Caracteristicile defibrilatorului cardiac

S.E.A.M – Facultatea de Inginerie Medicala

Vasile Manoliu

1
 Caracteristicile defibrilatorului cardiac

• Condiţiile de viabilitate ale miocardului:

- neîntreruperea traseelor circuitelor asociate activităţii electrice a inimii;
- neobturarea arterelor coronariene.
• Fibrilaţia cardiacă: succesiune de impulsuri de mică amplitudine şi
frecvenţă ridicată (180 - 300 bpm).
• Dacă în răstimp de 1-2 minute nu este înlăturată, rezultă stopul cardiac.
• Defibrilarea: tehnică de reanimare adresată inimii aflate în fibrilaţie
ventriculară şi/sau atrială.
• Constructiv, defibrilatoarele pot fi de două tipuri:
• - defibrilatoare externe - au doi electrozi amplasaţi transtoracic (cuprind un
traseu care include zona inimii)
• - defibrilatoare interne - au doi electrozi filiformi (folosiţi în cadrul
operaţiilor pe cord deschis).

2
 Caracteristicile defibrilatorului cardiac

Defibrilatorul intern este comparabil cu un stimulator cardiac

Conţine trei componente:
• generatorul de impulsuri electrice;
• electrozii;
• un sistem de programare (programator).

Energia necesară defibrilatorului pentru a funcţiona provine de la o baterie

specială, care poate rezista între 5 şi 10 ani, în funcţie de solicitări.
Defibrilatorul nu numai că observă tulburările de ritm, dar şi intervine in cazul
unor asemenea evenimente pentru a opri dezvoltarea unei aritmii într-un mod
cât mai blând.

3
 Caracteristicile defibrilatorului cardiac

Defibrilatorul extern
Schema de principiu

Schema circuitului electric pentru

faza de descarcare

4
 Ecuaţia care descrie descărcarea condensatorului

di 1
dt C 
( Ri + R p )  i + L  +  i  dt = 0 (1)

cu condiţiile iniţiale i(0) = 0 U(0) = UC.

Notând R = RI + Rp, se definesc mărimile
-factorul de amortizare  = R / 2L
pulsaţia de rezonanţă 0 = 1 / L  C
.
În raport cu relaţia dintre  şi 0, există două tipuri ale formei de variaţie a curentului
a)pentru 0 >  - regim oscilant amortizat, expresia soluţiei ecuaţiei (1) fiind

  2  − t
i(t ) =   C  U c   + 1  e  sin   t
2 
 

pentru 0 <  - regim aperiodic, expresia soluţiei ecuaţiei (1) fiind

2  e t − e− t
i(t ) =   C  U c   + 1  e− t 
2  2
 

Forma aperiodică critică a impulsului de curent (pentru 0 = ) are expresia

icr (t ) = U c  C   2  e− t  t

iar valoarea maximă a impulsului critic este

  C Uc
I cr ,max =
e

5
 Caracteristicile defibrilatorului cardiac
Variaţia curentului de descărcare în cele trei regimuri:

unde:
********: regim aperiodic critic;
++++++ : regim oscilant amortizat;
----------- : regim aperiodic.
6
 Caracteristicile defibrilatorului cardiac
Energia iniţială de descărcare şi energia disponibilă la nivelul pacientului sunt
1 Rp
Ws = C  U c ; W p =
2
 Ws
2 R p + Ri

Tensiunea maximă de încărcare se limitează la 9 kV pentru a evita orice

problemă legată de izolaţie.
Energia maximă stocată poate fi de ordinul sutelor de J.
O tensiune de încărcare de 9 kV este necesară pentru furnizarea unui curent de
vârf “pentru pacient” de 40 A;
O tensiune de 7 kV este necesară pentru o valoare de vârf de 30 A;
O tensiune de 5 kV este necesară pentru o valoare de vârf de 20 A.
Aproximativ 95 % din impedanţele pacienţilor sunt cuprinse între două valori
(30 Ω si 90 Ω), cu valori minime pentru piele umedă, tratată cu gel conductiv,
iar valori mari pentru piele uscată.

7
 SISTEME TRANSCUTANATE DE TRANSMISIE A ENERGIEI
CU APLICAŢII ÎN MEDICINA

Transmisia transcutanată a energiei este asigurată prin utilizarea unui transformator transcutanat,
funcţionând la frecvenţă ridicată (zeci de kHz).
Înfăşurarea primară este în exterior, înfăşurarea secundară este amplasată subcutanat.
Astfel, se înlătură dezavantajele determinate de străpungerea pielii.
 SISTEME TRANSCUTANATE DE TRANSMISIE A ENERGIEI
CU APLICAŢII ÎN MEDICINA

Transformatoare transcutanate bobinate în aer.

Caracteristici: simplitate, volum redus, însă oferă o capacitate limitată de energizare.
Înfăşurările se realizează spiralat.
Inductivităţile proprii şi mutuale sunt calculate utilizând funcţiile Bessel de prima şi a doua speţă.
Alimentarea înfăşurării primare: convertor static utilizând elemente de comutaţie foarte rapide
(tranzistoare cu efect de câmp).
 SISTEME TRANSCUTANATE DE TRANSMISIE A ENERGIEI
CU APLICAŢII ÎN MEDICINA
În funcţionare, se manifestă modificări ale valorilor parametrilor datorită vecinătăţii pieselor
metalice. Curenţii turbionari induşi în acestea influenţează valorile rezistenţelor şi inductanţelor
(proprii şi mutuale).
Variaţia rezistenţelor se manifestă ca urmare a modificării grosimii efective a plăcilor, prin efectul
pelicular, care determină creşterea rezistivităţii de suprafaţă.
Variaţia rezistenţelor este mai pronunţată în cazul vecinătăţii unui strat de aliaj de titan
(înfăşurarea secundară) decât a unui strat de aluminiu (înfăşurarea primară).
Variaţia inductivităţilor este descrescătoare în raport cu apropierea pieselor masive de
înfăşurări.
Diminuarea coeficientului de cuplaj magnetic este determinată fie de creşterea întrefierului,
fie de abaterea de la coaxialitate ale celor două înfăşurări.
Pentru înfăşurări cu diametrul exterior de 60 mm, L1=3 H, L2=0,9 H, s-au calculat variaţiile
coeficientului de cuplaj magnetic, k, în raport cu modificarea întrefierului şi cu abaterea
de la coaxialitate.
 SISTEME TRANSCUTANATE DE TRANSMISIE A ENERGIEI
CU APLICAŢII ÎN MEDICINA

Transformatoare transcutanate realizate cu miez din ferită.

Permit o mai bună energizare, prin creştere coeficientului de
cuplaj magnetic.
În general, se folosesc miezuri în formă de oală.
Optimizarea funcţionării determină utilizarea convertoarelor
rezonante de tip serie.
 SISTEME TRANSCUTANATE DE TRANSMISIE A ENERGIEI
CU APLICAŢII ÎN MEDICINA
Optimizarea funcţionării necesită maximizarea randamentului, prin diminuarea pierderilor.
Cunoscând factorul de pierderi şi caracteristicile de material ale feritei,
se poate maximiza randamentul, pentru un coeficient de cuplaj dat, după dimensionarea
numărului de spire al înfăşurării secundare. Randamentul se poate exprima astfel:
Valori numerice: Rs

f = 50 kHz; U1=18V; Rs=10; tg = 0,01; k=0,4; R1  ( Rs + R2 ) 2
I2=1,5A; M=38,2H; L2s=1H; Rs + 2
+ R2
L2=81H; L1=112,6H;R1=0,354 ; R2=0,254 . (  M )
Rezultă o valoare a randamentului:  = 0,94, la o putere
transmisă sarcinii de 11,25 W.
Diminuarea valorilor inductivităţilor de dispersie se asigură prin înserierea de condensatoare
în circuitele înfăşurărilor.
 SISTEME TRANSCUTANATE DE TRANSMISIE A ENERGIEI
CU APLICAŢII ÎN MEDICINA
Funcţia de transfer, H(s), adică raportul tensiunilor de ieşire şi de intrare, permite calculul
modulului acestei funcţii în raport cu frecvenţa.
Este necesar să se exprime |H(jω)| în funcţie de frecvenţa în unităţi relative,
 = f / f0, de coeficientul de cuplaj, k, şi de factorul de calitate, Q.
1
H ( , k ) =
2 2
 1− k  1    1   1− k  1  
1 + 
1 − 2  + Q  −   1 + 1 − 2  
 k        2k    

Considerând o frecvenţă de rezonanţă fo = 100 kHz, k=0,4, Io=2,4A,

Lm=44 H, a fost, mai întâi, dimensionat condensatorul din circuitul înfăşurării secundare: C2 =
0,38 F, apoi, prin iteraţii, s-a determinat valoarea optimă a lui  = 1,35.

Varianta cea mai recentă, utilizează bobine în aer,

cu inserţii de segmente magnetice realizate din
materiale magnetice amorfe (de permeabilitate
magnetică foarte mare şi coercitivitate neglijabilă).
 SISTEME TRANSCUTANATE DE TRANSMISIE A ENERGIEI
CU APLICAŢII ÎN MEDICINA

Alte aplicaţii: Sistem transcutanat cu aplicaţii în implant cochlear

5 mW
 ECHIPAMENTE DE LITOTRIPSIE EXTRACORPORALĂ

Cea mai importantă componentă a unui litotriptor o reprezintă sistemul de generare a undei de
șoc, care poate fi considerată drept motorul litotriptorului. Acesta determină eficiența
fragmentării, efectele laterale, necesitățile privind anestezia și posibilitatea implementării
diferitelor modalități de localizare.
Caracteristici ale undelor de șoc
Undele de șoc sunt, în principal, compuse dintr-un impuls de înaltă presiune pozitivă, urmat de o
porțiune de undă negativă de amplitudine mai mică.
Interacțiunea impulsului de presiune pozitivă cu bulele de gaz generate de unda negativă
anterioară reprezintă mecanismul predominant al acțiunii undei de șoc.
Cavitația reprezintă fenomenul de generare și deplasare a bulelor de aer într-un fluid puternicul
potențial destructiv al acestui fenomen este cunoscut de peste un secol, odată cu aplicațiile
turbinelor cu elice. În 1988 cavitația a fost postulată ca fiind un mecanism dominant în cadrul
litotripsiei cu unde de șoc.
Cavitația este cauzată de unde de șoc care produc bule gazoase într-un mediu lichid. Bulele se
dezintegrează în mod exploziv, creând micro-rețele care fracturează și erodează calculul. Acest
proces poate fi remarcat pe sonografia în timp real în timpul tratamentului, în zona focală.
Undele de șoc sunt unde acustice de presiune caracterizate de durată scurtă (< 1s), presiune
pozitivă ridicată (10 – 100 MPa) și componente reduse de presiune negativă.
Generarea undei de șoc se poate face pe cale electrohidraulică (inducţie prin scânteie (spark
gap)), piezoceramic sau electromagnetic.
Localizarea calculului se asigură prin sonografie sau prin instalații Röntgen.
Aceste sisteme combină, la fel ca medicamentele, beneficiile medicale cu o parte de efecte
secundare; concret, odată cu fragmentizarea calculilor, se creează răni superficiale până la
hematoame severe. Un litotriptor ideal ar trebui să expună energia undei de șoc numai la nivelul
localizării precise a calculului, nu și în alte zone.
Așa cum se arată în Fig. 1b), focarul undei de șoc trebuie să aibă o formă sferică bine definită,
potrivită cu dimensiunile calculului (aproximativ 10 mm diametru).

Fig. 1.
Datorită utilizării numai unui segment al accesului ideal sferic, dimensiunile focale reale ale
dispozitivelor mai vechi sunt 100 x 16 mm (Fig. 1a).
În special înaintea și după calcul, o parte importantă a energiei undei de șoc este dispersată în
structura țesutului această parte nu contribuie la procesul de fragmentare, însă poate produce
efecte (laterale) secundare.
Trebuie specificată diferența între suprafața focală și zona de tratament.
Zona focală este măsurată ca fiind suprafața corespunzătoare jumătății presiunii maxime (- 6
dB), reprezentând, astfel, o măsură relativă legată de presiunea variabilă de vârf.
Zona focală poate să nu se modifice cu diverse niveluri de putere (Fig. 2).

Fig. 2

Totuși, diverse niveluri de putere sunt asociate cu diverse valori ale energiei undei de șoc, care se
consideră mai mult sau mai puțin eficace.
Dacă se presupune o undă de șoc ca fiind eficientă atunci când depășește o anumită valoare a
presiunii (de ex. 5 MPa), zona de tratament corespunzătoare poate fi semnificativ mai mare (Fig.
2). Această zonă crește cu presiunea maximă și cu conținutul energetic.
Zona focală poate fi redusă de la 100 x 16 mm la valori de 30 x 5 mm.

Scheme principiu litotriptoare

Ideea de baza a proiectului litotriptorului electrohidraulic Dornier este prezentată in Fig. 3. Sursa
de energie (dispozitivul care generează arcul electric) este localizată in centrul focal F1 al unui
reflector elipsoidal. O descărcare electrică a unui curent de înaltă tensiune are loc intre 2
electrozi amplasati într-un recipient plin de apă. Această descărcare are ca rezultat o sferă de
vaporizare, care se extinde, generând o undă de presiune cu energie mare.
Energia generata este apoi reflectata si focalizata în al doilea punct focal (F2) al reflectorului
elipsoidal, acolo unde ar trebui să se afle calculul care trebuie dezintegrat.
 Fig. 3. Principiul litotriptorului cu sursă electrohidraulică (Dornier).

Există o serie de dezavantaje a generării electrohidraulice a undei de înaltă presiune:

- funcționare instabilă, pe termen lung și scurt;
- generarea de presiune haotică
• senzație de durere ridicată si haotică (greu de controlat)
• nivel ridicat de zgomot inutil
• înlocuirea costisitoare a electrozilor
• nici o șansă pentru localizarea cu raze X inline
• practic nici o șansă pentru localizarea cu ultrasunete inline.
Principiul fundamental al litotriptorului piezoelectric (piezoceramic), produs de firma Wolf, este
prezentat în Fig. 4. Elementele piezoceramice, realizate din ceramică ZTP (zirconiu, titan,
plumb) sunt amplasate pe suprafața unei cavități sferice.
La aplicarea unui impuls de tensiune, ΔU, prin descărcarea unui condensator, se modifică
dimensiunile elementelor (efect piezoelectric invers) si se generează un impuls acustic; unda
mecanică va fi focalizată spre centrul razei acestei sfere. In Fig. 4 b) este indicată variația
temporală a unei unde tipice, măsurată în punctul focal, acolo unde ar trebui să se afle calculul
care trebuie dezintegrat; se observă o diminuare pronuntată a amplitudinii presiunii dupa 3 μs de
la aplicarea impulsului.

Fig. 4. Principiul litotriptorului cu sursă piezoelectrică (Wolf).

Presiunea maximă a impulsului acustic este:

p = 2  I   m  c0
în care: I este intensitatea impulsului, proporțională cu ΔU2, ρm – densitatea mediului, c0 – viteza
sunetului în mediu.
In Fig. 5. sunt prezentate principiile funcționale ale litotriptoarelor cu surse electromagnetice:
Siemens (A) și Storz (B).
Pentru litotriptorul produs de firma Siemens, o membrană metalică, comportându-se ca o
înfășurare secundară scurtcircuitată a unui transformator monofazat, generează o undă
(cilindrică) plană, care este focalizată (spre punctul focal unde ar trebui să se afle calculul care
trebuie dezintegrat) cu ajutorul unei lentile acustice.
Pentru litotriptorul produs de firma Storz, o înfășurare primară (a unui transformator monofazat)
excită o membrană cilindrică (comportându-se ca o înfășurare secundară scurtcircuitată); aceasta
generează o undă care este focalizată (spre punctul focal unde ar trebui să se afle calculul care
trebuie dezintegrat) prin intermediul unui reflector parabolic.

Fig. 5. Principii ale litotriptoarelor cu surse electromagnetice: Siemens (A) și Storz (B).

Câmpul magnetic determină ca o membrană metalică adiacentă să fie respinsă de bobină,

rezultând o mișcare extrem de rapidă a membranei, ceea ce produce o undă de șoc profilată.

Energia undelor de șoc

Energia (E) a undei de șoc aplicate este un parametru important pentru aplicații practice. Se
poate presupune că unda de șoc are efect asupra țesutului numai dacă sunt depășite anumite
praguri de energie. Pe lângă curba temporală a undei de șoc p (t), suprafața A, în care poate fi
măsurată presiunea, este de asemenea decisivă. Folosind parametrii acustici ai densității mediului
de propagare (ρ) și a vitezei sunetului (c) se obține următoarea ecuație pentru energie:
A
E=  p 2 (t )  dt
 c
Energia acustică a unui impuls de undă de șoc este dată în miliJoule (mJ). De regulă, câteva sute
sau mii de impulsuri de undă de șoc sunt emise per tratament, astfel încât energia totală emisă
este obținută prin înmulțirea cu numărul de impulsuri.
Efectul terapeutic al undelor de șoc este afectat dacă energia undelor de șoc este distribuită pe o
suprafață mare sau concentrată pe o zonă îngustă de tratament. O măsură a concentrației de
energie se obține calculând energia pe suprafață (E / A) = densitatea de energie (DE).
„Calitatea” undelor de șoc utilizate în zona de tratare ar trebui să fie independentă de principiul
generării acestor unde.
Principiu RMN

Constante de timp de relaxare

Vectorul magnetizaţiei longitudinale, Mz, este proporţional atât cu inducţia câmpului magnetic principal,
B0, cât şi cu densitatea ρ a protonilor (de hidrogen).
Constantele de timp de relaxare, T1 si T2, sunt determinate de mobilitatea protonilor de hidrogen.
Bobine de gradient
Se folosesc 3 gradienţi, perpendiculari între ei: gradientul de selecţie a secţiunii, gradientul de codare a
fazei şi gradientul de codare a frecvenţei (gradient de citire). Timpul de acţiune al unui gradient este între
3 ms şi 8 ms, iar perioada de instalare a lui trebuie să fie mai mică de 1 ms.
În funcţie de mărimea gradientului se stabilesc grosimea secţiunii şi valoarea maximă permisă a câmpului
de vizualizare (field of view – FOW).
Gradientul acţionează în combinaţie cu pulsurile de radiofrecvenţă (RF).
Dacă gradientul este mare, adică valoarea câmpului creşte rapid de la un pas la altul al gradientului,
”felia” selectată va fi mai îngustă.
Liniaritatea gradientului are importanţă asupra valorii FOV.
Utilizarea gradienţilor este asociată şi cu apariţia curenţilor turbionari în structurile metalice din
apropierea magnetului, sau chiar în bobina magnetului (determinând artefacte pe imagine); curenţii
turbionari apar la conectarea şi deconectarea gradientului de câmp.
 Introducere în controlul sistemelor fiziologice

Fiziologie
Fiziologia reprezintă studiul funcţiilor organismelor vii. În particular, fiziologii încearcă să explice cum se
comportă sistemele vii în funcţie (în raport) de mecanismele fizice şi chimice. Fiziologia cardiopulmonară
reprezintă studiul funcţiilor inimii, a circulaţiei şi plămânilor, plus o matrice de procese asociate cu aceste
sisteme (organe). Multe alte organe, cum ar fi rinichii, sunt profund asociate cu sistemul cardiopulmonar
şi trebuie studiate pentru aprecierea completă a funcţiilor cardiovasculară şi pulmonară.
Control (reacţii)
Un sistem comandat este, în general, fără bucle de reacţie. Un sistem controlat are în structura sa cel puţin
o buclă de reacţie. Tipul de reacţie este esenţial in comportamentul sistemului; astfel, reacţia negativă este
asociată cu mecanisme autoregulative, pe când reacţia pozitivă determină mecanisme cumulative, de cele
mai multe ori cu consecinţe nefavorabile.
Controlul în reacţie negativă este pe larg utilizat în sisteme biologice pentru a menţine un mediu constant
intern. În acest tip de control, unii factori (de exemplu, presiunea sanguină) sunt monitorizaţi prin
intermediul unui senzor. Dacă acest factor devine prea mare sau mic, sunt iniţiate o serie de modificări
pentru a readuce factorul la o valoare medie stabilită.
Pe durata acestor modificări, factorul controlat este continuu monitorizat, iar modificările corective
încetează când sistemul revine în punctul stabilit. Acest proces poate fi reprezentat astfel (Fig. 1):

Fig. 1. Control în reacţie negativă.

O consecinţă a acestui tip de reglare este fluctuarea factorului controlat în jurul unei valori medii, mai
curând decât menţinerea la o valoare constantă. Un semn că un sistem fiziologic este “în impas” este
atunci când valorile factorului controlat oscilează larg în jurul valorii medii stabilite.

Exemple de mecanisme autoregulative (cu reacţie negativă)

Reglarea producerii celulelor roşii
Orice condiţie care determină descreşterea oxigenului furnizat ţesuturilor provoacă creşterea ratei
producerii celulelor roşii (Fig. 2). De exemplu, dacă o persoană devine anemică sever, ca urmare a unei
hemoragii, atunci măduva începe să producă cantităţi mari de globule roşii.
La altitudini foarte mari, unde O2 este redus, ţesuturile slab oxigenate determină producerea eritrocitelor.
Aşadar, nu concentraţia globulelor roşii din sânge controlează rata producerii globulelor roşii, ci
concentraţia de O2 din ţesuturi. Factorul umoral, prezent în plasmă, care are capacitatea de a creşte rata
producerii ertrocitelor este eritropoietina (EPO). De obicei, EPO este produsă (decelabil) la nivelul
rinichilor; totuşi, EPO este formată în tot corpul. EPO exercită efecte asupra măduvei spinării, stimulând
producerea de eritrocite.
 Fig. 2. Reglarea oxigenării ţesuturilor.

Un exces al eritrocitelor în circulaţie diminuează rata producerii globulelor roşii, echilibrând nivelul
acestora.
În cazul controlului în reacţie pozitivă, în locul determinării unei corecţii, răspunsul reacţiei provoacă o
perturbare suplimentară. Se stabileşte un ciclu vicios, deoarece senzorul primeşte un semnal de ieşire
puternic, procesorul răspunde cu o ajustare îmbunătăţită a reacţiei pozitive, provocând o perturbare chiar
mai mare,..... şi aşa mai departe.
Reacţia pozitivă poate fi observată în multe cazuri de patofiziologie, cum ar fi pe durata unui şoc progresiv
circulator (Fig. 3).

Fig. 3. Reacţia pozitivă pe durata unui şoc circulator.

Reacţia pozitivă are loc, de asemenea, pe durata iniţierii unui potenţial de acţiune, deoarece intrarea
sodiului la nivelul unei celule nervoase determină un ciclu al intrării crescute a sodiului.

Diferenţe între sisteme de control tehnice şi fiziologice

1) Un sistem tehnic este caracterizat de legi deterministe (pot fi identificate relaţii de tip “cauză - efect”)
exprimate prin relaţii sau formalisme matematice cu parametri concentraţi (constanţi).
Sistemele fiziologice sunt, în general, neliniare. Un sistem fiziologic este caracterizat atât de legi
deterministe, cât şi de formalisme sau legi nedeterministe (exemplu „teoria haosului”), în care parametrii
sunt distribuiţi (variabili).
2) În multe cazuri, un sistem de control fiziologic nu are nici o intrare (de referinţă) nici un detector de
eroare.
Exemplu Schema bloc (simplificată) a sistemului pentru controlul nivelului de CO2 din sânge.
Reglarea presiunii parţiale a CO2.
Controler = centrul respirator medular, plus porţiunea mecanică a pieptului şi plămânilor care produce
.
ventilaţia alveolară, V A .
.
Sistemul controlat = partea sistemului care realizează relaţia dintre V A şi paco2.
 Fig. 4. Sistem de control fiziologic fără mărime de referinţă.

.
Dacă paco2 creşte, atunci V A creşte, deci paco2 scade.
3) De obicei un sistem tehnic poate fi caracterizat de o intrare şi o ieşire.
Un sistem fiziologic este caracterizat de mai multe intrări şi mai multe ieşiri.
 Convertoare rezonante utilizate în radiologie

Structura unui generator radiologic

Fig. 1.

Rata de transformare a electronilor în fotoni (si, implicit, energizarea acestora) este proportională
cu valoarea efectiva a tensiunii electrice aplicate între anod si catod.
In acelasi timp, generarea fotonilor se realizează prin aplicarea unor impulsuri de tensiune.
Primele generatoare de raze X, alimentate la tensiune cu frecventa de 50 Hz, utilizau
întrerupătoare cu contacte metalice, iar la intreruperea alimentării, deschiderea contactelor în
sarcină producea descărcări sub formă de arc electric, determinând tensiuni tranzitorii mari si
uzura prematură a contactelor.
Introducerea electronicii de putere in tehnologia generatoarelor de raze X a permis progrese
importante, atât în ce priveste performantele, cât si din punct de vedere economic si al volumului
ocupat.
Volumul unui transformator este invers proportional cu frecventa sa de functionare. Pentru o
putere transmisă de 100 kW se poate transforma volumul transformatorului de la câteva zeci de
dm3 (la f = 50 Hz) la câtiva dm3 (la frecvente de ordinul zecilor de kHz).

Convertorul rezonant serie-paralel

Fig. 2.

Formele de undă ale tensiunii primare, Vp, si ale curentului redresat din secundarul
transformatorului, iD, sunt reprezentate în Fig. 3.

Fig. 3
In realitate, în cazul unui regim tranzitoriu, tensiunea este caracterizată nu numai de variatii
tranzitorii, ci si de ripluri, asa cum este indicat în Fig. 4.

Fig. 4.
Acest riplu poate fi redus prin cresterea valorii condensatorului CF; înaintea începerii expunerii,
acest condensator este descărcat. Când se aplică impulsul (invertorul devine activ) curentul de
sarcină încarcă mai întâi condensatorul, determinând variatia crescătoare a tensiunii.
La sfârsitul expunerii, condensatorului îi este necesar un anumit timp pentru a se descărca în
tubul electronic; pe durata acestui interval de tranzitie, tensiunea aplicată are valori intermediare,
corespunzătoare emisiei de raze “invizibile”. Durata acestui interval poate fi minimizată
reducând valoarea capacitătii condensatorului CF.
Asadar, valoarea acestei capacităti face obiectul unui compromis; pentru ameliorarea acestui
compromis, se poate creste frecventa de functionare (determinată de invertor). Aceasta nu
influentează, însă duratele intervalelor tranzitorii, ci doar mărimea riplurilor (variatie invers
proportională).
De aceea, în raport cu 2 valori initiale prestabilite, ale condensatorului CF si frecventei, rezultate
mai favorabile se obtin dacă se dublează frecventa si se înjumătăteste valoarea capacitătii: se
conservă riplul de înaltă tensiune, însă se înjumătătesc duratele intervalelor tranzitorii.
 Oxigenator cu membrană

Plămânul artificial este recomandat ca o soluție de salvare la pacienții care suferă de insuficiență
respiratorie acută sau cronică acutizată severe. Situațiile clinice pot fi diverse: insuficiența
respiratorie acută severă, cunoscută și sub numele de ARDS (SDRA – sindromul de detresă
respiratorie a adultului) sau „plămân de șoc“, o suferință acută, caracterizată tocmai de afectarea
gravă a schimburilor gazoase la nivel pulmonar, cu hipoxemie și hipercapnie amenințătoare de
viață.
În formele cele mai grave de SDRA, ventilația mecanică nu mai reușește să asigure oxigenarea
adecvată a sângelui și eliminarea dioxidului de carbon; este situația clinică în care utilizarea
plămânului artificial poate asigura eliminarea dioxidului de carbon și oxigenarea, care să permită
supraviețuirea și să ofere timpul necesar pentru vindecarea plămânului și reluarea unei ventilații
spontane fiziologice. Cealaltă situație este bronho-pneumopatia obstructivă cronică (BPOC)
acutizată.

Fig. 1.

Agravarea insuficienței respiratorii cronice la acești pacienți poate impune intubația oro-traheală
și ventilația mecanică. Weaning-ul (scoaterea de pe aparatul de ventilație mecanică, așa-numita
„înțărcare“ de respirator) reprezintă o provocare serioasă în această situație, în care ventilația
mecanică prelungită este însoțită frecvent de complicații şi are un prognostic nefavorabil.
Utilizarea „plămânului artificial“ poate fi benefică la acești pacienți în două momente ale evoluției
bolii: instalarea precoce, cu evitarea intubației oro-traheale și a ventilației mecanice şi la realizarea
cu succes a weaning-ului de pe aparatul de ventilație mecanică, apoi în tehnica de tip „bridge“ la
pacienții cu suferință pulmonară severă, terminală, în așteptarea transplantului de plămân.
Tehnicile de tip ECMO (extra-corporeal membrane oxigenator), utilizate inițial în chirurgia
cardiacă, progresele tehnologice ducând la miniaturizarea și simplificarea tehnicii și la
posibilitatea utilizării pentru o perioadă lungă de timp (până la 29 de zile pentru un kit/sistem).
Partea esențială a dispozitivului este reprezentată de o membrană specială, heparinată, inclusă într-
o „cutie“ de mici dimensiuni (14/14 cm), racordată la o sursă de oxigen, prin care trece sângele
pacientului; această membrană îndeplinește funcția alveolelor pulmonare, permițând trecerea
oxigenului în sângele pacientului și eliminarea dioxidului de carbon. După realizarea acestor
schimburi gazoase, sângele se întoarce în organismul pacientului.
Metoda cea mai des folosită de ventilație mecanică este ventilația cu presiune pozitivă și reprezintă
introducerea cu presiune pozitivă a aerului în căile aeriene, cel mai des prin intermediul unei căi
aeriene artificiale (canulă de intubație, traheostomie, etc).
Arhitectura sistem
Configurația standard ECMO este extinsă cu seturi de senzori si actuatori, pentru a asigura
structura de control.
Configurația de bază cuprinde un senzor ultrasonic de debit, o pompă de sânge, un oxigenator
(MEDOS), o sursă de oxigen, un schimbător de căldură si un monitor de pacient pentru parametrii
vitali globali. Există, de asemenea, un analizor de gaze din sânge, care măsoară continuu presiunea
parțială a oxigenului, pO2, si presiunea parțială a bioxidului de carbon, pCO2, la intrarea si ieșirea
din oxigenator. Un auto-mixer electronic de gaze (conținând regulatoare de debit GFC17) este
utilizat pentru ajustarea fracției de oxigen FiO2, pentru faza gazoasă, precum si debitul total gazos,
Qg. Unitatea centrală de control este implementată prin sistemul dSPACE, iar algoritmii de control
sunt implementați in Matlab-Simulink.
Diversele componente sunt interconectate prin intermediul unei magistrale CAN, care permite o
integrare ușoară a unor viitoare componente.

Fig. 2. Schema bloc a unui oxigenator extracorporal inclus intr-un circuit controlat

Fig. 3. Oxigenatorul in structura ECMO.

Pompa extracorporală de oxigenare cu membrană furnizează sânge venos către oxigenator. Acest
dispozitiv este împărțit/divizat in două camere prin intermediul unei membrane semipermeabile.
Sângele venos intră in oxigenator si se deplasează pe partea „sanguina” a membranei, in timp ce
un gaz proaspăt (cunoscut ca „gaz de curățare”) este furnizat de cealaltă parte a membranei.
Schimbul gazos (preluarea oxigenului si eliminarea CO2) se realizează prin membrană. Sângele
oxigenat este astfel re-infuzat in sistemul venos al pacientului.
Compoziția gazului de pe partea gazoasă a oxigenatorului cu membrană este determinată prin
ajustarea blenderului (amestecătorului) care amestecă aerul din camera cu oxigen, pentru a-l
furniza oxigenatorului.
Oxigenatorul este constituit din tuburi micrometrice din polimetilpentenă acoperite cu heparină.

Fig. 4. Tub din structura oxigenatorului.

1) Un oxigenator ECMO veno-arterial (V-A) poate îndeplini atât funcția de suport respirator, cât
si de suport cardiac.

Fig. 5. Oxigenator ECMO veno-arterial (V-A)

In toate situațiile, oxigenatorul cu membrană este înseriat cu o pompă sanguină (de obicei,
centrifugală).
Poate fi utilizat la debite cardiace scăzute (2-3 l/min) pentru a oferi asistență parțială sau la un la
debit cardiac ridicat de 4-6 l/min pentru a înlocui total debitul cardiac al pacientului.
Toate schimburile de gaze sunt livrate direct în circulația arterială, astfel încât să poată fi atinse
niveluri de PO2 de 400-500 mmHg.
Modificarea debitului nu va afecta PO2 arterială, dar va determina debitul cardiac al pacientului.
Defecțiunile circuitului ECMO vor duce la stop cardiac, deoarece debitul ECMO este debitul
cardiac al pacientului.
ECMO V-A poate fi aplicat prin canulare centrală sau periferică. Există 3 tipuri de circuite (după
modul de acces/canulare):
- femural – femural;
- femural – axilar;
- canulare centrală (canula arterială este conectată la aortă, iar canula venoasă la ventriculul drept).
Dacă se aplică canularea periferică, orice debit cardiac nativ rezidual trece prin plămâni. Dacă
plămânii sunt afectați de boală sau ventilația mecanică este insuficientă, sângele debitului cardiac
rezidual va rămâne hipoxic pe măsură ce intră în circulația sistemică.
Din punct de vedere anatomic, există potențialul ca acest sânge hipoxic să fie livrat spre cap, gât
și brațul drept.
Prin urmare, orice pacient cu ECMO periferic V-A ar trebui să aibă saturații de O2 măsurate pe
frunte sau pe mâna dreaptă.
Pacienții cu ECMO V-A necesită ventilație adecvată cu FiO2 de cel puțin 50% pentru a reduce
riscul de hipoxie coronariană și cerebrală.
2) Un al doilea tip de oxigenator este ECMO cu acces veno-venos: acesta asigură doar suport
respirator: pneumonie complicată de sindromul SDRA.

Fig. 6. Oxigenator ECMO cu acces veno-venos