ȘCOALA GIMNAZIALĂ ” GHEORGHE COMAN” BRĂEȘTI

TEL./FAX:0231/620090
e-mail:scoala_braesti@yahoo.com

METODE TRADIȚIONALE ȘI MODERNE DE EVALUARE LA

ORELE DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

Prof. Simona Herghiligiu

Școala Gimnazială ”Gheorghe Coman” Brăești

„A instrui pe tineri cum se cuvine nu constă în a le vârî în cap o mulţime de cuvinte, fraze,
expresiuni şi opiniuni din diferiţi autori, ci a le deschide calea cum să priceapă lucrurile”
(John Amos Comenius)

În viaţă, atât ca oameni, dar mai ales ca profesori, suntem puşi în ipostaza de evaluator
sau de evaluat. În profesia pe care o practicăm suntem evaluaţi de elevi, de părinţi, de alţi
profesori, prin examenele susţinute şi chiar ne autoevaluăm prin fişele anuale completate la
sfârşit de an şcolar. Într-un sens larg, evaluarea ar însemna „un proces prin care se delimitează,
se obţin şi se furnizează informaţii utile, permiţând luarea unor decizii ulterioare” 1.
Complexitatea evaluării este dată de faptul că ea nu poate fi considerată doar o operaţie sau o
tehnică de control sau măsură; evaluarea presupune un ansamblu de operaţii minimale şi
acţionale, intelectuale, atitudini, afecte despre care se presupune că precizează:
- Conţinuturile şi obiectivele ce trebuie evaluate;
- În ce scop şi în ce perspectivă se evaluează (perspectiva deciziei de evaluat);
- Când se evaluează (la începutul învăţării, pe parcursul acesteia, la sfârşit de bilanţ);
- Cum se evaluează;
- În ce fel se prelucrează datele şi cum sunt valorificate informaţiile;
- Pe baza căror principii se apreciează.

DEONTOLOGIA EVALUĂRII
În pedagogia modernă se ţine cont foarte mult de relaţia predare-învăţare-evaluare din
cadrul procesului instructiv-educativ. Fără unul dintre aceste elemente importante, procesul de
instruire nu ar putea fi realizat cu succes şi nu ar atinge obiectivele propuse, aşa cum se cere şi
impune evaluarea. Deontologia evaluării presupune diferenţierea tipurilor de rezultate ale

1
Constantin Cucoş, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, Editura Polirom, Iaşi,
2009, p. 424.
1
învăţării, recunoaşterea muncii depuse pentru examenele naţionale, obiectivitatea analizei
rezultatelor, obţinerea unor informaţii despre calitatea pregătirii absolvenţilor. În aceste condiţii,
un rol important îi revine profesorului care face evaluarea şi modului în care înţelege să
proiecteze şi să aplice actul de evaluare.
Trebuie precizat faptul că atunci când se face o evaluare a performanţelor elevului,
profesorul ţine cont de următoarele criterii de referinţă: evaluarea prin raportare la performanţa
anterioară a elevului, evaluare prin raportare la nivelul grupului, evaluare prin raportare la
standardele curriculare de performanţă. Evaluarea prin raportare la performanţa anterioară
urmăreşte progresul sau regresul elevului, pe când evaluarea prin raportare la nivelul grupului
presupune o ierarhie a elevilor prin compararea rezultatelor lor. Evaluarea prin raportare la
standardele curriculare de performanţă vizează evaluarea elevilor pornind de la reperele de
performanţă oferite de curricula, urmărind cuantificarea distanţei dintre performanţa punctuală a
elevului şi performanţa etalon oferită de standardele curriculare, iar aceasta se numeşte evaluare
formativă.
În procesul de evaluare, profesorul trebuie să fie obiectiv, să realizeze o evaluare
calitativă pentru a evita situaţiile în care poate interveni subiectivitatea sau distorsiuni în cadrul
acestui proces. Evaluarea, ca act întreprins de profesor, este o componentă esenţială în ceea ce
priveşte învăţarea din şcoală. De exemplu, la o etapă finală a unui ciclu de învăţare (sfârşitul
clasei a VIII-a), evaluarea permite evidenţierea măsurii în care obiectivele studiului şcolar al
Limbii şi literaturii române s-au respectat şi împlinit. Nu trebuie omis faptul că evaluarea poate
însemna imaginea profesorului asupra nivelului de pregătire al elevului.
Evaluarea didactică nu este însă 100% obiectivă, iar subiectivitatea profesorului de limba
română, în cazul de faţă, nu trebuie percepută ca pe un lucru negativ, ci trebuie înţeleasă ca pe o
personalizare a demersului evaluativ. Evaluarea este făcută de către un profesor, iar acesta se
implică subiectiv în procesul evaluativ deoarece el este cel care construieşte probele de evaluare,
el emite judecăţi de valoare şi acordă note sau calificative.
Pe lângă aceste aspecte, evaluarea trebuie să fie transparentă. Criteriile de evaluare,
baremul, raţiunile prin care un profesor acordă note trebuie să fie cunoscute de elevi deoarece şi
aceştia din urmă se autoevaluează, iar dacă nu se cunosc aceste elemente, pot apărea discordanţe
între cele evaluări, a profesorului şi a elevului. Aşa că idealul obiectivităţii în notare este supus
unor interferenţe cu diferiţi factori perturbatori de tipul efectului „halo”. Acest lucru presupune
că profesorul poate evalua un elev în funcţie de notele obţinute anterior. De exemplu, un elev cu
o notă mică poate fi ţinut în această zonă de notare, fără a i se permite urcarea pe o treaptă
valorică superioară.
Acest efect nu este valabil numai pentru elevii cu note mici, ci şi pentru cei cu note mari,
care pot fi favorizaţi datorită notelor bune obţinute anterior. Ideal ar fi ca notarea să fie făcută
corect, obiectiv, respectând toate criteriile şi obiectivele amintite pentru că o notă motivată corect
duce la liniştea cadrului didactic. În plus, aceste efect „halo” poate apărea atât la nivel micro (la
clasele la care se predă în şcoli), cât şi la nivel macro (de exemplu, la examenele naţionale),
atunci când pot apărea generalităţi şi stereotipuri precum: scrisul dezordonat nu poate fi decât al
unui elev mediu spre slab, multitudinea de corecturi sau ştersături poate duce la ideea de
nesiguranţă, iar nesiguranţa apare din neştiinţă. Toate sunt stereotipuri ce pot apărea la evaluare,

2
dar care trebuie evitate cu desăvârşire în condiţiile în care se poate trece peste aceste lucruri de
suprafaţă.
În proiectarea şi realizarea evaluării, profesorul trebuie să ţină cont că obiectivele
didactice reprezintă fundamentul evaluării. Ele reprezintă ceea ce se cere, o performanţă de atins,
dar şi criteriile realizării acestei performanţe – ambele aspecte intrinseci ale oricărei evaluări.
Consider că evaluarea trebuie să urmărească aspecte precum: stabilirea unor obiective;
evaluarea se va face urmărind abilităţile sau competenţele la disciplina respectivă; evaluarea
poate conţine atât probe orale, cât şi scrise însoţite de un barem de notare şi de timpul avut la
dispoziţie de elev (colocviu, examen, test docimologic - evaluare iniţială, sumativă, finală).
Pentru o evaluare transparentă, obiectivă trebuie să se evite efectul „halo”, de clasare a elevului
în „elev de nota 5”, „elev de nota 6” sau „elev numai de nota 10”. În funcţie de pregătirea lor la
disciplina în cauză, elevul poate lua orice notă, indiferent de notele anterioare. După ce un test de
evaluare a fost dat elevilor, consider că este necesar ca subiectul să fie rezolvat împreună cu ei
deoarece în acest mod se pot autoevalua şi nu vor apărea discordanţe între notarea profesorului şi
autoevaluarea elevului.
Cele mai utilizate metode și instrumente evaluative care apar în lucrările de specialitate
sunt:
1. METODE TRADIȚIONALE
 Probele orale:
- conversația de verificare (prin întrebări și răspunsuri);
- interviul; proba cu suport vizual;
- examenul oral (cu acordarea unui anumit timp de gândire);
- redarea (repovestirea);
- descrierea și reconstituirea;
- descrierea / explicația / instructajul;
- completarea unor dialoguri neîncheiate;
- seminarul;
- colocviul.
 Probele scrise:
- extemporalul (lucrarea scrisă neanunțată);
- activitatea de muncă independentă în clasă;
- lucrarea de control (anunțată);
- lucrarea scrisă semestrială (teza);
- examenul scris (testarea națională; bacalaureatul);
- testul.
2. METODE ȘI INSTRUMENTE COMPLEMENTARE / ALTERNATIVE
(MODERNE):
- observarea directă a elevilor;
- autoevaluarea/ declarația de intenții;
- proiectul sau experimentul;
- interviul;
- eseul;
- fișele de apreciere;
3
 - rapoartele scrise;
- portofoliul;
- investigația;
- editările de materiale diverse: minidicționare, reviste școlare, realizarea de
montaje, desene, fotografii, clipuri, texte;
- dramatizări sau dezbaterile pe teme problematice etc.
Dintre acestea, le voi prezenta în continuare pe cele mai frecvent utilizate de profesorii de
limba și literatura română.
1. Instrumente tradiționale de evaluare
1.1. Chestionarea orală/ Examinarea orală
Este un instrument tradițional de evaluare ce constă într-o conversație individuală frontală
sau combinată. Ea se folosește ”cu precădere ca verificare curentă sau parțială, pe parcursul
programului de instruire, ca și în cadrul examenelor” 2 și are ca scop evidențierea volumului și a
calității cunoștințelor, priceperilor și a desprinderilor dobândite de elevi într-o perioadă de timp.
Avantaje:
- permite o verificare directă a cunoștințelor de specialitate, pe fondul unei comunicări totale,
semantică și ectosemnatică;
- stimulează dezvoltarea exprimării orale fluente a elevilor;
- poate încuraja elevii să depășească eventualele blocaje ce pot apărea, prin formularea de
întrebări suplimentare.
Dezavantaje:
- numărul elevilor care pot fi astfel evaluați este relativ mic; restul elevilor din clasă, neantrenați
în această secvență, riscă să asiste pasiv la oră;
- unii elevi mai sensibili pot fi copleșiți de emoție sau inhibați atunci când sunt solicitați să
răspundă în fața profesorului și a întregii clase, caz în care profesorul poate să-i încurajeze, să le
determine revenirea confortului psihic anterior evaluării.
1.2. Probele scrise
Reprezintă un alt instrument tradițional de evaluare, utilizat și acum pe scară largă.
Avantaje:
- permite evaluarea într-un timp relativ scurt a mai multor elevi și a unui volum mai mare de
cunoștințe, deprinderi și priceperi specifice disciplinei respective;
- este mai obiectivă, presupunând existența unor bareme de corectare (ce trebuie comunicate și
elevilor), ca și corectarea cu atenție a fiecărui răspuns, ceea ce diminuează considerabil
subiectivitatea corectorului;
- permite elevilor să-și dozeze, după necesități, timpul de lucru, să revină asupra unor răspunsuri
considerate ca fiind nesatisfăcătoare, să depășească măcar parțial povara emoțiilor inerente
procesului de evaluare;
Dezavantaje:
- nu permit feedback-ul imediat;
- aceste probe permit, de cele mai multe ori, reproducerea unor cunoștințe memorate mecanic, a
unui ”schelet” conceptual considerat utilizabil indiferent de nuanțările / articulările
individualizate prin enunțurile efective ale sarcinilor de lucru.
2
Ion T. Radu, Evaluarea în procesul didactic, Ediția a II-a, Editura Didactică și Pedagogică, 2004, p. 170
4
 2. Metode moderne de evaluare
2.1.Portofoliul
Este considerat, în ultima vreme, ”un pact între elev și profesorul care trebuie să-l ajute
pe elev să se autoevalueze”. Specialiștii identifică și prezintă în general tipuri de portofolii:
 Portofoliu de prezentare sau introductiv (ce conține o selecție a celor mai
valoroase lucrări ale elevului respectiv)
 Portofoliu de progres sau de lucru (ce conține toate elementele desfășurate de-a
lungul unei activități)
 Portofoliu de evaluare (ce conține obiectivele, strategiile și instrumentele
evaluării, tabelele de rezultate)
Se observă și că portofoliul devine, pe termen lung, o modalitate eficientă prin care
profesorul poate urmări progresul la disciplina pe care o predă. De asemenea, cuprinzând o
selecție bine făcută a celor mai reușite lucrări ale elevului, reprezintă ”o carte de vizită” a
acestuia, ce îi oglindește cel mai bine aptitudinile, talentele, pasiunile.
Avantaje:
- permite aprecierea și evaluarea unor lucrări care, în mod normal, sunt trecute cu vederea/
subapreciate;
- flexibilitatea și adaptabilitatea la specificul disciplinei, al clasei sau al particularităților
evaluate;
- lipsa de tensiuni negative, de stresul obișnuit în cazul altor forme tradiționale de evaluare;
- dezvoltă capacitatea de autoevaluare a elevului;
- încurajează creativitatea elevului, diversificarea deprinderilor și a abilităților exersate, ca și
implicarea lui în propria evaluare.
Dezavantaje:
- este unul dintre cele mai grele instrumente de evaluare, necesitând un timp îndelungat și un
barem strict, dificil de alcătuit.

2.2. Tehnica 3/2/1

Tehnica 3/2/1 este o metodă alternativă de evaluare prin care se pot aprecia rezultatele
unei secvențe sau a unei întregi activități instructive. După cum o arată și denumirea, ea constă în
notarea, de către elevi, la sfârșitul secvenței / lecției, a:
- 3 noțiuni (concepte) pe care le-au învățat/ dobândit în secvența/lecția respectivă;
- 2 idei (impresii) în privința a ceea ce vor învăța în continuare;
- 1 capacitate (abilitate) pe care au deprins-o/ dobândit-o în urma activității de predare-
învățare.
Avantaj:
- ajută la depistarea precoce și ameliorarea punctelor slabe și lacunelor din cadrul procesului de
învățare.

Dezavantaj:
- folosită prea des, elevii se obișnuiesc cu această procedusă de (auto)evaluare și au tendința de a
prefabrica răspunsuri standardizate.
5
 2.3. Eseul de cinci minute
Este o metodă evaluativă utilizată în faza de reflecție prin care elevii sunt solicitați să
noteze într-un minieseu un aspect/ un concept aflat în această secvență, respectiv o nedumerire
sau o întrebare legată de acest concept. Metodologia este foarte simplă: după faza de realizare a
sensului/ predarea noului conținut de învățare, profesorul își solicită elevii să răspundă, într-un
eseu de cinci minute, la o întrebare legată de noțiunile abia însușite sau să analizeze, ținând cont
de propriile forțe/opinii critice, un concept aflat în ora respectivă.
2.4.Hărțile conceptuale
Modul de realizare a unei hărți conceptuale poate fi strict dirijat de profesor sau lăsat la
latitudinea elevului; fiecare dintre aceștia poate alege ce noduri (descriind concepte) să fie
utilizate, dar și care sunt trimiterile (descriind legăturile) ce se pot face între acestea.
Etapele realizării unei hărți conceptuale:
- Realizarea unei liste cu 10-15 noțiuni care interesează și câteva exemple care le
ilustrează.
- Notarea conceptelor respective pe o foaie de hârtie (conceptele generale sus, iar celelalte
jos). Ele trebuie aranjate în așa fel încât să decurgă unele din altele.
- Se trasează linii între conceptele care relaționează.
- Pe liniile de interconectare între noțiuni se scriu cuinte care exprimă relația dintre ele.
- Se notează și exemplele care ilustrează conceptele și relațiile dintre ele.
- Se evaluează rezultatul obținut.
Tipuri de hărți conceptuale:
a. Harta conceptuală în formă de pânjă de păianjen. În centru se plasează un concept
central, o temă unificatoare, de la care pleacă legăturile sub formă de raze către celelalte
concepte secundare;
b. Harta conceptuală ierarhică / în formă de copac, care prezintă informațiile în ordinea
descrescătoare a importanței. Cea mai importantă se află în vârf, iar în funcție de gradul
de generalitate, de modul cum decurg unul din celălalt și de alți factori, sunt aranjate
aceste concepte.
Avantaje:
- oferă perspectiva unui proces de învățare conștient și activ;
- facilitează și procesul evaluării performanțelor, reflectând nu doar cunoștințe achiziționate de
elevi, ci și felul în care acestea sunt raportate la alte cunoștințe și incluse într-un sistem.
Dezavantaj:
- derivă din intervalul de timp prea mare solicitat de conceperea și punerea în practică a metodei,
de nivelul prea ridicat al standardizării cerut de hărțile conceptuale.
În concluzie, evaluarea trebuie să fie un proces obiectiv, transparent, să respecte
obiectivele impuse încă de la început şi să respecte cele trei etape ale actului de evaluare:
măsurarea, apreciere şi acţiunea de elaborare a deciziilor, de stabilire a modalităţilor corective şi
ameliorative.

BIBLIOGRAFIE

6
1. Cucoş, Constantin, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice,
Editura Polirom, Iaşi, 2009;
2. Ilie, Emanuela, Didactica limbii şi literaturii române, Editura Polirom, Iaşi, 2014;
3. Oprea, Crenguța-Lăcrămioara, Pedagogie. Alternative metodologice interactive, 2003;
4. Radu, Ion T., Evaluarea în procesul didactic, Ediția a II-a, Editura Didactică și
Pedagogică, 2004.