ŞCOALA POSTLICEALĂ F.E.G. Curs nr 1.

DISCIPLINA: GERONTOLOGIE, GERIATRIE ȘI NURSIN SPECIFIC

Culegerea datelor privind procesul de îmbătrânire

Date teoretice generale

Lista competenţelor specifice unităţii de competenţă corespunzătoare modulului:

1. Recunoaşte modificările determinate de îmbătrânirea umană;
2. Analizează semnele si simptomele specifice bolilor persoanelor vârstnice;
3. Identifică problemele de dependenţă si stabileşte diagnosticele de îngrijire (nursing) la
pacienţii vârstnici;
4. Elaborează planul de îngrijire (planul nursing);
5. Aplică intervenţiile proprii şi delegate planificate;
6. Evaluează rezultatele îngrijirilor aplicate.

Gerontologia are ca obiect de studiu procesul de îmbătrânire, incluzând aspectele biologice,

psihologice şi sociologice.
Geriatria este disciplina medicală care se ocupă cu studiul bătrâneţii, incluzând fiziologia,
patologia, diagnosticul şi terapia afecţiunilor persoanei vârstnice.
Nursingul gerontologic (gerontic) este o ramură a disciplinelor de nursing clinic specializată
în ingrijirea vârstnicului.
Îngrijirea optimă este realizată de o echipă interdisciplinară complexă de profesionişti din
domeniul sănătăţii. Standardele îngrijirii gerontologice au fost identificate în 1969 şi reformulate în
1976 de Asociaţia Americană de Nursing.
Principiile nursingului gerontologic sunt similare celor ale nursingului clinic general,
incluzand: evaluarea necesităţilor, redactarea planului de ingrijire, implementarea obiectivelor fixate
şi evaluarea rezultatelor îngrijirii.
Realizarea corespunzătoare a fiecarei etape a procesului de îngrijire a vârstnicului implică
necesitatea cunoştintelor speciale despre îmbătrânire.
Obiectivele îngrijirilor acordate vârstnicilor includ:
- Promovarea;
- Menţinerea stării;
- Restabilirea independenţei personale şi a stării de sănătate.
1
 Definiţia bătrâneţii:
Există diverse criterii de definire a bătrâneţii:
- Definiţie cronologică şi sociologică: peste 65 ani,
- Definiţie funcţională;
- Definiţie gerontologică: bătrân tânăr (65 – 74 ani); bătrân bătrân (peste 75 ani).
Ultimul secol a marcat cresterea speranţei de viaţă a populaţieide la 48 de ani în anul 1900 la
74,5 ani în anul 1985, tendinţa menţinându-se şi în următoarele decenii. Chiar în ţările dezvoltate
populaţia vârstnică este considerată ca având un status socioeconomic nesatisfăcător.
Poziţia socială a vârstnicului este dependentă de contextul economic, etnic şi cultural. Printre
motivele percepţiei sociale negative a vârstnicilor de către ceilalţi membri ai societăţii se regăsesc:
- ageismul, prejudecată împotriva unui grup distinct de persoane, definit prin criterii de vârstă;
- percepţia bătrânilor de către unii adulţi activi drept consumatori nefolositori de resurse sociale
şi comunitare;
- imagine psihologică negativă a bătrâneţii reprezentată de frica şi neacceptarea ideii propriei
îmbătrâniri.
Combaterea acestei percepţii sociale negative asupra vârstnicului se poate realiza prin:
- înţelegerea procesului de îmbătrânire;
- respectarea fiecărei persoane ca individ;
- încurajarea vârstnicului pentru a lua singur decizii şi a-şi menţine independenţa.

Obiective specifice vârstei a treia:

- menţinerea sentimentului de stimă faţă de propria persoană;
- rezolvarea vechilor conflicte personale;
- acceptarea şi adaptarea faţă de moartea persoanelor apropiate;
- adaptarea faţă de schimbările din mediu;
- păstrarea unei stări personale de bine;
- acceptarea şi adaptarea la scăderea forţei fizice şi reducerea stării de sănătatea;
- acceptarea şi adaptarea faţă de diminuarea rolului personal de putere (pensionarea şi reducerea
veniturilor);
- realizarea unor aranjamente satisfăcătoare pentru viaţa fizică.

După modalitatea desfăşurării proceselor de senescenţă, îmbătrânirea poate fi de două tipuri:

- îmbătrânirea primară (fiziologică, normală) este un proces universal, progresiv, intrinsec
organismului uman;
2
- îmbătrânirea secundară (patologică) este individuală, cu determinism extrinsec.

Semne şi simptome prezente în afecţiunile persoanelor vârstnice:

Primul contact cu vârstnicul va ţine cont de următoarele elemente:

- acuzele subiective sunt numeroase şi variate ceea ce face dificilă stabilirea afecţiunii de bază;
- existenţa unor tulburări senzoriale (văz, auz) face dificilă comunicarea;
- manifestări pe care vârstnicul le consideră fireşti vârstei, pot fi expresia unor afecţiuni.
Semne locale:
➢ Durerea la nivel articular (element de debut în gută, mielom multiplu); la nivelul coloanei
vertebrale este cauzată cel mai des de osteoporoză, metastaze, infecţii osoase). Durerile
anginoase sunt mai rare datorită scăderii efortului fizic şi pot fi inlocuite cu ,,echivalenţe
anginoase” de tip dispnee, tahicardie.
➢ Constipaţia, element revelator în neoplasmele de tub digestiv;
➢ Anorexia de cauze diverse: depresie, inactivitate, imobilitate, singurătate, sărăcie,
absenţa dinţilor, pierderea gustului.
➢ Atrofii musculare şi ankiloze cauzate de imobilizarea la pat în urma unor afecţiuni
(AVC, fracturi, etc).
➢ Modificări cutanate: specifice leziunilor pre-maligne sau maligne, echimoze (semne de
agresiune fizică);
➢ Enoftalmia poate fi un semn de deshidratare;
➢ Incontinenţa urinară poate fi tranzitorie în urma unor afecţiuni acute, se rezolvă odată
cu tratarea bolii de bază; permanentă în urma unor afecţiuni ca: scleroza multiplă, AVC,
adenom de prostata, cancer de prostată şi de vezică urinară, cistocel de dimensiuni mari;
➢ Incontinenţa anală mai puţin frecventă decât cea urinară, dar pot fi şi asociate duc la o
deteriorare psihică, de obicei fiind cauză de instituţionalizare din partea familiei. Cauze:
demenţă, Alzheimer, AVC, afecţiuni ale măduvei, intervenţii chirurgicale pentru
hemoroizi, prolaps rectal, fistule anale, neoplasme anorectale;
➢ Escarele sunt datorate imobilizării prelungite la pat, la pacienţi cu fracturi, AVC, caşectici
şi sunt dramatice dacă sunt asociate cu incontinenţă urinară sau fecală;
Semne generale:
➢ Scăderea capacităţii de memorie (până la pierderi), deficit intelectual, tulburări de
raţionament şi judecată, tulburări de orientare şi labilitate afectivă sunt elemene de debut
în demenţele vasculare, sau Alzheimer;
3
 ➢ Oboseala este normală la un vârstnic după un efort fizic susţinut. Oboseala cronică
exagerată nu este normală şi poate fi cauzată de: supradozarea sedativelor, depresie,
anemie, insuficienţă cardiacă;
➢ Cefaleea este cauzată de: postură incorectă cu încordarea muschilor gatului si cefei, HTA,
traumatisme, tumori cerebrale;
➢ Tulburările de somn: schimbarea tipului de somn cu treziri frecvente care crează
impresia de insomnie; scăderea somnului nocturn cauzată de somnul diurn, dureri
articulare, şi musculare;
➢ Dispneea, (normală după efort fizic), cauzată de fumat, obezitate, anemie, boli
respiratorii, insuficienţă cardiacă, boli cerebrale şi organice;
➢ Scăderea ţesutului celular subcutanat şi a numărului de capilare a extremităţilor,
explică vindecarea dificilă a plăgilor şi infecţiilor la vârstnici, apariţia frecventă a
bătăturilor şi unghiilor încarnate;

Modificări fiziologice care însoţesc îmbătrânirea

- Modificări tegumentare: datorate subţierii epidermei şi dermului (scad fibrele elastice şi
densificarea fibrelor de colagen), reducerea ţesutului adipos subcutanat (mai ales la
extremităţi), reducerea capilarelor;
- Diminuarea transpiraţiei prin scăderea numărului de glande sebacee şi sudoripare;
- Extremităţi reci;
- Rărirea părului, incărunţire;
- Incetinirea creşterii unghiilor;
- Scăderea acuităţii vizuale, a acomodării şi adaptării la întuneric;
- Scăderea acuităţii auditive, reducerea discriminării sunetelor;
- Diminuarea gustului, mirosului, a sensibilităţii termice şi dureroase,
- Creşterea valorilor tensionale, puls periferic slab perceptibil,
- Reducerea secreţiilor salivare, deglutiţie mai dificilă, încetinirea peristaltismului intestinal,
scăderea producţiei de enzime digestive;
- Tulburări de somn;
- Scăderea capacităţii de filtrare a rinichilor, nicturie, incontinenţă urinară la efort,
hipertrofie de prostată;
- Reducerea masei şi forţei musculare, demineralizare osoasă, reducerea amplitudinii
articulare.

4
 Educaţia vârstnicului pentru menţinerea independenţei:
- Continuarea activităţii fizice,
- Mersul pe jos prin plimbări zilnice în scopul menţinerii tonusului muscular şi a mobilităţii
articulare;
- Evitarea surmenajului fizic;
- Evitarea surmenajului psihic;
- Asigurarea unui somn odihnitor,
- Alimentaţie echilibrată, bogată în fructe, legume, lactate, vitamine;
- Hidratare corespunzătoare, in funcţie de pierderi;
- Prevenirea accidentelor prin cădere: îndepărtarea obstacolelor, bare de sprijin, covoare
antiderapante, încălţăminte adecvată, comodă, nealunecoasă;
- Corectarea deficienţelor auditive, vizuale (proteze, ochelari);
- Măsuri de prevenire a îmbolnăvirilor acute prin evitarea expunerii la schimbările de
temperatură extremă, a contactului cu persoane bolnave;
- Control periodic al stării de sănătate.

Vârstnicul într-un mediu comunitar protejat

În ţările dezvoltate există programe desrtinate îngrijirii specializate a vârstnicilor, care se
realizează prin:
- Servicii medicale şi nemedicale oferite la domiciliul vârstnicului;
- Centre de îngrijire de zi, asigurând socializare, transport şi hrană;
- Programe sociale organizate înafara domiciliului (centre pentru vârstnici, cluburi);

Îngrijirea la domiciliu:
Acest tip de îngrijire, în propria locuinţă, este preferată deoarece permite păstrarea
independenţei personale. În ţările dezvoltate există numeroase programe speciale de asistenţă la
domiciliu, implicând participarea familiei, prietenilor, vecinilor sau a comunităţii religioase.
Există diferite agenţii de asistenţă la domociliu, al cărui personal asigură controlul periodic al
stării persoanei asistate prin telefon şi vizite, rezolvarea unor reparaţii casnice la domiciliu servirea
meselor, servicii de nursing cu ora. Serviciile sunt plătite de persoana asistată sau din fonduri speciale
(locale sau federale).
Îngrijirea comunitară şi instituţionalizată a vârstnicilor:
Odată cu pensionarea şi reducerea veniturilor, pentru mulţi vârstnici se pune problema
schimbării locuinţei. În ţările dezvoltate, pentru defavorizaţii socioeconomic există posibilitatea
5
mutării într-o locuinţă comunitară (există cartiere speciale pentru vârstnici) cu facilităţi pentru
cumpărături şi centre de asistenţă de sănătate.
Azilele (casele de îngrijire) pentru bătrâni sunt instituţii private sau de stat care oferă o gamă
largă de servicii de îngrijirea sigurate de un personal medical specializat în nursing gerontologic şi
reabilitare.
Instituţionalizarea şi alegerea instituţiei de îngrijire se face cu acordul persoanei sau
aparţinătorilor (persoană lipsită de discernămant) cu semnarea unui acord în acest sens.

6
ŞCOALA POSTLICEALĂ F.E.G. CURS NR.2
DISCIPLINA: GERONTOLOGIE , GERIATRIE ŞI NURSING SPECIFIC

ÎNGRIJIRI ACORDATE VÂRSTNICILOR CU TULBURĂRI ALE SĂNĂTĂŢII

MENTALE

1. Culegerea datelor

Aproximativ 15-20% dintre vârstnici prezintă dezordini mentale şi psihiatrice.

Dezordinile mentale:

✓ Dezordini funcţionale (psihogene): preexistente îmbătrânirii:

- Depresia;
- Ipohondria;
- Paranoia.
✓ Dezordini organice: afecţiuni primare ale SNC.:
- Delirul;
- Demenţa (boala Alzheimer sau în urma infarctelor cerebrale)

Circumstanţe de aparitie:
✓ reducerea capacităţii fizice;
✓ schimbarea aspectului somatic;
✓ existenta bolilor cronice;
✓ pierderea celor apropiaţi;
✓ insecuritatea şi sărăcia;
✓ pierderea rolului social activ şi de putere;
✓ reducerea adaptării la stres;
✓ izolarea, singurătatea;
✓ deficitul senzorial .

Manifestări de dependenţă
Depresie:
- tristeţe;
- apatie;
- tulburări de memorie şi concentrare;
- tulburări de somn (insomnie);
- scăderea apetitului;
- retragere socială;
1
 - abuz de alcool;
- sentiment exprimat de singurătate şi neajutorare;
- dorinţă suicidală;
Ipohondrie:
- preocupare excesivă pentru starea propriului corp;
- cu plângeri exagerate, nejustificate.
Paranoia:
- sentiment nejustificat de ameninţare şi neîncredere
Delirul (sindromul cerebral acut):
- confuzie;
- dezorientare;
- halucinaţii,
- iluzii;
- tulburarea stării de conştienţă.

Boala Alzheimer
- mai este numită şi demenţă degenerativă/ senilă primară,
- reprezintă 50% din demenţele vârstnicilor;
- debutul bolii survine la 65-70 ani;
- există şi o formă presenilă, cu debut precoce, la 40-50 ani, şi evoluţie rapidă;
- durata supravieţuirii de la diagnostic variază între 6-20 ani;
- are o evoluţie progresivă, patologică, ireversibilă;
- debut insidios, progresiv, prin tulburări tranzitorii, discrete de memorie, mult timp
mascate;
- ulterior tulburările de memorie devin manifeste în activitatea zilnică, cu
dezorientare în mediul familiar, pierderea completă a memoriei recente şi tulburări
de vorbire, pierderea gândirii abstracte şi formulării conceptuale;
- modificări ireversibile ale personalităţii;
- pierderea discernământului, comportament compulsiv;
- pierderea capacităţii de autoîngrijire;
- tulburări grave de comportament şi dezorganizarea personalităţii: depresie,
ostilitate, suspiciune, agresivitate;
- alterarea vorbirii;
- agitaţie psiho-motorie, bulimie;
- disfagie, pierderea controlului sfincterian;
- deces prin complicaţii infecţioase, malnutriţie, deshidratare.

2. Analiza si interpretarea datelor

Asistentul medical analizează problema de sănătate, caracteristicile (cauze, surse de
dificultate) şi selectează diagnosticul de nursing.

2
Probleme, diagnostic de nursing
- Pierderea memoriei;
- Deficit intelectual;
- Tulburări de raţionament şi judecată;
- Perturbarea stării de conştienţă;
- Tulburări de atenţie.
- Tulburări de orientare;
- Deficit de autoîngrijire;
- Anxietate;
- Inapetenţă, bulimie, refuzul de a mânca;
- Incontinenţă urinară şi /sau fecală

3. Obiective si îngrijiri specifice

Suportul funcţiei cognitive:

✓ Asigurarea unui mediu calm, predictibil în desfăşurarea activităţilor zilnice;

✓ Crearea unei rutine zilnice stricte;
✓ Oferirea unor explicaţii simple, frecvente, calme, asigurând pacientului sentimentul de
securitate;
✓ Afişarea evidentă a calendarului şi ceasului;
✓ Marcarea unor drumuri colorate în interiorul locuinţei.

Asigurarea integrităţii fizice a pacientului:

✓ Prevenirea căderilor accidentale:

✓ Iluminare nocturnă permanentă, montarea unei sonerii în camera pacientului, utilizarea
unui pat jos, cu mijloace de protecţie laterală;
✓ Supravegherea fumatului, medicaţiei şi alimentaţiei bolnavului;
✓ Încuierea uşilor către exteriorul casei;
✓ Supravegherea strictă a activităţilor în mediul extern;
✓ Purtarea unei brăţari de identificare a pacientului;
✓ Evitarea restricţiilor directe (măresc agitaţia bolnavului) şi controlul vagabondajului
acestuia în locuinţă.

Reducerea anxietăţii şi agitaţiei:

✓ Deoarece pacientul prezintă scurte momente de luciditate şi conştientizare a declinului

său cognitiv, este necesar suportul emoţional şi susţinerea imaginii de sine;
✓ Adaptarea obiectivelor zilnice în funcţie de capacităţile restante;
✓ Recreere şi activităţi simple;

3
✓ Evitarea zgomotelor şi schimbărilor de mediu, pentru prevenirea reacţiilor catastrofice
(plâns, urlet, agresiune fizică sau verbală);
✓ În cazul acestor reacţii se impune un răspuns calm, negrăbit, adeseori nonverbal
(ascultarea muzicii, legănare, balansare).

Ameliorarea comunicării:

✓ Utilizarea unor propoziţii simple, clare;

✓ Instrucţiuni scrise simple, liste;
✓ Contact fizic liniştitor.

Promovarea independenţei în autoîngrijire:

✓ Organizarea simplă a programului zilnic (cu participarea unui terapeut ocupaţional), cu

ajutorul unor facilităţi speciale de mediu;
✓ Menţinerea autonomiei şi demnităţii personale a bolnavului.

Asigurarea nevoii de socializare şi intimitate:

✓ Încurajarea primirii de vizite, telefoane, scrisori de la vechii prieteni;

✓ Adoptarea unui animal de companie (pisică);
✓ Păstrarea contactului fizic cu membrii familiei.

Asigurarea unei nutriţii corespunzătoare:

✓ Oferirea pe rând a felurilor de mâncare, gata tăiate;

✓ Renunţarea la tacâmuri;
✓ Purtarea de către pacient a unui şorţ de protecţie;
✓ Evitarea alimentelor fierbinţi;
✓ Hrănirea bolnavului când autonomia acestuia nu mai este păstrată.

Alternanţa activitate-repaus:

✓ Frecvent pacientul prezintă tulburări de somn, cu automatism ambulator nocturn şi risc

de accidente şi injurii;
✓ Purtarea unei brăţări de identificare a pacientului;
✓ Încurajarea somnului prin mijloace simple (muzică, lapte cald, pernă caldă);
✓ Descurajarea somnului în cursul zilei.

Suportul şi educarea familiei pacientului:

✓ Explicarea afecţiunii, a momentelor de agresiune şi ostilitate ale bolnavului faţă de

familie;

4
 ✓ Descurajarea exprimării sentimentelor de vinovăţie, a nervozităţii sau grijei membrilor
familiei în faţa pacientului;
✓ Includerea într-un grup de suport familial pentru familiile pacienţilor cu boală
Alzheimer.

Prevenirea căderilor
- se va evalua riscul de cădere a pacientului cel puţin o dată pe tură. Se va nota orice
modificare apărută în starea sa – cum ar fi deteriorarea stării mentale, fapt care creşte riscul
căderilor;
- se vor corecta potenţialele pericole care pot exista în camera pacientului;
- se va poziţiona butonul de apelare într-o zona luminată şi unde pacientul poate ajunge cu
uşurinţă;
- se va asigura iluminarea corespunzatoare a camerei pe timp de noapte
- se vor plasa bunurile şi obiectele de suport ale pacientului într-o zonă unde poate ajunge
cu uşurinţă (poşeta, portofelul, cărţile, batistele, plosca, comoda, cadrul) ;
- se va instrui pacientul să se ridice uşor din anumite poziţii pentru a evita ameţelile sau
pierderea echilibrului;
- se va coborî pat la cea mai joasă poziţie, pentru ca pacientul să poată ajunge foarte uşor cu
picioarele pe podea, când se dă jos din pat. Aceasta reduce, de asemenea şi distanţa faţă de
podea, în cazul în care s-ar produce totuşi o cădere. Se vor bloca roţile patului ;
- se va sfătui pacientul să poarte încălţăminte care să nu alunece;
- se va răspunde promt la apelul pacientului pentru a reduce numărul situaţiilor în care se
dă jos din pat fără ajutor;
- se va verifica pacientul cel putin o dată la fiecare 2 ore. In cazul pacientului cu risc crescut,
se va verifica la fiecare 30 de minute;
- se vor atenţiona şi alte persoane care asigură îngrijirea pacientului cu risc de cădere în
privinţa intervenţiilor implementate;
- se vor lua şi alte măsuri ca de exemplu plasarea în aceiaşi cameră a 2 pacienţi aflaţi cu risc
crescut de cădere, si supravegherea lor continuă ;
- se va încuraja pacientul să efectueze o serie de mişcări pentru a-şi imbunătăţi flexibilitatea
şi coordonarea ;

Cum facem faţă căderilor propriu-zise:

✓ dacă pacientul cade, când asistenta este de faţă, aceasta va trebui să-i atenueze căderea
ghidându-l uşor spre podea , susţinându-i mai ales capul şi trunchiul şi, dacă este posbil,
va fi ajutat să ajungă pe podea cu faţa în sus ;
✓ în timp ce susţine pacientul, asistenta va trebui să-şi menţină corpul într-o poziţie corectă,
să-şi îndepărteze picioarele pentru a-şi menţine echilibrul (cu cât e mai largă baza de
susţinere, cu atât mai bine este menţinut echilibrul), să-şi îndoaie genunchii mai degrabă
decât spatele pentru a susţine pacientul şi pentru a evita să se rănească;
5
✓ asistenta va trebui să-şi păstreze calmul şi să rămână lângă pacient pentru a preveni orice
rănire în continuare;
✓ se va ruga o altă asistentă să aducă toate materialele necesare;
✓ se vor evalua căile aeriene ale pacientului, respiraţia, şi circulatia pentru depista dacă nu
cumva căderea a fost cauzată de un atac respirator sau cardiac. Dacă nu există respiraţie
sau puls, se va începe aplicarea măsurilor de resuscitare în caz de urgenţă. Se vor nota, de
asemenea, nivelul pacientului de conştienţă, şi se va evalua mărimea pupilelor, egalitatea,
şi reacţia la lumină;
✓ pentru a determina extinderea leziunilor pacientului, acesta va fi verificat pentru a depista
eventualele răni anfractuoase, zgârieturi, şi deformări evidente. Se va nota orice modificare
apărută în starea pacientului în raport cu parametrii de bază;
✓ va fi anunţat medicul
✓ dacă asistenta nu a fost prezentă în momentul căderii pacientului, îl va întreba pe acesta
sau pe un martor ce s-a întâmplat, dacă pacientul a simţit durere sau dacă şi-a pierdut
cunoştinţa ;
✓ nu se va mişca pacientul înainte de a-l evalua deplin, va fi liniştit, se va observa dacă este
confuz, are dureri, ameţeli sau senzatie de slăbiciune;
✓ se va evalua forta si mobilitatea pacientului la nivelul membrelor. Nu se vor efectua
exerciţii cu pacientul dacă se suspectează posibilitatea unei fracturi sau dacă pacientul se
plânge de orice alt fel de senzaţii, sau de limitare a mobilităţii sale;
✓ dacă se suspectează existenţa oricărei tulburări nu se va mişca pacientul înainte de a fi
examinat de un medic specialist. Leziunile coloanei vertebrale ca urmare a căderilor sunt
foarte rare, dar dacă aceasta se întamplă totuşi, orice mutare a pacientului poate provoca
deteriorări ireversibile la nivelul coloanei vertebrale;
✓ dacă nu se detectează nici o problemă, se va aşeza pacientul înapoi în pat cu ajutorul unui
alt membru al personalului;
✓ niciodată nu se va încerca ridicarea pacientului de către o singură persoană deoarece poate
fi rănit atât pacientul cât şi persoana respectivă ;
✓ se vor urmări etapele necesare pentru a stopa sângerarea dacă este indicat acest lucru şi se
va face o radiografie pacientului daca se suspectează existenţa unei fracturi ;
✓ se va asigura primul ajutor pentru rănirile uşoare, dacă este necesar ;
✓ se va monitoriza starea pacientului pentru următoarele 24 de ore ;
✓ chiar daca pacientul nu arată semne cum că ar avea ceva, sau are doar leziuni uşoare, se
vor monitoriza semnele vitale la fiecare 15 minute timp de o oră, apoi la fiecare 30 de
minute pe parcursul unei ore, apoi la fiecare oră până când starea pacientului se
stabilizează ;
✓ se va anunţa medicul dacă apar modificări în starea pacientului faţă de parametrii de bază
✓ se vor lua măsurile necesare pentru a diminua durerile şi disconfortul pacientului
(analgezice conform prescripţiei medicale, comprese reci în primele 24 de ore şi apoi
comprese)
✓ se va reevalua mediul în care se află pacientul şi riscul de căderi.

6
 Promovarea siguranţei la domiciliu:

Inainte ca pacientul să părăsească centrul de îngrijire, va fi instruit pentru a şti să prevină

căderile. Astfel, el va fi sfătuit:

✓ să securizeze toate covoarele şi carpetele ce acoperă podeaua de jur împrejur pe margini,

şi să-ţi stabilească nişte repere clare de a circula prin locuinţă ;
✓ să nu folosească niciodată obiecte greoaie de iluminat, covoraşe neglijent aşezate sau
direct pe podea;
✓ dacă are scară interioara, aceasta va trebui bine iluminată. De asemenea, vopseaua albă
aplicata pe fiecare parte a scarii poate spori vizibilitatea ;
✓ să utilizeze o lampă cu lumina slabă instalată lângă pat pe timpul nopţii pentru a nu fi
nevoit sa caute în întuneric când se va da jos din pat ;
✓ să aibă instalate bare ajutătoare acolo unde are nevoie (duş, cadă, toaletă) şi să aibă
covoraşe antiderapante atât înauntrul cât şi pe marginile căzii sau cabinei de duş ;
✓ să aibă securizate firele provenite de la diverse aparate electrice ;
✓ sa aibă la îndemână lucrurile folosite frecvent (haine, încălţăminte etc) pentru a nu fi nevoit
să se urce pe un scaun sau taburet)
✓ să poarte încălţăminte cu talpă antiderapantă, să evite halatele prea lungi, să poarte ochelarii
daca are nevoie, să stea pe marginea patului cateva minute inainte de a se ridica
✓ să se foloseasca de baston sau cadru ori de câte ori simte că nu este sigur pe mişcările sale

7
ŞCOALA POSTLICEALĂ F.E.G. CURS NR.3
DISCIPLINA: GERONTOLOGIE, GERIATRIE ŞI NURSING SPECIFIC

ÎNGRIJIREA PACIENŢILOR VÂRSTNICI CU AFECŢIUNI SAU DEFICIENŢE ALE

APARATULUI RESPIRATOR

Respiraţia = funcţia prin care se asigură continuu şi adecvat aportul de O2 din aerul atmosferic
până la nivelul celulelor şi circulaţia în sens invers a CO2 produs în urma metabolismului celular.
Aparatul respirator este alcătuit din:
• Căile respiratorii: organe cu rol în vehicularea aerului – cavitatea nazală;
- faringe;
- laringe;
- trahee;
- bronhii.
• Plămânii:
- structural sunt alcătuiţi dintr-o componentă bronhială, vase şi nervi;
- se descriu unităţi anatomice şi funcţionale: lobi, segmente, lobuli, acini pulmonari;
- alveolele pulmonare reprezintă suprafaţa de schimb a plămanului;
- vascularizaţia este dublă: funcţională (mica circulaţie ce asigura schimburile gazoase, artera
şi venele pulmonare) şi nutritivă (parte a marii circulaţii)
Pleura este o membrană seroasă alcătuită din 2 foiţe – foiţa viscerală care acoperă plămânii;
- foiţa parietală căptuşeşete pereţii
cutiei toracice.
Ventilaţia pulmonară este procesul prin care se realizează circulaţia alternativă (inspir, expir)
a aerului între mediul extern şi alveolele pulmonare.
Schimburile gazoase (O2, CO2) la nivel pulmonar şi tisular se face pe baza unor mecanisme
fiziologice care se desfăşoară în mai multe etape:
1. etapa pulmonară;
2. etapa sanguină (transportul gazelor);
3. etapa tisulară.

Efectele înaintării în vârstă asupra aparatului respirator

Înaintarea în vârstă determină la nivel pulmonar modificări anatomice şi fiziologice similare
cu cele ce apar în emfizemul pulmonar. Aceste modificări nu au expresie clinică la vârstnicii sănătoşi,
dar devin semnificative la fumători, sau persoane cu afecţiuni respiratorii cronice.
Modificările aparatului respirator odată cu vârsta sunt:
• scăderea progresivă a suprafeţei alveolare (la 80 de ani suprafaţa totală a plămânului este
redusă cu peste 30%);
• neuniformitatea raportului ventilaţie/ perfuzie ce duce la la scăderea PaO2 şi SaO2;

1
• reflexul de tuse este mult diminuat sau chiar pierdut la persoanele cu afecţiuni neurologice şi
la consumatorii de sedative;
• diminuarea sensibilităţii centrului respirator la hipoxie (cu 50%) şi la hipercapnie (cu 40%);
• alterarea mecanismelor de apărare pulmonare:
✓ reflex de tuse diminuat;
✓ imunitatea celulară scăzută favorizează creşterea incidenţei TBC;
✓ scade forţa de contracţie a muşchilor respiratori;
✓ creşte rigiditatea cutiei toracice datorită apariţieie cifoscoliozei,
calcificării cartilajelor intercostale;
Evaluarea morfo-funcţională a aparatului respirator
Examenul fizic
• inspecţia toracelui:
✓ furnizează informaţii cu privire la structura osteo – musculară şi funţionarea aparatului
respirator;
✓ se urmăreşte configuraţia toracelui, frecvenţa şi amplitudinea mişcărilor respiratorii
(tahipnee, bradipnee, hiperpnee);
• palparea toracelui furnizează date despre:
✓ transmiterea vibraţiilor vocale;
✓ un posibil emfizem subcutanat;
✓ ritmul respirator;
• percuţia toracelui permite identificarea:
✓ modificărilor limitelor inferioare ale plămânilor;
✓ modificarea mobilităţii bazelor pulmonare;
✓ modificări ale sonorităţii pulmonare (matitate, hipersonoritate);
• ascultaţia toracelui evidenţiază murmurul vezicular sau prezenţa ralurilor.
Examinări radiologice
• radioscopia toracică:
✓ nu necesită pregătire specială;
✓ oferă informaţii morfologice şi dinamice asupra structurilor intratoracice;
• radiografia toracică:
✓ nu necesită pregătire prealabilă;
✓ oferă informaţii morfologice asupra structurilor intratoracice;
✓ se realizează după inspir profund şi apnee;
• tomografia computerizată:
✓ informaţii suplimentare privind leziunile pleurale, mediastinale, pulmonare;
• bronhografia:
✓ mai puţin folosită astăzi, se preferă bronhoscopia;
✓ constă în introducerea unei substanţe radioopace fluide în arborele traheo-bronşic
printr-un cateter sau bronhoscop, după care se fac radiografii toracice;
✓ indicată în scop diagnostic (tumori, bronşiectazie);
• rezonanţa magnetică nucleară furnizează detalii de fineţe asupra structurilor
bronhopulmonare.

2
 Examinări endoscopice
• bronhoscopia/ fibrobronhoscopia:
✓ explorarea arborelui traheobronşic prin vizibilitatea directă cu ajutorul unui aparat
numit fibrobronhoscop;
✓ scopul este explorator (diagnostic, prelevări de secreţii şi biopsii), terapeutic
(indepărtare de corpi străini, administrare de medicamente, aspiraţie de secreţii);
• pleuroscopia (toracoscopia)
✓ explorarea vizală a cavităţii pleurale
Examinări cu izotopi radioactivi
✓ Scintigrafia pulmonara constă în administrarea intravenoasa sau pe cale inhalatorie a
unei substanțe radioactive. Evidențiază vascularizația (perfuzia pulmonară) și
ventilatia.
- scintigrafia prin perfuzie constă în injectarea i.v. a unor particule marcate radioactiv
(Technețiu 99m, MAA, Xenon-133 etc). Se inoculează i.v. serum albumina cu
Technețiu radioactiv sau iod radioactiv. Zonele hipocaptante se compară cu
modificările radiografice stabilind indicațiile chirurgicale. Metoda este indicată în
tromboembolia pulmonară (absența perfuziei într-un anumit teritoriu), în supurațiile
pulmonare (bronșiectazie, abcese) evidențiind teritorii neperfuzate, în cancerul
pulmonar centrohilar (arie nevascularizată), în bronhopnemopatia cronică obstructivă
(perfuzie neomogenă), în hipertensiunea pulmonară (abolirea perfuziei la baze) și în
astmul bronșic.
- scintigrafia inhalatorie constă în inhalarea unor aerosoli radioactivi cu un
nebulizator. Este indicată în neoplasmul bronșic (evidențiind gradul obstrucției), în
astmul bronșic, tromboembolia pulmonară și emfizemul pulmonar.

Explorări funcţionale:
✓ spirometria etc.
Teste cutanate;
✓ I.D.R. .
Examinări de laborator:
✓ spută;
✓ lichid pleural;
✓ sânge ;
✓ urină.

1. Culegerea datelor
Mijloacele de obţinere a informaţiilor constau în:
a. Anamneza, interviul cu pacientul:
• se obţin informaţii despre manifestările de dependenţă semnalate;
• se obţin informaţii despre istoricul bolii, antecedentele patologice şi familiale, pentru
a stabili când au început problemele de sănătate şi dacă s-au agravat progresiv;
• se încearcă identificarea de potenţiali factori favorizanţi ai unei suferinţe pulmonare:
fumat, condiţii de viaţă, expunere la alergeni sau factori poluanţi;

3
 • se au în vedere bolile cronice şi limitele funcţionale;
b. observarea pacientului şi sesizarea directă a surselor de dificultate;
c. consultarea altor surse: fişe, documente etc.

Manifestări de dependenţă:
• dispneea;
• tusea;
• expectoraţia;
• durerea toracică;
• hemoptizia;
• cianoza;
Dispneea
✓ descrisă ca o dificultate în respiraţie;
✓ este un simptom comun al mai multor boli respiratorii şi cardiace;
✓ frecvent asociată cu reducerea complianţei pulmonare şi creşterea rezistenţei în căile
respiratorii;
✓ apărută brusc la o persoană sănătoasă poate sugera pneumotorax sau la un bolnav ce
a suferit o intervenţie chirurgicală, un embolism pulmonar;
✓ detemină anxietate (teama morţii prin sufocare);
✓ circumstanţele de apariţie (efort, moment al zilei sau nopţii);
✓ ortopneea (posibilitatea de a respira doar şezând) poate apărea atât la cardiaci cât şi la
pacienţi cu BPOC.
Tusea
✓ apare ca urmare a iritării mucoasei tractului respirator;
✓ stimulul poate fi: un proces infecţios, un agent iritant (fum, ceaţă, praf);
✓ este un mecanism important împotriva acumulării de secreţii la nivelul bronhiilor;
✓ se notează orarul şi durata, precum şi caracterul (tuse seacă, productivă);
✓ tusea uscată, iritativă este specifică infecţiilor virale;
✓ tusea din timpul nopţii caracteristică pentru astmul bronşic;
✓ cea matinală şi însoţită de expectoraţii, caracterizează bronşita cronică .
Expectoraţia
✓ reprezintă eliminarea de spută;
✓ se urmăreşte aspectul macroscopic (consistenţa, culoarea), alb-rozată şi aerată
caracteristică edemului pulmonar acut;
Durerea toracică
✓ frecvent asociată cu afecţiuni respiratorii şi cardiace;
✓ cauze ale durerii aunt afecţiuni ale traheei şi bronhiilor (traheită, bronşită), pleurei şi
plămânilor (pleurezie, pneumonie);
Hemoptizia
✓ expectoraţia de spută cu sânge din tractul respirator;
✓ se notează cantitatea;
✓ se determină sursa de sângerare pentru evitarea erorilor.
Cianoza

4
 ✓ coloraţia albastră este un indicator tardiv al hipoxiei (la cel puţin 5g/dl Hb
neoxigenată);
✓ se observă culoarea violacee a buzelor şi limbii;

2. Analiza şi interpretarea datelor

Asistentul medical analizează problema de sănătate, caracteristicile (cauze, surse de
dificultate) şi selectează diagnosticul de nursing.
Probleme, diagnostic de nursing
• obstrucţia căilor respiratorii
• alterarea respiraţiei;
• diminuarea schimburilor gazoase;
• intoleranţă la efort;
• anxietate;
• risc crescut de apariţie a acomplicaţiilor;
• posibilă deshidratare cauzată prin ingestia insuficientă de lichide.

3. Planificarea îngrijirilor
• Cuprinde obiectivele de îngrijire.
Obiective:
• pe termen scurt:
✓ diminuarea anxietăţii prin asigurarea unui climat calm de securitate şi înţelegere;
✓ asigurarea condiţiilor de mediu prin păstrarea temperaturii şi umidităţii ambientale;
✓ asigurarea igienei corporale şi a lenjeriei de corp;
✓ monitorizarea funcţiilor vitale, recoltarea de analize în urgenţă;
• pe termen mediu:
✓ planificarea explorărilor şi analizelor care trebuie făcute, împreună cu pacientul;
✓ pregătirea pacientului pentru explorări;
✓ îmbunătăţirea ventilaţiei pulmonare;
✓ satisfacerea în mod autonom a necesităţilor;
✓ stabilirea unei diete în funcţie de toleranţa digestivă;
✓ ingestia suficientă de lichide;
✓ obţinerea complianţei pacientului pentru efectuarea de exerciţii respiratorii zilnice
pentru diafragm şi muşchii intercostali;
✓ îmbunătăţirea ventilaţiei pulmonare.
• pe termen lung:
✓ obţinerea complianţei pacientului pentru tratamentul medicamentos şi exerciţiile fizice
✓ obţinerea independenţei în satisfacerea nevoilor;
✓ prevenirea complicaţiilor.

4. Realizarea intervenţiilor (aplicarea îngrijirilor)

Intervenţii:
• Delegate
a. Recoltarea de analize prescrise de medic;
5
 b. Aplicarea tratamentului recomandat de medic.
• Autonome
✓ Asigurarea confortului fizic prin poziţionarea, calmarea durerii, schimbarea lenjeriei de
corp şi de pat, eventual îmbăiere şi duş inainte de culcare;
✓ Asigurarea condiţiilor de mediu: cameră bine aerisită, cu temperatură şi umiditate
adecvată;
✓ Pregătirea pacientului pentru investigaţii radiologice, endoscopice şi explorările
funcţionale ale aparatului respirator;
✓ Ajutarea pacientului în satisfacerea nevoilor fundamentale;
✓ Administrarea de lichide pentru fluidifierea secreţiilor;
✓ Drenaj postural decliv;
✓ Tapotare toracică;

Drenajul postural este o metodă de dezobstruare a căilor respiratorii. Pentru drenajul postural,
pacientul va sta in decubit decliv (cu capul în jos), ceea ce permite utilizarea gravitaţiei pentru
evacuarea mucusului din căile mici respiratorii spre căile mai mari ( de obicei sunt utilizate între 6
şi 12 posturi, în funcţie de suprafaţa plămânilor ce trebuie drenată). Odata pus pacientul în poziţia de
drenaj, se aplică percuţii la nivelul peretelui toracic, pe o perioadă de 3-10 minute, pentru a facilita
eliminarea mucusului.

Tapotarea (percuţia) se utilizează ca adjuvant al drenajului postural. Mâna cu care se percută

se ţine sub forma de căuş astfel încât să se formeze o pernă de aer între mână şi suprafaţa percutată.
http://www.youtube.com/watch?v=nqWvolJ0c6Q&feature=related

Se adaugă tratamentului, vibraţii manuale pe pieptul pacientului în timp ce acesta respiră, ceea
ce permite aducerea mucusul mai departe în căile largi respiratorii. La sfârşit, pacientul se ridică şi
efectuează exerciţii de expiraţie prelungite şi de expectoraţie eficace pentru a favoriza eliminarea
mucusului care s-a desprins. Tratamentul e împărţit în 2 sau 3 şedinţe zilnice. Necesită în general
ajutorul unei persoane, deşi unii pacienţi adulţi ajung să-l efectueze singuri.

Scopul drenajului postural (fig. nr. 1) este să lase gravitaţia să ajute drenajul secreţiilor
respiratorii. Cele 12 poziţii diferite, se bazează pe anatomia arborelui bronşic şi au ca scop drenajul
unor anumiţi lobi sau segmente ale plămânului. Drenajul postural poate fi folosit concomitent cu alte
tehnici, ca de exemplu ciclul activ al tehnicilor de respiraţie, tehnica expiraţiei forţate cu sau fără
percuţie, presiunea expiratorie pozitivă (PEP) sau flutter.

6
 fig. nr.1 Drenajul postural

✓ Monitorizarea funcţiilor vitale;

✓ Administrarea oxigenului;

Oxigenoterapia este o intervenţie ce decurge din rolul propriu şi delegat. In urgenţă, în

absenţa medicului, este o intervenţie ce decurge din rolul propriu!
Hipoxia (anoxia) este o stare patologică determinată de scăderea cantităţii de oxigen din
ţesuturi. Ea apare atunci când nivelul oxigenului gazos din organism este prea mic, sau atunci când
consumul de oxigen, realizat de către ţesuturi, este mai mare decât disponibilul de oxigen. Hipoxia
poate avea simptome ca: respiraţie grea, dureri de cap, senzaţia de greaţă şi chiar pierderea
cunoştinţei. Hipoxia în care există privarea completă a alimentării cu oxigen = anoxia.
Hipoxemie - Scăderea presiunii parţiale şi a saturaţiei în oxigen a sângelui arterial. Oxigenare
insuficientă - absolută sau relativă (fata de necesităţi crescute) - a unui organ.
Un amestec respirator este hipoxic dacă presiunea parţială a oxigenului din acest amestec, pO 2, este
mai mică de 0,17 bar.
Hipercapnia este excesul de bioxid de carbon în sânge, datorat creşterii presiunii parţiale a
bioxidului de carbon în amestecul respirator.
Scopul oxigenoterapiei: asigurarea unei cantităţi corespunzătoare de oxigen la ţesuturi pentru
combaterea hipoxiei determinată de:
7
 ▪ scăderea oxigenului alveolar;
▪ diminuarea hemoglobinei;
▪ tulburări în sistemul circulator;
▪ probleme care interferează cu difuziunea pulmonară;

La nivelul ţesuturilor O2 este utilizat sub formă dizolvată în plasmă, cantitatea de 0,3 ml oxigen la
100 ml sânge. Oxigenoterapia necesită 1,8 - 2, 2ml la 100 ml sânge la administrarea O2 sub o
atmosferă.

➢ Indicaţii: = hipoxii circulatorii (insuficienţa cardiacă, edem pulmonar, infarct miocardic)

➢ hipoxie respiratorie (şoc, anestezie generală, complicaţii postoperatorii, nou- născuţi).
Surse de oxigen
- staţie centrală de oxigen;
- microstaţie;
- butelie cu oxigen;
Precauţii în utilizarea surselor de oxigen
- deoarece oxigenul favorizează combustia, prezenţa sa trebuie atenţionată;
- pacienţii şi vizitatorii vor fi atenţionaţi asupra pericolului fumatului sau al unei flăcări în preajma
sursei de oxigen;
- se vor verifica echipamentele electrice din încăperea respectivă;
- se vor evita utilizarea materialelor generatoare de electricitate statică (materiale sintetice) şi a
materialelor inflamabile (uleiuri, alcool);
- aparatele de monitorizare sau aspirare vor fi plasate în partea opusă sursei de oxigen;
- transportul buteliilor cu oxigen se va face pe cărucioare, evitându-se lovirea lor în timpul
transportului;
- buteliile cu oxigen vor fi aşezate în poziţie verticală, pe un suport şi fixate de perete cu inele metalice,
departe de calorifer sau sobă;
- cunoaşterea de către personalul care manevrează oxigenul a locului de amplasare a extinctoarelor şi
a modului de utilizare a acestora.
Metode de administrare a oxigenului
Atenţie: spălarea şi dezinfecţia mâinilor înainte şi după efectuarea tehnicii!
a) prin sondă nazală
- este metoda cea mai frecvent utilizată; se fixează debitul la 4-6 l/minut;
- permite administrarea oxigenului în concentraţie de 25%-45%

8
- poate fi utilizată pentru o terapie pe termen lung;
- nu poate fi utilizată la pacienţii cu afecţiuni ale mucoasei nazale;

ADMINISTRAREA OXIGENULUI CU MASCA FACIALĂ

b) prin mască (cu sau fără reinhalarea aerului expirat)
- permite administrarea oxigenului în concentraţie de 40% - 60%;
- este incomodă datorită sistemului de prindere şi etanşeizare;
- accentuează starea de anxietate, mai ales la copii;
- poate cauza iritaţia tegumentelor feţei;
- nu se va utiliza la pacienţii cu arsuri la nivelul feţei;
Oxigenul intră printr-un port aflat în josul măştii şi iese printr-o deschizătură largă de partea cealaltă
a măştii.
➢ avantaje: se poate administra oxigen cu concentraţii cuprinse între 40% şi 60%
➢ dezavantaje: interferează cu nevoia de a mânca şi a comunica a pacientului, poate cauza
discomfort, este impracticabilă pentru terapiile pe termen lung datorită imposibilităţii de
verificare a cantităţii exacte de oxigen administrate;
Tehnică: se selectează o mască potrivită ca mărime şi se plasează peste nasul, gura şi bărbia
pacientului
• în dreptul nasului masca are o clemă fexibilă de metal care se fixează la rădăcina nasului. De
o parte şi de alta, masca are ataşată o bandă de elastic care va fi petrecută în jurul capului
pacientului şi va menţine masca pe faţă;
• este necesară o rată de administrare de minim 5 l/min pentru a curăţa dioxidul de carbon
expirat de pacient şi a preveni situaţia ca pacientul să-l reinspire;
• mai există două tipuri de mască pe care se poate adminstra oxigenul: ambele au ataşată în
partea de jos o pungă tip rezervor.
Diferenţa dintre aceste două tipuri de mască constă în faptul că una din ele are o singură cale, adică
o valvă care forţeaza aerul ( oxigenul) doar să iasă nu să şi intre;
9
Masca fără valvă funcţionează după următorul principiu:
- pacientul inspiră oxigen din rezervorul ataşat la mască cât şi din masca cuplată la sursa de oxigen.
Prima treime din volumul de aer pe care pacientul îl expiră intră în rezervor, iar restul se pierde prin
mască. Deoarece aerul care este reintrodus în rezervor prin expirare provine din trahee şi bronhii, nu
apar schimburi de gaze, deci pacientul va reinspira aerul oxigenat pe care tocmai l-a expirat;
- cel de-al doilea tip de mască, cu valvă, are următorul principiu de funcţionare: in inspir se deschide
valva rezervorului direcţionând oxigenul din rezervor în mască. In expir aerul expirat părăseşte masca
şi astfel pacientul va inspira oxigen doar din rezervor.
Consideraţii speciale:
➢ nu se va administra niciodată mai mult de 2l/minut prin canula nazală pentru un pacient cu
boli pulmonare cronice.
➢ pe de altă parte o terapie îndelungată de 12-17 ore pe zi poate ajuta aceşti pacienţi să doarmă
mai bine, să supravieţuiască mai mult şi să reducă incidenţa apariţiei hipertensiunii
pulmonare;
➢ pentru a monitoriza efectele adminstrării de oxigen, se va măsura saturaţia pacientului la
aproximativ 30 de minute după administrare

10
c) ADMINISTRAREA OXIGENULUI PRIN OCHELARI
- sunt prevăzute cu două sonde care se introduc în ambele nări;
- se utilizează la copii şi pacienţi agitaţi;
- sunt mai bine toleraţi de pacienţi;
Este modalitatea prin care pacientul primeşte oxigen prin două sonde (canule) de plastic ataşate la
nările pacientului.
➢ avantaje: simplu de folosit, fără riscuri, confortabile, uşor de tolerat, eficiente pentru pacienţii
care necesită o adminstrare de oxigen în concentraţii scăzute, oferă libertate de mişcare,
alimentare, comunicare, nu au costuri ridicate;
➢ dezavantaje: nu poate oferi o cantitate de oxigen cu concentraţie mai mare de 40%, nu pot fi
folosite în obstrucţiile nazale complete, adminstrarea pe această cale poate produce dureri de
cap şi uscarea mucoasei nazale, pot aluneca uşor
Se verifică permeabilitatea căilor nazale. Dacă sunt permeabile, se conectează tubul cu canulele
nazale la sursa de oxigen, apoi se agaţă prin spatele urechilor până sub bărbie, canulele fiind fiecare
în dreptul narinelor pacientului. Se ajustează la mărimea potrivită securizând tubul sub bărbie.

11
d) cortul de oxigen
- frecvent utilizat la copii;
- concentraţia oxigenului nu poate depăşi 50%;
- are dezavantajul că atmosfera de sub cort se încălzeşte şi se supraîncarcă cu vapori datorită faptului
că pacientul inspiră şi expiră în acelaşi mediu;
- oxigenul introdus în cort nu va fi umidificat, ci trecut prin instalaţii de răcire;
- în cort se pot monta instalaţii de răcire;
- copiii vor fi supravegheaţi permanent, pentru a nu disloca cortul;

12
Echipament necesar administrării oxigenului
- sursa de oxigen;
- umidificator (recipient pentru barbotarea oxigenului conţinând apă sterilă);
- sondă nazală, cateter, mască de oxigen sau cort, în funcţie de metoda aleasă;
- material adeziv (leucoplast), pentru fixarea sondei;
Intervenţiile asistentei:
- pregătirea psihică a pacientului, asigurându-l de luarea tututor măsurilor de precauţie şi aşezarea
pacientului în poziţie corespunzătoare (dacă este posibil: poziţie semişezândă, care favorizează
expansiunea pulmonară) ;
- ansamblarea echipamentului;
- dezobstruarea căilor respiratorii- măsurarea lungimii sondei, pe obraz, de la nară la tragus;
- umectarea sondei cu apă sterilă pentru facilitarea inserţiei şi prevenirea lezării mucoasei;
- introducerea sondei în nară şi fixarea acesteia pe obraz, cu benzi de leucoplast;
- dacă se utilizează masca de oxigen, aceasta se va aşeza acoperind nasul şi gura pacientuiui şi se va
fixa cu o curea în jurul capului;
13
- fixarea debitului de administrare a oxigenului, în funcţie de prescripţia medicului;
- aprecierea răspunsului terapeutic al administrării oxigenului (observarea culorii tegumentelor,
măsurarea respiraţiei şi pulsului);
- supravegherea pacientului pentru depistarea semnelor de toxicitate sau de apariţie a unor
complicaţii;
- supravegherea echipamentului de administrare a oxigenului (presiune, debit etc);
- acordarea suportului psihic al pacientului pe timpul administrării oxigenului şi combaterea oricărei
cauze de discomfort;
- mobilizarea periodică a sondei;
- scoaterea sondei o dată pe zi şi introducerea ei în cealaltă nară;
- curăţirea echipamentului la terminarea tehnicii.
Incidente şi accidente
- dacă recipientul pentru barbotarea oxigenuiui se răstoarnă, lichidul poate fi împins de oxigen în căile
respiratorii ale pacientului, asfixiindu-l;
- în cazul utilizării prelungite a oxigenuiui, în concentraţii mari sau la presiuni ridicate, pot apărea:
• iritare locală a mucoasei;
• congestie şi edemul alveolar ;
• hemoragie intraalveolară;
• atelectazie - Proces patologic, în care alveolele pulmonare nu conţin aer sau conţin o cantitate
mică de aer şi par a fi turtite, colabate. Este consecinţă a retracţiei active a ţesutului pulmonar.
După mecanismul de dezvoltare se distinge: atelectazie prin obstrucţie bronşică şi atelectazie
compresivă. Dispneea apare dacă atelectazia este severă.
• pătrunderea gazului în esofag duce la distensie abdominală;
DE REȚINUT:
• administrarea oxigenului se va face după permeabilizarea căilor respiratorii;
• înainte de efectuarea tehnicii se vor lua toate măsurile de precauţie;
• pe timpul administrării se vor supraveghea atent pacientul şi echipamentul de administrare
(manometrul de presiune şi indicatorul de debit);
• nu se unge cateterul cu substanţe grase (pericol de explozie şi pneumonie);
• oxigenul nu se foloseşte fără manometru.

Oxigenarea hiperbarică este definită ca o modalitate de tratament în care pacientul este introdus
într-o cameră sub presiune, respirând O2 la o presiune superioară presiunii atmosferice.

14
Oxigenarea hiperbarică permite stimularea nemedicamentoasă a imunităţii, are efect antiinflamator,
scade edemul, efect antibacterian, normalizarea somnului, restabileşte forţele după efort fizic, creşte
tonusul muscular, posedă efect antistres, tonizant, coleretic.

Oxigenarea hiperbarică are următoarele indicaţii:

• patologia sistemului vascular;

• patologia aparatului respirator;
• patologia tractului gastro-intestinal;
• patologia ficatului;
• patologia renală;
• patologia endocrină;
• scăderea imunităţii;
• dependenţa alcoolica, narcotică, nicotinică etc;
• cosmetologie.

Sfera acţiunilor în tratamentul cărora Oxigenarea hiperbarică şi-a ocupat un loc important este
destul de mare, însă principala indicaţie rămâne hipoxia: respiratorie, circulatorie, anemică, tisulară
atât în formele acute cât şi cele cronice. O 2 sub presiune se foloseşte pe larg pentru normalizarea
funcţiilor vitale.

Contraindicaţiile Oxigenarii hiperbarice absolute sau relative:

• prezenţa tuberculozei ulcero- cavitare;

• forme grave de hipertensiune arterială;
• tulburări de permiabilitate a timpanului;
• pneumotorax;
• pneumopatii acute;
• claustrofobii;
• sensibilitate crescută la O2.

In comparaţie cu oxigenoterapia la presiune obişnuită, terapia hiperbară prezintă urmatoarele

avantaje:

1. Compensează hipoxia determinată de dereglarea suprafeţei de schimb a plămânilor, de

modificarea hemodinamicii pulmonare şi de îngroşarea membranei alveolo-capilare.
15
 2. Creşte volumul oxigenului sanguin disponibil în cazul patologiilor, legate de pierderea sau
inactivarea hemoglobinei.
3. Accentuează difuziunea O2 spre ţesuturi.
4. Asigură necesitatea metabolică a ţesuturilor în condiţiile scăderii vitezei sângelui circulant.
5. Creşte rezerva de O2 a organismului.
6. Efect asupra microcirculaţiei.

Terapia hiperbară este unica metodă de normalizare a presiunii parţiale în sângele arterial în caz de
boli cardiace cianogene şi pulmonare.

VENTILAȚIA MANUALĂ

Ventilaţia manuală se face cu ajutorul balonului Ruben care are un dispozitiv de ataşare la
mască, la sonda de intubaţie, la traheostomă, sau mască, putând astfel ventila mecanic orice tip de
pacient. De obicei folosită în urgenţe, ventilaţia manuală poate fi folosită şi temporar, pacientul este
decuplat de la ventilator pentru aspiraţie, schimbarea sau repoziţionarea sondei, înainte de intubare,
înainte de aspirare, în timpul transportului unui pacient intubat. Oxigenul administrat prin ventilaţia
mecanică poate îmbunătăţi un sistem cardiorespirator compromis.

16
Baloane RUBEN pentru resuscitare din PVC de unică utilizare sau silicon autoclavabil

Materiale necesare:

• balon Ruben

• mască

• sursa de oxigen ( portabilă sau în perete)

• mănuşi

• tub conector la sursa de oxigen;

Pregătirea echipamentului:

• chiar dacă pacientul este intubat sau traheostomizat, se va alege şi o mască de mărime potrivită care
se va ataşa la balon

• se ataşează balonul la sursa de oxigen şi se va ajusta în funcţie de nevoile pacientului

Implementarea: Atenţie: spălarea şi dezinfecţia mâinilor înainte şi după efectuarea tehnicii!

• se pun mănuşile sterile de protecţie;

• înainte de folosirea balonului se verifică permeabilitatea căilor aeriene superioare ale
pacientului pentru depistarea eventualilor corpi străini şi, dacă este posibil, vor fi înlăturaţi,
acest lucru putând duce la revenirea respiraţiei spontane a pacientului;
• de asemenea, se aspiră pacientul pentru a îndepărta eventualele secreţii ( indiferent dacă este
sau nu intubat sau traheostomizat)

17
 • dacă se poate, se va îndepărta tăblia patului şi se va sta la capul pacientului, în spate, pacientul
având capul şi gâtul în hiperextensie pentru a alinia căile aeriene şi a uşura resuscitarea
• dacă pacientul este intubat, se va scoate masca de la balon şi se va ataşa balonul la sonda de
intubat sau la traheostomă, apoi se va cupla la balon prelungirea de la sursa de oxigen. Dacă
pacientul este neintubat şi netraheostomizat, se va pune masca pe faţă ( pe nas, gură şi barbie),
se va ataşa balonul la mască şi apoi se va ataşa la balon prelungirea de la sursa de oxigen;
• se menţine mâna nondominantă pe mască pentru a o menţine etanşă pe faţă, iar cu mâna
dominantă se va comprima balonul la fiecare 5 secunde pentru un adult, oferind astfel
aproximativ 1l de oxigen pe minut. La copii se va comprima balonul la fiecare 3 secunde;
• compresia pe balon se va face odată cu inspirul pacientului dacă acesta respiră. Niciodată nu
se va face compresie pe balon în timpul expirului pacientului;
• se va supraveghea pacientul pentru a observa dacă pieptul se ridică şi coboară în concordanţă
cu compresiile balonului. Dacă nu apar mişcările respiratorii, se reverifică poziţia căilor
aeriene şi permeabilitatea lor.

Consideraţii speciale:

➢ dacă pacientul are traumatisme cervicale se va evita hiperextensia capului, folosindu-se în

schimb subluxaţia de mandibulă pentru alinierea căilor aeriene
➢ se va observa dacă pacientul varsă. Dacă varsă, se va opri manevra, se va aspira imediat şi
apoi se va continua ventilaţia;
➢ ventilaţia manuală insuficientă apare de obicei datorită mărimii mâinii resuscitatorului care
nu poate face compresiile eficient. De aceea este necesară prezenţa a două persoane pentru
ventilaţia manuală.

Complicaţii:

➢ aspirarea lichidului de vărsătură, care poate duce la pneumonie;

➢ distensie gastrică.
http://www.youtube.com/watch?v=FT7t9hroLLg&feature=related Oxigenoterapia

✓ Toaleta cavităţii bucale după expectoraţie;

✓ Dispneea, la vârstnici, este cauză de anxietate şi duce la reducerea activităţii, se
recomandă ca respiraţia să fie lentă cu mişcări regulate. Exerciţiile respiratorii vor aduce
un plus de confort .

Tehnici de respiraţie:
18
 a. Respiraţia diafragmatică are ca scop creşterea rolului diafragmului în respiraţie.
Exerciţiul constă în:
✓ Plasarea unei mâini pe stomac şi a celeilalte pe mijlocul toracelui;
✓ Se inspiră lent şi profund pe nas, lăsând abdomenul să avanseze cât mai mult posibil;
✓ Se expiră pe gură, cu buzele strânse, contractându-se muşchii abdominali. În acelaşi timp se
execută o presiune cu mâna pe abdomen, urmând mişcarea respiratorie;
✓ Se repetă timp de un minut cu 2 minute pauză, se exersează 10 minute, de 4 ori pe zi, întâi
in decubit, apoi şezând. Adoptarea respiraţiei diafragmatice permite diminuarea ritmului
respirator şi creşterea cantităţii de aer în bazele plămânului.

b. Respiraţia cu buzele strânse (respiraţia cu presiune pozitivă)

✓ Ameliorează transportul oxigenului, induce o respiraţie lentă şi profundă;
✓ Este eficace în reducerea dispneei de efort;
✓ Permite întărirea muşchilor respiratori, prelungirea expiraţiei, reducerea retenţiei de CO2;
✓ Creşterea presiunii exercitate în timpul expiraţiei reduce rezistenţa de la nivelul căilor
respiratorii superioare;
✓ Se relizează în trei poziţii
- Culcat: se inspiră pe nas şi se expiră pe gură, ţinând buzele strânse (ca pentru
pronunţarea vocalei U), contractând muşchii abdominali. Se numără până la şapte şi
apoi se reia ciclul.
- Şezând: pe un scaun, cu braţele încrucişate pe piept, se inspiră pe nas, se expiră pe
gură, cu buzele strânse aplecându-se în faţă. Se numără până la şapte si apoi se reia
ciclul.
- În ortostatism: se inspiră pe nas, făcând doi paşi. Se expiră pe gură, cu buzele strânse,
făcând 4-5 paşi.

Tehnici de a tuşi
✓ Tusea permite eliberarea căilor respiratorii superioare de secreţii, dar poate fi epuizantă;
✓ Înainte de a incepe exerciţiul de tuse, se practică respiraţia diafragmatică de câteva ori;
✓ Pacientul se aşază pe scaun, cu picioarele sprijinite pe sol sau pe un scăunel;
✓ Se aduc umerii înainte;
✓ Se apleacă uşor capul în faţă;
✓ Se aplică o pernă pe abdomen, ţinând-o cu mâinile;

19
✓ După practicarea câtorva respiraţii diafragmatice se apleacă uşor trunchiul în faţă şi se tuşeşte
de 2-3 ori. Se evită respiraţiile scurte dintre episoadele de tuse;
✓ Se redresează lent şi se inspiră profund;
✓ Se reia ciclul;
Poziţia la marginea patului cu coatele sprijinite pe o masă, poate uşura expansiunea toracelui.

5. Evaluarea
Se evaluează:
• Rezultatul obţinut sau schimbarea observată;
• Satisfacţia pacientului.
Evoluţia aşteptată:
✓ Semne vitale normale şi stabile;
✓ Pacientul şi-a diminuat anxietatea;
✓ Pacientul obţine autonomie în satisfacerea nevoilor;
✓ Semnele de hipoxie sunt diminuate sau au dispărut;
✓ Pacientul conştientizează importanţa efectuării exerciţiilor respiratorii;
✓ Pacientul efectuează controalele medicale periodice.

20
ŞCOALA POSTLICEALĂ F.E.G. CURS NR. 4
DISCIPLINA: GERONTOLOGIE, GERIATRIE ŞI NURSING SPECIFIC

ÎNGRIJIREA PACIENŢILOR VÂRSTNICI CU AFECŢIUNI ALE APARATULUI

RESPIRATOR (Continuare curs)

1. TRAHEOBRONŞITA ACUTĂ
➢ inflamaţia acută acută, de natură infecţioasă a mucoasei traheo-bronşice, deseori,
urmare a unei afecţiuni virale ale căilor aeriene superioare.

Circumstanţe de apariţie:
➢ Factori determinanţi:
- infecţii virale ale căilor aeriene superioare (CAS);
- infecţii bacteriene ale CAS cu Haemophilus influenziae, streptococcus pneumoniae,
mycoplasma pneumoniae.
➢ Factori favorizanţi:
- fizici (iritanţi bronşici): fumat, atmosferă poluată, ceaţă;
- chimici (iritanţi bronşici): gaze şi vapori chimici, acizi volatili, alergeni volatili.

Manifestări de dependenţă:
• tuse iritativă, apoi productivă cu aspect muco-purulent;
• dureri toracice;
• cefalee;
• stare generală alterată;
• febră/ subfebrilitate.

Realizarea intervenţiilor (aplicarea îngrijirilor):

- repaus la pat;
- aport lichidian adecvat în vederea fluidificării secreţiilor bronşice;
- schimbarea frecventă a poziţiei pentru a se evita stagnarea sputei şi formarea dopurilor
bronşice (atelectaziei) cu risc de bronhopneomonie;
- schimbarea lenjeriei de corp şi de pat;
- combaterea durerilor toracice prin administrarea de analgetice;
- combaterea iritaţiei laringo-traheale prin căldură umedă (inhalaţii, umidifierea aerului);
- tapotaj toracic pentru favorizarea expectoraţiei;
- administrarea de expectorante (nu se administrează antitusive şi antihistaminice);
- monitorizarea funcţiilor vitale;
- antibioterapie conform antibiogramei.

2. PNEUMONIILE
1
➢ inflamaţii ale parenchimului pulmonar determinat, de regul, de factori infecţioşi
(bacteria, virusuri, fungi, Mycoplasma pneumonia).

Circumstanţe de apariţie:
➢ Factori favorizanţi: Scăderea rezistenţei organismului la infecţii:
- după infecţii virale premergătoare;
- imunodeficienţi: neoplazii, tratamente anticanceroase;
- afecţiuni cronice debilitante: diabet zaharat, TBC pulmonar;
- vârstnici, imobilizare prelungită la pat;
- infecţii nosocomiale cu germeni virulenţi şi rezistenţi la antibiotice;

Manifestări de dependenţă:
Pneumonia lobară pneumococică
Debut acut:
- stare generală sever alterată;
- febră(39-40);
- frison;
- junghi toracic;
- tuse iritativă, polipnee.
Perioada de stare:
- tuse productivă cu expectoraţie ruginie-vâscoasă;
- stare generală influenţată;
- herpes naso-labial (cauza de febră şi scăderea imunităţii);
- febră în platou peste 38 grade;
- sindrom de condensare pulmonară (matitate, raluri crepitante, suflu tubar);

Realizarea intervenţiilor (aplicarea îngrijirilor):

- repaus la pat pe toată perioada febrilă şi încă 3 zile după defervescenţă;
- poziţie semişezândă, pentru uşurarea mişcărilor respiratorii;
- controlul, schimbarea aşternutului şi a lenjeriei de corp pentru prevenirea escarelor;
- cameră bine aerisită si confort termic (20-22 de grade);
- tapotaj toracic pentru favorizarea expectoraţiei;
- umidifiere a aerului din încăpere;
- oxigenoterapie intermitentă cu O2 umidifiat, 3-4 litri / minut;
- monitorizarea funcţiilor vitale;
- hidratare corespunzătoare: pe toată perioada febrilă 3000-4000 ml / zi, oral sau
parenteral;
- igiena riguroasă a cavităţii bucale (soluţii bicarbonatate pt gargară, se ung buzele şi
limba cu glicerină boraxată);
- aport de sare 8-10 grame /zi, pentru compensarea pierderilor prin polipnee şi
transpiraţie;
- dieta lichidă şi semilichidă pe durata febrei : ceaiuri, sucuri de fructe, compoturi, lapte
gris, iaurt, orez supe de legume, de carne (fără carne), piureuri de legume;
2
- după defervescenţă se adaugă în alimentaţie făinoasele, brânza de vaci, carnea de pasăre,
reluarea treptată a alimentaţiei normale;
- antibioterapie, analgetice, antitermice, antiinflamatorii nesteroidiene, expectorante,
vitaminoterapie.

3. PULMONUL TROMBOEMBOLIC
➢ consecinţa obstrucţionării circulaţiei arteriale pulmonare prin material embolic sau
trombotic provenit din cavităţile cardiace drepte sau circulaţia venoasă sistemică.
Obstrucţia bruscă a unui ram al arterei pulmonare prin migrarea unui fragment embolic
sau tromb, determină diminuarea bruscă a teritoriului de hematoză. Apare un
dezechilibru în teritoriul pulmonar afectat, normal ventilat dar hipoperfuzat. Presiunea
pulmonară creşte şi se instalează cordul pulmonar acut.

Circumstanţe de apariţie
Factori favorizanţi ai tromboembolismului pulmonar:
• Staza venoasă sistemică:
- imobilizări prelungite la pat;
- varice ale m. inferioare;
- călătorii în poziţie şezând la altitudine;
• Stări de hipercoagulabilitate a sângelui:
- traumatisme, tumori;
- poliglobulii (postsplenectomie);
• Inflamaţii ale endoteliului venos:
- tromboflebite;
- afecţiuni vasculare;
- reacţie de corp străin endovenos (branule, catetere venoase);
• Afecţiuni sistemice predispozante:
- insuficienţă cardiacă;
- diabet zaharat;
- cord pulmonar cronic;
- embolii pulmonare în antecedente;
- obezitatea

Manifestări de dependenţă:
Severitatea manifestărilor depinde de amploarea (dimensiunile) emboliei:
- dispnee de repaus , brusc instalată, fără cauză aparentă;
- tuse iritativă, cu spute hemoptoice;
- dureri toracice;
- tahicardie;
- cianoză;
- şoc cardiogen fără cauză aparentă;
- sincopă;

3
- moarte subită.

Realizarea intervenţiilor (aplicarea îngrijirilor)

- identificarea precoce a pacienţilor cu risc pentru complicaţii tromboembolice
pulmonare;
- mobilizarea pasivă si activă precoce a pacienţilor postoperator, sau a celor cu
imobilizare îndelungată la pat;
- evitarea menţinerii cateterelor şi branulelor endovenoase peste 48 de ore;
- aplicarea tratamentului trombolitic (streptokinază) şi anticoagulant (heparină sau
heparine cu greutate moleculară mică 10-14 zile, apoi anticoagulante orale până la 6
luni);
- urmărire tratamentului trombolitic şi anticoagulant sub aspectul monitorizării
parametrilor de coagulare şi a posibilelor complicaţii hemoragice;
- monitorizarea funcţiilor vitale;
- oxigenoterapie cu supraveghere continuă;
- ameliorarea durerii;
- urmărirea semnelor ,, de alarmă care pot anunţa recurenţa tromboembolismului;
- necesitatea aderenţei la planul terapeutic individual; poziţie adecvată a picioarelorîn
cursul imobilizării la pat);
- ciorapi elastici de contenţie varicoasă a membrelor inferioare;

4. EPISTAXISUL SAU RINORAGIA reprezintă hemoragia care ia naştere în

fosele nazale, având cauze locale şi generale (inflamaţii, leucemie, hemofilie, HTA,
avitaminoze, traumatisme).

Realizarea intervenţiilor (aplicarea îngrijirilor)

- pacientul pe scaun sau în pat dar în pozitie şezândă (nu în decubit dorsal) scade returul
venos;
- extremitatea cefalică în poziţie intermediară (nu în hiperextensie, pentru a evita
aspirarea de sânge sau înghiţirea (emetizant);
- aplicarea de comprese reci,
- evitarea strănutului şi suflatul nasului;
- compresiunea narinei de partea sângerândă timp 4-10 minute;
- eventual aplicare locală de hemostatice (gelaspon, pulbere de fibrină);
- în caz de eşec, tamponament anterior, hemostatice

ADMINISTRAREA ANTICOAGULANTELOR
4
DEFINIŢIE
- Anticoagulantele sunt medicamente care împiedică procesul de coagulare, fiind administrate
pentru prevenirea şi tratarea diferitelor forme ale maladiei tromboembolice.

FACTORII CARE FAVORIZEAZĂ BOALA TROMBOEMBOLICĂ

- Alterarea peretelui vascular
- Staza circulatorie din cauza imobilizării
- Hipercoagulabilitate

INDICAŢII
- Flebitele membrelor inferioare în:
• Obstetrică - după naştere sau avort
• Chirurgie - pentru bolnavul imobilizat în aparat gipsat, intervenţii pelvine la femei cu obezitate
sau cu boli venoase; după intervenţii pentru proteză de şold sau genunchi
• Medicală - bolnavi cardiaci, cu flebite latente, în imobilizarea prelungită
- Embolie: pulmonară, periferică în membrele inferioare, în teritoriul mezenteric, în cardiopatii
embolice
- Tromboza coronariană: infarct miocardic
- Arterite şi tromboze arteriale ale membrelor inferioare
- Chirurgia cardiacă, a vaselor mari

MEDICAMENTE UTILIZATE FORME DE PREZENTARE

A. SOLUŢII INJECTABILE
HEPARINA
- Se administrează strict intravenos, în amestec cu soluţie salină izotonă urmată de perfuzie
continuă
- Acţionează prin blocarea ultimei faze a coagulării, inhibă trombina şi împiedică transformarea
fibrinogenului în fibrină
- Nu se amestecă în perfuzie cu preparate de calciu, papaverină, sau cu alte medicamente.
- Heparina este inactivată de sucurile digestive şi nu trece prin membrane.

FORME DE PREZENTARE:
Heparin soluţie injectabilă, fiole de 1ml, 5ml - 5000ui/ml
Heparin Sandoz 25000ui/5ml - soluţie injectabilă, fiole de 1ml, 5ml - 5000ui/ml
Heparine sodique - soluţie injectabilă - flacoane de 5ml - 5000ui/ml

Reviparinum, Enoxaparinum, Nadroparinum, Deltaparinum

- Soluţii apoase injectabile pentru administrare S.C. şi I.V.
- Pentru administrare şi manevrare corectă se citeşte cu atenţie prospectul
- Locuri de administrare: deasupra crestei iliace, la nivelul abdomenului (la 5 cm distanţă de
ombilic), la nivelul braţului şi coapsei
- După dezinfecţia locală se face un pliu cutanat care va fi menţinut tot timpul injectării, pentru
a evita introducerea soluţiei intramuscular
- După injectare se menţine acul în ţesut aproximativ 5 secunde pentru a evita refluarea
medicamentului prin înţepătură
- Nu se masează locul pentru a nu favoriza apariţia hematoamelor
5
- Nu se amestecă în soluţie cu alte preparate
- Administrarea se face la interval de 12 h, conform indicaţiei medicale
- Locul injectării nu influenţează rata de absorbţie

Reviparinum prezentat sub formă de:

- Clivarin MULTI - soluţie injectabilă, flacoane de 6ml - 5726unit/ml
- Clivarin PEN - soluţie injectabilă 5726unit/ml, cartuş pen umplut cu 10 doze 0,25 ml, 0,25ml=
1432 ui
• Se administrează în pliul cutanat prin înţepătură perpendiculară, fără aspiraţie
• Dezinfecţia se face într-un singur sens
• După injectare dispozitivul de administrare se ţine în poziţie 10 secunde, apoi se dă drumul la
pliu
- Clivarin 0,25 ml/1432 ui; 0,6 ml/3346 ui;
• se prezintă în seringi preumplute unidoză
• se administrează înaintea şedinţei de dializă în bolus intraarterial sau în pliu cutanat între
ombilic şi creasta iliacă, pe faţa anterioară a coapsei, perpendicular, fără aspiraţie.

Enoxaparinum prezentat sub formă de :

- Clexane - soluţie injectabilă - 100 mg enoxaparină sodică/ml, flacoane de 3 ml
- Clexane 10 000 ui/ml - soluţie injectabilă în seringi preumplute de 1 ml (100 mg/ml - 1 mg
enoxaparină sodică = 0.01 ml soluţie injectabilă)
- Clexane injectabil în seringi preumplute de 0,2 ml/ 2000 ui, 0,4 ml/4000 ui, 0,6 ml/6000 ui,
0,8 ml/8000 ui
• Nu se administrează i.m.
• Nu se elimină bula de aer înainte de injectare

- Nadroparinum prezentat sub denumirea de Fraxiparine - 2850 u.i./0,3 ml – seringi

preumplute de 0,3 ml/2850u.i., 3800u.i./0,4 ml; 5700 u.i/0,6 ml; 7600u.i./0,8 ml

- Deltaparinum prezentat sub denumirea de Fragmin, seringi preumplute (10000 ui/ml)

Fragmin : 0,2 ml/2500 ui, 0,2ml/5000 ui, 0,3ml/7500 ui, 0,6ml/1500ui
• Se administrează S.C. în peretele abdominal prin înţepătură perpendiculară. Se poate
administra şi i.v. prin perfuzie continuă şi intrarterial în bolus, la începutul şedinţei de dializă.

B. FORME PENTRU ADMINISTRARE PE CALE ORALĂ

Anticoagulante cumarinice (Antivitamine K)

- Împiedică sinteza hepatică a factorilor coagulării dependentă de vitamina K
- Se recomandă în profilaxia trombozelor venoase şi accidentelor tromboembolice după
intervenţii chirurgicale la pacienţii cu risc crescut, la bolnavii cu proteze valvulare, grefe
vasculare, stenoză mitrală.
Acenocumarolum produs sub denumirea de:
- Acenocumarol - cp. - 2 mg
- Sintrom - cp. - 4 mg
- Trombostop - cp.- 2 mg;
• se păstrează la 15-25°, ferit de lumină
• atenţie - vărsături - disfuncţii hepatice
Reacţii adverse:

6
• Hemoragii - gastrointestinale, cerebrale, la nivelul tractului urogenital (hematurie), uter
(menoragii sau metroragii)
• Reacţii adverse: greaţă, vărsături, reacţii alergice, urticarie, dermatite,,febră, alopecie
reversibilă

PRECAUŢIUNI SPECIALE PRIVIND ADMINISTRAREA SUBCUTANATĂ

- Injectarea subcutanată se pretează la cantităţi mici de soluţie
- Se folosesc ace subţiri, lungi de 12mm, care garantează injectarea medicamentului în ţesutul
subcutanat
- Acul subţire scade riscul antrenării germenilor
- Se preferă introducerea verticală la 90° scăzând riscul lezării unor filete nervoase şi vaselor
de sânge, ceea ce face ca durerea să fie mai mică şi riscul de hematom scăzut
- Acele mai lungi pot fi introduse sub un unghi de 45°, cu atenţie, pentru a nu ajunge în grosimea
muşchiului.

SUPRAVEGHEREA PACIENTULUI

A. Înaintea tratamentului
- Se determină grupul sanguin şi Rh
- Medicul stabileşte bolnavii cu risc de hemoragie: ulcerul gastroduodenal, boli hemoragice,
insuficienţa hepatică şi renală, AVC recent; gravide, hipotensiunea arterială severă
- Se determină timpul de protrombină înaintea tratamentului cu anticoagulante cumarinice (este
crescut în ciroză şi hepatită)

B. În timpul tratamentului
- Nu se fac injecţii i.m. şi s.c, există risc de hematom!
- Se supravegheză apariţia hemoragiilor
• gingivoragii, epistaxis
• hemoragii după ras
• hematuria - se colectează urina într-un borcan şi se examinează
• scaunul cu sânge
- În cazul sângerârilor, la recomandarea medicului, se administrează PROTAMINA în
tratamentul cu Heparină şi Fitomenadionă în tratamentul cu trombostop
- Nu se fac endoscopii şi nici puncţii!
- Se face controlul biologic al coagulării: timpul Howell în heparinoterapie şi timpul de
protrombină în tratamentul cu anticoagulante orale
- În timpul perfuziei, recoltarea sângelui se face de la celălalt braţ
- În cazul administrării subcutanate recoltarea se face la 6-8 ore de la injecţie
- Se monitorizează starea generală întrucât pot apare: frison, febră, vomă.
- Pacientul este informat să nu ia alte medicamente fără recomandare medical deoarece unele
potenţează efectul iar altele îl diminuează
- Atenţie deosebită se acordă pacientului tratat cu anticoagulante cumarinice, deoarece
tratamentul se face ambulator şi nu poate fi supravegheat permanent
- Medicamentele care cresc efectul anticoagulantelor: salicilaţi, paracetamol, fenilbutazonă,
laxative, hormoni tiroidieni, unele antibiotice (tetraciclină, cloramfenicol), sulfamide,
analgetice
- Medicamente care scad efectul anticoagulante lor: pansamentele gastrice, antiacide,
barbiturice, unele tranchilizante şi neuroleptice, diuretice mercuriale, digitalice, inhibitori
tiroidieni.
7
EDUCAŢIA PACIENTULUI
Se instruieşte pacientul:
- Să ia medicamentele după orarul stabilit de medic; administrarea se face mai ales seara pentru
ca medicul să poată corecta la nevoie doza după valoarea timpului de protrombină determinat
în timpul zilei
- Dacă omite o doză, o poate lua în interval de 8 ore, după care se sare pestepriză şi se ia doza
la ora obişnuită în ziua următoare
- Să nu-şi modifice singur dozele
- Să nu întrerupă brusc tratamentul, există risc de hipercoagulabilitate şi tromboembolie
- Să se autosupravegheze şi să depisteze semnele de supradozare (hemoragii)
- Să se prezinte cu regularitate la medic pentru recoltarea probelor de coagulare
- Să anunţe stomatologul sau alt medic, dacă este cazul, că este în tratament cu anticoagulante
orale (ACO)
- Să nu practice sporturi violente care presupun lovituri, căderi sau munci intense
- Să continue autosupravegherea pe perioada întreruperii treptate a tratamentului (2-4
săptămâni) pentru că acţiunea se menţine între 2-5 zile după încetarea administrării, în funcţie
de anticoagulantul folosit
- Să evite expunerea la căldură, canicula creşte efectul
- Să consume o alimentaţie echilibrată şi să nu exagereze cu alimente bogate în vitamina K:
brocoli, spanac, varză, conopidă, sparanghel, mărar, mazăre verde, soia, tomate, urzici,
gălbenuş de ou, ficat (porc, vită), salată verde, suc de grape-fruit.
- Să nu consume alcool în exces, potenţează efectul ACO
- Să nu folosească plante medicinale care influenţează efectul ACO:
• scad timpul de protrombină: sunătoarea, lucerna, ceaiul verde, gingseng, coacăze negre
• cresc timpul de protrombină sau riscul de hemoragie: usturoiul, ceaiul verde, ginko biloba
- Să evite fumatul, deoarece fumul de ţigară poate scădea efectul ACO
- Să informeze familia asupra tratamentului anticoagulant
- Să evite tăieturile; în caz de hemoragie să aplice un pansament compresiv şi să se prezinte de
urgenţă la spital
- Să poarte asupra lui cartea de identitate, un card cu grupa sanguină şi anticoagulantul folosit;
data începerii tratamentului şi durata probabilă, doza administrată, modul de administrare (un
comprimat seara, sau două administrări pe zi la 12 ore preferabil la aceeaşi or )