Sunteți pe pagina 1din 28

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII

AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA: ȘTIINȚE ECONOMICE


DEPARTAMENTUL: FINANȚE ȘI BĂNCI

LUCRU INDIVIDUAL

CARACTERISTICA GENERALĂ ȘI
CLASIFICAREA OPERAȚIUNILOR BANCARE

A elaborat
studenta grupei con1703,

Coordonator

lect. univ.

Data prezentarii____________

Nota _________

Chişinău – 2017
CUPRINS

INTRODUCERE .............................................................................................................................................. 3

CAPITOLUL 1. APARIȚIA ȘI ESENȚA BĂNCILOR ............................................................................................. 4

1.1APARIȚIA ACTIVITĂȚII BANCARE ............................................................................................................. 4

1.2.ROLUL BANCILOR ÎN ECONOMIE ............................................................................................................ 5

CAPITOLUL 2. BĂNCI COMERCIALE .............................................................................................................. 7

2.1. STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A BĂNCILOR COMERCIALE .................................................................. 7

2.2. FUNCȚIILE BĂNCILOR COMERCIALE .................................................................................................... 13

2.3. OPERAȚIUNILE BANCARE SI CLASIFICAREA LOR .................................................................................. 19

2.4. CLASIFICAREA BĂNCILOR..................................................................................................................... 22

CONCLUZIE ................................................................................................................................................. 26

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................................. 27

ANEXE ......................................................................................................................................................... 28

2
INTRODUCERE
Momentul istoric al apariţiei băncilor marchează un pas major pentru ştiinţele economice.
Bancherul cu filiaţie din zarafi, manufacturieri sau mari proprietari, s-a văzut în situaţia de a
deţine bunuri, respectiv monede provenite din obligaţii faţă de terţi, şi aşa a constatat că vechiul
sistem de administraţie şi evidenţă simplă a propriilor bunuri nu mai corespunde. Necesitatea
considerării paralele a bunurilor, care acum nu mai erau în întregime proprii, ci aparţineau şi
terţilor, faţă de care se creau obligaţii speciale, a fost pasul necesar spre reprezentarea în partidă
dublă a patrimoniului, obiect al noii ştiinţe sau arte – contabilitatea.
Acesta este momentul istoric de apariţie a băncilor şi de dezvoltare a operaţiunilor
monetare şi a activităţii de gestionare a lor.
În general, termenul de ,,bancă” poate fi atribuit unui număr sporit de instituţii financiare,
de la băncile de economii până la conglomeratele financiare, sau de la mici organizaţii mutuale,
până la corporative de credit sau bănci comerciale [29, p.9].
Etimologia cuvântului bancă provine atât din franceza veche, cât şi din italiană, fiind
utilizat pentru a desemna ,,masa” sau ,,banca” deasupra căreia se realizau operaţiuni de schimb
al banilor şi ale căror origini trebuie căutate în urmă cu peste 2000 de ani. Operaţiunile de schimb
se realizau deasupra unei mese sau într-un mic magazin, într-un centru comercial, pentru a-i
ajuta pe călători să schimbe moneda străină în moneda locală [29, p.9].
În esenţă, o bancă poate fi definită ca o instituţie care mobilizează mijloace băneşti
temporar disponibile, finanţează şi creditează persoanele fizice şi juridice, organizează şi
efectuează decontările şi plăţile în cadrul economiei naţionale şi în relaţiile cu celelalte state,
în scopul de a obţine profit.

3
CAPITOLUL 1. APARIȚIA ȘI ESENȚA BĂNCILOR

1.1APARIȚIA ACTIVITĂȚII BANCARE

În ceea ce priveşte apariţia activităţii bancare şi, implicit, a băncilor, este de remarcat şi
opinia potrivit căreia apariţia activităţii bancare se regăseşte în Mesopotamia, unde apar şi
primele reglementări privind depozitele şi împrumuturile bancare [5, p.22].
O mare extindere o au în Grecia antică operaţiunile bancare efectuate la Atena, Delos şi în
alte cetăţi unde funcţionau bănci publice, activau zarafii, denumiţi şi trapezişti, după masa
(trapeza) pe care îşi desfăşurau afacerile în Agora, care au ridicat sedii în care au început a se
derula primele afaceri bancare, ce luau în considerare precepte strategice bazate pe ţinerea cu
promptitudine a conturilor, o reţea de corespondenţă bine organizată, stabilirea dobânzilor şi
operaţiuni nebancare, de strângere a impozitelor.
Pentru secolele XII-XIV ale Evului Mediu, este de remarcat revigorarea activităţii bancare
din Lombardia şi din nordul Italiei, unde embrionii de strategie bancară se concentrează pe
intensificarea operaţiunilor de schimb, pe promovarea de noi produse şi servicii, în mod deosebit
a cambiei, şi se trece la utilizarea termenilor de bancă şi bancheri.
O înflorire spectaculoasă înregistrează strategia bancară în perioada Renaşterii, odată cu
revigorarea băncilor publice în Italia şi Spania, cu intensificarea activităţii bancare de către unele
familii de bancheri renumite în Italia (Medici, Strozzi şi Chigi), în Anglia (Gresham), în
Germania (Fugge) şi în Franţa (Coeur), precum şi cu apariţia primelor burse la Anvers şi Londra.
Dezvoltarea bancară din secolele XVII-XVIII este impresionantă şi se regăseşte în
constituirea băncilor de emisiune – Banca Veneţiei (1637), Banca din Amsterdam (1609), Banca
Angliei (1694), Banca Statelor Unite ale Americii (1791), Banca Franţei (1800). Orientările
strategice se amplifică şi se diversifică, şi privesc: cotarea monedei băncii în raport cu moneda
oficială; eliberarea de certificate negociabile către depunători; operaţiuni de scontare şi
rescontare, activităţi de clearing.
Primele bănci, în accepţia modernă, le regăsim, cu o largă recunoaştere, în băncile italiene
din Veneţia (1171) şi Genova (1407), iar între băncile nordice: în Amsterdam (1609), Hamburg
(1619), Rotterdam (1635).
Forma modernă de organizare şi funcţionare a unităţilor bancare a fost prefigurată de
Banca din Amsterdam (1609), care elibera depunătorilor certificate negociabile exprimate într-
o monedă de cont proprie. Dar cea mai importantă instituţie bancară, care a reprezentat şi
continuă să reprezinte şi astăzi un etalon pentru activitatea bancară, a fost Banca Angliei,
înfiinţată în 1694, care a dobândit dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă.

4
Apariţia băncilor moderne este strâns legată de dezvoltarea comerţului cu cetăţile
îndepărtate şi acumularea capitalului monetar în special pe această bază, expresie a dezvoltării
producţiei manufacturiere şi a expansiunii generale a economiei. Legate de nevoile comerţului
şi desfăşurând principalele operaţiuni prin intermediul efectelor comerciale, în mod firesc,
băncile au primit atributul de comerciale.

1.2.ROLUL BANCILOR ÎN ECONOMIE

În epoca contemporană, locul, rolul şi importanţa băncilor în economie erau strâns legate
de calitatea lor de intermediar principal în relaţia economii-investiţii, relaţie hotărâtoare în
creşterea economică. Totodată, ele au calitatea de intermediari monetari a căror caracteristică
esenţială este posibilitatea de a realiza creaţie monetară, transformând active nemonetare
(cambii, obligaţii etc.) în monedă.
Băncile, în calitatea lor de intermediari financiari, au un rol dublu:
➢ emit propriile lor titluri, negociabile, în scopul mobilizării activelor monetare disponibile în
economie;
➢ achiziţionează titlurile emise de agenţii nebancari, plasând, astfel, o parte din resursele mobilizate.
În multe situaţii, agenţii nebancari emit propriile titluri, de regulă, după ce şi-au dovedit
solvabilitatea în relaţiile lor cu băncile.
În condiţiile economiei globale, este evidentă creşterea rolului şi importanţei băncilor în
economie. Aceasta, deoarece, în contextul accelerării dezvoltării sistemelor informaţionale şi de
comunicaţie, relaţiile financiare obţin independenţă şi fluenţă, fluxurile financiare care trec prin
bănci conduc la emanciparea unei reţele financiare mondiale formată din subsisteme bancare
regionale şi naţionale, astfel că interdependenţele, cândva numai materiale, dintre statele lumii
au început să capete şi o caracteristică monetară. Euromonedele, la rândul lor, nu mai depind
integral de starea economică a statului emitent; în schimb, evoluţia lor influenţează economiile
naţionale ale statelor prin care circulă.
Băncile reprezintă o componentă esenţială a oricărei economii moderne. Nu doar din
punctul de vedere al cifrei de afaceri (băncile sunt considerate de către autorităţile fiscale ca
făcând parte din categoria contribuabililor mari şi foarte mari), ci mai ales ca rezultat al aplicării
funcţiilor lor, instituţiile bancare sunt, în fapt, principalul finanţator dintr-o economie (prin
furnizarea creditelor), şi, de asemenea, sistemul circular al acesteia pentru transportul oxigenului
economiei, banii.
Din perspectivă managerială, băncile au ca rol principal obiectivul maximizării profitului,
în condiţii specifice ale activităţii de minimizare a riscurilor. Din această perspectivă, rolul unei
bănci în sistemul bancar este acela de competitor pe o piaţă reglementată în care concurenţa este
5
extrem de puternică, însă uşor cuantificabilă datorită sistemului general de raportări
informaţionale.
În literatura de specialitate regăsim opiniile diferiţilor autori cu privire la rolul, locul şi
importanţa băncilor în economie.
Astfel, Simion Claude prezintă băncile ca un „cerc ermetic închis, rămânând necunoscute
sau puţin cunoscute persoanelor din afara lor”. „Secretul bancar” mereu invocat de bancheri le
face şi mai ermetice. „Trebuie să faci parte din bancă şi nu să fii la bancă... pentru a putea
pătrunde dincolo de aparenţe” [5, p.38].
Ioan Trenca afirmă că aparatul bancar este un element tehnic al construcţiei
macroeconomice. În viziunea sa, activitatea bancară nu poate fi separată de activitatea
socioeconomică şi, în acest fel, aparatul bancar devine un element al strategiei generale de
dezvoltare a fiecărei ţări [5, p.38].
O definiţie mai cuprinzătoare a fost dată de C. Kiriţescu, şi anume: „Banca este o entitate
de stat sau particulară ale cărei funcţii principale sunt: atragerea mijloacelor băneşti temporar
disponibile ale clienţilor în conturile deschise ale acestora; acordarea de credite pe diferite
termene; efectuarea de viramente între conturile deschise la alte bănci; emiterea de instrumente
de credit; vânzarea-cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare” [5, p.39].
Necesitatea băncilor rezidă, deci, în alimentarea continuă a economiei cu capitaluri,
posibil de realizat, deoarece rotaţia de ansamblu a acestor capitaluri se soldează cu importante
sume temporar disponibile, care trebuie integrate în economie, orientate spre obiectivele
dezvoltării sale.
În condiţiile actuale, băncile apar tot mai mult ca intermediari financiari cu caracter
specific. Intermediarii financiari facilitează formarea capitalului direcţionând în mod eficient
fluxurile băneşti de la creditori la debitori. Serviciile financiare oferite de aceşti intermediari
permit coordonarea procesului acumulare - investiţii în scopul sporirii volumului total de resurse
alocate realmente procesului menţionat mai sus.
În mod tradiţional, aceşti intermediari financiari au fost băncile. În prezent, însă, servicii
,,bancare” sunt oferite şi de alte instituţii financiare (societăţi de asigurare) sau chiar societăţi
comerciale, firme de consulting şi management, producători de tehnică de calcul, firme de
software.
Actuala legislaţie din ţara noastră (Legea instituţiilor financiare nr. 550-XIII din 21.07.95)
defineşte societatea bancară ca ,,instituţie financiară care acceptă de la persoane fizice sau
juridice depozite sau echivalente ale acestora, transferabile prin diferite instrumente de plată, şi
care utilizează aceste mijloace total sau parţial pentru a acorda credite sau a face investiţii pe
propriul cont şi risc” [5, art.3].

6
Fiind instituţii cu un înalt grad de specializare în operaţiuni monetare dintre cele mai
diverse, băncile dispun de tehnici şi instrumente adecvate inducerii încrederii în operaţiuni
monetare şi a unui grad ridicat de certitudine a eficacităţii produselor monetare şi financiare,
astfel încât creează o psihologie cooperantă în relaţiile dintre posesorii de capitaluri (creditori)
şi beneficiarii acestora (debitori).
Ca instituţii specializate, băncile se ocupă de organizarea şi realizarea împrumuturilor,
obiectul lor de activitate fiind, în principal, gestionarea acestora, iar scopul final – obţinerea
profitului bancar.

CAPITOLUL 2. BĂNCI COMERCIALE

2.1. STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A BĂNCILOR COMERCIALE

7
Orice bancă are o structură organizatorică bine determinată. Din punct de vedere
funcţional, băncile îşi desfăşoară activitatea în condiţii similare societăţilor comerciale pe
acţiuni, cu unele trăsături specifice.
Conform Legii cu privire la instituţiile financiare, structura organizatorică şi administrarea
societăţilor bancare se stabilesc prin statutele proprii şi în baza legislaţiei în vigoare.

Structura organizatorică a băncii comerciale se determină prin următoarele:


➢ Stabilirea organelor de conducere. Organele de conducere sunt stabilite prin statutul băncii
comerciale, iar eventualele modificări în structura acestora trebuie consemnate şi în statutul
băncii.
➢ Aprobarea competenţelor organelor de conducere. Competenţa organelor de conducere este
stabilită prin lege şi este consemnată în statut. Pentru fiecare persoană numită în funcţia de
administrator sunt stabilite competenţele şi obligaţiile funcţiei deţinute.
➢ Nivelul de responsabilitate în efectuarea operaţiunilor. Fiecare structură organizatorică
răspunde de împuternicirile stipulate în statut. În cazul încălcării normelor, persoanele
respective sunt trase la răspundere.
În calitate de administratori ai băncii pot fi:
• membrii consiliului băncii şi ai comisiei de cenzori;
• preşedintele, vicepreşedinţii, contabilul-şef, precum şi alţi membri ai organului executiv;
• preşedintele filialei sau conducătorul altui sediu secundar, care este împuternicit să încheie
acte juridice în numele băncii;
• alte personae care sunt învestite să-şi asume obligaţii de sine stătătoare sau în comun cu alte
persoane în numele băncii.

Fiecare bancă comercială are următoarele organe de administrare:


✓ organul suprem de conducere – Adunarea generală a acţionarilor băncii;
✓ organul de conducere – Consiliul de administraţie;
✓ organul executiv – Comitetul de direcţie;
✓ organul de control – Comisia de cenzori.

✓ Adunarea generală a acţionarilor este organul suprem de conducere al băncii cu


rol deliberativ. Aceasta rezolvă problemele generale privind activitatea băncii şi este
reprezentată de toţi acţionarii băncii, la ea participând reprezentanţii persoanelor juridice, ai
statului şi persoanele fizice deţinătoare de acţiuni. Banca convoacă, o dată pe an, Adunarea

8
generală a acţionarilor, indiferent de alte adunări. Adunarea generală a acţionarilor poate fi
ordinară, anuală şi extraordinară.
Adunarea generală ordinară anuală a acţionarilor se întruneşte nu mai devreme de o lună
şi nu mai târziu de două luni de la data primirii de către organul financiar abilitat a dărilor de
seamă anuale ale băncii. Termenul de întrunire a Adunării generale extraordinare a acţionarilor
se stabileşte prin decizia organului care a convocat-o.
Adunarea generală extraordinară a acţionarilor se convoacă de către comitetul de
direcţie al băncii în temeiul deciziei consiliul de administraţie, luată: din iniţiativa consiliului de
administraţie; la cererea comisiei de cenzori sau a organizaţiei de audit, dacă aceasta exercită
atribuţiile comisiei de cenzori, la cererea acţionarilor care deţin, individual sau în grup, cel puţin
25% din acţiunile cu drept de vot, sau în temeiul unei hotărâri (încheieri) a instanţei
judecătoreşti.
✓ Consiliul de administraţie este organul de administrare a băncii, care supraveghează
activitatea ei, elaborează şi asigură aplicarea politicii băncii. El este subordonat Adunării
generale a acţionarilor. Membrii Consiliului de administraţie sunt aleşi de către Adunarea
generală a acţionarilor pe o perioadă de 4 ani şi este format din 6 membri. Membrii consiliului
pot fi realeşi de un număr nelimitat de ori. Adunarea generală a acţionarilor poate revoca
Consiliul de administraţie înainte de terminarea mandatului. Procedura şedinţelor consiliului
este stabilită în Regulamentul Consiliului de administraţie.
✓ Comitetul de direcţie este organul executiv al băncii, care organizează, conduce
şi răspunde de activitatea curentă a băncii, este subordonat Consiliului de administraţie şi
constă dintr-un număr impar de membri, dar nu mai puţin de 3 şi nu mai mult de 5 persoane,
desemnate pentru un termen de 4 ani. Membrii acestui comitet de direcţie pot fi realeşi de
un număr nelimitat de ori.
Comitetul de direcţie are următoarea structură:
 Preşedintele băncii răspunde de desfăşurarea în condiţii optime şi cât mai profitabile a întregii
activităţi a băncii;
 Vicepreşedinţii băncii îndeplinesc atribuţiile stabilite de preşedinte, coordonează şi
controlează direcţiile din centrală, filială, agenţii sau reprezentanţe care le-au fost repartizate,
iau măsuri şi răspund de activitatea acestora;
 Directorii departamentelor din centrală (filială) organizează şi răspund de întreaga activitate
a departamentului pe care îl conduc, în conformitate cu normele, regulamentele, ordinele,
instrucţiunile şi hotărârile organelor de conducere a băncii, răspund de folosirea raţională a
forţei de muncă, de calitatea muncii, de disciplina şi comportamenul salariaţilor;

9
 Preşedintele filialei sau conducătorul altei instituţii bancare secundare organizează şi
răspund de întreaga activitate a unităţii subordinate.
În cadrul structurii administrative a băncii mai pot fi organizate comitete care permit
luarea unor decizii la un anumit nivel şi tip de activitate. Asemenea comitete pot fi: comitetul
de administraţie a activelor şi pasivelor, comitetul de credit, comitetul de gestionare a riscurilor
etc.
Fiecare din aceste comitete îşi exercită activitatea în baza regulamentelor proprii, iar în
cazul apariţiei unor probleme ce nu pot fi soluţionate în baza regulamentelor corespunzătoare
comitetului, se face un cvorum în componenţa căruia se includ 3 membri ai comitetului care
încearcă să soluţioneze situaţia, însă atunci când aceasta nu poate fi soluţionată nici de către
cvorum, problema se trece sub competenţa Comitetului de direcţie.
✓ Comisia de cenzori este organul împuternicit să efectueze controlul activităţii
economico-financiare a băncii, să elaboreze procedurile interne ale băncii, precum şi cele
de evidenţă şi control.
De asemenea, funcţie a comisiei de cenzori este efectuarea unui control cel puţin o dată
pe an privind situaţia activităţii economico-financiare a băncii, după care acesta întocmeşte un
raport pe care îl prezintă Adunării generale a acţionarilor, astfel Comisia de cenzori se
subordonează Adunării generale a acţionarilor. Componenţa numerică a acestui organ este
constituită din 3 membri, care sunt aleşi pe o perioadă de 4 ani, cu dreptul de realegere.
Conform Legii cu privire la instituţiile financiare, băncile pot să-şi înfiinţeze filiale şi alte
reprezentanţe atât pe teritoriul Republicii Moldova, cât şi pe teritoriul altor state.
Structura reţelei de unităţi a băncilor ce-şi desfăşoară activitatea în Republica Moldova
este determinată astfel:
▪ centrala băncii;
▪ filiale;
▪ agenţii şi reprezentanţe
▪ Centrala băncii. Societăţile bancare, prin centralele lor, îndeplinesc funcţia de
coordonare a tuturor activităţilor ce se desfăşoară în filiale, agenţii şi reprezentanţe,
asigurând aplicarea corectă a legilor, hotărârilor şi a tuturor actelor normative ce
guvernează activitatea bancară. Centrala băncii desfăşoară o gamă largă de activităţi
financiare conform autorizaţiei (licenţei) deţinute.
▪ Filiala este o unitate distincă, juridic dependentă de bancă, ce desfăşoară toate tipurile
de activităţi financiare sau unele din ele. Bilanţul filialei este parte componentă a bilanţului
băncii comerciale. Filialele au autonomie gestionară şi operativă în limita componenţelor
atribuite de centrala băncii.

10
▪ Agenţiile reprezintă puncte de lucru ale filialelor, direct subordonate acestora. Ele îşi
realizează activitatea profesională sub supravegherea şi îndrumarea filialei, fiind unităţi
operative, înfiinţate pe baza criteriului acoperirii de clienţi şi efectuând predominant un
volum mare de operaţiuni, dar de valori mai mici. În general, la nivelul agenţiilor se
desfăşoară activităţi legate strict de relaţiile cu clienţii, gama operaţiunilor oferite fiind
mult mai redusă decât în cazul filialelor.
▪ Reprezentanţele bancare sunt organizate de către bănci în scopul efectuării operaţiunilor
concrete cât mai aproape de clienţi. Reprezentanţele bancare pot fi casele de schimb valutar,
casele de încasări şi plăţi serale, sau cu un program prelungit, casele deschise în scopul
efectuării transferurilor de bani peste hotare etc. Reprezentanţele sunt părţi componente ale
filialelor, ale agenţiilor sau chiar ale centralei societăţii bancare. Ele activează în baza tuturor
reglementărilor interne ale centralei societăţii bancare.
Filialele, agenţiile şi reprezentanţele sunt unităţi cu sarcini operative, neavând
personalitate juridică. În calitatea lor de unităţi operative, filialele, agenţiile şi reprezentanţele
execută operaţiunile bancare specifice societăţilor bancare, reglementate prin lege, în limita
competenţelor stabilite de centrala băncii, şi funcţionează în baza aprobării Adunării generale a
acţionarilor şi a consiliului băncii respective. Filialele, agenţiile şi reprezentanţele au relaţii
directe cu clienţii din raza lor de activitate (atât persoane fizice, cât şi juridice).
Băncile comerciale dispun de o structură organizatorică divizională, ilustrarea grafică a
structurii organizatorice fiind efectuată prin organigramă, care arată nivelurile de conducere şi
structurile de raportare. Gradul de control managerial corespunde piramidei organizaţionale
„înaltă”, respectiv, structura organizatorică are mai multe nivele de raportare.
Structura organizatorică a băncilor comerciale se aprobă de consiliul de administraţie în
funcţie de volumul şi direcţiile de activitate ale băncii, și poate fi modificată de consiliul de
administraţie la propunerea comitetului de direcţie sau din iniţiativă proprie.
Regulamentul „de organizare şi funcţionare” este cadrul general prin care banca operează
şi descrie structura organizatorică de bază, structura operaţională şi principalele atribuţii ale
băncii.
Sistemul bancar a apărut ca o necesitate a societăţii. Prin intermediul lui este realizată
acumularea mijloacelor băneşti şi distribuirea acestora sub diferite forme, sistemul bancar
executând funcţia de intermediar între agenţii economici.
Totodată, el reprezintă un ansamblu coerent de instituţii bancare, ce funcţionează într-o ţară,
răspunzând necesităţilor unei etape de dezvoltare social-economică [4, p.15].
Sistemul bancar al unei ţări cuprinde:

11
▪ cadrul instituţional – format din banca centrală (cu rol de coordonare şi supraveghere), bănci
comerciale şi alte instituţii financiare;
▪ cadrul juridic – format din ansamblul reglementărilor care guvernează activitatea bancară.
Cu toate că, aparent, modul de clasificare şi criteriile par a fi comune, în sistemele bancare
din diferite ţări apar nuanţe în abordarea problemei şi, prin urmare, există particularităţi distincte
de definire a unor anumite tipuri de bănci. Sistemul bancar este organizat având axă de referinţă
la banca centrală, care înfăptuieşte politica monetară, valutară şi cea de credit a statului, şi un
număr de bănci comerciale, bănci de afaceri, instituţii de credit specializate – uniuni de credit,
case de economii, organizaţii de împrumut, bănci ipotecare etc.
Sistemul bancar al Republicii Moldova include:
o Banca Naţională a Moldovei;
o Băncile comerciale.
Astfel, în prezent, în Republica Moldova, după analogia altor ţări: SUA, Marea Britanie,
Germania, Austria, este creat un sistem bancar de două niveluri.
Primul nivel îl constituie Banca Naţională a Moldovei, care este banca centrală. Ca un
organ unic de emisie a statului, Banca Naţională a Moldovei determină politica monetară,
creditară, valutară şi supraveghează ca ea să fie realizată, precum şi asigură un control viguros
asupra activităţii celorlalte bănci. Banca Naţională îşi prezintă dările de seamă numai în faţa
Parlamentului Republicii Moldova şi îşi înfăptuieşte activitatea sa în conformitate cu Legea
Republicii Moldova cu privire la Banca Naţională, fiind independentă, în acţiunile sale, de
organele executive. Banca Naţională a Moldovei este un organ independent faţă de Guvern,
persoană juridică autonomă, supusă nemijlocit Parlamentului. Activitatea sa este dirijată de
Consiliul administrativ al băncii.
Nivelul al doilea al sistemului bancar din Republica Moldova îl constituie băncile
comerciale, care realizează nemijlocit deservirea creditară şi de contare a întreprinderilor şi a
populaţiei. În afară de aceasta, băncile comerciale pot efectua şi alte operaţiuni bancare, ce nu
contravin legislaţiei în vigoare din Republica Moldova şi care sunt prevăzute în statutele lor.
Băncile din Republica Moldova sunt preocupate de atingerea standardelor bancare
internaţionale, în scopul recunoaşterii de către comunitatea bancară internaţională şi de către
clienţi, ca bănci cu un bun renume.
Există două documente deosebit de importante în care sunt precizate standardele privind
desfăşurarea activităţilor bancare. Primul document este Convenţia de la Basel, care abordează
problema capitalului bancar, iar al doilea document este intitulat A Doua Directivă de
Coordonare Bancară a Uniunii Europene, şi se referă la acordarea de licenţe băncilor.

12
2.2. FUNCȚIILE BĂNCILOR COMERCIALE

Băncile reprezintă cele mai importante instituţii financiare din economie, fiind atât
principala sursă de creditare pentru corporaţii, persoane fizice şi unităţi administrative, cât şi un
instrument important de realizare a politicii guvernamentale în vederea stabilizării economiei.
În prezent, băncile comerciale îndeplinesc o serie de funcţii, intrând în concurenţă cu alţi
competitori nebancari, după cum rezultă din schema următoare
[2, p. 14] .
societăţi de asigurări fonduri mutuale
şi fonduri de pensii

Băncile sub impactul


uniuni de credit şi puternic al Companii ipotecare şi
alte instituţii de competitorilor dezvoltatori
economii nonbancari imobiliari

firme de încasare a
brokeri şi dealeri de cecurilor, vânzători
titluri de credite mici;
companii financiare

Schema 4.1 Concurenţa băncilor cu intermediarii finaciari nonbancari


Sursa: [2, p. 14]
Din schema de mai sus rezultă că băncile funcţionează distinct de alte instituţii finaciare,
dar pot furniza servicii, în cadrul conglomeratelor financiare, împreună cu acestea.
Percepţia clienţilor faţă de bănci este legată de diversitatea produselor şi serviciilor pe care
acestea le oferă, ceea ce permite şi identificarea funcţiilor îndeplinite. În schema următoare este
redată varietatea funcţiilor îndeplinite de bănci în perioada actuală [2, p.15].

13
Funcţia de asigurare Funcţia de creditare Funcţia de plăţi şi
şi management al tranzacţii
riscului
Funcţii economice şi
Funcţia de brokeraj Funcţiile de economisire
pentru titluri băncilor

Funcţia de dezvoltare
a pieţei imobiliare
Funcţia de subscriere
de titluri
Funcţia de planificare
şi investiţii financiare

Funcţia de „marchant Funcţia de


banking” management al
numerarului (cash)

Schema 4.2. Funcţiile băncilor în economie


Sursa: [29, p.15].
Reunind funcţiile din schema de mai sus, putem formula concluzia potrivit căreia băncile
sunt instituţiile financiare care produc şi vând un management profesional al fondurilor atrase
şi care îndeplinesc o mulţime de funcţii economice. Succesul lor depinde de capacitatea de a
identifica cererea de servicii financiare, de a furniza aceste servicii în mod eficient şi de a le
vinde la preţuri competitive.
În ceea ce priveşte funcţiile băncilor comerciale, literatura de specialitate conturează mai
multe opinii referitoare la modul lor de prezentare, grupare, şi anume [5, p.42]:
I. Opinia potrivit căreia funcţiile băncilor se abordează din trei perspective, după cum urmează:
1. Din perspectivă managerială, funcţiile unei bănci constau, în esenţă, în:
▪ Funcţia de atragere şi protejare a resurselor financiare din mediul nebancar. În acest sens,
băncile oferă servicii de protejare a rezervelor populaţiei şi agenţilor economici, prin organizarea
unui sistem de protecţie costisitor (tezaure, casete de valori), asumându-şi responsabilitatea
pentru asigurarea securităţii acestor valori. De asemenea, băncile oferă clienţilor produse
fructificate sub formă de depozite menite a proteja din acest punct de vedere resursele financiare
ale acestora faţă de deprecierea provocată de inflaţie.
▪ Funcţia de intermediere financiară, care este de fapt esenţa obiectului clasic de activitate a
băncilor. Intermedierea financiară este o activitate instituţionalizată care analizează fondurile
de la cei care au surplus la cei care au deficit.
Pentru băncile comerciale, aceasta înseamnă că serviciile de credit şi depozit trebuie să
aibă preţuri corespunzătoare, accesibile şi convenabile pentru clienţi.

14
Băncile sunt în cadrul unui sistem economic intermediari de o importanţă deosebită, din
mai multe motive:
• ele sunt de departe cei mai importanţi intermediari financiari care operează în economiile
dezvoltate;
• pe parcursul activităţii de creditare, băncile creează bani; depozitele la vedere, care sunt un
pasiv pentru bancă, reprezintă o parte a masei monetare.
Procesul de intermediere presupune că băncile să garanteze deponenţilor de disponibilităţi
băneşti că îşi pot retrage sumele consemnate oricând doresc, fără restricţii sau condiţionări.
Băncile oferă piaţa pe care resursele temporar disponibile atrase din economie sunt
orientate spre zonele economice aflate în deficit temporar de resurse. Intermedierea financiară
are ca finalitate creditul (o adevărată instituţie economică ce stă la baza dezvoltării economice).
Creditul poate lua forma directă, activitatea de creditare a economiei nebancare ocupând în mod
normal o treime din totalul activelor unei bănci şi o jumătate din totalul activelor producătoare
de venituri. De asemenea, creditul poate lua forma finanţării prin achiziţionarea de titluri sau
prin efectuarea de plasamente interbancare.
Unii specialişti numesc această funcţie de intermediere bancară drept ,,funcţia distributivă
a creditului” [4, p. 90].
▪ Funcţia de transfer, prin care băncile asigură plăţile între entităţile economice din interiorul
ţării sau pe plan internaţional. Implicarea directă a băncilor comerciale în derularea plăţilor
este strâns legată de calitatea lor de intermediari financiari, respectiv de mobilizare a activelor
monetare disponibile şi de fructificare a lor, îndeosebi sub forma distribuirii de credite. Se
manifestă, de altfel, o relaţie de interdependenţă şi condiţionare între operaţiunile de plăţi şi
cele de creditare, calitatea deciziei de creditare şi capacitatea băncilor de a furniza economiei
lichidităţile de care are nevoie, fiind factori importanţi în funcţionarea sistemului de plăţi.
2. Din perspectiva politicii monetare a statului, băncile au următoarele funcţii:
▪ Funcţia de implementare a măsurilor de politică monetară elaborate de banca centrală.
Aceasta, în calitate de bancă a statului, reglementează şi coordonează băncile, în vederea
realizării obiectivelor sale de menţinere a stabilităţii monedei naţionale. De asemenea, în
virtutea responsabilităţii sale de bancă centrală, aceasta realizează supravegherea sistemului
bancar, atribut asociat funcţiei de reglementare prin care se face controlul implementării
măsurilor de politică monetară.
▪ Funcţia de asigurare a procesului investiţional. Prin diversele forme de creditare, băncile
asigură finanţarea proceselor economice dintr-o ţară, Finanţarea are loc direct în relaţia bancă-
client, sau indirect, pe de o parte, prin intermedierea asigurată de bănci pe piaţa titlurilor şi,
pe de altă parte, prin facilităţile acordate la depozitele celorlalte instituţii financiare care au

15
preluat o parte din funcţia de intermediere financiară (cooperativele de credit sau fondurile
mutuale).
▪ Funcţia de asigurare a fluxurilor financiare în economie. La nivel macroeconomic, băncile
reprezintă sistemul circulator al acesteia, de viteza cu care se desfăşoară plăţile în economie
depinzând în mare măsură ritmul de dezvoltare a unei ţări. Având în vedere că, prin
intermediul sistemului bancar, statul îşi asigură resursele bugetare (prin colectarea de la
clienţii bancari a taxelor şi impozitelor) şi într-o anumită măsură distribuirea acestora (sub
forma subvenţiilor directe), funcţionarea coerentă a sistemului de plăţi este determinantă
pentru realizarea macroechilibrelor bugetare.
▪ Funcţia statistică, băncile asigurând cea mai coerentă şi mai detaliată sursă informaţională
pentru autorităţile statistice naţionale. Dispunând de informaţiile financiare legate de clienţii
lor, băncile furnizează, prin diversele forme de raportare, o mare parte din informaţiile de
natură financiară ce conduc la elaborarea indicatorilor economici la nivel naţional.
Beneficiarul direct al informaţiilor bancare este, în primul rând, banca centrală, care
elaborează în baza datelor primite de la bănci, rapoarte centralizate la nivelul economiei
naţionale privind bilanţul masei monetare, balanţa de plăţi externe, rezerva monetară în
monedă naţională şi în valută.
▪ Funcţia de dezvoltare a zonei în care îşi desfăşoară activitatea. Spre deosebire de alte entităţi
economice, care au, prin obiectul lor de activitate şi prin modalităţile de realizare a acestuia,
o orientare spre produs, în sensul că, realizând produse şi servicii într-un loc, atrag clientela
spre acel loc, băncile „se duc acolo unde sunt banii”, adică îşi deschid unităţi în zonele de
interes economic, care sunt zone unde au loc tranzacţii economice generatoare de fluxuri
financiare sau zone în care previziunile se îndreaptă în această direcţie. Prezenţa unei bănci
într-o zonă este un semn de potenţial economic în creştere. De asemenea, prin activitatea de
creditare, băncile participă la realizarea acestei dezvoltări economice a zonei.
3. Din perspectiva relaţiilor financiare internaţionale, băncile comerciale asigură:
▪ Conectarea pe linie financiară a economiilor naţionale la circuitul economic mondial. Prin
intermediul sistemelor conturilor de corespondent, băncile asigură plăţile între entităţile
economice din diferite zone ale lumii. De asemenea, prin intermediul sistemului bancar, se
materializează relaţiile unei ţări cu organismele financiare internaţionale, pe linia finanţărilor
sau participării la programe internaţionale de dezvoltare.
▪ Participarea la fluxurile financiare internaţionale, realizarea unei integrări informaţionale a ţării,
precum şi posibilităţi pentru atragerea de resurse pe piaţa naţională. Pe de o parte, implicarea
financiară a băncilor în procesul de transfer (prin emiterea de acreditive sau de scrisori de garanţie)
şi, pe de altă parte, participarea lor la programele de finanţare internaţională private, sub formă de

16
credite în participaţie sau de linii de credit internaţionale, asigură finanţări de proiecte economice
la nivelul entităţilor economice din ţară. În acelaşi timp, urmărindu-şi propriile interese privind
realizarea de profituri, în special băncile ce dispun de capacitate financiară participă, la rândul lor,
la finanţări externe, fie direct, fie prin achiziţionarea de titluri de pe piaţa internaţională;
II. Opinia potrivit căreia funcţiile băncilor comerciale se grupează în funcţii tradiţionale şi
funcţii neconvenţionale [5, p.54].
Funcţiile tradiţionale ale băncilor comerciale sunt:
- acceptarea de depozite;
- contractarea de credite, operaţiunile de factoring şi scontarea efectelor de comerţ, inclusiv
forfetare;
- emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit;
- plăţi şi decontări;
- leasing financiar;
- transferuri de fonduri;
- emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;
- tranzacţii în cont propriu al clienţilor cu: instrumente monetare negociabile (cecuri,
cambii, bilete la ordin, certificate de depozit), instrumente financiare derivate, metale
preţioase;
- intermedierea în plasamentul valorilor mobiliare şi oferirea de servicii legate de acestea.
Funcţiile neconvenţionale ale băncilor comerciale sunt:
▪ Funcţia de redistribuire; băncile comerciale îndeplinesc această funcţie cvasifiscală prin
câteva pârghii, astfel:
- pe calea dobânzilor practicate la resursele atrase de la persoanele fizice şi juridice (dobânzi
pasive) şi a celor percepute pentru creditele acordate clienţilor (dobânzi active), băncile
realizează, în fapt, o redistribuire între cei care economisesc şi cei care împrumută;
- prin intermediul marjei de dobândă, înţeleasă ca diferenţă între dobânda percepută la credite
şi cea bonificată la resursele atrase de la clientelă, băncile realizează, de asemenea, o
redistribuire a resurselor, de data aceasta între diferite categorii de împrumutaţi;
- în sfârşit, băncile mai contribuie la o redistribuire de resurse pe calea cotizaţiilor anuale plătite
la Fondul de Garantare a depozitelor în Sistemul Bancar, de data aceasta de la o bancă la alta,
de la cele performante către cele administrate defectuos, care intră în încetare de plăţi şi ai
căror depunători, persoane fizice, trebuie plătiţi în limita plafonului de garantare stabilit din
contribuţia celorlalte bănci.

17
▪ Funcţia de derulare pe care o practică băncile performante din sistem, care în urma unor
licitaţii şi selecţii interne şi internaţionale dobândesc dreptul de a derula o serie întreagă de
programe guvernamentale ori finanţate de Uniunea Europeană.
III. Opinia potrivit căreia băncile îndeplinesc funcţii în cadrul procesului de intermediere, cum
ar fi:
▪ constituirea de resurse financiare, prin atragerea resurselor financiare temporar disponibile
ale agenţilor economici, persoanelor fizice sau statului, deponente, care doresc să obţină
venituri dintr-o anumită dobândă;
▪ distribuirea disponibilităţilor băneşti suplimentare, prin plasarea acestora spre fructificare, în
principal prin acordarea de credite agenţilor economici sau persoanelor fizice, pe diferite
termene;
▪ creaţia monetară, funcţie ce constă în emiterea şi punerea în circulaţie atât a monedelor de
hârtie şi monedelor divizionare (băncile centrale), cât şi a monedelor de cont, în vederea
asigurării funcţionării normale a circuitelor economice dintr-o economie, ceea ce contribuie
astfel la formarea masei monetare;
▪ emiterea de titluri negociabile în vederea mobilizării activelor monetare disponibile în
economie;
▪ centrul de efectuare a plăţilor, care asigură mecanismul de funcţionare a plăţilor pentru
susţinerea dezvoltării economice, prin efectuarea de viramente din contul clienţilor sau de
plăţi în numerar;
▪ deţinerea de informaţii şi ţinerea de evidenţe certe asupra mişcărilor de fonduri şi valute.
IV. Opinia potrivit căreia băncile îndeplinesc funcţii, ca:
▪ Funcţia de depozit, care constă în:
- efectuarea de operaţiuni de depozit la vedere şi la termen, în cont cu numerar şi cu titluri,
constând în atragerea resurselor băneşti de la persoane fizice şi juridice, în vederea păstrării şi
fructificării lor;
- efectuarea de operaţiuni de depozitare şi trezorerie pentru obiecte de valoare aflate în
proprietatea persoanelor fizice şi juridice.
▪ Funcţia de investiţii, şi anume:
- acordarea de credite în lei şi în valută persoanelor fizice şi juridice din ţară şi din străinătate;
- participarea în calitate de acţionar la înfiinţarea unor instituţii bancare sau nebancare în ţară
sau în străinătate;
- achiziţionarea de active financiare în nume propriu.
▪ Funcţia comercială, în cadrul căreia:

18
- se realizează încasări şi plăţi în valută şi în lei, generate de activităţi de export, import, prestări
de servicii şi turism intern şi internaţional, operaţiuni cu caracter financiar;
- cumpără şi vinde, în ţară şi în străinătate, valută, efecte de comerţ exprimate în lei şi în valută;
- efectuează operaţiuni de scontare şi rescontare a efectelor de comerţ;
- efectuează operaţii de schimb valutar şi operaţii de arbitrajare pe pieţele monetare
internaţionale pe cont propriu sau în numele clienţilor;
- participă la tranzacţii externe financiare de plăţi şi de credit, încheie cu bănci şi instituţii
financiare străine angajamente şi convenţii de plăţi;
- emite efecte de comerţ: bilete la ordin, cambii sau trate, cecuri în favoarea unor beneficiari
din ţară şi din străinătate;
- efectuează operaţiuni de vânzare-cumpărare şi alte operaţiuni cu titluri emise de stat;
- prestează servicii bancare, expertizare tehnică, economică şi financiară a diferitelor proiecte,
acordă consultanţă şi asistenţă în probleme de gestiune financiară şi de evaluare.

2.3. OPERAȚIUNILE BANCARE SI CLASIFICAREA LOR

Băncile comerciale desfăşoară anumite operaţiuni specifice, delimitate, după sensul lor,
în:
➢ operaţiuni pasive;
➢ operaţiuni active;
➢ operaţiuni extrabilanţiere.
✓Operaţiunile pasive reprezintă pentru băncile comerciale operaţiuni de constituire a
resurselor. Ele se evidenţiază în pasivul bilanţului şi indică sursa de formare a capitalului prin
intermediul:
a) depozitelor bancare(la vedere şi la termen);
b) împrumuturilor de la banca centrală şi de la alte instituţii financiare;
c) capitalului propriu.
a) Depozitele la vedere şi la termen reprezintă, pentru majoritatea băncilor comerciale, principala
resursă de finanțare pentru o banca și volumul acestora ar trebui sa fie cel puțin egal cu
volumul plasamentelor in credite si titluri de valori:
♦ depozitele la vedere sunt constituite de disponibilităţile aflate in conturile curente din care se
pot face plăți in orice moment. Datorită volatilitatii lor, aceste depozite nu
sunt remunerate sau primesc o dobanda destul de redusa. Din punct de vedere al băncii,
depozitele la vedere sunt foarte profitabile si politicile bancare pun accent pe atragerea

19
clienților, în special clienți mari care mențin sume importante in conturi, precum și pe
diversificarea serviciilor pentru populație care presupune menținerea unor sume în conturile
curente.
♦ depozitele la termen sunt cea mai importantă sursă între pasivele bancare. Au scadenţă
prestabilită, eventualele retrageri înainte de a ajunge la maturitate fiind supuse unor penalizări
prin dobânzi. Multe din aceste depozite sunt atrase prin emitere de către bănci de certificate
de depozit negociabile, purtătoare de dobânzi mari şi cu scadenţe foarte diversificate.
Depozitele bancare au un rol major în circulaţia monetară. În practica bancara cele mai
frecvente depozite sunt la 3 si 6 luni si mai puțin, la 9 și 12 luni și foarte rar peste acest termen.
La depozitele la termen de pana la 12 luni se aplica, de regula, dobanda fluctuanta, dar se
poate folosi și dobândă fixă, iar la cele peste un an se folosește mai mult dobândă fixă.
Retragerea depozitului înăinte de termen duce la pierderea dobânzii pentru depozite la termen
și primirea dobânzii pentru depozite la vedere, în acest fel bancile recuperandu-și costurile
pentru resursele care trebuie atrase imediat de pe piața. Depozitele la termen cu formele lor
derivate reprezintă cea mai importantă sursă atrasă de bănci datorită stabilității pe perioade
determinate, aspect esențial pentru trezoreria bancii.
b) Împrumuturile. Băncile comerciale apelează pentru imprumuturi la bancă centrală
pentru refinanțare și la alte bănci pentru completarea resurse lor, în special a celor valutare și
pentru asigurarea unor resurse pe termene mai lungi. Se grupează în două categorii:
▪ împrumuturi de refinanţare de la banca centrală se fac, de regula, sub forma creditelor lombard
in situatiile acute de lichiditate, pe baza unor garantii ferme ca titlurile de valori si pe perioade
scurte. In general, imprumuturile de refinantare au o pondere foarte redusa;
▪ împrumuturi contractate la alte instituţii financiare se regasesc sub forma imprumuturilor in
valuta pe obiect (proiecte) sau a liniilor de credite si se acorda pentru finantarea importurilor.
Liniile de credit se deschid pe perioade de pana la un an, dar cu posibilitatea de reînnoire,
astfel că devin finanțări pe termen mijlociu.
Băncile comerciale apelează la refinanţare pentru a-şi asigura lichiditatea şi pentru a
optimiza structura portofoliului de titluri pe care le deţin, şi îmbracă mai multe forme:
 rescontarea cambiilor;
 cedarea în pensiune (cu contract de răscumpărare) a unei părţi din portofoliul de titluri;
 contractarea de împrumut prin gajarea de titluri, numită şi operaţiune de lombardare.
Împrumuturile contractate la alte instituţii financiare sunt împrumuturi interbancare pe
termen scurt, la o rată a dobânzii minimă, şi deţin o pondere ridicată în bilanţul băncilor mari.
Atragerea de resurse financiare prin emisiune de titluri proprii de credit (obligaţiuni, în general)
are o pondere mică în ansamblul operaţiunilor pasive ale băncilor comerciale.

20
c) Capitalul propriu deţine o pondere scăzută în totalul pasivelor bancare, pondere care are o
tendinţă accentuată de scădere determinată de expansiunea volumului activităţilor bancare. În
aceste condiţii, riscul de faliment este destul de mare, motiv pentru care se prevăd, prin
legislaţia bancară, plafoane minime pentru gradul de capitalizare, exprimat ca pondere a
capitalului propriu în totalul activelor riscante.
✓Operaţiunile active reprezintă, pentru băncile comerciale, operaţiunile de utilizare a
resurselor mobilizate de către instituţiile bancare sub forma atragerii de depozite, a contractării
de împrumuturi sau din alte surse în vederea îndeplinirii funcţiilor specifice.
Operaţiunile active ale băncilor comerciale sunt cele prin care băncile îşi angajează resursele
în vederea îndeplinirii funcţionalităţilor statutare şi a obţinerii de profit. Activele unei bănci
comerciale reflectă modul în care au fost plasate resursele şi cuprind, în principal, următoarele
categorii, în ordinea descrescătoare a gradului de lichiditate:
▪ disponibilul aflat în casierie: numerarul;
▪ conturile curente şi depozitele plasate la alte bănci comerciale;
▪ conturile curente deschise la banca centrală;
▪ titlurile de trezorerie şi alte titluri deţinute de către bancă;
▪ creditele de diverse categorii;
▪ creanţele din leasing;
▪ titlurile de participaţie;
▪ imobilizările corporale;
▪ fondul de comerţ;
▪ imobilizările necorporale;
▪ alte categorii de active.

✓ Operaţiunile extrabilanţiere se referă la:


 efectuarea de transferuri băneşti;
 efectuarea de operaţiuni de incaso – primesc de la clienţi diferite documente (facturi, cambii,
cecuri) pe care le trimit spre încasare;
 efectuarea de operaţiuni de mandate – sunt cele pe care le realizează în numele băncii, dar
pentru contul clientului, care, în general, se referă la efectuarea unor operaţiuni pentru client:
vânzarea-cumpărarea de titluri pentru client, administrarea portofoliului de hârtii de valoare;
 acordarea de garanţii constă în efectuarea de acte prin care banca se obligă să-şi asume
angajamentele terţilor;

21
 operaţiunile legate de variaţia dobânzilor şi cursurilor valutare sunt cele pe care banca le
efectuează pe baza anticipaţiilor proprii referitoare la evoluţia viitoare a ratelor dobânzii şi
cursurilor valutare.

2.4. CLASIFICAREA BĂNCILOR


În literatura de specialitate, clasificarea băncilor se realizează după mai multe criterii, şi
anume [2, p.18]:
✓ după structura şi forma de organizare;
✓ după dimensiunea şi importanţa în cadrul pieţei.
✓ după forma de proprietate;
✓ după apartenenţa naţională a capitalului.
✓ După structura şi forma de organizare, se face distincţie între:
a) banca universală;
b) banca de tip „holding company”;
c) banca de tip, „financial holding company”;
d) conglomerate financiare;
e) banca specializată.
a) Banca universală oferă întreaga gamă de produse şi servicii bancare, la care se adaugă
şi servicii financiare nebancare. La modul general, activităţile financiare ale unei bănci
universale constau în:
▪ intermediere financiară, prin colectarea de depozite şi acordarea de credite;
▪ emiterea şi utilizarea mijloacelor de plată;
▪ tranzacţionarea instrumentelor financiare (acţiuni, obligaţiuni, valută) şi a derivativelor
asociate lor;
▪ brokerajul titlurilor;
▪ tranzacţionarea în nume propriu, prin utilizarea portofoliului propriu de titluri;
▪ acordarea de consultanţă financiară pentru corporaţii şi pentru operaţiunile de fuziuni şi
achiziţii;
▪ managementul investiţiilor;
▪ vânzarea serviciilor de asigurări etc.
Germania este emblema băncii universale. Bănci, precum Deutsche Bank şi Dresder Bank
oferă în prezent întreaga gamă de servicii enunţate. Băncile germane pot deţine propriile lor
firme comerciale, iar suma investiţiilor în aceste firme (peste 10% din capital) plus alte investiţii
fixe nu poate depăşi capitalul total al băncii.

22
b)Banca de tip „holding company”. Termenul a fost lansat în SUA, prin legea din anul
1956: The Bank Holding Company Act (BHC), care definea acest tip de instituţie ca fiind acea
firmă care deţine cel puţin 25% din drepturile de vot a două sau mai multe bănci subsidiare.
Fiecare BHC deţine propriile subsidiare bancare (şi chiar nefinanciare), care sunt separate din
punct de vedere legal şi capitalizate individual.
c)Banca de tip „financial holding company”. În anul 1999, în SUA, legea de modernizare
financiară The Gramm Leach Bliley Fianancial Modernisation (GLB), a permis băncilor de tip
holding să se transforme în companii financiare de tip holding (Financial Holding Company),
care pot deţine ca subsidiare: bănci comerciale, bănci de investiţii şi societăţi de asigurării.
Astfel, FHC devin bănci universale restricţionate, care se implică în activităţi bancare, de
asigurări şi cu titluri, dar care deţin subsidiarele separate din punct de vedere al statutului legal
şi al capitalizării. În Japonia, prin legislaţia din anii '90, băncile au devenit membre ale FHC,
însă societăţilor de asigurări nu li s-a acordat acest drept.
d)Conglomerate financiare. Un conglomerat financiar poate fi definit ca acea organizaţie
care desfăşoară între două şi cinci dintre următoarele tipuri de activităţi:
 intermedierea şi gestiunea mijloacelor de plată;
 asigurări;
 operaţiuni cu titluri/finanţe corporative;
 managementul fondurilor;
 consultanţa şi vânzarea produselor către clienţi retail.
În Marea Britanie, de exemplu, în anul 1998, doar 8 conglomerate autorizate ofereau cele
5 activităţi financiare, 13 conglomerate ofereau 4 activităţi, iar peste 50 de conglomerate erau
autorizate să ofere 3 activităţi financiare [2, p. 20].
e)Băncile specializate, spre deosebire de cele universale, asigură finanţarea unor domenii
de activitate, precum industria, agricultura sau a unor segmente ale pieţei financiare, precum
băncile ipotecare şi băncile de investiţii. Acest tip de bănci îmbracă o diversitate de forme, de
la băncile de participaţie în industrie şi comerţ, până la băncile de comerţ exterior şi casele de
titluri – „house of securities”. Ideea specializării a apărut în SUA, prin legislaţia Glass Steagal
– act care a produs o separare funcţională şi geografică a activităţii bancare, iar băncile
comerciale (de depozit) şi-au delimitat activitatea de băncile de afaceri (investiţii).
În Republica Moldova, activitatea băncilor comerciale poartă un caracter universal.
✓ În funcţie de dimensiunea şi importanţa în cadrul pieţei, se pot distinge [2, p.24]:
♦ bănci locale (bănci comunale);
♦ bănci regionale;
♦ bănci supraregionale;
23
♦ bănci multinaţionale.
♦ Băncile locale (community bank) reprezintă bănci comerciale deţinute de o
colectivitate locală, ale căror surse sunt de provenienţă locală şi pe baza cărora se
finanţează afacerile comunităţii respective. Acestea nu sunt afiliate la companiile de tip
holding. În SUA, o astfel de bancă deţine active a căror valoare nu depăşeşte un milion de
dolari. În Rusia, de exemplu, funcţionează băncile municipale, care sunt controlate şi
administrate de municipiul respectiv (Bank of Moscow) şi al căror rol constă în furnizarea
de împrumuturi şi alte servicii administraţiei locale, garantate cu veniturile bugetelor
locale.
♦ Băncile regionale sunt specializate în colectarea de depozite şi acordarea de credite
într-o anumită regiune a unei ţări; ele au o dimensiune mai mare decât a unei bănci locale. În
Germania, de exemplu, băncile regionale sunt denumite „Landesbanken”.
♦ Băncile supraregionale reprezintă companii holding care operează în majoritatea
regiunilor geografice ale unei ţări sau care deţin subsidiare în două sau mai multe state.
The American Banker, publicaţie zilnică în SUA, defineşte băncile supraregionale ca fiind
non-money center bank – centre bancare nonmonetare.
♦ Băncile multinaţionale sunt acele instituţii a căror activitate se derulează şi în alte
ţări decât cea de origine. Citibank, de exemplu, deţine unităţi prin care operează în mai
mult de 90 de ţări.
✓ După forma de proprietate, se cunosc:
▪ Bănci private – cele al căror capital aparţine unei persoane sau unui grup de persoane.
Asemenea bănci au apărut printre primele, iar capitalul lor îl deţineau zarafii şi cămătarii.
▪ Bănci publice (de stat) – au ca trăsătură definitorie deţinerea întregului capital de către
statul pe teritoriul căruia se află. În cele mai multe cazuri, aceste bănci sunt specializate.
Deşi ele beneficiază de o anumită autonomie, rentabilitatea lor este redusă comparativ cu
cea a băncilor private. Astfel de bănci nu există în republică la moment, deoarece
majoritatea băncilor din perioada economiei centralizate au fost reorganizate în bănci cu
capital privat.
▪ Bănci mixte – funcţionează sub forma societăţilor pe acţiuni, în care statul este unul
dintre acţionari. Caracteristicile acestui tip de bancă depind de ponderea deţinută de stat şi
ponderea privată. La moment, în Republica Moldova, Banca de Economii este singura
bancă care deţine capital mixt, unde statului îi revine cca 33,3% din totalul capitalului
acţionar.
✓ După apartenenţa naţională a capitalului, se cunosc:

24
♦ Bănci autohtone – se caracterizează prin faptul că capitalul aparţine persoanelor
fizice şi juridice din statul unde acestea funcţionează.
♦ Bănci străine – băncile constituite prin aportul de capital străin, care funcţionează
pe teritoriu altor ţări de origine.
♦ Bănci mixte – constituite prin aportul de capital a doi sau mai mulţi parteneri din
ţări diferite şi se supun legislaţiei din ţara unde îşi au sediul. Ponderea cea mai mare a
băncilor din Republica Moldova este cea a instituţiilor bancare cu capital mixt, în care
capitalul este vărsat atât de investitorii străini, cât şi de cei autohtoni.

25
CONCLUZIE

Legătura directă cu mii şi milioane de agenţi economici , titulari de cont , în legătură cu


constituirea şi utilizarea depozitelor , conferă băncilor , în general , băncilor comerciale în
special , o altă principală funcţie în economia modernă , aceea de centru de efectuare a plăţilor
între titularii de cont şi prin aceasta băncile determină şi cadrează fluxurile circulaţiei monetare
scripturale.
În îndeplinirea funcţiilor lor băncile comerciale îndeplinesc anumite operaţiuni specific.
Acestea operațiuni sunt determinate de activitatile care se desfasoara in cadrul bancii privind
relatiile cu clientii. Cele mai multe operatiuni genereaza relatii patrimoniale care determina
modificari de sume in conturile clientilor (operatiuni bilantiere (active si pasive)), iar celelalte
reflecta numai obligatii ale clientelei sau bancii, potential patrimoniale, care nu se inregistreaza
in conturile bilantiere (operatiuni extrabilantiere (de comision, de mandat, garantii, obligatii
anticipate, credite neperformante expirate, sume in litigiu aflate la instantele de judecata etc)).

26
BIBLIOGRAFIE
Acte normative:
1. Legea instituţiilor financiare nr. 550-XIII din 21.07.95 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr.78-81/199 din 13.05.2011; Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1/2 din
01.01.1996 (cu modificările şi completările ulterioare).
2. Regulamentul cu privire la lichiditatea băncii, aprobat de Consiliul de administraţie al Băncii
Naţionale a Moldovei, proces-verbal nr.28 din 8 august 1997 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr.64-65 din 02.10.1997, art.105 (cu modicările şi completările ulterioare)
3. Regulamentul cu privire la suficienţa capitalului ponderat la risc, aprobat prin Hotărârea
Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a Moldovei nr.269 din 26.10.2001 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, nr.130/310 din 14.12.2001 (cu modificările şi completările
ulterioare).
Manuale:

1. Dardac Nicolae, Barbu Teodora. Instituţii de credit. Bucureşti: Ed. ASE, 2012.
2. Dardac Nicolae, Barbu Teodora. Monedă, bănci şi politici monetare. Bucureşti: Ed. Didactică
şi Pedagogică, 2006.
3. Gîrlea Mihail. Monedă şi credit. Ghid metodologic. Chişinău: CEP USM, 2013.
4. Gîrlea Mihail, Perciun Rodica. Managementul activităţii de creditare în cadrul băncilor
comerciale. Chişinău: Ed. IEFS, 2012.
5. Grigoriţă Cornelia. Activitate bancară. Ediţia a III-a. Chişinău: Cartier, 2005.
6. Kiriţescu Costin, Dobrescu Emilian. Moneda – mică enciclopedie. Bucureşti:
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1998.
7. Lupulescu Grigore. Gestiunea internă a profitabilităţii băncilor comerciale. Bucureşti: Ed.
Economică, 2011.
8. Mihai Ilie. Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare. Bucureşti: Expert, 2003.
9. Stoica Victor, Diaconu Petre. Bani şi credit: Banii. Teoriile monetare. Administrarea banilor
şi politica monetară. Bucureşti: Ed. Economică, 2003.
10. Tudorache Dumitru, Pîrjol Toader. Monedă, bănci, credit. Bucureşti:
Ed. Universitară, 2005.
11. Turliuc Vasile, Cocriş Vasile. Monedă şi credit. Iaşi: Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
2011.
12. Mishkin, F., The Economics of Money, Banking and Financial Markets, Pearson, global
edition, 9 th edition, 2010.
13. Ritter, L; Silber W., Principles of Money, Banking and Financial Markets, 12/E, Prentice Hall,
2009.
14. Mihai Popescu, Tehnici si operatiuni bancare. Suceava: Lect.univ. Universității „Ștefan Cel
Mare”,2008.

27
ANEXE
societăţi de asigurări fonduri mutuale
şi fonduri de pensii

Băncile sub impactul


uniuni de credit şi Companii ipotecare şi
puternic al
alte instituţii de dezvoltatori
competitorilor
economii imobiliari
nonbancari

firme de încasare a
brokeri şi dealeri de cecurilor, vânzători
titluri de credite mici;
companii financiare

Schema 4.1 Concurenţa băncilor cu intermediarii finaciari nonbancari


Sursa: [2, p. 14]

Funcţia de asigurare Funcţia de creditare Funcţia de plăţi şi


şi management al tranzacţii
riscului
Funcţii economice şi
Funcţia de brokeraj Funcţiile de economisire
pentru titluri băncilor

Funcţia de dezvoltare
a pieţei imobiliare
Funcţia de subscriere
de titluri
Funcţia de planificare
şi investiţii financiare

Funcţia de „marchant Funcţia de


banking” management al
numerarului (cash)

Schema 4.2. Funcţiile băncilor în economie


Sursa: [2, p.15].

28