; eroarea
umană sau frauda și colapsul sistemului informatic etc.
Conform lui Derminte (2009) pot fi identificate cel puțin 15 surse de risc în
activitatea bancară, care pot fi grupate în 6 mare categorii86:
 Riscul de credit – reprezintă incapacitatea unui client, retail sau
corporate, de a rambursa principalul și/sau dobânda aferentă unui
credit la timp;
o Riscul de contrapartidă – reprezintă un caz particular de risc
de credit în care clientul debitor este o instituție financiară;
o Riscul de decontare – reprezintă riscul asociat tranzacțiilor cu
instrumente financiare primare sau derivate pe piețele
internaționale, care apare în cazul în care livrarea
instrumentelor are loc înaintea efectuării plății;
o Riscul de mediu – este riscul de credit în care garanția unui
credit bancar este constituită dintr-un activ imobiliar cu
anumite obligații de mediu;
o Riscul de țară sau suveran – se referă la pierderile potențiale
care pot apărea la nivelul unei țări care trece printr-o criză
86
Dermine, J. (2009) – Bank valuation & value-based management, McGraw-Hill, p. 266
68
economică ca urmare a unor decizii luate împotriva băncilor
(naționalizare, creșterea taxelor etc.);
 Riscul de piață – se referă la pierderile cauzate de evoluția
nefavorabilă a ratelor de dobândă, a cursurilor de schimb și a
prețurilor de piață a instrumentelor financiare primare sau derivate
deţinute de bancă în portofoliul tranzacţional;
 Riscul de lichiditate – reprezintă incapacitatea băncii de a procura
lichidități necesare pe termen scurt.
 Riscul operațional – reprezintă riscul de a înregistra pierderi cauzate
de procese interne necorespunzătoare, angajați, sistemul informatic
sau de evenimente externe și include:
o Riscul de execuție – se referă la pierderile cauzate de erorile
de introducere a datelor sau erori la nivelul sistemului
informatic;
o Riscul de model – se referă la pierderile care apar ca urmare a
unor neconcordanțe ale modelului de tranzacționare a
instrumentelor financiare cu evoluția prețurilor de piață sau
la pierderile care apar ca urmare a alegerii, aplicării sau
implementării greșite a unui model;
o Frauda – se referă la sustragerea directă a unor fonduri de
către personal sau clienți;
o Riscul legal – implică pierderile neașteptate determinate de
anumite obligații legale;
o Riscul de conformitate – se referă la incapacitatea băncii de a
se conforma cu legile, regulamentele, politicile și procedurile
aplicabile sau cu standardele etice;
 Riscul juridic – reprezintă pierderile cauzate de modificări
neașteptate ale reglementărilor aplicabile;
 Riscul strategic – se referă la riscul ca un nou concurent, firmă sau
produs, să modifice nivelul concurenței de pe piața bancară.
69
Potrivit Băncii Naționale a României o posibilă structură a riscurilor
semnificative cu un impact însemnat asupra situației patrimoniale și/sau
reputaționale a instituțiilor de credit cuprinde87:
 Riscul de credit – reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al
nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către
contrapartidă a obligațiilor contractuale;
 Riscul de țară – reprezintă riscul asociat riscului de credit, care este
determinat de condițiile economice, sociale și politice ale țării de
origine a împrumutatului.
 Riscul de transfer – reprezintă o componentă a riscului de țară, care
apare atunci când obligația împrumutatului nu este exprimată în
moneda locală a acestuia;
 Riscul de piață – reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al
nerealizării profiturilor estimate, care apare din fluctuațiile pe piață
ale prețurilor, ratei dobânzii și cursului valutar;
 Riscul de preț – este o componentă a riscului de piață, care apare
din fluctuațiile pe piață ale prețurilor valorilor mobiliare, mărfurilor
și instrumentelor financiare derivate;
 Riscul valutar – reprezintă o componentă a riscului de piață, care
apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar;
 Riscul ratei dobânzii – reprezintă o componentă a riscului de piață,
care apare din fluctuațiile pe piață ale ratei dobânzii;
 Riscul de lichiditate – reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al
nerealizării profiturilor estimate, ce rezultă din imposibilitalea
instituțiilor de credit de a onora în orice moment obligațiile de plată
pe termen scurt, fără ca aceasta să implice costuri sau pierderi ce nu
pot fi suportate de instituțiile de credit;
 Riscul operațional – reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al
nerealizării profiturilor estimate, care este determinat de factori
interni (derularea neadecvată a unor activități interne, existența
87
Regulament nr. 18 din 17 septembrie 2009 privind cadrul de administrare a activităţii instituţiilor de
credit, procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri şi condiţiile de externalizare a
activităţilor acestora
70
unui personal sau unor sisteme necorespunzătoare) sau de factori
externi (condiții economice, schimbări în mediul bancar);
 Riscul juridic – este o componentă a riscului operațional, apărut ca
urmare a neaplicării sau a aplicări defectuoase a dispozițiilor legale
ori contractuale, care afectează negativ operațiunile sau situația
instituțiilor de credit;
 Riscul reputațional – reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al
nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a lipsei de încredere a
publicului în integritatea instituțiilor de credit.
Conform Acordului Basel II, elaborat de Comitelul de supravegehere

bancară de la Basel (Basel Committee on Banking Supervision), principalele riscuri
asociate activității bancare sunt:
1. Riscul de credit
Riscul de credit reprezintă pierderea potențială pe care o bancă o poate
suferi dacă un client debitor, denumit contrapartidă, nu își îndeplinește obligațiile
privind plata dobânzilor și rambursarea principalului conform contractului de
creditare. Riscul de credit cel mai mare important risc asociat activității bancare și
apare din posibilitatea ca contractele de credit acordate de bancă să nu fie
rambursate parțial sau integral.
2. Riscul de piață
Riscul de piață este riscul ca banca să înregistreze o pierdere din cauza
mutațiilor la nivelul ratei dobânzii, cursului de schimb și a prețului instrumentelor
financiare. Componentele riscului de piață sunt:
 Riscul ratei dobânzii – reprezintă pierderea cauzată de evoluția ratei
dobânzii, care apare ca urmare a faptului că activele bancare (creditele
acordate și obligațiunile achiziționate) au, în principiu, scadența mai
îndepărtată decât pasivele bancare (depozitele atrase).
 Riscul activelor financiare – reprezintă pierderea potențială cauzată de
evoluția nefavorabilă a prețului activelor financiare.
71
 Riscul valutar – reprezintă pierderea potențială cauzată de modificarea
valorii activelor și pasivelor bancare determinată de fluctuațiile
cursurilor de schimb.
3. Riscul operațional
Riscul operațional reprezintă riscul de a înregistra o pierdere cauzată de
derularea neadecvată a unor procese interne, existența unui personal sau sisteme
necorespunzătoare sau factori/evenimente externe.
4. Alte riscuri
Pe lângă cele mai importante 3 tipuri de riscuri, băncile mai trebuie să
gestioneze și alte riscuri bancare precum:
 Riscul de lichiditate – cu privire la capacitatea băncii de a-și onora
obligațiile pe termen scurt;
 Riscul de afacere – reprezintă pierderea potențială cauzată de scăderea
competitivității și a perspectivelor băncii pe o piață în schimbare;
 Riscul reputațional – pierdere potențială rezultată din scăderea
încrederii publicului în integritatea băncii.
72
Capitolul 4 Riscul operațional
Riscul operațional reprezintă riscul înregistrării unor pierderi directe sau

indirecte determinate de: existența unor procese interne inadecvate sau greșite,
angajați, sistemul informatic sau de factori externi88. Pierderile directe se referă la
pierderile înregistrate în anul curent, iar pierderile indirecte se referă la nerealizarea
unor profituri potențiale în anii viitori.
Acordul Basel II definește riscul operațional ca fiind riscul de a înregistra o
pierdere cauzată de: derularea neadecvată a unor procese interne, existența unui
personal sau a unor sisteme necorespunzătoare sau factori/ evenimente externe.
Această definiție include în riscul operațional şi riscul legal, dar exclude riscul
strategic și riscul reputațional.
Riscul operațional la nivelul instituțiilor de credit apare din interacțiunea și
influența evenimentelor interne și externe asupra angajaților, proceselor și
tehnologiilor utilizate în desfăşurarea activităţii bancare. Dat fiind faptul că fiecare
bancă utilizează anumiți angajați, procese și tehnologii într-un mod distinct, este
aproape imposibil să se dea o definiție exhaustivă a riscului operațional. Comparativ
cu riscul de credit sau de piață, riscul operațional este cel mai puțin înțeles și cel mai
greu de cuantificat, gestionat ți monitorizat89.
În definirea riscului operațional trebuie să avem în vedere următoarele:
 Riscul reputațional – reprezintă pierderea potențială generată de o
scădere a încrederii populației cu privire la soliditatea băncii; este
foarte important deoarece reputația constituie principalul activ al
unei bănci;
 Riscul strategic/ de model – reprezintă pierderile potențiale generate
de deciziile inadecvate sau implementarea incorectă a deciziilor;
 Riscurile de piață/credit extreme;
 Riscul de afacere – reprezintă pierderile directe sau indirecte generate
de slăbirea poziției de piață a băncii.
88
British Bankers Association (1999) Operational Risk Management Study
89
Apostolik, R., Donohue, C., Went, P. (2009) – Foundations of banking risk, John Wiley & Sons, p.18
73
4.1 Factorii generatori de risc operațional
În ultimii ani, băncile au început să abordeze riscul operațional determinat de

evenimente precum frauda sau furturile într-un mod mai sistematizat, asemănător
cu gestiunea riscului de piață sau a riscului de credit. Acest lucru a fost determinat de
creșterea numărului de evenimente care au avut un impact major asupra
profitabilității și perspectivelor băncilor. Multe evenimente au avut un impact atât
de major încât au determinat falimentul sau preluarea bănci respective.
Tabel nr 4.1 Principalele evenimente generate de riscuri operaţionale
Anul/ instituția Evenimentul

Aprilie 1994/ Kidder 350 mil. USD – înregistrarea în contabilitatea a unor profituri
Peabody – GE ”fictive”; Joseph Jett
Februarie 1995/ Barings 860 mil. GBP – pierderi pe piața futures pe acțiuni; Nick Leeson
13 Iulie1995/ Daiwa 1,1 mld. USD – pierderi generate de tranzacții cu obligațiuni și
ascunse timp de 11 ani; Toshihide Iguchi
August 1996/ Deutche 230 mil. GBP – investiții neautorizate pe piețele financiare din
Bank Luxemburg; Peter Young
Septembrie 1996. 2,6 mld USD – tranzacții neautorizate pe piața cuprului la
Sumitomo London Metal Exchange; Yasuo Hamanaka
Februarie 1997/ NatWest 90,5 mil USD – pierderi pe piața instrumentelor financiare
Markets (NWM) derivate pe rate ale dobânzii; Kyriacos Papouis și Neil Dodgson
Februarie 2002/ Allied 691 mil. USD – pierderi pe piața instrumentelor financiare
Irish Bank derivate pe valute; John Rusnak
Decembrie 2007/ Credit 250 mil EUR – pierderi determinate de tranzacții neautorizate pe
Agricole piața instrumentelor de credit de la New York
Ianuarie 2008/ Société 4,9 mld EUR – pierderi cauzate de tranzacții neautorizate pe
Générale piețele financiare; Jérôme Kerviel
Sursa: prelucrare după http://www.erisk.com
Comitetul de supraveghere bancară de la Basel recomandă băncilor utilizarea

în analiza riscului operațional la nivelul instituțiilor financiar-bancare a 7 tipuri de
factori care pot conduce la pierderi 90:
90
de Fontnouvelle, P., DeJeus-Rueff, V., Jordan, J., Rosengren, E. (2006) – Capital and Risk: New
Evidence on the Implications of Large Operational Losses, Journal of Money, Credit and Banking
74
1. Frauda internă;
2. Frauda externă;
3. Practicile de muncă şi al securităţii la locul de muncă;
4. Clienții, produsele și practicile de afaceri;
5. Deteriorarea activelor corporale;
6. Întreruperea activității și eșuarea sistemului;
7. Executarea, livrarea și managementul procesului.
Evenimentele generatoare de risc operațional mai pot fi clasificate în funcție
de frecvența de apariției și de pierderea potențială:
 Frecvența mică – pierdere mică;
 Frecvență mică – pierdere mare;
 Frecvență mare – pierdere mică;
 Frecvență mare – pierdere mare.
Serviciile de management a riscului bancar își concentrează atenția pe riscul
generat de evenimentele cu frecvență mică/ pierdere mare și frecvență mare/
pierdere redusă. Băncile nu sunt în general preocupate de evenimentele cu
frecvență mică/ pierdere mică, deoarece costurile de management a riscului cauzat
de acest tip de evenimente sunt mai mari decât pierderile potențiale generate de
aceste evenimente, și de evenimentele cu frecvență mare/ pierdere mare, deoarece
aceste bănci prezintă un management deficitar și sunt destinate falimentului.
La nivel individual, pierderile cauzate de evenimente cu frecvența mare/
pierdere mică sunt nesemnifictive, dar la nivel cumulat aceste sunt semnificative. O
atenție deosebită este acordată de managementul băncilor evenimentelor cu
frecvență redusă/ pierdere mare deoarece pierderile generate de astfel de
evenimente au loc mai rar și sunt dificil de anticipat și cuantificat, dar fiindcă pot fi
de dimensiuni semnificative acest risc trebuie avut în vedere și gestionat.
Acordul Basel II ia în considerare 5 mari categorii de evenimente generatoare
de risc operațional:
1. Riscul generat de procesele interne;
2. Riscul generat de angajați;
3. Riscul de sistem;
38(7),1819-1846
75
4. Riscul generat de evenimente externe;
5. Riscul juridic.
Aceste categorii de risc sunt interconectate și de multe ori sunt
concomitente.
4.1.1. Riscul generat de procesele interne

Riscul proceselor interne este riscul generat de erori la nivelul unor
procedurilor bancare. În desfășurarea operațiunilor curente, personalul bancar aplică
proceduri și politici prestabilite. Politicile și procedurile corporative includ verificarea
și controlarea concordanței dintre operațiunile desfășurate și legislația aplicabilă și
asigurarea că clienții beneficiază de cele mai adecvate servicii. Cele mai întâlnite
erori ale proceselor interne generatoare de risc operațional sunt:
 Lipsa controlului (auditării) anumitor tranzacții realizate de bancă în
nume propriu sau în numele clienților;
 Erori de marketing;
 Spălarea de bani;
 Realizarea de raportări și informări incorecte sau incomplete;
 Fraude interne generate de angajați;
 Erori de tranzacționare.
Erorile apar atunci când procedurile bancare sunt inutil de complicate,
ambigue, ușor de eludat sau ineficiente. Evitarea sau reducerea riscului apariției
unor astfel de evenimente se poate realiza prin analiza și reevaluarea periodică a
procedurilor și normelor interne. Revizuirea și îmbunătățirea procedurilor interne
bancare conduc la îmbunătățirea managementului riscului operațional.
4.1.2 Riscul generat de angajați

Riscul generat de erorile sau fraudele comise de angajați sunt poate cele mai
întâlnite surse de risc operațional. Aceste evenimente pot să apară la toate nivelurile
și toate serviciile bancare, inclusiv în departamentul de management al riscului.
Acest tip de risc poate fi generat sau favorizat de următorii factori:
76
 Schimbări frecvente de personal – personalul nou nu deține
experiența/ expertiza necesară, pot să nu înțeleagă pe deplin
procedurile interne și sunt mai expuși la comiterea de erori;
 Proceduri inadecvate de management – riscul operațional crește în
cazul unei structuri ambigue, în care angajații trebuie să semnaleze
diferite evenimente generatoare de risc către diferite structuri sau
servicii și dacă fiecare serviciu utilizează propriile proceduri sau
politici, care sunt în contradicție cu cele utilizate de alte servicii;
 Pregătirea insuficientă a personalului – erorile sunt mai frecvente pe
perioada de pregătire și formare a personalului nou, cu atât mai mult
dacă și cei care îi pregătesc sunt angajați recent;
 Programul de lucru necorepunzător – poate conduce la erori
determinate de epuizarea personalului.
4.1.3 Riscul de sistem

Riscul de sistem este determinat de utilizarea tehnologiilor informaționale și
a sistemelor informatice. Importanța acestui tip de risc a crescut odată cu creșterea
importanței sistemelor informatice în realizarea activității bancare. Riscul asociat
sistemelor informatice poate apărea din cauza următorilor factori:
 Erori la nivelul bazelor de date – un șoc sau o defecțiune la nivelul
sistemului de electricitate poate determina alterarea datelor
procesate;
 Controlul neadecvat al proiectelor – poate conduce la erori ale
sistemului informatic cu privire la rapoartele de risc;
 Erori de programare – utilizarea unor programe și modele de analiză
de risc neadecvate pot genera rapoarte de risc greșite;
 Probleme legate de sistemul de securitate – virușii informatici și
phishing-ul pot constitui cauze de risc semnificative;
 Capacitatea sistemului – componentele hardware sau software-ul
utilizat să nu poată face față volumului de date și de operațiuni
realizate.
77
Cel puțin teoretic, prăbușirea sistemului informatic poate conduce la apariția
unor pierderi semnificative sau chiar falimentul băncii. Astfel, asigurarea unui sistem
informatic adecvat și perfecționarea permanentă a acestuia constituie una dintre
principalele obiective ale top managementului unei bănci.
4.1.4 Riscul generat de evenimente externe

Riscul generat de evenimente externe reprezintă pierderile potențiale
cauzate de apariția sau realizarea unor evenimente care nu sunt controlabile de
către bancă, precum: incendii, dezastre naturale, greve sau proteste civile etc. Astfel
de pierderi cauzate de evenimente externe sunt, în general relativ rare, dar când
apar pot să aibă un impact semnificativ asupra operațiunilor bancare. Astefel de
evenimente pot fi cauzate sau facilitate de:
 Evenimente petrecute la nivelul altor bănci și care au impact negativ
asupra întregului sistem bancar – panica bancară;
 Frauda externă sau spargerile;
 Atacuri teroriste;
 Suspendarea pe o perioadă mai îndelungată a tranzacționării pe
diferite piețe financiare;
 Colapsul sistemului de compensare-decontare.
4.1.5 Riscul juridic

Riscul juridic reprezintă riscul legat de incertitudinea acțiunilor legale sau de
aplicarea sau interpretarea contractelor, legilor sau regulamentelor. Riscul juridic
variază foarte mult de la un stat la altul, depinzând de tipul de sistem legal și de
modul de aplicare și respectare a legislației.
Acest risc este determinat și de impactul legislației naționale sau al legislației
elaborate de structuri sau organisme suprastatale care afectează în special
activitatea bancară internațională. Odată cu înăsprirea legislației privind spălarea
banilor, finanțarea terorismului sau protecția datelor clienților la nivel global, riscul
juridic a devenit un risc important în activitatea bancară contemporană.
78
4.2 Managementul riscului operațional
Procesul de management al riscului operațional are ca scop reducerea
nivelului de risc global la un nivel acceptabil atât pentru managementul și
acționariatul băncii, cât și pentru autoritățile de supraveghere.
Departamentele de management al riscului din cadrul instituțiilor de credit
au dezvoltat un set complex de instrumente pentru identificarea și evaluarea riscului
operațional care pot fi grupate în 5 categorii: evaluarea riscului sau autoevaluarea;
reprezentarea riscului; indicatorii de risc; factori declanșatori; și baze de date a
evenimentelor de risc. Dintre acestea, cele mai utilizate sunt instrumentele din
categoriile: evaluarea riscului sau autoevaluarea și bazele de date a evenimentelor
de risc.
Metodologia utilizată în cuantificarea riscului operațional este într-o continuă
dezvoltare. Cercetările curente se axează pe două mari categorii de abordări a
acestui tip de risc: abordarea de la mare la mic și abordarea de jos în sus. Aceste
metodologii se bazează pe date de piață (reale) și pot fi utilizate în cuantificarea
nivelului de expunere pentru fiecarea categorie de risc. Avantajul acestor metode
este capacitatea de adaptare la modificările înregistrate la nivelul infrastructurii de
control și la rezultatele curente privind riscul operațional.
Infrastructura de management a riscului operațional constă într-un set
integrat de procese, instrumente și strategii de diminuare. Principalele componente
ale infrastructurii de management al riscului operațional sunt:
 Strategia instituției. Managementul riscului pornește de la strategia
globală și obiectivele băncii, precum și de la obiectivele specifice ale
fiecărei unități/ departament, produs sau angajat, continuând cu
identificarea riscurilor inerente asociate acestor strategii și obiective.
Sunt luate în considerare atât evenimentele negative – o pierdere
majoră care poate avea un impact semnificativ asupra veniturilor –,
cât și oportunitățile – riscurile operaționale asociate lansării de noi
produse sau servicii. Astfel, băncile își pot prestabili limitele de risc
acceptate – ce riscuri vor fi acceptate și gestionate, și care vor fi
transferate sau evitate.
79
 Politicile de risc. Strategia de risc este completată de politicile de
management al riscului operațional, care sunt documente formale cu
privire la modul de implementare și importanța managementului
riscului operațional. În principiu, politicile de risc presupun definirea
riscului operațional, modul de abordare a riscului la nivelul instituției
și rolurile și responsabilitățile individuale și colective, principiile
aplicate, tehnologiile și informațiile utilizate în managementul riscului.
 Procesul de management al riscului. Acesta stabilește procedurile și
operațiunile de management al riscului operaţional:
o Controlul. Definirea controlului intern și selectarea strategiilor
alternative de identificare și reducere a riscului.
o Evaluarea. Proceduri prin care se asigură că politicile și
controlul este implementat și se determină nivelul de risc.
Aceastea pot include programe de autoevaluare și programe
de audit.
o Cuantificarea. O combinație de instrumente financiare și
nefinanciare, indicatori de risc și a factorilor de declanșare a
riscurilor, utilizați în vederea stabilirii nivelurilor de risc
curente și a progresele realizate.
o Raportarea. Crearea de informații pentru management în
vederea creșterii gradului de cunoaștere și eficientizarea
procesului de alocare a resurselor.
 Reducerea riscului. Presupune programe și proceduri create și
implementate în vederea reducerii expunerii, frecvenței, intensității și
a impactului unui eveniment sau pentru a elimina sau transfera
anumite componente ale riscului operațional. Multe bănci și-au
stabilit limite ale riscului operațional sau mecanisme de evidențiere a
problemelor potențiale și utilizează diferite strategii în vederea
acoperirii pierderilor operaționale – precum asigurarea riscurilor sau
crearea de provizioane.
80
 Managementul operațional. Se referă la procesele de rutină, precum
funcțiile de front office sau back office, tehnologiile utilizate, creșterea
performanței sau managementul resurselor umane. Toate aceste
procese prezintă o componentă asociată managementului riscului
operațional.
 Cultura organizațională. Realizarea managementului riscului
operațional la nivelul instituțiilor de credit presupune un echilibru
între politicile formale și cultura și valorile organizaționale. În
managementul riscului sunt foarte importante aspectele cu privire la
modul de comunicare, modul de stabilire a obiectivelor și
responsabilităților, structura ierarhică, programele de perfecționare a
angajaților, diseminarea informațiilor și cuantificarea performanței în
vederea luării deciziilor celor mai adecvate.
Evoluția modului de realizare a managementului riscului operațional a fost
determinată de frecvența și tipul evenimentelor generatoare de risc existente la un
moment dat și de cultura organizațională dezvoltată de bănci. Principalele etape în
evoluția managementului riscului operațional sunt91:
1. Abordarea standard. Riscurile operaționale au existat
dintotdeauna și au fost gestionate în mod tradițional prin mecanisme
de control intern și autoevaluare. Aceste operațiuni erau realizate de
persoane special desemnate, care aveau obiective specifice
actualizate periodic pe baza unor auditări interne. Această abordare
nu presupunea o infrastructura formală de management al riscului
operațional.
2. Înțelegerea/ Conștientizarea. A doua etapă de
dezvoltare a managementului riscului operațional a presupus
implicarea managerilor în procesul de conștientizare a importanței
managementului acestui tip de risc și crearea unor structuri sau
departamente specializate în managementul riscului operaţional.
Procesul de înțelegere a presupus formularea unor politici de
gestionare a riscului operațional pe baza: strategiei operaționale a
91
Gallati, R. (2003) – Risk management and capital adequacy, McGraw-Hill, p. 299
81
instituției, definirii unitarea a riscului operațional și pe dezvoltarea
unor instrumente comune. Instrumentele utilizate în acestă etapă
includeau autoevaluarea și indicatori de previziune a riscului, precum
și o formă incipientă a bazelor de date cu factorii de risc. Aceste
instrumente au creat cadrul necesar identificării riscurilor
operaționale, definirii proceselor de control și prioritizării factorilor de
risc și diminuarea acestora.
3. Monitorizarea. În acestă etapă, managerii au pus
accent pe impactul factorilor de risc asupra desfășurării activității.
Indicatorii de risc, atât cei cantitativi cât și cei calitativi, și țintele
(limitele) de risc au fost utilizați în vederea monitorizării și cuantificării
performanțelor. Cuantificarea riscurilor operaționale a fost realizată
pe baza unor instrumente de tip scoring, instrumente utilizate în
corelație cu alte tipuri de riscuri. Unele instituțiilor de credit și-au
analizat pierderile operaționale direct pe baza factorilor declanșatori
și a impactului avut.
4. Cuantificarea. Pe baza unei mai bune înțelegeri a
riscurilor operaționale, băncile au încercat o cuantificare și o
previziune a riscurilor. În această etapă au fost dezvoltate mai multe
instrumente bazate pe date reale utilizate în cuntificare impactului
factorilor de risc asupra activității băncilor și care au facilitat analiza
empirică a cauzelor și posibilităților de diminuare a acestor categorii
de riscuri.
5. Integrarea. În această etapă managerii băncilor și-au
axat atenția asupra integrării și implementării proceselor și soluțiilor.
Realizând un echilibru între principiile corporative, analiza cantitativă
și analiza calitativă și necesitățile tuturor departamentelor și unităților
bancare, funcția de management al riscului a devenit un proces
integrat, care asigură o alocare mai eficientă a capitalului și luarea
celor mai bune decizii din perspectiva cost/ beneficii. Integrarea
funcției de management a riscului nu s-a realizat numai la nivel de
procese și instrumente, ci și la nivel de planificare strategică.
82
Managementul riscului operațional prezintă anumite particularități la nivelul
fiecărei bănci deoarece ponderea cea mai mare a acestui tip de risc este cauzată de
evenimente interne, specifice băncii. Astfel, managerii și structurile de control ale
băncii trebuie să fie mult mai active în managementul riscului operațional decât în
managementul riscului de credit sau de piață.
Obiectivele funcției de management al riscului operațional sunt:
 Definirea și explicarea expunerii băncii la riscurile cauzate de angajați,
procese, sisteme sau evenimente externe și crearea unui cadru de
analiză și înțelegere a factorilor și mecanismelor de propagare a
riscurilor operaționale;
 Crearea unor sisteme de avertizare a evenimentelor de risc și de
semnalare a atingerii nivelelor de risc acceptabile prin monitorizarea
continuă a indicatorilor cheie;
 Reducerea vulnerabilitții băncii la evenimentele externe și la riscul
sistemic;
 Definirea clară a rolurilor și responsabilităților individuale și colective
în procesul de management al riscului operațional;
 Întărirea capacității de evaluare a riscurilor;
 Crearea instrumentelor de măsură;
 Crearea și integrarea bazelor de date cu informații calitative și
cantitative referitoare la riscurile potențiale;
 Asigurarea informațiilor necesare luării deciziilor optime de
management.
4.2.1. Etapele managementului riscului operațional

Procesul de management al riscului operațional poate fi structurat în 5 etape:
1. Identificarea riscurilor. Prima etapă în procesul de management al
riscului operațional presupune analiza tuturor serviciilor, proceselor și
procedurilor bancare și identificarea riscurilor potențiale. Cele mai
utilizate metode utilizate în identificarea riscurilor operaționale sunt
chestionarele de autoevaluare și analiza și asocierea proceselor.
83
2. Evaluarea și estimarea riscurilor. Cea de a doua etapă a procesului de
management al riscului operațional o reprezintă analiza fiecărui risc
identificat și evaluarea capacității instrumentelor și proceselor
implementate de a reduce impactul potențial al riscurilor. Evaluarea și
estimarea riscurilor oferă informații utile cu privire la profilul de risc al
băncii atât la nivel agregat cât și la nivelul fiecărui departament sau
unități și indică domeniile unde trebuie îmbunătățit controlul.
3. Cuantificarea riscurilor. Cuantificarea riscurilor operaționale
presupune măsurarea pierderilor potențiale generate de fiecare risc
identificat. Riscul operațional poate fi aproximat utilizând indicatori
calculați pe baza dimensiunii instituției de credit sau pe baza
frecvenței apariției sau a dimensiunii pierderii generate.
4. Diminuarea impactului sau controlul riscurilor. După ce riscurile
operaționale sunt identificate, evaluate și estimate, sunt necesare
operațiuni/ procese suplimentare de control și diminuare a nivelurilor
de risc până la un nivel acceptabil băncii.
5. Monitorizarea și raportarea riscurilor. Managementul riscului
operațional presupune un proces continuu de monitorizare a
riscurilor, raportarea acestora către manageri şi informarea
angajaților și a organismelor de supraveghere.
4.2.2 Realizarea managementului riscurilor operaționale

Băncile pot să aleagă dintre mai multe structuri organizatorice în vederea
managementului riscului operațional. Modul de implementare și realizare al acestei
funcții diferă în funcţie de structura internă de organizare a băncii. Funcția de
management al riscului operațional este, în mod obișnuit, realizată în una din
următoarele modalități:
 La nivel central pentru întreaga bancă;
 La nivel de domeniu de activitate (corporate, retail, ipotecar etc.);
 La nivel de unitate/ punct de lucru.
84
Pentru a se asigura eficiența procesului de management, de cele mai multe
ori băncile adoptă o abordare mixtă a funcției de management. Astfel, operațiunile
de analiză a riscurilor sunt realizate la nivelul centralei băncii, iar funcția de
monitorizare este realizată la nivel de unitate bancară. Definirea clară și concisă a
rolurilor și responsabilităților individuale și colective îmbunătățește calitatea
procesului de management al riscului operațional. Independent de modul de
organizare și implementare a proceselor de analiză, monitorizare și măsurare a
riscurilor operaționale, există două mari abordări a managementului riscului
operațional:
 Abordarea de la mare la mic presupune realizarea în prima etapă a
unei evaluări a riscurilor la nivelul băncii și portofoliului deținut de aceasta în
ansamblu. În cea de a doua etapă, riscul agregat la nivelul băncii se dezintegrează la
nivel de componente, punându-se accent pe componentele sale, analiza mutându-se
la nivel de domeniu de activitate – corporate, retail, imobiliar etc. – pentru o mai
bună estimare a efectelor riscurilor potențiale. Rezultatele obținute în cea de a doua
etapă sunt utilizate pentru estimarea amplorii fiecărei categorii de risc operațional și
nivelul pierderii asociate. Astfel, se poate estima și gestiona riscul operațional la nivel
de unitate bancară.
 Abordarea de jos în sus implică în prima fază o analiză și evaluare a
tuturor proceselor și operațiunilor la nivel de unitate bancară în vederea stabilirii
profilului de risc. Ulterior, în cea de a doua etapă, aceste informații sunt agregate și
se estimează riscul la nivel de domeniu de activitate. Informațiile și rapoartele
rezultate din cea de a doua etapă sunt prezentate comitetului de risc care va
cuantifica profilul de risc la nivel de instituție bancară. Pe baza acestor rezultate se
calculează necesarul de capital în vederea adecvării capitalului la riscul global al
băncii.
Indiferent de abordarea utilizată – de la mare la mic sau de jos în sus –
băncile trebuie să urmărească determinarea în timp real a profilului de risc global al
băncii.
Procesul de management al riscurilor operaționale demarează cu identificare,
evaluarea și estimarea riscurilor caracteristice serviciilor, politicilor și procedurilor
85
bancare. Metodologia utilizată de băncile contemporane în studierea, evaluarea și
analiza riscurilor operaţionale include:
 Auditarea externă. Presupune analiza proceselor și procedurilor
specifice fiecărui domeniu de activitate de la nivelul băncii de către
auditori externi;
 Autoevaluarea critică. Fiecare unitate bancară analizează pe bază de
chestionare sau fișe de lucru riscurile operaționale cu care se
confruntă, inclusiv din perspectiva frecvenței de apariție și a nivelului
înregistrat;
 Corelarea riscurilor. Se realizează o corelare a tipurilor de operațiuni, a
unităților de lucru și a domeniilor de activitate cu tipurile de riscuri
operaționale, activitate care ajută managementul bancar în
înțelegerea punctelor slabe ale băncii din punct de vedere
operațional;
 Rețeaua de cauzalitate. Crearea unei hărți a evenimentelor care
cauzează direct sau indirect factorii de risc operaționali. Utilizând
modele complexe, rețelele de cauzalitate ajută la cuantificarea
amplitutinii și a distribuției pierderilor determinate de riscul
operațional și la înțelegerea acestor riscuri;
 Modelele acturiale. Acestea se axează pe frecvența și amplitudinea
pierderilor potențiale generate de riscurile operaționale și se bazează
pe informații colectate la nivel intern sau extern. Aceste modele
folosesc modelarea matematică specifică industriei asigurărilor;
 Volatilitatea veniturilor. Veniturile generate de unitățile operaționale
de la nivelul băncii sunt analizate și sunt calculate mutațiile istorice.
Această abordare presupune că variațiile veniturilor operaționale
reflectă factorii de risc operațional.
4.3 Riscul operațional în Acordul Basel 2

Acordul Basel II prevede riscul operațional ca fiind o prioritate în
managementul riscurilor la nivelul băncilor și stabilește în cadrul Pilonului I că băncile
86
sunt obligate să cuantifice, estimeze și să aloce capitalul necesar acoperirii acestui tip
de risc similar situației aferente riscului de credit și a riscului de piață.
Acordul Basel II definește riscul operațional ca fiind riscul de a înregistra o
pierdere cauzată de derularea neadecvată a unor procese interne, existența unui
personal sau sisteme necorespunzătoare sau factori/evenimente externe și
recomandă următoarele principii pentru dezvoltarea și implementarea unui
management al riscului operațional eficient:
 Dezvoltarea unui cadru intern adecvat managementului riscului
operațional;
 Identificarea, evaluarea, estimarea, monitorizarea și diminuarea sau
controlul riscului operațional;
 Creșterea rolului autorităților de supraveghere a băncilor;
 Creșterea rolului raportărilor periodice.
Prin implementarea principiilor și recomandărilor incluse în Acordul Basel II
se urmărește reducerea probabilității de apariție a evenimentelor adverse și o mai
bună estimare a capitalului necesar acoperirii pierderilor operaționale potențiale. În
acest sens, Comitetul de supraveghere bancară de la Basel recomandă băncilor să
utilizeze în estimarea capitalului aferent riscului operațional una dintre următoarele
3 abordări:
1. Abordarea bazată pe indicatorul de bază
Acestă metodă, denumită și abordarea bazată pe un singur indicator,
utilizează venitul total anual al băncii ca un indicator de risc și presupune că cu cât
veniturile anuale sunt mai mari cu atât riscul operațional la nivelul băncii este mai
mare. Astfel, nivelul capitalului aferent acoperirii pierderilor potențiale generate de
riscurile operaționale este calculat ca un procent fix din media veniturilor totale
anuale pe ultimii 3 ani înregistrate de bancă. Comitetul de la Basel a stabilit
procentul fix la valoarea de 15%.
Datorită simplității modului de calcul, abordarea bazată pe indicatorul de
bază este metoda cea mai puțin costisitorare și cea mai ușor de implementat. Cu
toate acestea, această metodă este cea mai puțin utilizată de bănci deoarece nivelul
calculat al capitalului necesar acoperirii pierderilor potențiale generate de riscul
operațional este mult mai mare decât cel real. Majoritatea băncilor efectuează o
87
gamă largă de activități, operațiuni și tranzacții, fiecare cu nivelul său distinct de risc
operațional, cu nevoi specifice de evaluare, monitorizare și control, precum și cu un
necesar de capital specific, fapt care determină o oarecare inaplicabilitate a abordării
bazate pe indicatorul de bază. În practică, Abordarea bazată pe indicatorul de bază
are o aplicabilitate limitată deoarece acesta nu este un indicator de risc și nu
necesită o evaluare metodică a serviciilor, politicilor și procedurilor bancare și este
recomandată băncilor cu o activitate mai puțin sofisticată și de dimensiuni mai mici.
2. Abordarea standardizată
Această abordare este recomandată de Comitetul de supraveghere bancară
de la Basel a fi utilizată de băncile de dimensiuni mari, din perspectiva activelor
deținute, și cu activitate la nivel internațional. Dacă abordarea bazată pe indicatorul
de bază este una simplistă, globală, abordarea standardizată se bazează pe informații
obținute de la nivelul fiecărei unități bancare. Această modalitate de estimarea a
capitalului de risc divide activitățile desfășurate de bancă în opt categorii, după care
aplică un coeficient fix, specific, factorul beta, veniturilor totale anuale medii (pe
ultimii 3 ani) obținute la nivelul fiecărei categorii de activități. Factorul beta
fluctuează în funcție de riscurile asociate fiecărui tip de activități.
Tabel nr 4.2 Factorul beta aferent celor 8 categorii de activități desfășurate de
bănci
Tipul de activitate Factorul beta
Activități de tip corporate banking 18%
Plăți și decontări 18%
Tranzacționarea de instrumente financiare 18%
Servicii 15%
Activități specifice băncilor comerciale 15%
Managementul activelor 12%
Activități de tip retail banking 12%
Brookeraj 12%
Această abordare scoate în evidență faptul că activitățile desfășurate de

bănci prezintă riscuri operaționale asociate diferite și astfel trebuie utilizate niveluri
diferite ale coeficientului fix, factorul beta. Prin acestă diferențiere se dorește o mai
88
bună estimare a capitalului necesar acoperirii pierderilor potențiale cauzate de
riscurile operaționale.
O deficiență a acestei abordări, de altfel prezentă și în abordarea bazată pe
indicatorul de bază, este faptul că se consideră o relație liniară și directă între
dimensiunea băncii sau a departamentelor sale și nivelurile de risc operațional
asociate.
3. Abordarea internă
Cuantificarea riscurilor operaționale bazată pe o metodologie internă,
denumită și abordarea avansată, este cea mai sofisticată modalitate de abordare a
managementului riscurilor operaționale în vederea stabilirii necesarului de capital și
permite băncilor care au create structuri și programe complexe de control ale
riscurilor să utilizeze modele interne pentru estimarea necesarului de capital în
vederea acoperirii pierderilor potențiale cauzate de riscurile operaționale.
Această abordare elimină conceptul de coeficient fix și introduce noi
instrumente de cuantificare bazate pe tipurile de risc manifestate la nivelul băncii și
experiența anterioară, precum şi pe pierderile istorice înregistrate de bancă.
Astfel, banca trebuie să creeze indicatori de expunere la risc pentru fiecare
categorie de risc operațional pe baza datelor istorice și probabilitatea de apariție a
evenimentelor. Această metodă permite băncii să estimeze mai exact necesarul de
capital, dar este mai costisitoare decât primele 2 abordări deoarece necesită crearea
unor modele de estimare și a structurilor suport.
Utilizarea acestei metode este strict reglementată și supravegheată de
autoritățile de reglementare.
89
Capitolul 5 Riscul de credit
Riscul de credit este definit de Banca Naţională a României ca fiind riscul
înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a
neîndeplinirii de către contrapartidă a obligațiilor contractuale. Conform Acordului
Basel II, riscul de credit reprezintă pierdera potențială pe care o bancă o poate suferi
dacă un client debitor, denumit contrapartidă, nu își îndeplinește obligațiile privind
plata dobânzilor și rambursarea principalului conform contractului de creditare.
Riscul de credit, considerat în literatura de specialitate şi risc de bază sau risc
al calităţii activelor, reprezintă cel mai mare important risc asociat activității bancare,
fiind principala cauză a falimentelor bancare, și apare din posibilitatea ca contractele
de credit acordate de bancă să nu fie rambursate parțial sau integral. Efectul său
este măsurat prin costul de înlocuire al fluxurilor financiare care s-ar fi produs în
cazul în care contrapartida şi-ar fi îndeplinit obligaţiile.
Riscul de credit are două componente principale: riscul de intrare în
incapacitate de plată a contrapartidei sau de faliment şi riscul de majoare a spread-
ului. Riscul de faliment este riscul ca debitorul să nu dorească sau să fie în
imposibilitate de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale, plata dobânzii şi rambursarea
principalului, parţial sau total. Riscul de spread reprezintă riscul ca valoarea de piaţă
a instrumentului de credit să se reducă datorită modificărilor intervenite în bonitatea
debitorului,ceea ce conduce la creşterea primei de risc.
5.1 Factorii generatori de risc de credit

Riscului de credit poate fi generat de 2 categorii de surse92:
1. Riscul de intrare în incapacitate de plată a debitorului – care
reprezintă posibilitatea ca o contrapartidă să nu-şi poată onora total
sau parţial obligaţiile sau probabilitatea de a intra în incapacitate de
plată combinată cu pierderea în condiţiile intrării în incapacitate de
plată a contrapartidei şi riscul de înrăutăţire a rating-ului debitorului;
2. Riscul de piaţă care afectează valoarea de piaţă a unei obligaţii,
denumită şi expunere la risc de credit.
92
Jorion, P. (2001) – Value at Risk, second edition, McGrill, pag. 128
90
Obiectivul principal al activităţii bancare îl reprezintă acordarea de credite în
condiţii de reducere la maxim a expunerii la riscuri şi de asigurare a unei
profitabilităţi adecvate.
Prin desfăşurarea activităţii de creditare toate băncile îşi asumă, într-o
oarecare măsura, riscuri şi, în mod cert, toate băncile înregistrează în mod curent
pierderi la nivelul portofoliului de credite atunci când unii dintre debitori nu îşi
onorează obligaţiile. Oricare ar fi însă nivelul riscurilor asumate, pierderile la nivelul
portofoliul de credite pot fi minimizate dacă operaţiile de creditare sunt organizate şi
gestionate cu profesionalism.93 Din acestă perspectivă, cea mai importantă funcţie a
managementului bancar este controlul calităţii portofoliului de credite.
Principalii factori generatori de risc de credit sunt:
 neatenţia în formularea normelor de creditare;
 prezenţa unor condiţii de creditare prea generoase, coroborată cu
lipsa unor norme de creditare clare;
 nerespectarea normelor interne de creditare de către personalul
băncii;
 concentrarea peste un anumit nivel a creditelor pe anumite pieţe;
 creşterea excesivă a valorii portofoliului de credite, peste capacitatea
băncii de a gestiona şi acoperi riscurile;
 inexistenţa unor procese/ sisteme sau existenţa unor procese/
sistemele defectuoase de identificare a creditelor neperformante sau
cu probleme;
 creditarea preferenţială sub condiţiile de piaţă.
Pentru a elimina sau diminua pierderile de la nivelul portofoliului de credite
cauzate de apariţia acestor factori, băncile trebuie să conceapă şi să implementeze
politici de creditare performante care să fie respectate de personal. Pentru aceasta
este necesar să existe un feed-back permanent prin care conducerea băncii să fie
informată despre eficacitatea produsului de control al calităţii creditelor, astfel încât
cele cu probleme sa fie detectate şi corectate, în limita posibilităţilor, din timp94.
93
Dedu, V. (1999) – Gestiune bancară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 97
94
91
5.2 Managementul riscului de credit
Riscul de credit reprezintă probabilitatea ca un debitor sau emitentul unui
instrument de credit – indiferent că acesta este persoană fizică, agent economic sau
o autoritate publică – să nu ramburseze principalul sau să nu plătească la timp şi în
totalitate dobânzile înscrise în contractul de creditare. Funcţia de management a
riscului de creditare se axează în primul rând pe analiza portofoliului de credite,
punându-se accent pe analiza şi determinarea bonităţii şi capacităţii de rambursare a
debitorilor.
Conform abordării tradiţionale, managementul riscului de credit are ca
obiectiv principal elaborarea unori politici de creditare corecte care să asigure
selecţia unor credite cu nivel de risc redus, sigure, şi cu o probabilitate ridicată de
rambursare.
Fundamentul unui management sănătos al riscului de credit constă în
capacitatea politicilor privind gestionarea riscului de credit de a identifica riscurile
existente şi potenţiale, inerente oricărei activităţi de creditare, şi de a le limita sau de
a le reduce. Politicile şi procedurile instituţiilor de credit privind riscul de credit
trebuie să se refere la toate activităţile acestora şi trebuie să aibă în vedere atât
creditele la nivel individual, cât şi întregul portofoliu de credite.
Managerii de risc ai băncii trebuie să analizeze cu maximă atenţie cererile de
creditare, să estimeze corect expunerea la risc şi să cuantifice corect nivelul de risc
asumat. În vederea gestionării eficiente a riscului de credit, managerii trebuie să:
 adopte decizii de creditare echilibrate, ca urmare a unei evaluări
corecte a riscului de creditul;
 urmărească acordarea de credite unor debitori diverşi, astfel încât
riscul de credit şi pierderile potenţiale aferente să nu fie concentrate;
 realizeze asigurarea creditelor – cumpărarea de garanţii de la terţe
părţi – astfel încât riscul de credit să fie transferat total sau parţial.
Managementul riscurilor este un proces dinamic ce urmăreşte identificarea şi
cuantificarea riscurilor, determinarea metodelor şi tehnicilor de management a
riscurilor şi monitorizarea şi controlul riscurilor.
Managementul riscurilor vizează eliminarea sau minimizarea pierderilor
potenţiale pe care riscurile le-ar putea genera activităţii bancare. În acest scop,
92
managementul riscurilor de credit începe prin identificarea preventivă, sistematică şi
periodică a tuturor factorilor ce pot genera pierderi potenţiale la nivelul activităţii de
creditare. Pierderile potenţiale generate de riscurile de credit sunt cu atât mai ample
cu cât probabilitatea de apariţie este mai mare şi cu cât corelaţia dintre factorii
generatori de risc este mai mare.
Managementul riscurilor de credit cuprinde o multitudine de procese,
proceduri şi activităţi care pot fi grupate în următoarele etape:
1. Identificarea riscurilor – se referă la identificarea acelor factori/
evenimente care pot genera pierderi şi stabilirea momentelor sau etapelor din
desfăşurarea activităţii în care acestea pot apărea. În această etapă se evaluează
pierderile potenţiale şi probabilitatea de apariţie a acestor factori, în vederea
stabilirii riscurilor care trebuie gestionate. Procesul de identificare a riscurilor de
credit trebuie desfăşurat permanent deoarece acestă categorie de riscuri bancare
poate afecta activitatea bancară în orice moment.
2. Măsurarea riscurilor – acestă etapă presupune cuantificarea
volumului pierderilor înregistrate de bancă în momentul producerii riscurilor. Acestă
etapă ia în considerare riscurile identificate în prima etapă şi realizează o analiză mai
aprofundată a acestora. De asemenea se cuantifică şi impactul corelaţiei dintre
factorii generatori de risc de credit şi modul de propagare a riscurilor de credit
pentru a determina dimensiunea consecinţelor posibile pentru activitatea bancară.
Cuantificarea pierderilor potenţiale generate de riscurile de credit se realizează cu
ajutorul unui instrumentar statistico-econometric divers – indicatori statistici, analiza
probabilistică, analiza Monte Carlo, stress testing etc.
3. Elaborarea politicilor de management a riscurilor de credit – constă în
definirea modului în care se poate reduce probabilitatea de apariţie şi impactul
riscurilor de credit.
4. Monitorizarea şi controlul riscurilor de credit – este etapa în care se
evaluează performanţa politicilor de management a riscurilor de credit adoptate de
bancă. Activităţile de monitorizare şi control ale riscurilor de credit sunt activităţi
permanente.
93
Riscul de credit trebuie evaluat mereu prin comparaţie cu mărimea
beneficiilor aşteptate de bancă din acordarea creditelor. Beneficiile înregistrate de o
bancă prin acordarea de credite pot fi:
 beneficii directe sub forma dobânzilor şi comisioanele încasate de la
beneficiarul creditului acordat;
 beneficiile indirecte care constau în iniţierea sau menţinerea unei
relaţii pe termen lung cu clientul, care poate crea băncii oportunitatea
de a oferi o gamă mai largă de servicii clientului respectiv.
Băncile trebuie să îşi stabilească standardele minime de management al
riscului de credit, standarde care să prevadă: modalităţile de identificare a riscurilor
existente şi a celor potenţiale, definirea politicilor de management a riscului de
credit şi stabilirea nivelelor parametrilor utilizaţi în managementul riscului de credit.
În procesul de management al riscului de credit sunt utilizate 3 categorii de
politici: politici de limitare a expunerii sau de reducere a riscului de credit; politici
privind clasificarea activelor; şi politici privind crearea provizioanelor necesare.
5.2.1 Politici de reducere a riscului de credit

Politicile de creditare sau finanţare aplicate de bănci trebuie să prevadă
scopul şi modul de alocare a resurselor şi modalităţile de management a
portofoliului de credite– procedurile de acordare, evaluare, monitorizare şi colectare
a creditelor. Politicile de creditare trebuie să fie clare şi restrictive, dar în acelaşi timp
trebuie să fie suficient de flexibile încât să permită băncii adaptarea la modificările
survenite la nivelul mediului economic şi a condiţiilor de pe pieţele financiare.
Eficienţa politicilor de creditare este determinată de o serie de factori
precum: autoritatea de creditare; tipurile de credite şi distribuţia pe categorii;
procesul de analiză şi evaluare a creditelor; costul creditului şi scadenţa creditelor.
Autoritatea care decide acordarea creditelor depinde de dimensiunea şi
forma de organizare a băncii. În cazul băncilor de dimensiuni mici, decizia de
creditare este luată centralizat la nivelul centralei bancare, iar în cazul băncilor de
dimensiuni mai mari, pentru a se evita întârzierile în procesul de creditare, decizia de
creditare este concentrată la diferite niveluri de autoritate ţinând cont de criterii
precum: aria geografică, tipul de client sau tipul de produs. Politicile de creditare
94
trebuie să prevadă limitele superioare până la care un angajat sau un anumit
departament sau unitate poate autoriza acordarea unui credit. Limitele de credit
depind de pregătirea şi experienţa angajaţilor.
De asemenea politicile de creditare trebuie să prevadă tipurile de credite şi
toate celelalte instrumente de credit pe care banca le oferă clienţilor şi să ofere
informaţiile necesare în procesul de acordare a acestor credite. În luarea unei decizii
privind tipurile de credite acordate clienţilor, banca trebuie să ţină cont de structura
depozitelor atrase de bancă, experienţa anterioară şi de anticipaţiile privind cererea
de credite. Produsele de creditare oferite de bănci sunt de cele mai multe ori
grupate pe categorii precum: credite comerciale, credite imobiliare, credite de
consum sau alte tipuri de credite. Aceste categorii sunt utilizate în vederea limitării
expunerii excesive pe o anumită categorie de credite.
Politicile de creditare trebuie să prevadă responsabilităţile şi procedurile
standard privind procesul de analiză şi evaluare a cererilor de creditare. În vederea
unei analize şi evaluări cât mai corecte trebuie să se prevadă situaţiile când
evaluarea poate/trebuie să fie realizată de evaluatori independenţi.
Costul creditului reprezintă un element important în procesul de reducere a
riscului de credit. Nivelul ratelor de dobândă trebuie să fie suficient de ridicate încât
să acopere costurile de finanţare, administrative, de supraveghere, precum şi
pierderile potenţiale cauzate de nerambursarea creditelor. De asemenea nivelul
dobânzii percepute trebuie să asigure şi un nivel rezonabil de profit. Nivelul ratelor
de dobândă trebuie ajustat periodic în funcţie de costurile de finanţare şi de
mutaţiile de ordin competitiv şi poate fi utilizat în vederea atragerii anumitor
categorii de clienţi şi diferenţierea faţă de alte bănci. În analiza costului creditelor
trebuie să se ţină seama şi de comisioanele sau taxele penalizatoare.
Politicile de creditare trebuie să stabilească scadenţa (maturitatea) maximă
pentru fiecare categorie de produse de creditare şi să prevadă un calendar realist de
rambursare a creditelor. Maturitatea şi calendarul de rambursare a fiecărui credit
trebuiesc stabilite ţinându-se cont de scopul creditului, sursele de rambursare şi de
garanţiile utilizate.
Pentru reducerea sau limitarea riscului de credit se acordă o atenţie
deosebită următoarelor problematici: expunerea faţă de un singur client; finanţarea
95
entităţilor conexe sau din acelaşi grup; şi expunerea excesivă pe un anumit domeniu
de activitate sau într-o anumită zonă geografică.
Limitele de expunere sau de concentrare reprezintă expunerea maximă
permisă faţă de un sigur client, companii din acelaşi grup sau un domeniu de
activitate. Aceste limite sunt importante mai ales pentru băncile de dimensiuni mici,
specializate pe acordare numai a numitor tipuri de credite şi care îşi desfăşoară
activitatea numai într-o anumită regiune geografică. În majoritatea statelor legislaţia
bancară prevede o limitare a expunerii faţă de un singur client sau un grup până la
un nivel de 10 – 25% din capitalul propriu.
Finanţarea entităţilor conexe sau din acelaşi grup implică un risc de credit
major. În cadrul categoriei companii conexe sau din acelaşi grup sunt incluse: băncile
„mamă”, acţionarii majoritari, companiile subsidiare şi companiile afiliate, precum şi
firmele deţinute de personalul de conducere a băncii. Aceste entităţi sau persoane
sunt pe poziţia de a exercita o anumită influenţă asupra politicilor şi deciziilor
bancare, în special asupra deciziei de creditare. Problema majoră care apare în acest
caz este dacă decizia de creditare a acestor entităţi are o bază raţională şi a fost
realizată în acord cu politicile şi procedurile standard de creditare, precum şi dacă
termenii creditului – valoarea principalului, costul creditului, scadenţa, nivelul
garanţiilor – sunt identici cu cei aplicaţi clienţilor obişnuiţi sau sunt mai avantajoşi.
Majoritatea autorităţilor de reglementare şi supraveghere au stabilit limite
privind finanşarea entităţilor conexe sub forma unui procent maxim din Fondurile
proprii de nivel 1 (Tier 1) sau din Fondurile proprii totale.
O altă dimensiune a concentrării riscului o reprezintă expunerea băncii faţă
de un domeniu de activitate sau faţă o regiune geografică. Acest tip de expunere
crează o anumită vulnerabilitate a băncii faţă de evoluţia unui anumit domeniu de
activitate sau faţă de situaţia economică dintr-o anumită regiune.
De asemenea în cadrul politicii de reducere a riscului de credit se pot încadra
şi tehnicile de transfer a riscului de credit către terţe părţi. Transferul riscurilor se
poate realiza prin următoarele modalităţi:
 prin asigurare;
 prin operaţiuni cu instrumente derivate;
 prin compensarea bilanţieră.
96
Transferul riscurilor este adecvat atunci când expunerea nu prezintă un grad
ridicat de predictibilitate sau atunci când amplitudinea pierderilor potenţiale
generate de factorii de risc de credit este mult prea mare pentru a putea fi suportată
de către bancă.
5.2.2 Analiza riscului de credit

Analiza riscului de credit poate fi realizată atât la nivelul unui singur credit sau
la nivelul întregului portofoliu de credite. Analiza riscului de credit la nivelul unui
singur client prezintă o dimensiune calitativă şi o dimensiune cantitativă. Etapele
urmate în analiza calitativă a riscului de credit la nivelul unui credit individual se
referă la obţinerea de informaţii legate de situaţia financiară şi la estimarea
eforturilor reale ale debitorului în vederea rambursării principalului şi plăţii dobânzii
aferente. Dimensiunea cantitativă a analizei riscului de credit constă în analiza atentă
a istoricului datelor financiare ale clientului şi proiectarea viitoarelor rezultate
financiare.
Pentru analiza riscului de credit la nivelul întregului portofoliu de credite este
utilă o analiză detaliată a structurii activelor deţinute de bancă, analiză care oferă o
imagine a profilului şi a domeniilor prioritare ale băncii, precum şi a riscurilor
potenţiale la nivelul întregului portofoliu. O astfel de analiză trebuie să ţină cont de
ce credite au fost acordate, cui au fost acordate şi pe ce perioadă.
Analiza portofoliului de credite presupune95:
 Realizarea unui sumar al tipurilor principale de credite acordate, care
să cuprindă detalii privind numărul de clienţi, maturitatea medie şi
rata medie a dobânzii percepute;
 Distribuţia portofoliului de credite pe baza unor caracteristici precum:
valuta creditului, scadenţa – termen scurt sau termen lung –, tipul
clientului – persoană fizică sau persoană juridică; entitate publică sau
privată;
 Tipurile de garanţii acceptate – guvernamentale, financiare, ipotecare
etc;
 Riscurile asociate creditelor acordate;
95
van Greuning, H., Bratanovic,S. (2009) – Analyzing banking risk. A framework for assessing
corporate governance and risk management, 3rd edition,, The World Bank, p. 171
97
 Analiza creditelor neperformante sau a celor care au presupus
rescadenţarea ratelor sau refinanţare;
 Evidenţierea creditelor acordate clienţilor cu o expunere agregată mai
mare de 5% din capitalul băncii;
 Evidenţierea creditelor către entităţile conexe sau din acelaşi grup.
Evaluarea riscului de credit impune şi analiza plasamentelor interbancare,
care reprezintă o componentă majoră a Activului unei bănci. Analiza acestei categorii
de active presupune stabilirea limitelor de credit în raport cu fiecare contrapartidă, a
gradului de concentrare şi determinarea metodei de reconciliere. Din perspectiva
managementului riscului de credit plasamentele interbacare trebuiesc abordate ca
orice alt tip de credit cu specificaţia că, datorită strictei reglementări a participanţilor
pe piaţa interbancară, riscul de credit asociat contrapartidelor este, sau ar trebui să
fie, mai redus.
De asemenea, în analiza riscului de credit trebuie să se ţină seama de
drepturile şi obligaţiile extra-bilanţiere, cum ar garanţiile, care pot prezenta un risc
de credit.
5.2.3 Clasificarea activelor şi constituirea provizioanelor de risc

Evaluarea calităţii portofoliului de credite deţinut de bancă este realizată
printr-un amplu proces de evaluare şi clasificare a tuturor creditelor componente ale
portofoliului şi este urmat de constituirea de provizioane în vederea acoperirii
pierderilor generate de riscul de credit. Obiectivul acestor operaţiuni este estimarea
probabilităţii apariţiei pierderilor generate de riscul de credit.
În conformitate cu standardele internaţionale96, creditele acordate de bănci
se clasifică în următoarele categorii:
 standard;
 în observaţie;
 substandard;
 îndoielnic;
 pierdere.
96
International Monetary Fund (2006) – Financial Soundness Indicators: Compilation Guide
98
Creditele sunt standard atunci când capacitatea debitorului de rambursare a
principalului şi a dobânzilor aferente este considerată a fi deplină; de cele mai multe
ori aceste credite au asociate garanţii sub forma certificatelor de trezorerie sau alte
titluri de stat, certificate bancare sau depozite bancare. Creditele în observaţie sunt
acele credite la nivelul cărora debitorul prezintă anumite potenţiale ameninţări de
nerambursare, care dacă nu sunt eliminate sau corectate, pot influenţa negativ
capacitatea debitorului de a-ţi onora datoria la scadenţă. Creditele sunt considerate
substandard atunci când capacitatea debitorului de rambursare a principalului şi de
plată a dobânzilor din surse primare – veniturile încasate – nu este deplină şi banca
trebuie să identifice sursele secundare – executarea garanţiilor, refinanţarea
creditului etc. – pentru acoperirea datoriei. Creditul este încadrat în categoria
îndoielnice atunci când prezintă aceleaşi caracteristici ca creditele substandard dar
recuperarea principalului şi a dobânzilor aferente nu este sigură. Posibilitatea
înregistrării de pierderi există dar încă nu este efectivă.
Un credit este considerat „pierdere” atunci când există certitudinea că nu pot
fi recuperate în totalitate sumele aferente principalului şi dobânzilor datorate de
client băncii.
Conform legislaţiei româneşti97, creditele acordate de bănci instituţiilor non-
bancare se clasifică în:
 standard – creditele existente în portofoliul unei bănci, acordate unui
client care înregistrează un serviciu al datoriei – capacitatea
debitorului de a-şi onora datoria la scadenţă exprimată ca număr de
zile de întârziere la plată de la data scadenţei – cuprins între 0-15 zile;
 în observaţie – creditele existente în portofoliul unei bănci, acordate
unui client care înregistrează un serviciu al datoriei cuprins între 16-30
zile;
 substandard – creditele existente în portofoliul unei bănci, acordate
unui client care înregistrează un serviciu al datoriei cuprins între 31-60
zile;
97
Regulament nr. 3 din 19.mar.2009 privind clasificarea creditelor şi plasamentelor, precum şi
constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit
99
 îndoielnic – creditele existente în portofoliul unei bănci, acordate unui
client care înregistrează un serviciu al datoriei cuprins între 61-90 zile;
 pierdere – creditele existente în portofoliul unei bănci, acordate unui
client care înregistrează un serviciu al datoriei de minimum 91de zile
ori s-au iniţiat procedurile judiciare de recuperare a creanţelor.
Creditele acordate de bănci altor instituţii de credit se clasifică în: credite
standard şi credite pierdere.
Sunt considerate credite neperformante creditele care nu generează venituri.
Pentru o mai bună comparabilitate a datelor, Fondul Monetar Internaţional
recomandă ca creditele şi alte active să fie clasificate ca fiind neperformante atunci
când se înregistrează restanţe de 90 de zile sau mai mult în plata ratelor
reprezentând principal şi/sau dobândă98. În categoria creditelor neperformante
trebuiesc incluse şi acele credite cu un serviciu al datoriei mai mic de 90 de zile dar la
care există indicii clare – falimentul debitorului – de nerambursare.
Rata creditelor neperformante, calculată ca raport între creditele şi dobânzile
restante şi total credite acordate, constituie un indicator privind calitatea activelor
deţinute de bancă şi exprimă eficienţa activităţii de creditare a băncii99.
Clasificarea creditelor este un instrument foarte important în managementul
riscului de credit şi este realizată periodic. În procesul de revizuire a clasificării
creditelor acordate de bancă trebuie să se ţină seama de standardele stabilite de
autorităţile de reglementare şi control, de serviciul datoriei şi de condiţiile financiare
specifice fiecărui client.
Clasificarea creditelor constituie baza necesară pentru determinarea nivelului
adecvat al provizioanelor de risc de credit. În determinarea nivelului adecvat trebuie
să se ţină seama de toţi factorii – calitatea proceselor şi procedurilor de acordare a
creditelor, rata istorică a creditelor neperformante, rata de creştere a creditării, rata
de recuperare a creditelor neperformante, mutaţiile şi trendul în domeniul bancar şi
la nivelul economiei în ansamblu – care influenţează capacitate de recuperare a
sumelor aferente creditelor acordate.
Procesul de adecvare a nivelului provizioanelor de risc de credit este
98
International Monetary Fund (2006) – Financial Soundness Indicators: Compilation Guide
99
100
influenţat de legislaţia naţională în vigoare, mai exact dacă constituirea acestor
provizioane este obligatorie sau opţională.
În România, băncile sunt obligate să constituie provizioane specifice de risc
de credit. Conform Regulamentului nr. 3 din 19 martie 2009 emis de Banca Naţională
a României, provizioane specifice de risc de credit reprezintă provizioanele care se
constituie de împrumutători în scopul acoperirii unor pierderi potenţiale din credite/
plasamente. Valoarea acestor provizioane depinde de categoria în care este încadrat
şi de moneda în care este denominat creditul. Coeficienţi de provizionare aferenţi
categoriilor de clasificare sunt prezentaţi în tabelul de mai jos:
Tabel nr 5.1 Coeficienţii de provizionare aferenţi categoriilor de clasificare
Tipul de credit Coeficienţii de provizionare

Credite înregistrate în valută sau Credite – altele decât
indexate la cursul unei valute, cele din coloana
acordate debitorilor persoane precedentă
fizice expuse la riscul valutar
Standard 0,07 0
În observaţie 0,08 0,05
Substandard 0,23 0,2
Îndoielnic 0,53 0,5
Pierdere 1 1
Sursa: Regulamentul BNR nr. 3 din 19.03.2009
Gestionarea creditelor clasificate în categoria „pierdere” se poate realiza în 2

modalităţi:
 menţinerea acestor credite în structura activelor deţinute de bancă
până ce sunt realizate toate demersurile de recuperare a sumelor
restante, fapt ce obligă banca să creeze şi să menţină un nivel ridicat
al provizioanelor de risc de credit;
 ştergerea creditelor clasificate în categoria „pierder” din structura
activelor deţinute de bancă, acest lucru determină diminuarea
provizioanelor de risc de credit.
101
5.2.4 Metode de cuantificare a riscului de credit
Mutaţiile care au avut loc în ultimele decenii în sectorul bancar au determinat
o schimbare totală a modului de management al riscului de credit, dar mai ales a
modului de cuantificare a acestuia. Astfel au fost dezvoltate noi tehnici şi
metodologii de cuantificare a riscului de credit, total diferite de tehnicile tradiţionale
care erau bazate pe datele contabile ale bănci şi clienţilor.
Metodele de cuantificare a riscului de credit pot fi clasificate în:
 metode tradiţionale: sistemele expert, sistemele de rating şi sistemele
de credit scoring;
 abordări moderne de management a riscului de credit: CreditMetrics,
PortfolioManager, CreditRisk+ şi CreditPortfolioView.
A. Metode tradiţionale de management a riscului de credit

1. Sistemele expert
În cadrul sistemelor expert decizia de creditare este luată de către ofiţerul de
creditare de la nivelul agenţiei bancare sau de la nivel central. Decizia de creditare se
bazează pe analiza unor caracteristici calitative şi cantitative ale potenţialului
debitor, iar calitatea deciziei privind creditarea depinde de expertiza, pregătirea,
calităţile profesionale şi personale ale ofiţerului de credit.
Majoritatea sistemelor expert se bazează pe analiza a 5 categorii de factori,
denumiţi şi cei 5C:
 Capitalul. Structura capitalului potenţialului debitor este foarte
importantă. Un debitor cu un nivel ridicat al indicatorului capital
propriu/ datorii prezintă un risc de credit mai scăzut decât un debitor
cu un nivel scăzut al acestui indicator, deoarece un nivel scăzut al
capitalului propriu indică faptul că debitorul nu va putea gestiona
eficient serviciul datoriei în cazul în care îi scad veniturile.
 Capacitatea. Se referă la capacitatea de rambursare a debitorului
determinată de volatilitatea veniturilor. Dacă ratele de rambursare
sunt periodice cu o anumită frecvenţă, iar veniturile sunt sezoniere
atunci riscul de credit este ridicat.
102
 Calitatea garanţiilor. Cu cât valoarea de piaţă a garanţiilor este mai
mare şi sunt mai uşor tranzacţionabile, cu atât riscul de credit este
mai redus.
 Condiţiile economice/ ciclul economic. Un factor important în
determinarea riscului de credit îl reprezintă situaţia macroeconomică
a economiei în care îşi desfăşoară activitatea debitorul şi, mai ales,
etapa ciclului economic în care se află şi caracterul ciclic sau anticiclic
al domeniului de activitate.
 Caracterul. Se referă la reputaţia de bun platnic sau nu a debitorului şi
se determină pe baza relaţiilor anterioare ale acestuia cu banca
respectivă sau cu alţi creditori.
Acestor factori li se asociază o anumită pondere, care poate diferi de la
debitor la debitor. Acest lucru face ca compararea deciziilor de creditare la nivelul
portofoliului de credite să fie relativ dificilă.
2. Sistemele de rating
Sistemele de rating constituie una dintre cele mai vechi metode de
management a riscului de credit şi constă în clasificarea creditelor în diferite
categorii în vederea adecvării capitalului de risc de credit. Instituţiile de credit şi
autorităţile de control şi supraveghere au dezvoltat sisteme de rating interne bazate
pe 5 – 10 categorii. Aceste sisteme de rating se aseamănă foarte mult cu sistemele
utilizate de agenţiile de rating în analiza şi evaluarea obligaţiunilor.
Adecvarea capitalulului de risc de credit se realizează prin însumarea
necesarului de capital de risc aferent fiecărei clase de credite. Necesarul de capital
de risc se estimează prin ponderarea valorii creditelor din categoria respectivă cu un
coeficient de risc. Un neajuns al acestei metode este faptul că nu se ţine seama de
gradul de diversificare al portofoliului de credite.
3. Sistemele de credit scoring

Sistemele de credit scoring sunt utilizate în analiza tuturor categoriilor de
credite, fie ele credite de consum, credite comericale sau credite imobiliare. Ideea de
bază a sistemelor de credit scoring constă în predefinirea unor categorii de factori
103
care influenţează probabilitatea de intrare în faliment a debitorilor şi utilizarea
acestor factori în crearea unui model cantitativ în vederea calculării unui scor. Scorul
obţinut poate fi interpretat în cazul anumitor sisteme de credit scoring ca fiind
probabilitatea de intrare în faliment, iar în cazul altora acest scor este utilizat în
vederea clasificării potenţialilor clienţi în diferite categorii.
În dezvoltarea şi implementarea sistemelor multivariate de credit scoring
sunt utilizate 4 metodologii100:
1) Modelul liniar;
2) Modelul logit;
3) Modelul probit;
4) Modelul analizei discriminant.
Cei mai utilizaţi factori luaţi în considerare în sistemele de credit scoring sunt
următoarele rate financiare: venituri/ active totale; capitalul circulant/ total active;
vânzări/ active totale; valoarea de piaţă a capitalului propriu/ total datorii.
Utilizarea acestor metode de management al riscului de credit s-a dovedit
viabilă în perioadele de creştere sau stabilitate economică, dar total ineficiente în
perioadele de crize financiare sau economice.
B. Abordări moderne de management a riscului de credit

Datorită faptului că Acordul de la Basel I privea riscul de credit individual şi nu
în ansamblu la nivelul întregului portofoliu de credite, instituţiile bancare şi-au
construit propriile modele de risc de credit care iau în considerare evoluţia în timp a
expunerii la riscul de credit, ratele de apariţie a factorilor de risc de credit şi
corelaţiile dintre aceştia. Principalul avantaj al acestor modele este că ele ţin cont de
efectele obţinute prin diversificarea portofoliului.
Principalele modele de management al riscului de credit dezvoltate şi
implementate de instituţiile de credit sunt:
1. Modelul KMV Credit Monitor;
2. Modelul CreditMetrics;
3. Modelul de macrosimulare CreditPortfolioView;
100
Saunders, A., Allen, L. (2002) - Credit Risk Measurement: New Approaches to Value at Risk and
Other Paradigms, Second Edition, p. 20
104
4. Modelul Credit Risk Plus.
1. Modelul KMV Credit Monitor
Ideea aplicării teoriei opţiunilor pentru evaluarea creditelor este întâlnită în
literatura de specialitate începând cu anul 1974 când a fost publicat articolul lui
Robert Merton „On the pricing of corporate debt: The risk structure of interest
rates”. Abordarea propusă de Merton a fost dezvoltată în mai multe direcţii, dar cel
mai cunoscut şi utilizat model de evaluare a creditelor bazat pe teoria opţiunilor este
modelul CreditMonitor dezvoltat de compania KMV. Acest model este un model cu
ajutorul căruia se calculează şi actualizează o estimare a probabilităţii de intrare în
faliment pentru companiile şi băncile listate pe o piaţă reglementată. Această
probabilitate este o funcţie de: structura capitalului firmei, volatilitatea
randamentului activelor firmei şi valoarea curentă a activelor firmei. Valoarea
probabilităţii de intrare în faliment specifică unei firme poate fi transpusă în orice
sistem de rating pentru a determina rating-ul echivalent al debitorului respectiv.
Inovaţia modelului CreditMonitor constă în faptul că analizează riscul de
credit bancar din perspectiva debitorului şi ia în considerare numai riscul de faliment.
Riscul de credit în această abordare este în mod esenţial determinat de dinamica
activelor firmei. Având structura capitalului firmei şi specificând procesul stochastic
pentru valoarea activelor firmei, se poate determina probabilitatea curentă de
intrare în faliment pentru orice orizont de timp.
Derivarea probabilităţilor de faliment efective este realizată în 3 etape:
 Determinarea relaţiei structurale dintre valoarea de piaţă a capitalului
propriu a debitorului şi valoarea de piaţă a activelor debitorului;
 Determinarea relaţiei dintre volatilitatea activelor şi volatilitatea
capitalului propriu al debitorului;
 Calcularea probabilităţii de intrare în faliment a debitorului.
Acest model prezintă şi anumite carenţe: nu poate fi aplicat decât în cazul
companiilor listate la bursă şi nu ia în calcul diferenţele de la nivelul garanţiilor sau a
altor caracteristici ale creditelor.
2. Modelul CreditMetrics
Modelul CreditMetrics a fost introdus în 1997 de JP Morgan şi reprezintă un
105
prim model de evaluare a riscului asociat instrumentelor financiabile ne-negociabile
– precum creditele bancare – bazat pe principiu Value at Risk (VaR). Acest model
este utilizat pentru evaluarea riscului portofoliului cauzat de modificări ale valorii de
piaţă a creditelor ca urmare a modificărilor intervenite la nivelul situaţiei financiare a
debitorilor (faliment, îmbunătăţire sau înrăutăţire a rating-ului).
Abordând riscul de credit la nivel de portofoliu, avantajele oferite de acest
model sunt:
 permite evaluarea în mod sistematic a riscului de concentrare faţă de
un client sau zonă geografică;
 permite evaluarea efectelor datorate diversificării portofoliului.
Cu ajutorul modelului CreditMetrics se poate estima riscul de credit al
portofoliului de credit prin determinarea volatilităţii portofoliului la finalul
orizontului avut în vedere cauzată de modificarea bonităţii debitorului.
Factorii generatori de risc de credit luaţi în considerare de modelul
CreditMetrics sunt:
 evoluţia rating-ului de credit;
 spread-ul de credit, pe baza căruia se reevaluează valoarea prezentă a
instrumentului de credit.
 corelaţia dintre factorii de risc.
Această abordare de cuantificare a riscului de credit este aplicată atât la
nivelul creditelor individuale cât şi portofoliilor de credite.
3. Modelul de macrosimulare CreditPortfolioView

Modelul CreditMetrics presupune că probabilitatea de intrare în faliment este
stabilă la nivelul tuturor categoriilor de debitori şi la nivelul tuturor fazelor ciclului
economic. Această ipoteză s-a dovedit empiric că nu este adevărată şi că evoluţia
portofoliilor de credite depinde de evoluţia economiei în ansamblu. Astfel au fost
create modele de management al riscului de credit care să ţină cont de factorii de
risc generaţi de ciclicitatea activităţii economice.
Compania McKinsey a propus un model econometric de macrosimulare –
Modelul CreditPortfolioView – care măsoară probabilitatea de intrare în faliment
luând în considerare variabile macroeconomice precum: nivelul cursului de schimb,
106
rata dobânzii, rata de creştere economică, rata şomajului, nivelul cheltuielilor
guvernamentale şi rata de economisire.
Ipotezele de lucru ale acestui model sunt:
 creşterea gradului de diversificarea permite reducerea probabilităţii
de apariţie a pierderilor;
 prin diversificare poate fi redus riscul de credit, dar nu poate fi
eliminat;
 riscul sistemic al portofoliului este determinat, în special, de situaţia
macroeconomică.
Modelul de macrosimulare trebuie privit ca un model complementar

modelului CreditMetrics pe baza căruia se pot elimina erorile generate de ipoteza
staţionarităţii probabilităţii de intrare în faliment.
4 Modelul Credit Risk Plus

Modelul Credit Risk Plus, dezvoltat Credit Suisse Financial Products,
implementează principiile şi metodele acturiale, specifice industriei asigurărilor, în
managementul şi cuantificarea riscului de credit. Acest model abordează fenomenul
falimentului şi rata de recuperare a creanţelor ca fiind exogene, fapt care implică
determinarea probabilităţii de intrare în faliment şi apariţia riscului de credit pe baza
datelor istorice.
Modelul Credit Risk Plus determină, pe baza datelor istorice privind
evenimentele de risc de credit de la nivelul portofoliului de credite şi a
caracteristicilor individuale ale fiecărui debitor şi corelaţia dintre instrumentele din
portofoliu, distribuţia pierderilor potenţiale la nivelul portofoliului pentru
următoarea perioadă.
Modelul este creat pornind de la următoarele ipoteze:
 pentru un credit, probabilitatea de faliment într-o anumită perioadă
este la fel ca în orice altă prioadă;
 numărul de falimente la nivelul unui portofoliu de credite şi clienţi
dintr-o perioadă este independent de numărul de falimente din altă
perioadă.
107
Principalele deficienţe ale modelului sunt: metodologia are ca ipoteză faptul
că nu există o relaţie între riscul de credit şi riscul de piaţă şi că expunerea pe fiecare
debitor este considerată constantă şi nu este influenţată de evoluţia viitoare a
riscului de credit şi a ratei de dobândă.
5.4. Riscul de credit în Acordul Basel II

Dacă Acordul Basel I îşi propunea ca obiectiv principal determinarea
capitalului necesar acoperirii riscului de credit utilizând o abordare de tipul
sistemelor de rating, în Acordul Basel II această cerinţă se extinde şi se impune
determinarea capitalului de risc aferent riscului de credit, riscului de piaţă şi riscului
operaţional.
În vederea estimării capitalului de risc de credit, Acordul Basel II recomandă
băncilor să utilizeze una dintre următoarele 3 metodologii:
 Abordarea standard – care implică o abordare bazată pe rating-uri
externe;
 Abordarea bazată pe rating-uri interne de bază;
 Abordarea bazată pe rating-uri interne avansată.
Aceste metode diferă nu numai prin metodologia de calcul, ci şi prin gradul
de complexitate al proceselor şi procedurilor de management al riscului de credit
impuse băncilor în vederea implementării acestor metode.
5.4.1. Abordarea standard

Abordarea standard este o dezvoltare a metodei prevăzute în Acordul Basel I.
Dacă metodologia de calcul al capitalului de risc de credit prevăzută în Acordul Basel
I impunea ca valoarea coeficienţilor de risc aferentă fiecărei categorii de active să fie
fixă, abordarea standard permite ca coeficienţii de risc aferenţi anumitor categorii de
active – precum creditele guvernamentale – pot lua valori variabile şi recomandă ca
rating-ul de risc să fie determinat de entităţi externe băncii.
În abordarea standard, ponderile sunt acordate în funcţie de tipul debitorului
(autorităţi publice, bănci, companii etc.) şi în funcţie de rating-ul acestora.
Cele mai importante categorii de debitori sunt:
 statele, inclusiv băncile centrale;
108
 autorităţi publice locale sau regionale;
 instituţii de credit internaţionale de dezvoltare;
 bănci;
 corporaţii.
Acordul Basel II permite încorporarea de către bănci în Abordarea Standard a
rating-urilor de credit făcute publice de agenţiile de rating – instituţii externe de
evaluare a creditelor – recunoscute de instituţiile naţionale de supraveghere.
În recunoaşterea companiilor/ agenţiilor de rating, autorităţile de
supraveghere utilizează următoarele criteriile de eligibilitate:
1. Nivelul de obiectivitate. Metodologia pentru stabilirea rating-urilor
trebuie să fie riguroasă, sistematică şi validată pe seama experienţei anterioare. De
asemenea, rating-urile trebuie să fie continuu reevaluate şi să reflecte modificările
survenite la nivelul situaţiei financiare a debitorului.
2. Gradul de independenţă. Agenţia externă de rating trebuie să fie
independentă şi să nu fie subiect al presiunilor de orice natură care pot influenţa
rating-ul.
3. Accesibilitatea şi transparenţa. Metodologia de determinare a
rating-ului şi rating-urile acordate trebuie să fie publice, disponibile tuturor
categoriilor de utilizatori.
4. Asigurarea resurselor. Compania de rating trebuie să aibă
suficiente resurse pentru a acorda rating-uri de calitate superioară. Evaluările trebuie
să se bazeze pe metodologii care combină abordările cantitative şi calitative.
5. Credibilitatea. Agenţiile de rating trebuie să facă dovada că la nivel
intern au dezvoltate proceduri interne care împiedică utilizarea nepotrivită a
informaţiei confidenţiale şi că analizele realizate sunt nepărtinitoare.
În multe state utilizabilitatea rating-urilor – calificative care se acordă în
funcţie de capacitatea de a-şi achita obligaţiile şi de istoricul debitorului – emise de
agenţiile de rating este limitată fie de către autorităţile de supraveghere, fie de faptul
că foarte puţini debitori – doar autorităţile publice şi marile corporaţii şi bănci – sunt
evaluaţi de agenţiile de rating.
Agenţiile de rating sunt entităţi specializate în analiza fundamentală a
debitorilor de pe piaţa instrumentelor de credit şi care determină riscul de
109
neachitare a obligaţiilor de către debitor, adică probabilitatea ca debitorul să nu
plătească la timp şi în totalitate ratele de dobândă şi să restituie principalul.
Principalele agenţii de rating la nivel internaţional sunt: Standard & Poor's
(S&P), Moody's şi Fitch. Aceste agenţii analizează debitorii de pe piaţa instrumentelor
de credit şi îi încadrează într-o anumită clasă de risc, căreia îi atribuie o anumită literă
de la AAA (sau Aaa) la D. Primele patru categorii, de la AAA (Aaa) până la BBB (Baa)
au asociate un risc scăzut de nerambursare a creditului, iar categoriile notate cu Ba,
B, Caa, Ca, C si D au asociat un risc mai ridicat de nerambursare a creditului.
Agenţiile modifică ratingul pentru o obligaţiune prin semnele „+” şi „–“ ( în
cazul Standard & Poor's şi Fitch) sau numerele 1,2,3 ( în cazul Moody's ). Agenţiile
pot îmbunătăţi („upgrade”) sau scădea ratingul („downgrade”) unei obligaţiuni sau a
unui emitent, ceea ce are un impact semnificativ asupra preţului obligaţiunilor emise
de acel emitent.
Este important de precizat faptul că agenţiile de rating se concentrează
asupra riscului înregistrării de pierderi ca urmare a unei neplăti sau a unei plăţi
întârziate. Ele nu cuantifică şi celelalte riscuri asociate instrumentelor de credit101.
Această abordare permite utilizarea instrumentelor financiare derivate pe risc
de credit, a garanţiilor şi a colaterizării pentru limitarea riscului de credit şi reducerea
cerinţelor de capital.
5.4.2. Abordările bazate pe rating-uri interne

Noile tipuri de abordări introduse prin Acordul Basel II permit băncilor să
utilizeze sisteme de rating interne în calcularea capitalului minim de risc de credit.
Cele două abordări diferă semnificativ de Abordarea Standard şi se bazează
pe informaţii generate intern în procesul de evaluare şi estimare a probabilităţii de
nerambursare a creditelor de către clienţi. Aceste modele se bazează pe următorii
factori de risc: probabilitatea de intrare în faliment, expunerea la risc şi rata de
recuperare a creditului.
Diferenţa între abordarea de bază şi abordarea avansată constă în modul în
care sunt estimaţi anumiţi factori de risc.
101
Prisacariu, M., Ursu, S., Andrieş, A. (2008) – Pieţe şi instrumente financiare, Editura Universităţii
„Al. I. Cuza”, Iaşi, p. 128
110
O bancă care utilizează Abordarea bazată pe rating-uri interne de bază
trebuie să determine doar probabilitatea de intrare în faliment a clienţilor. Pentru
verificarea corectitudinii valorii probabilităţii de intrare în faliment, banca trebuie să
folosească date relevante din ultimii 5 ani. Valoarea factorilor expunerea la risc şi
rata de recuperare a creditului este determinată şi calculată de autoritatea de
supraveghere.
În cazul Abordării bazate pe rating-uri interne avansată, băncile îşi calculează
cerinţele de capital de risc de credit pe baza propriilor modele, validate de instituţia
de supraveghere, estimând atât probabilitatea de intrare în faliment a clienţilor cât şi
expunerea la risc şi rata de recuperare.
Utilizarea abordărilor bazate pe rating-ul intern sau altfel spus bazate pe
metodologii proprii de estimare a anumitor componente ale riscului de credit face
obiectul autorizării şi reglementării de către autoritatea de supraveghere, iar în
cazuri clar precizate, băncile vor trebui să utilizeze în managementul riscului de
credit, pentru una sau mai multe dintre componentele sale, valori estimate de către
autoritatea de supraveghere.
O instituţie de credit poate utiliza propriile modele în vederea estimării
probabilităţii de intrare în faliment şi a ratei de recuperare a creditului doar dacă
îndeplineşte un set de criterii de reglementare prevăzut de autoritatea de
supraveghere pentru băncile care utilizează un sistem de management de risc de
credit bazat pe rating-uri generate intern.
O condiţie de bază pe care trebuie să o îndeplinească orice bancă ce doreşte
să implementeze o metodologie bazată pe rating-uri interne este faptul că sistemul
de cuantificare, management şi monitorizare a riscului de credit adoptat de bancă să
fie de tip sistem de rating. Aceasta deoarece sistemul utilizat trebuie să cuantifice
corect toate riscurile de credit asociate fiecărui credit individual din cadrul
portofoliului de credite şi riscul global al portofoliului de credite. Toate sistemele de
rating au la bază modele matematice şi statistice complexe pe baza cărora se pot
estima probabilitatea de intrare în faliment, expunerea la risc şi rata de recuperare a
creditului la nivelul fiecărui credit. Datorită complexităţii modelelor, a datelor şi
proceselor utilizate, sistemele de rating trebuie să fie foarte bine descrise şi
documentate astfel încât autorităţile de supraveghere să poată valida rezultatelor
111
modelului.
Pentru a putea oferi estimări corecte şi robuste care să constituie baza unor
decizii eficiente de management al riscului de credit, Comitetul de supraveghere
bancară de la Basel recomandă băncilor să dezvolte sisteme de rating cu minim 8
categorii de credite din punct de vedere al probabilităţii de intrare în faliment. Aceste
categorii trebuie să clasifice creditele de la credite cu o probabilitate foarte scăzută
de intrare în faliment către credite cu o probabilitate foarte ridicată de intrare în
faliment. Criteriile care stau la baza clasificării creditelor în aceste categorii trebuie să
fie plauzibile şi intuitive şi rezultatele clasificării să fie relevante atât pentru
managementul băncii cât şi pentru autorităţile de reglementare şi supraveghere.
Prin Acordul de la Basel II se solicită ca sistemul de rating să fie dinamic şi să
reflecte imediat noile informaţii cu privire la debitori şi să reestimeze ratingul
creditelor pe baza noilor informaţii. De asemenea sistemul de rating trebuie să ofere
informaţii necesare reestimării şi evaluării performanţei. Atât banca cât şi autoritatea
de supraveghere trebuie să fie capabile să evalueze eficienţa sistemului de rating prin
compararea valorilor realizate cu valorile estimate ale probabilităţii de intrare în
faliment, expunerea la risc şi rata de recuperare a creditului la nivelul fiecărui credit.
Evaluarea performanţei coroborată cu o monitorizarea permanentă
obligatorie a sistemului de rating poate şi trebuie să conducă la îmbunătăţirea
managementului riscului de credit
Comitetul de supraveghere bancară de la Basel, recunoscând diferenţele
dintre pieţe, metodologiile de rating, produsele şi practicile bancare la nivelul
diferitelor ţări, a lăsat la latitudinea organismelor de supraveghere naţionale
dezvoltarea procedurilor necesare pentru implementarea sistemului bazat pe rating-
uri generate intern.
Pentru a putea adopta oricare din cele 2 abordări bazate pe rating-uri interne,
orice bancă trebuie să facă dovada că a utilizat în ultimii 3 ani un sistem de
management al riscului de credit conform cu cerinţele impuse de autoritatea de
supraveghere. Astfel o bancă care doreşte să adopte Abordarea bazată pe rating-uri
interne de bază trebuie să facă dovada că a estimat în ultimii 3 ani probabilitatea de
intrare în faliment a clienţilor, iar o bancă care doreşte să adopte Abordarea bazată
pe rating-urile interne avansate trebuie să facă dovada că a estimat probabilitatea de
112
intrare în faliment, expunerea la risc şi rata de recuperare a creditului pentru cel
puţin ultimii 3 ani.
113
Capitolul 6 Riscul de piață
Riscul de piață este definit de Banca Naţionala a României şi prin Acordul
Basel II ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate
din cauza fluctuațiilor pe piață ale prețurilor, ratei dobânzii și cursului valutar.
Riscul de piaţă are 2 componente: riscul sistematic şi riscul specific. Riscul
sistematic, denumit şi risc nediversificabil, reprezintă riscul general de piaţă care
afectează toate activele şi toate pieţele financiare şi este cauzat de variaţia
principalilor indicatori macroeconomici – Produsul Intern Brut, rata inflaţiei, rata
medie a dobânzii, cursul de schimb etc – precum şi de alte variabile socio-politice –
situaţia politică, riscul de ţară, modificări legislative majore etc.
Riscul specific reprezintă riscul generat de evoluţia nefavorabilă a preţului
instrumentelor financiare individuale cauzate de factori specifici instrumentului
respectiv sau emitentului acestuia şi poate fi descompus în: risc sectorial – risc
specific sectorului de activitate de care aparţin instrumentele financiare respective; şi
risc specific intrinsec – determinat de modificările în starea economică a emitentului.
6.1 Factorii generatori de risc de piaţă

Riscul de piaţă reprezintă riscul ca banca să înregistreze o pierdere din cauza
modificările survenite în valoarea instrumentelor sau contractelor deţinute de bancă
cauzate de volatilitatea preţurilor instrumentelor cu venit fix, acţiunilor şi
instrumentelor financiare derivate pe rata dobânzii, cursurile de schimb sau pe
mărfuri.
Componentele principale ale riscului de piață sunt: riscul rate dobânzii, riscul
activelor financiare şi riscul valutar. Fiecare componentă a riscului de piaţă are
asociat un risc sistematic şi un risc specific.
Riscul de piaţă este asociat portofoliului de tranzacţionare al bănci, acest
portofoliu este format din instrumentele financiare deţinute cu intenţia fie de a le
tranzacţiona, fie pentru hedging-ul altor active deţinute pentru tranzacţionare
Riscul de piaţă apare ca urmare a activităţilor şi operaţiunilor desfăşurate de
către bancă, fie ele speculative sau specifice unui market-maker. În ultimele decenii
nivelul expunerii băncilor la riscul de piaţă a crescut semnificativ datorită procesului
de diversificare a operaţiunilor, serviciilor şi produselor oferite de bănci. Acest proces
114
a presupus desfăşurarea şi altor activităţi decât cele specifice funcţiei tradiţionale a
băncilor de intermediere financiară, precum activităţi de tranzacţionare a
instrumentelor financiare sau activităţi specifice market-makerilor.
Un prim factor generator de risc de piaţă îl reprezintă volatilitatea preţurilor
care se manifestă la majoritatea instrumentelor financiare deţinute de bănci în
portofoliul lor. Volatilitatea apare atât la nivelul pieţelor financiare dezvoltate, dar
mai ales pe pieţele financiare în curs de dezvoltare care au o lichiditate redusă.
Amplitudinea volatilităţii preţurilor de piaţă este influenţată de prezenţa instituţiilor
financiare de mari dimensiuni – fonduri de investiţii, companiile de asigurări,
fondurile de pensii – care îndeplinesc de multe ori rolul de market-makeri şi asigură o
lichiditate ridicată pe pieţele respective.
Băncile sunt obligate să realizeze periodic marcarea la piaţă a instrumentelor
deţinute în portofoliu astfel încât să reflecte modificările de preţ de pe piaţă.
Portofoliul de instrumente financiare deţinut de bănci este format în principal
din: instrumente de proprietate, instrumente cu venit fix şi instrumente financiare
derivate.
Deţinerea în portofoliu a unor instrumente de proprietate primare – acţiuni
comune, acţiuni preferenţiale, acţiuni convertibile, unităţi de fond –sau derivate –
contracte futures sau swap pe acţiuni – implică asumarea unui risc de a înregistra o
pierderea potențială cauzată de evoluția nefavorabilă a prețului acestor instrumente.
O evoluţie nefavorabilă a preţului înseamnă o scădere a preţului atunci când banca
are deschise poziţii long sau o creştere a preţurilor atunci când banca are deschise
poziţii short.
În cazul deţinerii de instrumente de credit (de datorie) primare – obligaţiuni,
obligaţiuni convertibile, instrumente ale pieţei monetare – sau derivate – forward
rate agreement, contracte swap sau opţiuni – se manifestă riscul ratei dobânzii care
reprezintă pierderea cauzată de evoluția ratei dobânzii. Nivelul acestor pierderi
depinde de senzitivitatea, durata până la maturitate medie şi nivelul ratei dobânzii
medii a portofoliului de instrumente de credit deţinut.
Deoarece deţin active şi pasive bancare denomitate în alte monede decât în
moneda naţională în care îşi ţin contabilitatea, băncile sunt supuse şi unui risc
valutar. Riscul valutar reprezintă pierderea potențială cauzată de modificarea valorii
115
activelor și pasivelor bancare determinată de fluctuațiile cursurilor de schimb.
6.2 Managementul riscului de piaţă
6.2.1 Managementul portofoliului de tranzacţionare
Prin natura sa riscul de piaţă necesită o atenţie permanentă şi o analiză

adecvată din partea managementului băncii. Prin Amendamentul la Acordul Basel I
pentru incorporarea riscului de piaţă din 1996, Comitetul de supraveghere bancară
de la Basel recomandă ca politicile de management al riscului de piaţă implementate
de bănci să prevadă minim 4 funcţii: Identificarea riscurilor de piaţă; Evaluarea
riscurilor de piaţă; Monitorizarea riscurilor de piaţă; şi Controlul/ reducerea riscurilor
de piaţă.
Politicile de management al riscului de piaţă trebuie să prevadă obiectivele
operaţionale şi normele interne ce trebuiesc implementate pentru a reduce impactul
riscului de piaţă asupra capitalului băncii. Normele interne bancare trebuie să
prevadă în primul rând restricţiile impuse de către autoritatea de supraveghere prin
cadrul legal prudenţial aplicabil. De asemenea normele interne trebuie să prevadă
modul de stabilire a valorii instrumentelor deţinute în portofoliu şi frecvenţa marcării
la piaţă a acestora.
Politicile de management a riscului de piaţă trebuie să prevadă limitele de
expunere pe anumite pieţe sau instrumente şi modul şi frecvenţa de evaluare şi
control al acestor poziţii. În stabilirea acestor limite trebuie să se ţină seama de
lichiditatea respectivelor pieţe şi capitalul de risc necesar. Băncile cu un portofoliu
tranzacţional şi de investiţii de dimensiuni mari trebuie să stabilească limite de
expunere şi la nivelul anagajaţilor – dealeri sau traderi. De asemenea , băncile
trebuie să stabilească limitele de expunere pe piaţa noilor instrumente financiare.
Inovaţiile financiare pot genera profituri superioare comparativ cu instrumentele
clasice, dar au asociat şi un risc de piaţă superior. Expunerea pe noi pieţe sau noi
instrumente trebuie re-analizată, monitorizată şi revizuită periodic în funcţie de
evoluţia acestora.
O altă modalitate de management al riscului de piaţă constă în stabilirea şi
116
crearea unor mecanisme de tip stop-loss. Astfel, normele interne trebuie să prevadă
momentul şi deciziile ce trebuiesc luate în cazul în care se manifestă riscul de piaţă şi
sunt înregistrate pierderi.
Dezvoltarea noilor tehnologiilor informaţionale permite un mai bun acces la
informaţii în timp real şi, în consecinţă, facilitează realizarea unui management
eficient al portofoliului de instrumente financiare. Programele informatice sofisticate
permit realizarea de simulări şi evaluarea riscului aferent tranzacţiilor pe pieţele
financiare, fapt care permite băncilor să realizeze tranzacţii – deschiderea de poziţii
pe pieţele instrumentelor financiare primare, dar mai ales derivate – şi să realizeze
un management optim al portofoliului de tranzacţionare şi a portofoliului
investiţional.
Scopul deschiderii acestor poziţii şi al creării portofoliului investiţional şi de
tranzacţionare îl constituie obţinerea unui profit cât mai mare prin asumarea unui
risc cât mai mic. Riscul de portofoliu reprezintă o problemă extrem de „delicată”
pentru fiecare investitor. Acest lucru este normal deoarece comportamentul
investitorilor pe pieţele financiare este determinat, în principal, de relaţia risc-
randament.
Cele mai cunoscute şi utilizate modele de selecţie a portofoliilor sunt
considerate a fi următoarele:
 Modelul de selecţiei a portofoliului optim dezvoltat de Harry
Markowitz102;
 Modelul evaluării activelor de capital (Capital Asset Pricing Model)
fundamentată în cadrul teoriei pieţei de capital prin lucrările lui
William Sharpe (1965), John Lintner (1965) şi Jan Mossin (1966)103;
 Forma modificată a modelului evaluării activelor de capital dezvoltată
de Fischer Black, Michael Jensen şi Myres Scholes104;
102
Markowitz, H.(1952) – Portfolio Selection, The Journal of Finance, March, 1952
103
Sharpe, W. (1964) – Capital Asset Prices, A Theory of Market Equilibrium Under Conditions of
Risk, Journal of Finance 19/3 (September 1964), 425–442; Lintner, J. (1965) – The Valuation of Risk
Assets and the Selection of RiskyInvestments in Stock Portfolios and Capital Budgets, Review of
Economics and Statistics 47/1 (February 1965), 13–37; şi Mossin, J. (1966) – Equilibrium in a Capital
Asset Market, Econometrica 35/4 (October 1966), 768–78
104
Black, F., Jensen, M., Scholes, M. (1972) – The Capital Asset Pricing Model: Some Empirical Tests,
în Jensen, M. “Studies in the theorz of capital markets”, New York, Praeger
117
 Modelul APT (Arbitrage pricing theory) introdus de Stephen Ross105.
Modelul de selecţiei a portofoliului optim dezvoltat de Harry Markowitz
permite determinarea unei modalităţi optime de plasare a capitalurilor şi permite
diminuarea gradului de risc în investiţiile financiare efectuate.
Markowitz a creat un model economico – matematic ce vizează
comportamentul subiecţilor pe pieţei financiare, incluzând pentru prima oară în
analiza financiară conceptul de risc. Modelul dezvoltat de el se bazează pe ipoteza că
că există o relaţie între riscul şi rentabilitatea unui activ financiar şi că diversificarea
portofoliului are ca efect reducerea riscului total al portofoliului, iar pentru
măsurarea riscului utilizează ca indicatori deviaţia standard sau varianţa.
Prin modelul său, Markowitz a oferit o bază de analiză a portofoliului de titluri
financiare şi de stabilire a optimului din punct de vedere financiar luând în
considerare evoluţiile rentabilităţilor individuale ale titlurilor şi riscul asociat
acestora. Cu ajutorul Modelului de selecţie a portofoliului optim, rentabilitatea
potenţială a unui portofoliu se calculează ca o medie aritmetică a rentabilităţilor
potenţiale ale titlurilor din care este compus portofoliul ponderată cu ponderea
fiecărui titlu în portofoliu, iar riscul asociat portofoliului calculat ca varianţa
rentabilităţii este o funcţie de varianţa fiecărui titlu, covarianţa dintre titluri şi
ponderea fiecărui titlu în portofoliu. Pe baza acestui model portofoliile de titluri
financiare se clasifică în portofolii eficiente şi portofolii ineficiente şi se poate
determina frontiera de eficienţă.
Modelul evaluării activelor de capital (CAPM) extinde teoria portofoliului
formulată de Markowitz şi dezvoltă un model care să permită evaluarea tuturor
activelor riscante. Acest model permite realizarea unei predicţii precise privind rata
sperată de rentabilitate a oricărui activ financiar.
Ipotezele pe baza cărora s-a fundamentat Modelul evaluării activelor de
capital sunt cele care definesc o piaţă perfectă, utilizate anterior de Markowitz, la
care se adaugă unele suplimentare106:
105
Ross, S. (1976) – The Arbitrage Theory of Capital Asset Pricing, Journal of Economic Theory 13
(1976) 341 -360
106
118
 raţionalitatea investitorilor şi aversiunea acestora faţă de risc, ceea ce
îi transformă pe aceştia în „investitori eficienţi Markowitz” care vor
selecta portofoliile situate pe frontiera eficientă, în funcţie de propria
lor funcţie de utilitate;
 divizibilitatea infinită a plasamentelor, semnificând posibilitatea
tranzacţionării oricărei părţi dintr-un activ sau portofoliu, ceea ce
permite reprezentarea grafică alternativelor de investiţii sub forma
unor curbe continue;
 absenţa impozitelor, taxelor şi a costurilor de tranzacţionare;
 absenţa inflaţiei (sau anticiparea corectă a ratei inflaţiei) şi a oricărei
modificări la nivelul ratei dobânzii;
 existenţa echilibrului pe piaţa de capital, ceea ce indică evaluarea
fiecărui titlu financiar în care se investeşte în raport cu nivelul său de
risc;
 omogenitatea anticipărilor investitorilor, fiecare dintre aceştia
estimând aceleaşi distribuţii de probabilitate ale rentabilităţilor
viitoare ale titlurilor;
 omogenitatea perioadei de previziune, semnificând existenţa pentru
toţi investitorii a unei singure (aceeaşi) perioade de investiţie (o lună,
trei luni, şase luni, un an etc.), dar cu precizarea că eventualele
diferenţe între investitori, în acest sens, ar necesita determinarea
unor măsuri ale riscului şi rentabilităţii care să fie consistente cu
respectivele orizonturi de investiţie;
 posibilitatea oferită investitorilor de a împrumuta şi de a se
împrumuta cu orice sumă de bani la rata dobânzii fără risc.
Principala inovaţie a Modelului de evaluare a activelor financiare o constituie
introducerea conceptului de activ fără risc în fundamentarea teoriei pieţei de capital.
Conceptul de activ fără risc a fost utilizat pentru prima oară de James Tobin 107 în
analiza corelaţiei dintre activele financiare şi aversiunea faţă de risc.
Modelul CAPM presupune că o anumită proporţie din riscul asociat unui
107
Tobin, J. (1958) – Liquidity preference as a behavior towards risk, Review of Economic Studies
26/1, 65-68
119
instrument financiar este risc sistematic, care afectează toate instrumentele
financiare şi nu poate fi eliminat prin diversificarea portofoliului. Cea de a doua
componentă a riscului, riscul specific, este generat de factori caracteristici
instrumentului respectiv sau generat de erori de management şi poate fi diminuat
sau eliminat prin diversificarea portofoliului de instrumente financiare.
Modelul de evaluare a activelor de capital este fundamentat pe concepţia că
măsura adecvată a primei de risc pentru un activ este dată de contribuţia acestuia la
riscul total al portofoliului108.
Black, Jensen şi Scholes au dezvoltat un model de evaluare a activelor
financiare care nu include conceptul de rentabilitate fără risc. Autorii acestui model
au arătat că acest model este compatibil cu forma standard a CAPM, dar că apar
diferenţe la nivelul ratei rentabilităţii în funcţie din perspectiva cui se realizează
evaluarea activelor: a debitorilor sau a creditorilor. Acest model relevă un fenomen
observabil în practică: este mai scump să te împrumuţi decât să acorzi un împrumut.
Analizele empirice au arătat că modelele de evaluare a activelor financiare
prezentau anumite deficienţe în estimarea şi diminuarea riscului. Astfel, pornind de
la cercetările lui Markowitz şi Sharpe, Stephen Ross stabileşte un model
multifactorial prin care realizează o legătură între rentabilitatea individuală a unui
titlul financiar şi o serie de factori macroeconomici care influenţează evoluţia
preţului acestuia. Componenta riscului explicată de aceşti factori reprezintă riscul
sistematic, iar partea ne-explicată este cauzată de factori specifici titlului respectiv.
În modelul iniţial nu erau specificaţi factorii de risc macroeconomici ce
trebuie incluşi în analiza randamentului unui titlu. Studiile ulterioare 109 au arătat că
cei mai importanţi factori macroeconomici care influnţează evoluţia preţului
instrumentelor financiare sunt: evoluţia cursului de schimb, rata inflaţiei şi
modificările la nivelul ratelor de dobândă de pe piaţă.
Deoarece teoriile pieţei de capital au arătat că oricât de mult diversificăm un
portofoliu nu putem să eliminăm riscul sistematic, metodele mai noi de management
al riscului de piaţă se bazează pe teoria privind evaluarea opţiunilor dezvoltată de
108
109
Roll, R., Ross, S. (1980) – An empirical investigation of the arbitrage pricing theory. Journal of
Finance, 35 (1980), 1073-1103
120
110
Fischer Black, Myron Scholes ţi Robert .Merton şi prin care se încercă asigurarea
împotriva mişcărilor nefavorabile la nivelul preţurilor de piaţă. Aceste noi abordări
introduc o serie de concepte precum reproducerea indicilor, imunizarea
portofoliului, produse structurate, titlurizarea creditelor, multiplicarea activelor sau
asigurarea creditelor.
6.2.2 Cuantificarea riscului de piaţă

Având în vedere că activitatea bancară a cunoscut ample mutaţii, în sensul că
portofoliul de instrumente financiare deţinute în scop investiţional sau tranzacţional
deţine o pondere din ce în ce mai mare în structura activelor bancare, şi că pieţele
financiare înregistrează o volatilitate crescândă, cuantificarea corectă şi în timp real
al riscului de piaţă este absolut necesară.
Din cauza faptului că portofoliul de tranzacţionare al băncilor este într-o
continuă schimbare, datorită tranzacţiilor zilnice realizate de brokerii şi traderii
băncii, şi fiindcă procesul de management al riscului de piaţă este foarte complex,
băncile trebuie să implementeze sisteme de măsurarea a riscului de piaţă eficiente.
În vederea cuantificării riscului de piaţă şi adecvării capitalului de risc de
piaţă, Comitetul de supraveghere bancară de la Basel recomandă băncilor
îndeplinirea următoarelor condiţii111:
 La nivelul băncii să fie creată o departament/ unitate independentă
responsabilă cu crearea şi implementarea sistemului de management
al riscului de piaţă. Acestă unitate de control trebuie să realizeze
rapoarte zilnice privind modelul de cuantificare a riscului de piaţă şi a
modului de respectare a limitelor de expunere.
 Managementul băncii trebuie să ia măsuri, în conformitate cu
recomandările făcute de unitatea de control, în vederea reducerii
expunerilor în cazul în care au fost depăşite limitele;
110
Black, F., Scholes, M. (1973) – The Pricing of Options and Corporate Liabilities, Journal of
Political Economy 81 (May–June 1973), 637–654; şi
Merton, R. (1974) – Theory of Rational Option Pricing, Bell Journal of Economics and Management
Science 4/1 ( June 1974), 141–183
111
121
 Sistemul de cuantificare a riscului de piaţă trebuie să fie integrat în
procesul continuu de management al riscurilor bancare. Acest sistem
trebuie ajustat şi revizuit pe baza testelor şi rezultatelor obţinute;
 Banca trebuie să realizeze şi să implementeze frecvent testări de tipul
stress-test în vederea obţinerii de informaţii utile îmbunătăţirii
managementului riscului de piaţă, mai ales cu privire la expunerea la
risc în cazul instrumentelor sau pieţelor unde se constată anumite
vulnerabilităţi;
 Implementarea unor procese prin care să se asigure respectarea de
către toţi angajaţii a politicilor, procedurile şi normelor bancare
privind activităţile de tranzacţionare.
Pentru o bancă este foarte important să evalueze şi să cuantifice corect riscul
de piaţă, astfel încât să poate gestiona eficient portofoliul de tranzacţionare în
vederea obţinerii unei rentabilităţi ridicate. Metodele de cuantificare a riscului de
piaţă sunt foarte diverse, întinzându-se de la calcularea poziţiei deschise nete sau
senzitivitatea instrumentelor financiare până la metode de tip VaR (Value-at-risk).
Metodele bazate pe determinarea senzitivităţii instrumentelor financiare
ajută la determinarea rentabilităţilor potenţiale şi a riscurilor de piaţă individuale la
nivelul fiecărui instrument financiar, dar nu ia în calcul corelaţiile dintr poziţiile nete
deschise. Aceste metode de cuantificare a riscului de piaţă abordează fiecare piaţă
pe care banca are poziţii deschise ca entităţi separate şi nu ţine cont de legăturile
dintre aceste pieţe şi astfel riscurile sunt cuantificate doar la nivel individual.
O abordarea mai cuprinzătoare ar trebui să estimeze riscul dintr-o
perspectivă globală, care să ţină cont de corelaţiile şi relaţiile de cauzalitate dintre
diferitele pieţe financiare şi că un anumit eveniment de pe o piaţă poate genera
mutaţii şi pe alte pieţe financiare. O soluţie potenţială pentru această problemă a
fost creată prin introducerea instrumentarului statistic în managementul riscului de
de piaţă şi dezvoltarea modelelor de tip Value at Risk (VaR).
Modelele Value at Risk (VaR) sunt modele de agregarea a riscurilor la nivelul
unui portofoliu şi reprezintă tehnici de modelare cu ajutorul cărora se cuantifică
expunerea agregată la riscul de piaţă şi se poate estima, cu o anumită probabilitate,
pierderea potenţială maximă a băncii generată de riscul de piaţă în perioada
122
următoare.
Modelul VaR este o modalitate de măsurare simplă şi concisă a pierderilor
potenţiale la nivelul portofoliului de instrumente financiare pe care le poate suferi o
banca din cauza riscului de piaţă. Ţinând cont de aceste caracteristic, această metodă
de cuantificare a riscului de piaţă este foarte utilă în: măsurarea şi compararea
nivelurilor de risc de piaţă înregistrate de diferite portofolii, compararea nivelurilor
de risc înregistrate de acelaşi portofoliu în momente diferite şi pentru comunicarea
acestor niveluri de risc către managementul băncii sau către autoritatea de
supraveghere112. O caracteristică importantă a abordării de tip VaR este faptul că
permite estimarea riscului agregat – valoarea la risc – a portofoliului actual pentru
perioadele următoare. Valoarea la risc este o măsură a pierderilor potenţiale la
nivelul întregului portofoliu şi nu doar la nivelul unui singur instrument deţinut în
portofoliu de către bancă. Cu ajutorul acestei metode se determină pierderea
potenţială maximă (de exemplu 1 milion RON) aferentă unui orizont de timp (de
exemplu 10 zile) cu o anumită probabilitae sau nivel de încredere (nivelul
recomandat de Comitetul de supraveghere bancară de la Basel este 99%).
Spre deosebire de modelele de cuantificare a riscului de piaţă care utilizează
indicatori precum varianţa sau abaterea standard a rentabilităţilo şi care utilizează
informaţii istorice privind rentabilităţile de piaţă şi care sunt utile doar dacă condiţiile
de piaţă şi strategia managerilor de portofoliu nu se modifică, abordarea de tip VaR
care este o metodă orientată spre viitor, bazată pe structura actuală şi nu trecută a
portofoliului, poate fi utilizată pentru identificare: posibilelor depăşiri ale limitelor de
expunere şi a apariţiei riscurilor neanticipate înainte ca pierderile să aibă loc.
În determinarea indicatorului Valoarea la risc sunt utilizate informaţii cu
privire la structura şi compoziţia portofoliului de instrumente financiare deţinut de
bancă, preţurile şi volatilitatea instrumentelor financiare şi factorii de risc. Aceste
informaţii trebuie să fie complete, să acopere toate componentele portofoliului de
instrumente – instrumente de capital, instrumente de credit şi instrumente
financiare derivate –, pentru a reflecta toate riscurile inerente activelor bilanţiere şi
extra-bilanţiere deţinute de bancă.
Pearson, N. (2002) – Risk budgeting. Portfolio Problem Solving with Value-at-Risk, John Wiley &
112
Sons, p. 4
123
Modelele de tip Value at Risk iau în considerare modificările potenţiale la
nivelul fiecărei poziţii din portofoliu determinate de apariţia factorilor de risc, ţinând
cont de probabilitatea de apariţie a acestor factori de risc. Aceste modificări
potenţiale sunt agregate la nivelul tuturor componentelor portofoliului de
tranzacţionare deţinut de bancă. Modul de calcul al Indicatorul valoarea la risc poate
fi calculat pe baza mai multor metodologii113:
 Abordarea simulărilor istorice – modificările potenţiale ale valorii
portofoliului de instrumente financiare se calculează pe baza
distribuţiei empirice istorice a apariţiei factorilor de risc. Un avantaj al
acestei metode este că nu face nicio presupunere în ceea ce priveşte
distribuţia rentabilităţii, în acest caz folosindu-se distribuţia empirică
obţinută din analiza datelor din trecut analizate.
 Abordarea varianţă – Covarianţă – este metoda cea simplă şi mai uşor
de implementat în calcularea indicatorului Valoarea la risc, ea
bazându-se pe estimări ale parametrilor modelului pe baza datelor
istorice privind volatilitate, coeficienţi de corelaţie şi randamentele
medii ale activelor. Această metodă presupune că distribuţia
rentabilităţilor activelor financiare din portofoliu este o distribuţie
normală şi că evoluţia rentabilităţilor urmează un proces de tip „mers
aleatoriu”.
 Metoda simulării Monte Carlo – determină distribuţia rentabilităţii
portofoliului pentru perioada următoare generând diferite scenarii
pentru factorii de risc consideraţi şi calcularea valorii portofoliului în
aceste condiţii. Metoda este mai flexibilă decât celelalte două metode
deoarece nu se bazează pe ipoteza de normalitate a distribuţiei şi
poate fi aplicată pentru toate tipurile de portofolii, însă necesită o
putere mare de calcul deoarece numărul scenariilor creşte
exponenţial cu creşterea complexităţii portofoliului şi a factorilor de
risc.
Valoarea la risc (VaR) este o încercare de a reprezenta printr-un singur număr
113
124
riscul total dintr-un portofoliu de active financiare. Caracterul concis al acestei
abordări reprezintă şi o limitare a modelului VaR – prin agregarea tuturor riscurilor se
pierd anumite informaţii cu privire la riscul de piaţă a portofoliului. Această limitare a
determinat dezvoltarea de metodologii privind descompunerea valorii la risc pentru
a se determina impactul/contribuţia fiecărei clase de instrumente financiare la riscul
global al portofoliului. Capacitatea de descompunere a valorii la risc în funcţie de
factorii de influenţă, face ca această abordare să fie utilă şi în managementul
portofoliului şi nu numai în cuantificarea riscului de piaţă.
Principalele deficienţe ale metodologiei Value at Risk sunt114:
 Valoarea la risc este calculată cu o anumită eroare de estimare;
 Valoarea la risc nu oferă informaţii cu privire la amploarea pierderilor
în cazul în care acestea nu se încadrează în intervalul de încredere;
 Valoarea la risc exprimă pierderea maximă pentru un anumit interval
de încredere şi nu pierderea maximă posibilă.
Aceste deficienţe pot fi eliminate prin utilizarea testelor de tip stress-test cu
ajutorul cărora se simulează performanţa portofoliului în condiţiile unor modificări
ample ale preţurilor de piaţă, a cursurilor de schimb şi a ratelor de dobândă. Testele
de tip stress-test presupun realizarea unui set de simulări prin care se analizează
efectele unor condiţii extreme de piaţă asupra portofoliului. Testarea la condiţii
extreme presupune 3 etape:
1. Simularea unor scenarii extreme – constă în simularea unor şocuri
extreme pe pieţele financiare, dar nu numai, care s+au întâmplat în
trecut sau nu au apărut niciodată, dar care ar putea să apară. Spre
exemplu: colapsul pieţelor financiare internaţionale, intrarea în
incapacitate de plată a unui stat membru G10, sistarea tranzacţionării
la London Stock Exchange sau NYSE pentru 15 zile, pornirea unui
război în Orientul Mijlociu etc.;
2. Determinarea pentru fiecare scenariu în parte a mutaţiilor la nivelul
preţurilor instrumentelor financiare şi estimarea noii valori a
portofoliului de tranzacţionare;
114
Apostolik, R., Donohue, C., Went, P. (2009) – Foundations of banking risk, John Wiley & Sons,
p.171
125
3. Crearea rapoartelor pentru fiecare scenariu în care să se evidenţieze
valoarea la risc şi componentele portofoliului (pieţe sau instrumente
financiare ) cele mai vulnerabile.
În condiţiile actualei crize economice, testarea la condiţii extreme a devenit o
componentă importantă a activităţilor de management al riscului de piaţă
implementate de bănci.
6.3. Riscul de piaţă în Acordul Basel II

Acordul Basel I reglementa numai riscul de credit şi nu facea referire la
adecvarea capitalului de risc de piaţă. În anul 1996 după consultări cu comunitatea
financiară intrnaţională, Comitetul de Supraveghere Bancară al Băncii Reglementelor
Internaţionale de la Basel a publicat un Amendamentul privind Riscul de Piaţă la
acordul din 1988 privind încorporarea capitalului de risc de piaţă în calculul cerinţelor
de adecvare a capitalului. Acest amendament a intrat în vigoare în 1997 şi a fost
preluat fără modificări esenţiale în Acordul Basel II şi vizează portofoliul de
instrumente financiare deţinute de bănci în vederea tranzacţionării.
Obiectivul acestui amendament a fost crearea la nivelul băncilor a unui
capital de risc care să diminueze pierderile înregistrate atât din poziţiile bilanţiere cât
şi din cele extrabilanţiere datorită evoluţiilor preţurilor activelor. Riscurile supuse
reglementărilor prevăzute de Amendamentul privind Riscul de Piaţă şi pentru care
trebuie constituit capital de risc sunt:
 Riscul asociat instrumentelor financiare derivate pe rate de dobânzi şi
instrumentele de proprietate deţinute de către bancă în portofoliul de
tranzacţionare;
 Riscul asociat instrumentelor financiare derivate pe cursul valutar şi
pe mărfuri deţinute de bancă.
Pentru cuantificarea cerinţelor privind capitalul de risc de piaţă,
Amendamentul privind Riscul de Piaţă a introdus două metode:
1. Abordarea Standard;
Calcularea cerinţelor de capital de risc de piaţă confor acestei abordări este
similară abordării standard aplicabilă adecvării capitalului de risc de credit şi constă
126
în aplicarea unui coeficient de risc tuturor activelor deţinute de bancă şi care sunt
supuse riscului de piaţă. Capitalul total de risc se obţine prin însumarea capitalului de
risc de piaţă aferent tuturor instrumentelor afectate de acest tip de risc.
Coeficienţii de risc aplicabil diferă în funcţie de tipul de instrument şi de riscul
asociat acestuia. Astfel, pentru instrumentele supuse riscurilor legate de cursul
valutar şi pentru instrumentele care au asociat un risc legat de evoluţia preţului
instrumentelor de proprietate se aplică un coeficient de risc de 8%, iar pentru
instrumentele supuse unui risc legat de preţul mărfurilor le este aplicat un coeficient
fix de 15%. Pentru calcularea capitalului de risc de piaţă în cazul instrumentelor
afectate riscul de dobândă se aplică un coeficient variabil în funcţie de maturitatea
instrumentului (de la 0,2% pentru instrumentele cu maturitatea mai mică de 3 luni
până la 12,5% pentru instrumentele cu maturitatea mai mare de 20 ani).
Această abordare nu ţine cont de gradul de diversificare a portofoliului de
tranzacţionare şi a portofoliului investiţional al băncii şi impune crearea de către
bancă a unui capital de risc de piaţă ridicat.
2. Abordarea bazată pe modelele interne;

Această abordarea permite ca băncile să calculeze capitalul de risc de piaţă pe
baza modelelor interne de management a riscurilor dezvoltate de bancă. Pntru a
putea utiliza această abordare băncile trebuie să îndeplinească o serie de criterii şi să
fie autorizată în prealabil de autoritatea de supraveghere. Autorităţile naţionale de
supraveghere pot autoriza o băncă în vederea utilizării abordării bazată pe modelele
interne în calculul capitalului de risc de piaţă dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
 Instituţia de credit are un număr suficient de mare de angajaţi
implicaţi în procesul de management al riscurilor;
 Operaţiunile de tranzacţionare, decontare şi control al riscului sunt
integrate;
 Modelul de agregare a riscurilor de piaţă este viabil şi corect
implementat;
 Banca efectuează stress testing pentru sistemul de management al
riscului în mod regulat.
De asemenea autrităţile de supraveghere pot solicita ca modelul de agregare
127
a riscurilor să fie mai întâi implementat, testat şi monitorizat o perioadă de timp pe
baza datelor reale de piaţă.
Băncile care adoptă această bordare calculează capitalul de risc de piaţă pe
baza metodologiei VaR. Modelul intern implementat trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii115:
 Valoarea la Risk (VaR) trebuie calculată zilnic;
 în calcularea VaR, trebuie utilizat nivel de relevanţă de 1 la sută;
 pentru calcularea VaR trebuie utilizat orizont de timp de 10 şedinţe de
tranzacţionare sau 2 săptămâni;
 perioada istorică de observare a preţului activului pentru calculul VaR
trebuie să fie de minimum un an;
 trebuie să utilizeze un set de date omogen, pe care trebuie să îl
actualizeze trimestrial;
 băncile trebuie să îndeplinească zilnic cerinţele de capital stabilite de
autoritatea de supraveghere.
Băncile care folosesc Abordarea bazată pe modelele interne pentru estimarea
capitalului de risc de piaţă trebuie să implementeze un program strict de testări la
condiţii extreme în vederea identificării evenimentelor sau a factorilor care pot
genera pierderi majore la nivelul portofoliului de tranzacţionare al băncii.
115
Gallati, R. (2003) – Risk management and capital adequacy, McGraw-Hill, p. 99
128
Bibliografie
1. Allen, F., Babus, A., Carletti, E. (2009) – Financial Crises: Theory and Evidence,
Wharton Financial Institutions Center, Working Paper Series, no. 15/2009
2. Allen, F., Bartiloro, L., Kowalewski, O. (2005) – The financial system of the EU-25,
în „Financial Development, Integration and Stability: Evidence from Central,
Eastern and South-Eastern Europe”, edit. Liebscher, K. ş.a., 2006, Edward Elgar
3. Allen, F. Carletti, E. (2006) – Mark-to-Market Accounting and Liquidity Pricing,
Wharton Financial Institutions Center, Working Paper Series, no. 15/2006
4. Allen, F. Carletti, E. (2008) – The roles of banks in financial systems, Wharton
Financial Institutions Center, Working Paper Series, no. 19/2008
5. Allen, F., Gale, D. (1997) – Financial Markets, Intermediaries, and Intertemporal
Smoothing, Journal of Political Economy, 105, 523-546
6. Allen, F., Gale, D. (2001) - Financial Contagion, Journal of Political Economy,
2001, (108), 1- 33
7. Allen, F., Gale, D. (2007) – An introduction to financial crises, Wharton Financial
Institutions Center, Working Paper Series, no. 20/2007
8. Allen, F., Santomero, A. (1998) – The theory of financial intermediation, Journal
of Banking and Finance, 21, 1461-1485
9. Andrianova, S., Demetriades, P., Shortland, A. (2006) – Government Ownership of
Banks, Institutions, and Financial Development, WEF Working Papers 0011, ESRC
World Economy and Finance Research Programme, Birkbeck, University of
London
10. Andrieş, Marius Alin (2008) – Theories Regarding The Banking Activity, Analele
Ştiinţifice ale Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" Iaşi, secţiunea Ştiinţe
Economice, Editura Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" Iaşi
11. Andrieş, Marius Alin (2008) – The Impact Of Monetary Policy On Economy,
Volumul Conferinţei Internationale „Competitivitate şi stabilitate în economia
bazată pe cunoaştere”, Craiova
12. Andrieş, Marius Alin (2008) – Monetary Policy Transmission Mechanism In
Romania - A Var Approach, Theoretical and Applied Economics, 11(528)
(supplement), pag. 250-260
13. Andrieş Marius Alin (2009) – The Functions of Financial Intermediation - A Survey,
Analele Universităţii Ovidius, Seria Ştiinţe Economice, 2009,
14. Andrieş Marius Alin, Cocriş Vasile (2009) – Comparative Analysis of the Efficiency
of Romanian Banks. In: POLOUCEK, S. and STAVAREK, D. (ed.) Structural and
Regional Impacts of Financial Crises. Silesian University, pp. 3-28
15. Andrieş Marius Alin (2009) – A comparative analysis of performance and
soundness indicators of the main Romanian banks, Analele Ştiinţifice ale
Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" Iaşi, secţiunea Ştiinţe Economice, pp. 45-70
16. Andrieş Marius Alin (2009) – What role have banks in financial crises?, Review of
Economic and Business Studies (REBS), nr. 3/2009, pp.149-160
17. Andrieş Marius Alin (2009) – Theories Regarding Financial Intermediation And
Financial Intermediaries – A Survey, The Annals of the Stefan cel Mare University
Suceava. Fascicle of The Faculty of Economics and Public Administration, nr
2(10),
129
18. Andrieş, A. (2010) – Performanţa şi eficienţa activităţii bancare, Editura
Universităţii "Al. I. Cuza", Iaşi
19. Apostolik, R., Donohue, C., Went, P. (2009) – Foundations of banking risk, John
Wiley & Sons,
20. Aven, T. (2008) – Risk Analysis: Assessing Uncertainties beyond Expected Value s
and Probabilities, John Wiley & Sons
21. Barbu, T. (2008) – Sisteme bancare comparate, Note de curs,
www.msbank.ase.ro
22. Barisitz, S. (2008) – Banking in Central and Eastern Europe 1980–2006, Routledge
international studies in money and banking
23. Barth, J., Caprio, G., Levine, R. (2006) – Rethinking bank regulation. Till angels
govern, Cambridge: Cambridge University Press.
24. Bătrâncea, I., Trenca, I. ş.a. (2008) – Analiza performanţelor şi riscurilor bancare,
Cluj Napoca,
25. Beck, T., Demirguc-Kunt, A., Levine, R., (2003) – Bank Concentration and Crises.
University of Minnesota Carlson School of Management Working Paper; and
World Bank Policy Research Paper No. 3041
26. Beck, T., Demirgüç-Kunt, A., Levine, R. (2007) – A New Database on Financial
Development and Structure, World Bank Economic Review
27. Beck, T., Levine, R., Loayza, N. (2000) – Finance and the sources of growth,
Journal of Financial Economics, 58, 261–300.
28. Benston, G., Smith Jr., C. (1976) – A Transactions Cost Approach to the Theory of
Financial Intermediation, Journal of Finance, American Finance Association, vol.
31(2), 215-31
29. Berger, A., Humphrey, D. (1992) – Measurement and Efficiency Issues in
Commercial Banking, în „Output Measurement in the Service Sectors”, editor
Griliches, Z., University of Chicago Press
30. Bhattacharya, S., Thakor, A. (1993) – Contemporary banking theory, Journal of
Financial Intermediation, 1993 - 3
31. Bhole, L. (2004) – Financial Institutions And Markets: Structure, Growth And
Innovations, Tata McGraw-Hill
32. Bikker, J., Bos, J. (2008) – Bank performance A theoretical and empirical
framework for the analysis of profitability, competition and efficiency, Routledge
International Studies in Money and banking, Taylor & Francis e-Library
33. Black, F., Jensen, M., Scholes, M. (1972) – The Capital Asset Pricing Model: Some
Empirical Tests, în Jensen, M. “Studies in the theorz of capital markets”, New
York, Praeger
34. Black, F., Scholes, M. (1973) – The Pricing of Options and Corporate Liabilities,
Journal of Political Economy 81 (May–June 1973), 637–654
35. Bonin, J., Wachtel, P., Hasan, I. (2004) – Privatization Matters: Bank Efficiency in
Transition Countries, William Davidson Institute Working Paper No. 679; BOFIT
Discussion Paper No. 8/2004
36. Bonin, J., Hassan, I., Wachtel, P. (2005) – Bank performance, efficiency and
ownership in transition countries, Journal of Banking and Finance 29, 31–53.
37. Boot, A., Thakor, A. (1997) – Financial System Architecture, The Review of
Financial Studies, Vol. 10, No. 3. (Autumn, 1997), pp. 693-733.
130
38. Bratanovic, S., van Greuning, H. (2004) – Analiza şi Managementul Riscului
Bancar, Evaluarea guvernanţei corporatiste şi a riscului financiar, Editura Irecson,
Bucureşti
39. Brealey, R., Myers, S. (2003) – Principles of corporate finance (7th ed.), McGraw-
Hill/ Irwin.
40. Bryant, R. (1987) – International financial intermediation, The Brookings
institution, Washington
41. Canals, J. (1997) – Universal banking, Oxford University Press
42. Casu, B., Girardone, C., Molyneux, P. (2006) – Introduction to Banking, Financial
Times Press
43. Căpraru, B. (2009) – Retail banking, Editura C.H.Beck, Bucureşti
44. Căpraru, B. (2009) – Banca centrală şi mediul Economic. Repere teoretice, evoluţii
şi analize, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi
45. Cerna, S. (1996) – Sistemul monetar şi politica monetară, Editura Enciclopedică,
Bucureşti
46. Cerna, S., Donath, L., Dima, B. (2004) – Central bank independence in Romania,
în- Central Banking in Eastern Europe, editori Healey, N., Harrison, B., Routledge
47. Cocriş, V., Chirleşan, D. (2007) – Management bancar şi analiza de risc în
activitatea de creditare, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi
48. Corduneanu, C. (2006) – Pieţe de capital. Teorie şi practică, Editura Mirton,
49. Crane, D., Bodie, Z., Perold, A. (1995) – The Global Financial System, Harvard
Business School Press
50. Dardac, N., Barbu, T. (2005) – Monedă, bănci şi politici monetare, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
51. Dardac, N., Basno, C., Costică I. (2001) - Piaţa primară a titlurilor financiare,
Editura Naţional
52. Dănilă, N. (2000) – Privatizarea băncilor, Editura Economică, Bucureşti
53. Dănilă, N., Anghel L., Dănilă, M. (2002) – Managementul lichidităţii bancare,
Editura Economică, Bucureşti
54. Dedu, V. (1999) – Gestiune bancară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
55. Degryse, H., Kim, M., Ongena, S. (2009) – Microeconometrics of banking:
methods, applications and results, Oxford University Press
56. Demirguc-Kunt, A., Levine, R. (1999) – Bank-Based and Market-Based Financial
Systems: Cross-Country Comparisons, World Bank Policy Working Paper No. 2143
57. Demirguc-Kunt, A., Levine, R. (2001) – Financial structure and economic growth :
a cross-country comparison of banks, markets, and development, The MIT Press
58. Dermine, J. (2009) – Bank valuation & value-based management, McGraw-Hill
59. Dewatripoint, M.,Tirole, J. (1994) – The prudential Regulation of banks,
Cambridge, MIT Press
60. Diamond, D. W. (1984) – Financial intermediation and delegated monitoring,
Review of Economic Studies, 1984, 51 (3): 393–414.
61. Dornescu, V. (2008) – Finanţarea investiţiilor, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza” Iaşi
62. Fama, E. (1980) – Banking in the theory of finance, Journal of Monetary
Economics, Elsevier, vol. 6(1), pages 39-57, January
131
63. de Fontnouvelle, P., DeJeus-Rueff, V., Jordan, J., Rosengren, E. (2006) – Capital
and Risk: New Evidence on the Implications of Large Operational Losses, Journal
of Money, Credit and Banking 38(7),1819-184
64. Freixas, X., Rochet, J.C. (2008) – Microeconomics of banking, 2nd ed. The MIT
Press,
65. Freixas, X., Parigi, B., Rochet, J. (2000) – Systemic Risk, Interbank Relations and
Liquidity Provision by the Central Bank, Journal of Money, Credit and Banking,
(32),611-38
66. Gallati, R. (2003) – Risk management and capital adequacy, McGraw-Hill
67. Goldsmith, R. (1969) – Financial Structure and Development, Yale University
Press.
68. Goodhart, C. (1988) – The Evolution of Central Banks, MIT Press
69. Gorton, G., Winton, A. (2002) – Financial intermediation, Wharton, The Wharton
Financial Institutions Center Working Papers, no.02-28,
http://fic.wharton.upenn.edu/fic/papers/07
70. Greenbaum, S., Thakor, A. (2007) – Contemporary Financial Intermediation, 2nd
ed. Elsevier Academic Press
71. van Greuning, H., Bratanovic,S. (2009) – Analyzing banking risk. A framework for
assessing corporate governance and risk management, 3rd edition, The World
Bank
72. Gurley, J., Shaw, E. (1960) – Money in the Theory of Finance, Brookings Institution
73. Halpern, P., Weston, J., Brigham, E. (1998) – Finanţe manageriale, Editura
Economică, Bucureşti
74. Heffernan, S. (2005) – Modern Banking, John Wiley & Sons Ltd
75. Howells, P., Bain, K. (2005) – The economics of money, banking and finance – A
European Text, Pearson Educational Limited
76. Howells, P., Bain, K. (2007) – Financial markets and institutions, 5th ed, Pearson
Education Limited
77. Ionescu, L. coord. (1996) – Fundamentele profesiunii bancare, Editura Economică,
Bucureşti
78. Isărescu, M.(2001) – Reflecţii economice, vol. I, Editura Expert Bucureşti,
79. Isărescu, M.(2006) – Reflecţii economice, vol. II, Editura Expert Bucureşti
80. Isărescu, M. (2003) – Spre o nouă strategie de politică monetară: Ţintirea directă
a inflaţiei, Disertaţie cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al
Universităţii din Craiova
81. Isărescu, M. (2003) – România: Sistemul bancar – prezent şi viitor. Prezentare
susţinută la FINFAIR-2003
82. Isărescu, M. (2004) – STRATEGIA 2025. Dezvoltarea durabilă a sectorului
financiar-bancar al României în perioada 2005-2025. Finanţarea marilor
proiecte, Prezentare la Sesiunea Finală privind "Strategia de Dezvoltare Durabilă
a României - Orizont 2025", organizat sub auspiciile Preşedintelui României,
Bucureşti, 4 noiembrie 2004
83. Isărescu, M. (2008) – Probleme ale politicii monetare într-o ţară emergentă. Cazul
României, Discurs susţinut la Academia Regală de Ştiinţe Economice şi Financiare
Barcelona
84. Isărescu,M. (2009) – Nu avem produse toxice în sistemul bancar românesc, Ziarul
Financiar, 6 februarie 2009
132
85. Jaba, E. (2002) – Statistica, ed. a 3-a, Editura Economică, Bucureşti
86. Jorion, P. (2001) – Value at Risk, second edition, McGrill
87. Kiriţescu, C., Dobrescu, E. (1998) – Băncile – mică enciclopedie, Editura Expert,
Bucureşti
88. Leland, H., Pyle, D. (1977) – Informational asymmetries, financial structure, and
financial intermediation. The Journal of Finance, XXXII(2), 371-387.
89. Levine, R. (2002) – Bank-Based or Market-Based Financial Systems: Which is
Better?, Journal of Financial Intermediation, (11), 398-428
90. Lintner, J. (1965) – The Valuation of Risk Assets and the Selection of Risky
Investments in Stock Portfolios and Capital Budgets, Review of Economics and
Statistics 47/1 (February 1965), 13–37
91. Manolescu, Ghe. (1997) – Moneda şi ipostazele ei, Editura Economică, Bucureşti
92. Markowitz, H.(1952) – Portfolio Selection, The Journal of Finance, March, 1952
93. Mayer, C. (1988) – New issues in corporate finance, European Economic Review,
1988, 32 (5): 1167–1183
94. Mengle, D. (2003) – Risk management as a process, în Field, P. (editor) ”Modern
Risk Management: A History”, London Risk Books
95. Merton, R. (1974) – Theory of Rational Option Pricing, Bell Journal of Economics
and Management Science 4/1 ( June 1974), 141–183
96. Merton, R. (1995) – A functional perspective of financial intermediation, Financial
Management, 1995
97. Merton, R., Bodie, Z. (1995) – A Framework for Analyzing the Financial System, în
„The Global Financial System: A Functional Perspective” editori Crane ş.a.,
Harvard Business School Press.
98. Meyendorff, A., Thakor, A. (2002) – Designing financial systems in transition
economies : strategies for reform in Central and Eastern Europe, The William
Davidson Institute, The MIT Press
99. Meyendorff, A., Thakor, A. (2002) – Financial System Reform in Emerging
Economies: The Case of Romania, în Designing financial systems in transition
economies : strategies for reform in Central and Eastern Europe, editor Anna
Meyendorff şi Anjan Thakor, The MIT Press
100. Mishkin, F. (2003) – The Economics of Money, Banking, and Financial
Markets, 7th ed., Addison-Wesley,
101. Mishkin, F., Eakins, S. (2006) – Financial Markets and Institutions, 5th Edition,
Pearson Addison Wesley
102. Molyneux, P., Altunbas, Y., Gardener, Y. (1997) – Efficiency in European
Banking, New York: JohnWiley and Sons
103. Moosa, I. (2007) – Operational risk management, Palgrave Macmillan,
104. Mossin, J. (1966) – Equilibrium in a Capital Asset Market, Econometrica 35/4
(October 1966), 768–78
105. Niţu, I. (2000) – Managementul riscului bancar, Editura Expert, Bucureşti,
106. Olteanu, A. (2003) – Management bancar, Editura Dareco, Bucureşti
107. Onofrei, M. (2004) – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti
108. Pearson, N. (2002) – Risk budgeting Portfolio Problem Solving with Value-at-
Risk, John Wiley & Sons
109. Prisacariu, M., Ursu, S., Andrieş, A. (2008) – Pieţe şi Instrumente Financiare,
Ed. Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi
133
110. Pyle, D.(1971) – On The Theory of Financial Intermediation. Journal of
Finance, Vol. 26, No. 3, 737–47.
111. Rădulescu, E.(1999) – Inflaţia, marea provocare, Editura Enciclopedică,
Bucureşti
112. Rochet, J.C. (2007) – Why Are there So Many Banking Crises?, Princeton
University Press
113. Rochet, J. C.,Tirole, J. (1996) – Interbank lending and systemic risk, Journal of
Money, Credit and Banking, 28 (4): 733–762
114. Roll, R., Ross, S. (1980) – An empirical investigation of the arbitrage pricing
theory. Journal of Finance, 35 (1980), 1073-1103
115. Ross, S. (1976) – The Arbitrage Theory of Capital Asset Pricing, Journal of
Economic Theory 13 (1976) 341 -360
116. Roubini, N., Bilodeau, J. (2008) – The Financial Development Index: Assessing
the World’s Financial Systems, în The Financial Development Report 2008,
http://www.weforum.org/pdf/FinancialDevelopmentReport/2008.pdf
117. Saunders, A. (1994) – Financial Iinstitutions Management: a Modern
Perspective (2nd ed.). Irwin.
118. Saunders, A., Allen, L. (2002) - Credit Risk Measurement: New Approaches to
Value at Risk and Other Paradigms, Second Edition, Wiley Finance
119. Scholtens, L., van Wensveen, D. (2003) – The Theory of Financial
Intermediation. (SUERF Studies 2003/1). Vienna: SUERF, Société Universitaire
Européenne de Recherches Financières.
120. Schroeck, G. (2002) – Risk management and value creation in financial
institutions, John Wiley &Sons
121. Sharpe, W. (1964) – Capital Asset Prices, A Theory of Market Equilibrium
Under Conditions of Risk, Journal of Finance 19/3 (September 1964), 425–442;
122. Smith, R., Walter, I. (1997) – Global Banking, Oxford University Press.
123. Spulbăr, C. (2008) – Management bancar, ed.a-II-a, Editura Sitech, Craiova
124. Stoica, O., Căpraru, B., Filipescu, D. (2005) – Efecte ale integrării europene
asupra sistemului bancar românesc, Ed. Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi
125. Stoica, M. (1999) – Management bancar, Editura Economică, Bucureşti
126. Şaguna, D., Raţiu, M. (2007) – Drept bancar, Editura C. H. Beck, Bucureşti
127. Tirole, J. (1993) – The Theory of Industrial Organization, Cambridge, MIT Press
128. Tobin, J. (1958) – Liquidity preference as a behavior towards risk, Review of
Economic Studies 26/1, 65-68
129. Turliuc, V(2002) – Politici monetare, Editura Polirom, Iaşi
130. Turliuc, V., Cocriş, V. (coord.) (2007) – Monedă şi credit, Editura Universităţii
Al. I. Cuza, Iaşi
131. Zaman, Gh., Geamănu, M. (2006) – Eficienţă economică, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti
132. Zăpodeanu, D. (2002) – Politici monetare, Editura Dacia, Cluj Napoca
133. Banca Naţională a României (2003 - 2008) – Rapoarte anuale,

http://www.bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx
134. Banca Naţională a României (2006 - 2008) – Raport asupra stabilităţii
financiare, http://www.bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx
135. British Bankers Association (1999) Operational Risk Management Study
134
136. Economic and Financial Committee (2001) – Report on financial crisis
management, European economy. Economic papers. No. 156. July 2001.
http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/publication908_en.pdf
137. International Monetary Fund (2004) – Romania: Selected Issues and
Statistical Appendix Series: Country Report No. 04/220,
http://www.imf.org/external/pubs/cat/longres.cfm?sk=17566.0
138. International Monetary Fund (2006) – Financial Soundness Indicators:
Compilation Guide,
http://www.imf.org/external/np/sta/fsi/eng/2004/guide/index.htm
139. International Monetary Fund (2006) – Inflation targeting and the IMF,
http://www.imf.org/external/np/pp/eng/2006/031606.pdf
140. World Economic Forum (2008) - The Financial Development Report 2008,
http://www.weforum.org/pdf/FinancialDevelopmentReport/2008.pdf
Legislaţie financiar-bancară:
141. Legea nr.312 din 28 iunie 2004 privind Statutul BNR
142. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.99 din 6 decembrie 2006 privind
instituţiile de credit şi adecvarea capitalului
143. Legea nr.227 din 4 iulie 2007 pentru aprobarea, completarea şi modificarea
Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.99 din 6 decembrie 2006
144. Ordonanta de urgenta nr. 25 din 18 martie 2009 pentru modificarea şi
completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile
de credit şi adecvarea capitalului (Monitorul Oficial, Partea I nr. 179 din 23
martie 2009)
145. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.98 din 6 decembrie 2006 privind
supravegherea suplimentară a instituţiilor financiare dintr-un conglomerat
financiar
146. Ordonanţa Guvernului nr.10/2004 privind procedura reorganizării judiciare şi
a falimentului instituţiilor de credit, cu modificările ulterioare
147. Legea nr. 83 din 21 mai 1997 pentru privatizarea societăţilor comerciale la
care statul este acţionar, cu modificările ulterioare
148. Legea nr.93 din 8 aprilie 2009 privind Instituţii financiare nebancare
149. Regulamentul nr.6 din 24 iulie 2002 privind regimul rezervelor minime
obligatorii (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.566 din 1 august 2002)
150. Rectificare din 28.08.2002 privind anexele nr. 1, 2 şi 3 la Regulamentul Băncii
Naţionale a României nr. 6, privind regimul rezervelor minime obligatorii
((Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.635 din 28 august 2002)
151. Circulara nr. 28 din 17.09.2003 pentru completarea Regulamentului nr.
6/2002 privind regimul rezervelor minime obligatorii (Monitorul Oficial al
României, Partea I nr.682 din 26 septembrie 2003)
152. Circulara nr. 9 din 30.04.2004 pentru modificarea şi completarea
Regulamentului Băncii Naţionale a României nr. 6/2002 privind regimul
rezervelor minime obligatorii (Monitorul Oficial al României, Partea I nr.416
din 10 mai 2004)
153. Circulara nr. 26 din 19.11.2004 pentru completarea Regulamentului Băncii
Naţionale a României nr. 6/2002 privind regimul rezervelor minime obligatorii
(Monitorul Oficial al României, Partea I nr.1140 din 2 decembrie 2004)
135
rezervelor minime obligatorii, precum şi pentru stabilirea ratelor rezervelor
minime obligatorii şi modificarea ratei dobânzii, plătită la rezervele minime
obligatorii constituite în dolari S.U.A. (Monitorul Oficial al României, Partea I
nr.141 din 16 februarie 2005)
rezervelor minime obligatorii (Monitorul Oficial al României, Partea I nr.636
din 17 septembrie 2007)
156. Regulamentul nr.1 din 30 martie 2000 republicat privind operaţiunile de piaţă
monetară efectuate de BNR şi facilităţile permanente acordate de aceasta
participanţilor eligibili (Monitorul Oficial, Partea I, nr. 84 din 1 februarie 2008)
157. Norma BNR nr.4 din 29 mai 1995 privind funcţionarea pieţei monetare
interbancare (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.126 din 22 iunie 1995)
158. Norma nr. 12 din 24.10.2008 pentru completarea Normei Băncii Naţionale a
României nr. 4/1995 privind funcţionarea pieţei monetare interbancare
(Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 28.10.2008)
159. Norma nr. 14 din 1.11.2007 pentru modificarea şi completarea Normei nr.
4/1995 privind funcţionarea pieţei monetare interbancare (Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 751 din 6.11.2007)
160. Circulara nr.3 din 1 februarie 2002 privind nivelul ratei dobânzii de referinţă a
Băncii Naţionale a României (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.100 din 5
februarie 2002)
161. Regulament nr. 18 din 17 septembrie 2009 privind cadrul de administrare a
activităţii instituţiilor de credit, procesul intern de evaluare a adecvării capitalului
la riscuri şi condiţiile de externalizare a activităţilor acestora
162. Regulament nr. 3 din 19.mar.2009 privind clasificarea creditelor şi
plasamentelor, precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor
specifice de risc de credit
136

Managementul Riscurilor Si A Performantelor Bancare v2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Managementul Riscurilor Si A Performantelor Bancare v2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MANAGEMENTUL RISCURILOR ȘI A

CAPITOLUL 1 ROLUL BĂNCILOR ÎN ECONOMIE.............................................................................. 4

1.1 TEORII PRIVIND EXISTENŢA BĂNCILOR..............................................................................................5

CAPITOLUL 2 ANALIZA PERFORMANȚELOR SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA............... 16

CAPITOLUL 3 SEMNIFICAȚIA ȘI CAUZELE RISCULUI BANCAR..................................................... 61

CAPITOLUL 4 RISCUL OPERAȚIONAL.............................................................................................. 74

CAPITOLUL 5 RISCUL DE CREDIT..................................................................................................... 91

CAPITOLUL 6 RISCUL DE PIAȚĂ.................................................................................................... 115

1.1 Teorii privind existenţa băncilor

1.2. Funcţiile băncilor

1.3. Rolul băncilor în sistemele financiare

2.1. Evoluţia sistemului bancar românesc după 1989

Începând cu anul 2001 se constată creşterea numărului băncilor private cu

Tabel nr 2.2 Participaţii străine la capitalul băncilor comerciale din România

Ponderea capitalului străin în sistemul bancar a crescut, iar băncile străine au

Sursa: BNR – RSF 2008

Numărul instituţiilor de credit Numărul unităţilor locale

Din datele prezentate în tabelul de mai sus se observă că sistemele bancare

Sursa: BNR – RSF 2009

Pe fondul incertitudinilor induse de criza globală, s-au produs mutaţii în

Tabel nr 2.7 Structura activelor instituţiilor de credit care operează în România

Din perspectiva surselor de finanţare a portofoliului de active se remarcă

Din punct de vedere al indicatorilor de eficienţă, sistemul bancar se clasează

Marja bancară netă Cheltuielile administrative / total active

Graficul nr 3.3 Nivelul indicatorilor de eficienţă la nivelul sistemelor bancare naţionale

Expunerea la risc a sistemului bancar poate fi evidenţiată şi prin evoluţia

Raport de solvabilitate Rata capitalului propriu (Capital propriu/total active)

Sursa: prelucrare dupa datele din BNR – RA 1998-2008

Graficul anterior prezintă evoluţia principalilor indicatori financiari, care au

Comparativ cu ţările din UE, sistemul bancar românesc are o rentabilitate

Şi în cazul indicatorului Rata rentabilităţii economice se constată un trend

Sursa: BNR – RSF 2009

Calitatea creditelor aflate în portofoliile băncilor româneşti se menţine la un

Sursa: BNR – RSF 2009

Gradul de acoperire cu provizioane a creditelor neperformante aflate în

Gradul de autofinanţare a băncilor româneşti, calculat la nivel agregat,

2.3. Analiza performanţei activității bancare la nivelul Băncii

2.3.1. Analiza indicatorilor privind calitatea activelor

unde: - RCN – rata creditelor neperformante (în procente);

unde: - GACN – gradul de acoperire a creditelor neperformante (în procente);

Rata de creștere a activelor se calculează pe baza următoarelor formule:

unde: - RCAT – rata de creștere a activelor totale (în procente);

Tabel nr 2.10 Analiza indicatorilor privind calitatea activelor

Sursa: calcule proprii

Din analiza indicatorilor privind calitatea activelor se observă că începând cu

2.3.2. Analiza indicatorilor privind adecvarea capitalului

unde: - RS – raportul de solvabilitate (în procente);

Fondurile proprii totale ale unei bănci pot fi structurate pe 2 componente:

unde: - RCP – rata capitalului propriu (în procente);

Tabel nr 2.11 Analiza indicatorilor privind adecvarea capitalului (%)

Sursa: calcule proprii

Analiza Raportului de solvabilitate relevă faptul că Banca Comercială Română

unde: - ROE – rentabilitatea capitalului propriu (în procente);

Conform lui van Greuning şi Bratanovic (2004), rentabilitatea activelor (ROA)

unde: - ROAE – rentabilitatea activelor totale (în procente);

Marja netă de dobândă se calculează după formula:

unde: - MND – marja netă de dobândă (în procente);

Din datele prezentate în tabelul de mai sus, se poate observa că la nivelul

2.3.4. Analiza indicatorilor privind lichiditatea

unde: - RIB – raportul interbancar (în procente);

2. Ponderea creditelor care poate fi calculată în raport cu: depozitele

Tabel nr 2.13 Indicatorii privind lichiditatea Băncii Comerciale Române

Evoluția indicatorilor de lichiditate prezentați în tabelul de mai sus ne arată că