Carte Moodle

SAVUȚA GHEORGHE
PIDEMIOLOGIE VETERINARĂ
şi subcoperta: Dragoş ANIŢĂ
i ştiinţifici:
Prof. Univ. Dr. Gheorghe RĂPUNTEAN

Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară
Cluj-Napoca
Prof. Univ. Dr. Doina DANEȘ

Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi de Medicină Veterinară
a CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GHEORGHE
emiologie veterinară / Savuţa Gheorghe. - Iaşi : PIM, 2007
ogr.
978-973-716-613-5
036.22
Tipar Digital realizat la Tipografia 94)

Soseaua Ștefan cel Mare nr. [|
Iași - 700498
Tel. / fax: 0232-212740
e-mail:editurapim E pimeopy.ro
WWW.pimcopy.ro
CUPRINS
9
ÎNAINTE... ee eee coace
INTRODUCTIVE... eee DI>=
iniţie, obiective şi metode... eee

1. Epizootologie sau epidemiologie...
=
2. Ce este epidemiologia?........ men

nenea eee
P
3. Sectoarele epidemiologie... eee

SN
itatea epidemiologiei..........ceenene
nenea enma nenea
%
1. Utilizarea cunoştinţelor epidemiologice................

%
2. Utilizarea metodelor epidemiologice...................

O
petenţe în epidemiologia veterinară ..........ceeeeeee

=
=
rt istoric... eee
OLOGIE DESCRIPTIVĂ 13
ulaţia atinsă de un fenomen epidemiologic............... 13
.1.Noţiunea de “populație”... 13
.2.Indicatori de impact (atingere)... eee 14
.3.Caracterele descriptive ale populației.................... 15
artiția fenomenului epidemiologic în timp............ .... 16
artiția şi evoluţia în spațiu... eee 22
hetele epidemiologice descriptive... 24
1. Tipurile şi obiectivele anchetelor descriptive.......... 24
2. Protocolul unei anchete descriptive...
mmm 27
3. Eşantionajul.......
eee emana 28
2.4.3.6. Eşantionajul la nivelul unui efectiv (turmă)... 43
2.4.3.7. Eşantionajul într-o zonă... eee 54
2.4.4. Chestionarul de anchetă epidemiologică................ 56
2.4.4.1. Diferite tipuri de chestionare... 56
2.4.4.2. Elaborarea chestionarelor...
eee 59
2.4.5. Măsurătorile (observaţiile) în anchetele
62
epidemiologice .......me eee e eee en eee
2.4.5.1. Variabilitatea măsurătorilor... 63
2.4.6. Prelucrarea datelor...........
eee eee 64
2.4.6.1. Verificarea şi sistematizarea datelor............. 65
2.4.6.2. Prelucrarea rezultatelor... nenea 66
2.4.6. Erorile aleatorii şi erorile sistematice (biais)........... 7]
. Depistarea bolilor transmisibile... eee 7
2.5.1. Depistare şi diagnostic... eee eee 77
2.5.2. Testele de depistare... 79
2.5.3. Valorile intrinseci ale testelor de depistare............. 8l
2.5.3.1. Detectarea adevăraţilor infectați:
83
sensibilitatea... eee
2.5.3.2. Identificarea adevăraţilor indemni:
85
specificitatea..........n eee
2.5.3.3. Relativitatea definirii sensibilităţii şi a
87
specificității, una față de cealaltă...
2.5.3.4. Răspunsurile pozitive: valoarea predictivă a
89
unui rezultat pozitiv... eee eee aneee
2.5.3.5. Răspunsurile negative: valoarea predictivă a
unui rezultat negativ... eee ae
2.6.4. Reţeaua de supraveghere epidemiologică.........
2.6.5. Obiectivele generale ale supravegherii
epidemiologice şi clasificarea rețelelor...................
uni de statistică descriptivă...
.7.1. Definiţii preliminare... eee
.7.2. Caracterele statistice... eee
.7.3. Prezentarea tabelară a informaţiei...
.7.4. Elemente de construcție grafică...
.7.5. Descripția numerică a unei variabile statistice.........
MIOLOGIE ANALITICĂ...... nenea
Studiul relației “cauză - efect”...
nene neeneenenaenee
.1.1. Diversitatea relațiilor de cauzalitate.....................
.1.2. Terminologia utilizată referitor la cauzalitate..........
.1.3. Demonstrarea unei relații de tip cauză-efect............
.1.4. Anchetele explicative...
eee neneeneener
3.1.4.1. Anchete expuşi/neexpuşi.......< nenea
3.1.4.2. Anchetele de tip cazuri/martori............. ce.
3.1.4.3. Anchete transversale... eneeeeee
3.1.4.4. Alegerea unui tip de ancheta...
demiologie analitică unifactorială...... mean
.2.1 Sursele de agenţi patogeni... eee
3.2.1.1. Organismele vii... eee eee
3.2.1.2. Cadavrele... eee
3.2.1.3. Produsele de origine animală.....................
3.2.1.4. Mediul înconjurător...
.2.2. Receptivitatea gazdei... eee
DEMIOLOGIE SINTETICĂ...
Mecanisme esenţiale de evoluţie epidemiologică a bolilor..... 163
CIPII DE PROFILAXIE ȘI COMBATERE A
LOR LA ANIMALE... 166
eee eee eee
ăsurile sanitare... aaa aaa 167
167
5.1.1.1. Depistarea şi identificarea bolii... 168
5.1.1.2. Măsuri destinate să împiedice difuzarea
169
agentului patogen... eee eee eee cecene
5.1.1.3.Măsuri destinate suprimării focarului............
5.1.2. Măsurile defensive... eee eee
5.1.3. Strategia de utilizare și valoarea măsurilor sanitare.
surile medicale... eee aaa
Epidemiologie veterinară
CÂTEVA VORBE...........
Această versiune a scrierilor didactice despre ceea ce înseamnă

abordarea modernă şi ştiinţifică a epidemiologiei veterinare este o reluare şi
completare a primei ediţii, intitulată ,,Epidemiologie veterinară generală,,
apărută în anul 2001 şi folosită cu succes în activităţile de formare a
studenţilor veterinari, a masteranzilor şi doctoranzilor de la Facultatea de
Medicină Veterinară Iaşi şi nu numai.
În această ediţie am căutat să menţin aceeaşi structură şi sistematizare a
noţiunilor de epidemiologie descriptivă, epidemiologie analitică şi
epidemiologie sintetică precum şi de principii de luptă împotriva bolilor
transmisibile ale animalelor, în contextul noilor evoluţii şi a emergenţei ori
reemergenţei unor fenomene epidemiologice la nivel naţional, european şi
mondial.
Am păstrat aceeaşi abordare a termenilor, actualizându-i pe unii şi
introducând alţii pe care i-am considerat utili pentru înţelegerea de către
oricare cititor a mijloacelor şi metodelor epidemiologice aplicabile la
descrierea, evaluarea şi descifrarea cauzelor şi mecanismelor de producere şi
de dezvoltare a diverselor stări patologice şi a tulburărilor de sănătate în
populaţiile de animale.
Aprofundarea unor capitole, cum ar fi anchetele epidemiologice
descriptive, anchetele epidemiologice explicative, valoarea de diagnostic a
testelor de depistare etc., vor contribui fără îndoială la o mai bună înţelegere şi
utilizare de către beneficiari a principiilor şi metodelor epidemiologice.
Cum niciodată un lucru nu poate fi perfect şi întotdeauna rămâne loc
pentru mai bine, sper că cititorii şi utilizatorii acestui document vor face
observaţiile de rigoare şi vor veni cu sugestii constructive pentru o nouă ediţie
mai completă şi mai performantă, spre folosul tuturor.
.......DIN PARTEA AUTORULUI
1
Gheorghe SAVUȚA
Capitolul 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Definiţie, obiective şi metode
1.1.1. Epizootologie sau epidemiologie ?
Polemica suscitată în rândul specialiştilor de către aceste două noţiuni

necesită încercări de clarificare, sub aspect etimologic şi în plan metodologic,
pentru ajungerea la o accepţiune unitară a termenilor disputaţi, îndeosebi a
celui de “epidemiologie”.
Unii epidemiologi limitează noţiunea de “epidemiologie” la patologia
umană, fie că este vorba de boli transmisibile sau netransmisible. Aceştia
justifică poziţia lor printr-un argument de ordin etimologic, respectiv cuvântul
de origine greacă “demos” – care înseamnă “popor”, adică ansamblu de
persoane, excluzând astfel tot ceea ce nu priveşte patologia umană.
1. Analizând mai atent etimologia acestei noţiuni se constată că
“demos” (gr.) cunoaşte diverse semnificaţii:
A. (în sensul de loc): teren locuit de un popor, teritoriu aparţinând unei
comunităţi;
B. (în sensul de persoane):
1. – sens etnic: populaţia unei ţări, popor;
2. – sens politic: popor, cetăţeni;
3. – prin extensie: popor, rasă…de animale.
C. (în sens local şi politic): dem sau canton (Atena), subdiviziune a unui
trib, …diviziune administrativă (fr. “dème”).
Se poate reţine, deci, că “demos” conţine atât noţiunea (sensul) de loc,
cât şi de populaţie umană , dar şi animală, nejustificându-se astfel
restrângerea sensului doar la populaţia umană.
Pe de altă parte, tot de la greci se cunoaşte noţiunea “epidemios”, al
cărei prim sens este “care se petrece într-o ţară”, “care se face în ţară” (război
civil, boală ce se propagă: “epidemie”).
În acest context, prefixul “epi” (gr.) care în sens strict înseamnă “pe,
peste”, se alătură noţiunii “demos” şi constituie împreună baza etimologică a
denumirii ştiinţei (“logos” = studiu) care se cheamă e p i d e m i o l o g i e.
2
2. În plan metodologic, toată lumea este de acord că epidemiologia se

caracterizează printr-un demers particular asupra problemelor de sănătate ce
afectează o populaţie.
Aceste probleme sunt abordate de epidemiologi printr-un anume mod de
a gândi, încercând a se răspunde la întrebările: cine ? când ? unde ? ( C C U),
ca o primă fază, descriptivă, a demersului epidemiologic.
Răspunsuri: - cine ? - populaţiile afectate sau expuse riscului.

- când ? - afecţiunea în funcţie de timp.
- unde ? - repartiţia şi evoluţia fenomenului în spaţiu.
În continuare, epidemiologii analizează mecanismele de transmitere a
agentului patogen ori stabilesc corelaţii între tulburările constatate şi factorii
de risc (epidemiologia analitică).
În sfârşit, aceştia stabilesc regulile de prevenire a stărilor patologice,
pentru că obiectivul final al epidemiologiei este profilaxia.
Metodologia generală a epidemiologiei, principiile esenţiale,
importanţa mijloacelor statistice de studiere, sunt identice, indiferent că este
vorba de populaţii umane, animale, vegetale sau microbiene.
Deci, din punct de vedere etimologic şi metodologic, nu există nici un
raţionament valabil pentru a justifica o accepţiune restrictivă şi
antropocentrică a domeniului epidemiologiei.
Se poate considera că această ştiinţă se aplică în studierea sănătăţii
populaţiilor, fie ele umane, animale, vegetale sau microbiene şi ar fi absolut
inutil, ba chiar prejudiciabil, de a forţa noţiuni ca “epizootologie” sau
“epifitologie” şi de a pretinde că ele corespund unor ştiinţe particulare,
distincte de epidemiologie.
Epidemiologia este deci unică, prin principiul său:
3
Gheorghe SAVUȚA
1.1.2. Ce este epidemiologia ?
Această întrebare trimite adesea epidemiologul în liniştea unei meditaţii

sau provoacă un discurs confuz ce vrea să justifice “a nu ştiu câta” definiţie a
epidemiologiei.
Având în vedere complexitatea domeniului, o definiţie poate fi
complicată, cum tot atât de bine poate fi făcută simplă, în funcţie de
mijloacele explicative utilizate.
Dar, în loc de a “spune” ce este epidemiologia, mai bine să o
“demonstrăm”, prin prezentarea caracterelor ei generale, pentru ca în final să
o putem defini cât mai fidel.
Vom pleca astfel de la realitatea practicii veterinare, separând, în mod
artificial, demersul clinic de cel epidemiologic.
 Demersul clinic exclusiv. Patologul (medicul veterinar practician)
se confruntă cu un individ bolnav şi are ca obiectiv vindecarea pacientului.
Intervenţia sa trece prin demersul clinic, care se răsfrânge asupra
diagnosticului.
Ca metode, medicul foloseşte următoarele:
Observaţia sau cercetarea simptomelor (semiologia) conduce la
stabilirea unui bilanţ clinic.
Analiza, respectiv compararea simptomelor cu cunoştinţele prealabile,
emiterea şi discutarea ipotezelor şi căutarea de informaţii complementare
contribuie la identificarea bolii (numele bolii).
Deducţia: “numele” bolii permite accesul la cunoştinţe practice de prim
ordin, respectiv instituirea tratamentului; în acest context, prestigiul
veterinarului este dependent de “simţul clinic”, de “experienţă” şi de
“cunoştinţe” medicale solide.
Dacă avantajul reuşitei terapeutice este indiscutabil pe plan individual,
trebuie recunoscut că impactul asupra sănătăţii colectivităţii din care face
parte acest individ este foarte limitat.
Abordarea exclusiv clinică a unei boli nu permite prevenirea ei
într-o populaţie.
Veterinarul “pompier” intervine doar în momentul apariţiei bolii, pe
când exigenţele economice actuale impun prevenirea bolilor.
 La aceste critici răspunde demersul epidemiologic, adică intervenţia
în patologia animală şi preocuparea faţă de sănătatea animalelor grupate în
populaţii şi într-o perspectivă de prevenţie.
Obiectul de studiu este reprezentat deci de o populaţie (turmă, şeptel
regional etc.) ce regrupează animale bolnave şi animale sănătoase.
4
Obiectivul este de a elimina boala (comparabil cu vindecarea la nivel

de individ) şi de a evita ca efectivele sănătoase (indemne) să fie atinse, ceea
ce constituie scopul principal al prevenţiei.
Pentru atingerea acestor obiective este necesară o metodologie de lucru
specială, capabilă să abordeze problemele de sănătate ale unei populaţii.
Timpii acestei metodologii sunt comparabili cu cei ai demersului clinic,
având însă o serie de particularităţi ce determină originalitatea demersului
epidemiologic.
 Astfel, observaţia (sau epidemiologia descriptivă), determină
caracteristicile populaţiilor expuse la risc (atinse, neatinse), natura
evenimentului (frecvenţa, evoluţia în populaţie etc.), locul şi timpul producerii
evenimentului.
 Analiza (sau epidemiologia analitică) are rolul de a stabili cauzele
aparente sau evenimentele implicate direct ori indirect în evoluţia
fenomenului.
Relaţiile cauză - efect sunt determinate prin compararea de loturi atinse
şi neatinse, prin utilizarea de metode statistice sau prin experimente.
Se constată, aşadar, că analiza, în acest caz, nu face apel la compararea
cu cunoştinţele teoretice preexistente.
 Deducţia, sinteza şi aplicarea în profilaxie permit instituirea
mijloacelor de remediere a cauzelor sau de prevenire a apariţiei lor în efective
de animale neatinse (indemne).
Epidemiologia conduce, prin aceste metode, la adoptarea unei atitudini
pragmatice, direct ancorată în realitate. În acest mod s-a reuşit altădată să se
lupte cu eficienţă împotriva unor maladii grave ca holera umană, variola,
pesta bovină etc., fără a se cunoaşte sau ignorându-se cauzele microbiene ale
acestor boli.
Se constată, deci, că demersul epidemiologic este fundamental diferit de
cel clinic.
În practică, eficacitatea maximă este dată de asocierea celor două
demersuri.
Rezumând aspectele descrise anterior, se poate formula următoarea
definiţie :
«EPIDEMIOLOGIA este ştiinţa care se ocupă cu studiul bolilor sau al
factorilor de sănătate într-o populaţie.»
Pentru a înţelege de ce epidemiologia nu este “ştiinţa epidemiilor” (cum
o consideră unii), definiţia de mai sus necesită unele comentarii.
 “Studiu” : epidemiologia este o ştiinţă care utilizează principiile
experimentului: observaţia, analiza ipotezelor formulate şi experienţa ce
vizează confirmarea sau infirmarea acestora.
5
Gheorghe SAVUȚA
Acest studiu este iniţial descriptiv, adică el descrie fenomenele în timp

şi spaţiu, ca şi evoluţia lor corespondentă.
Studiul este în continuare analitic, deoarece vizează stabilirea cauzelor
şi a ansamblului de factori aferenţi fenomenelor descrise.
Aceste explicaţii, prin extrapolare, furnizează bazele legilor teoretice
care formează în mod veritabil o ştiinţă.
În sfârşit, studiul este prospectiv, căci legile sale generale, aplicate la
cazuri particulare, permit proiecţii în viitor, previziuni în evoluţia
fenomenelor.
 “Boli”: sensul este foarte general, putându-se afirma că de fapt este
vorba despre “stări patologice”, fiind vizate nu doar maladiile infecţioase, ci
şi cele neinfecţioase (intoxicaţii, tumori, infecunditate etc.) ori stări morbide
diverse (accidente, sinucideri, alcoolism, tabagism etc.) – dacă ne referim şi la
patologia umană.
 “Factori de sănătate”: noţiunea depăşeşte spectrul bolilor, al
patologiei în sine, referindu-se la ansamblul factorilor de mediu care pot avea
o influenţă pozitivă sau negativă asupra sănătăţii şi asupra producţiei (în cazul
animalelor).
În domeniul sănătăţii umane această noţiune, exploatată de “medicina
socială”, are drept scop atât evitarea bolilor, cât, mai ales, îmbunătăţirea
sănătăţii în mod dinamic, vizând o stare de armonie cu mediul înconjurător.
În ce priveşte sănătatea animală, noţiunea vizează factori ca
alimentaţia, microclimatul etc., care sunt cu atât mai importanţi cu cât
indivizii sunt concentraţi în efective mari, exploatate intensiv.
 “Populaţie”: este un ansamblu de indivizi care constituie o categorie
particulară : de specie, rasă, loc de viaţă, ocupaţie, producţie etc.
Acest termen reprezintă cheia definiţiei epidemiologiei, esenţa
originalităţii acesteia. Fără populaţie nu poate fi vorba de epidemiologie,
indiferent că această populaţie este umană, animală, vegetală sau microbiană,
deci epidemiologia este unică prin principiul său, aşa cum am afirmat
anterior.
1.1.3. Sectoarele epidemiologiei
Oricare ar fi boala studiată (transmisibilă sau nu) şi populaţia vizată

(umană, animală …), epidemiologia include un demers care are în vedere
lupta împotriva bolilor (cu excepţia unui domeniu mai important, de
reflecţie, de concepţie teoretică, numit epidemiologie teoretică), fără o
departajare strictă de medicina preventivă sau profilaxie ( fig. 1.1.).
6
Figura 1.1. Diferitele ramuri ale epidemiologiei
Epidemiologia furnizează informaţiile utile prevenirii şi combaterii

stărilor patologice (fenomenelor epidemiologice) care afectează o populaţie.
Acest demers trece prin următoarele etape, într-o evoluţie logică.
 Prima etapă are drept obiectiv cunoaşterea caracteristicilor în timp
şi spaţiu ale bolii ce afectează o populaţie (şi care populaţie). Acesta este
domeniul epidemiologiei descriptive (1 din figura 1.1), care permite, după
cum o arată şi numele său, descrierea bolii studiate, sub formă de «clişee»
(situaţie instantanee) sau de «filme» (evoluţia situaţiei de-a lungul timpului)
destinate cunoaşterii situaţiei.
Metodele utilizate trebuie să fie adaptate acestui scop descriptiv de
reprezentare a realităţii, în funcţie de gradul de exactitate şi de precizie dorit.
 A doua etapă are drept obiectiv cunoaşterea mecanismelor de
dezvoltare a unei boli. Este vorba de analizarea acestor mecanisme pentru a
le înţelege modul de funcţionare şi a le putea explica.
De aici rezultă şi termenii de epidemiologie analitică sau
epidemiologie explicativă, care sunt utilizaţi pentru a defini demersul din
această a doua etapă (2 din fig. 1.1). Întrebările puse sunt puţin diferite, după
cum boala este transmisibilă şi cu determinism monofactorial sau, dimpotrivă,
cu determinism plurifactorial:
 În primul caz, după ce s-a determinat natura agentului transmisibil,
este necesar să se cunoască sursele de agenţi (materiile virulente), ţintele
(gazdele) şi modurile de transmitere.
7
Gheorghe SAVUȚA
 În al doilea caz, trebuie să se determine, cu ajutorul ipotezelor ce

decurg din epidemiologia descriptivă, factorii asociaţi cu apariţia şi
dezvoltarea bolii, apoi să se încerce demonstrarea unei relaţii de tip cauză-
efect între factorii presupuşi de risc şi boală, ceea ce este adesea dificil.
 A treia etapă corespunde exploatării cunoştinţelor obţinute în cursul
celor două etape anterioare, pentru conceperea şi aplicarea măsurilor de luptă
împotriva bolii vizate. Este vorba despre epidemiologia operaţională (3 din
figura 1.1), care corespunde utilizării metodei epidemiologice pentru studierea
problemelor concrete privitoare la o boală şi luarea de decizii pentru a se
ajunge la un rezultat optim în lupta împotriva acesteia.
 În sfârşit, a patra etapă permite evaluarea rezultatelor programului
de luptă. Acesta este domeniul epidemiologiei evaluative (4 din figura 1.1).
Ea furnizează informaţiile necesare coordonării acţiunilor în curs de
desfăşurare, modificării programelor de luptă în funcţie de evoluţia situaţiei şi
evaluării unui bilanţ, confruntând rezultatele cu costurile măsurilor
întreprinse.
Acestea sunt cele patru mari etape ale demersului epidemiologic,
aplicabile în cazul oricărei boli. Şi unele şi altele pot fi susţinute de reflecţii
metodologice şi conceptuale născute din epidemiologia teoretică (cf. fig.
1.1).
Oricare ar fi domeniul epidemiologiei, faptul că se lucrează cu populaţii
face necesară cuantificarea fenomenelor, în indicatori epidemiologici cu
valoare absolută sau relativă. Aceşti indicatori sunt extrem de utili pentru a
evalua mijloacele necesare pentru tratament sau pentru asanarea focarelor.
Forma cea mai simplă de exprimare a indicatorilor epidemiologici este
cea de raport, în care numărul evenimentelor se înregistrează la numărător,
iar efectivul populaţiei de referinţă la numitor.
1.2. Utilitatea epidemiologiei
Evident că epidemiologia nu poate servi la altceva decât la intervenţii

asupra problemelor de sănătate ale populaţiilor, cu precădere în direcţia
prevenirii stărilor negative.
Practic, epidemiologia este utilă fie prin cunoştinţele sale specifice, fie
prin metode.
1.2.1. Utilizarea cunoştinţelor epidemiologice
 La nivel individual: – acestea concură la stabilirea unui diagnostic,

alături de datele clinice şi necropsice, având o valoare orientativă.
 La nivel de turmă (efectiv): - cunoştinţele de epidemiologie specială
permit aplicarea de măsuri de combatere la nivel de efectiv în scopul
8
eliminării bolii sau a evitării pătrunderii ei, îndeosebi în cazul bolilor

infecţioase şi parazitare.
 La nivel naţional: - aplicarea unor măsuri restrictive, bazate pe
cunoaşterea epidemiologiei unor boli (ex.: febra aftoasă), evită introducerea
acestora prin tranzitul de frontieră.
Figura 1.2. Utilizarea cunoştinţelor de epidemiologie
1.2.2. Utilizarea metodelor epidemiologice
Metodele epidemiologice sunt şi ele utilizabile în diverse direcţii,

dintre care reţinem următoarele:
a) Acumularea de noi cunoştinţe

 Epidemiologia descriptivă permite descoperirea unor boli ignorate
până în acel moment, întrucât manifestarea lor nu depăşeşte nivelul nostru de
percepţie.
Ex.: sindromul de slăbire a scroafelor, boala legionarilor.
 Epidemiologia analitică permite, la rândul său, acumularea de
cunoştinţe asupra cauzelor epidemiologice la nivel de populaţii, prin
compararea de loturi, prin experiment sau prin realizarea de modele şi
simularea lor.
b) Intervenţie şi acţiune.
 Cunoaşterea unei situaţii. Metoda epidemiologiei descriptive permite
aprecierea unui fenomen patologic sau a nivelului de sănătate a unui efectiv
sau şeptel regional. Aceste date pot fi traduse în termeni economici şi devin
astfel extrem de utile pentru “gestionari” în aprecierea “stării de sănătate” a
unui sistem de producţie, precum şi pentru luarea unor decizii vizând
intervenţia în diverse situaţii.
 Determinarea cauzelor. Recurgerea la metode epidemiologice poate,
în anumite situaţii, să permită medicului de teren rezolvarea rapidă a unor
9
Gheorghe SAVUȚA
situaţii dramatice, înainte de obţinerea unui rezultat al examenelor de

laborator.
Ex.: într-o intoxicaţie gravă, în masă, dar necontagioasă măsura
scoaterii din alimentaţie a furajului incriminat stopează fenomenul.
 Propunerea de modele de acţiune. Atât la nivel de exploataţie, cât şi
la nivel de şeptel regional, cunoştinţele epidemiologice conduc la propunerea
unor planuri de combatere sau de prevenţie specifice.
În acest cadru, metodele de simulare permit alegerea diferitelor
strategii de acţiune (vaccinare sau depistare-eliminare ?) sau a diferitelor
tactici (cutare sau cutare metodă de depistare).
 Urmărirea şi coordonarea unui plan de luptă (combatere).
Un plan de acţiune, odată conceput şi pus în practică, trebuie urmărit în
permanenţă prin recoltarea de informaţii ce vor permite evaluarea pertinenţei
concepţiilor iniţiale şi buna execuţie a măsurilor prevăzute, fiind posibilă
astfel ajustarea modelului şi chiar revizuirea totală a protocolului. (Ex.:
programele de prevenire şi combatere a tuberculozei)
 Evaluarea unei acţiuni de sănătate .
Compararea datelor de epidemiologie descriptivă a situaţiilor (iniţial şi
terminal) constituie o primă modalitate de evaluare a acţiunilor. Dar nu
întotdeauna putem fi siguri că diferenţele constatate se datorează măsurilor
aplicate. Aşa că epidemiologia sintetică (evaluativă) pune la dispoziţie
protocoale explicative (complexe) ce permit evaluarea unei măsuri date în
mod mult mai real şi fidel (folosind modele statistice, teste sofisticate etc.).
 Supravegherea epidemiologică.
Cunoaşterea în permanenţă a situaţiei epidemiologice a bolilor este
indispensabilă factorilor de decizie, cu atât mai mult în cazul bolilor
transmisibile.
Pentru a cunoaşte şi a urmări evoluţia epidemiologică a diverselor
maladii ori afecţiuni, s-au imaginat şi pus în practică proceduri de recoltare
sistematică şi continuă a informaţiilor, prin intermediul diferitelor organisme
(laboratoare, abatoare, asociaţii profesionale etc.), mergând cu centralizarea şi
prelucrarea acestora până la nivel naţional.
Un ansamblu de surse de informaţii, reunite pentru a valorifica în
comun datele culese, constituie o reţea sau un sistem de supraveghere
epidemiologică. Pentru ca informaţia produsă să fie validă şi exploatabilă,
trebuie neapărat ca acest ansamblu să constituie un adevărat “sistem” de
tratare a informaţiilor (datelor) primare, respectându-se norme de calitate
extrem de severe.
În acest context, calculatorul şi progresele din informatică au şi vor
avea un rol primordial, eliminând mulţi factori limitanţi, de natură tehnică şi
umană.
10
Asemenea reţele există şi funcţionează în ţări ca Anglia, Franţa etc. şi

sperăm că în curând vor pătrunde şi în activitatea epidemiologică umană şi
animală din ţara noastră.
c) Gestionarea sănătăţii şi a calităţii vieţii

Sănătatea nu trebuie considerată doar ca o simplă absenţă a bolilor. Ea
comportă o noţiune calitativă suplimentară, ce corespunde unei stări de bine
fizic, mental şi social (pentru om). Sănătatea animală este considerată a fi
contributivă la această stare.
Noţiunea calitativă a sănătăţii reuneşte concepte utilizate actualmente în
management şi “traduse” în epidemiologie, în sens larg, prin expresia de
“gestiune” a sănătăţii.
Această calitate a vieţii poate fi “gestionată” (controlată) la trei niveluri:
 calitatea produselor;
 calitatea procedurilor de fabricaţie;
 calitatea organizatorică.
Sunt concepte noi, care ies puţin din cadrul patologiei, dar care sunt
indisolubil legate de metodele epidemiologice, servind în final aceluiaşi nobil
scop, apărarea sănătăţii (sănătatea animală şi sănătatea publică).
1.3. Competenţe în epidemiologia veterinară
 Competenţa exclusiv veterinară
Recoltarea informaţiilor clinice (semiologice), interpretarea realităţii

faptelor, confruntarea cu cunoştinţele disponibile, decizia asupra celei mai
bune soluţii şi aplicarea măsurilor, sunt funcţiuni care necesită cunoaştere,
competenţă şi experienţă şi care nu pot fi girate decât de către o singură
categorie profesională, şi anume medicul veterinar, persoana definită prin
lege a fi responsabilă de actele sale în acest domeniu – actul medical
veterinar.
 Alte competenţe
Epidemiologia, însă, nu se rezumă doar la exerciţiul medicinii

veterinare.
 Astfel, recoltarea de informaţii epidemiologice descriptive este cel mai
adesea de domeniul tehnic nespecializat, fiind suficient a se cunoaşte scrisul,
cititul…şi modul de completare a unui chestionar.
11
Gheorghe SAVUȚA
 Analiza datelor necesită colaborarea statisticienilor şi

informaticienilor.
 Interpretarea datelor este de competenţa unei largi game de persoane
aflate în contact cu epidemiologia şi orientate spre patologie.
În acest caz, numai o echipă poate reuni atâtea calificări şi aptitudini,
situaţie în care eficienţa studiilor epidemiologice depinde de nenumărate
valenţe umane ! Şi nu este deloc uşor să atingi perfecţiunea într-un asemenea
cadru, indiferent în care loc de pe planetă ne-am afla !
1.4. Scurt istoric
Concepţia epidemiologică prezentată anterior nu s-a impus decât

progresiv în decursul istoriei sale, care poate fi schematizată în trei perioade
principale :
I. Perioada de descriere şi deducţie.

Aceasta îşi are originea în activitatea lui HIPOCRAT, care are meritul
de a fi inventat temenii de “endemios” şi “epidemios”. Prin “endemios” el
definea bolile care aveau o distribuţie aproape constantă în fiecare populaţie;
prin “epidemios”, definea bolile cu alură particulară care afectau brusc unele
populaţii, pentru perioade scurte şi cu atingerea unui mare număr de indivizi.
Ca un clinician ce era, Hipocrat acorda toată importanţa observaţiei
pentru diagnostic şi el extindea minuţiozitatea descrierii sale la tot mediul
înconjurător (climă, loc geografic) şi la modul de viaţă.
Acest mod de abordare a bolilor a fost foarte dezvoltat în secolul al
XIX-lea, exemplul cel mai sugestiv fiind reprezentat de cercetările lui SNOW
asupra holerei umane în Londra. Acesta a studiat mai multe epidemii de
holeră căutând cauza acestora (apa poluată din aval de Londra !); vibrionul
holeric a fost descoperit cu 30 de ani mai târziu !
II. A doua perioadă decurge din lucrările pasteuriene, care au vizat

identificarea agentului infecţios şi transmiterea acestuia în populaţii. Această
epocă a durat până nu demult, fiind tributară microbiologiei; a permis însă o
acţiune spectaculoasă asupra bolilor infecţioase.
III. Perioada a treia, actuală, vizează îndeosebi studiul bolilor

neinfecţioase (cancer, accidente etc.) pentru patologia umană şi al factorilor
de risc pentru sănătatea animalelor. Pentru acest din urmă caz, în cadrul
factorilor explicativi ai patologiei un loc important îl ocupă perceptele
economice; în acest context a luat naştere un nou concept sau ramură a
epidemiologiei – ecopatologia.
12
Capitolul 2
EPIDEMIOLOGIE DESCRIPTIVĂ
O descriere epidemiologică trebuie să precizeze natura unităţii

observate: individ (animal) sau turmă (crescătorie, fermă etc.).
Această descriere vizează succesiv:
1. Populaţia atinsă;
2. Repartiţia fenomenului în timp;
3. Repartiţia în spaţiu;
4. Importanţa economică.
2.1. Populaţia atinsă de un fenomen epidemiologic
2.1.1. Noţiunea de “populaţie”
Prin “populaţie” se înţelege, în acest context, un ansamblu de elemente

(unităţi statistice).
Termenul trebuie reţinut în sensul său cel mai larg, permiţând
exprimarea unei largi diversităţi de grupări de indivizi şi referindu-se atât la
animale, cât şi la oameni, plante, etc. Este posibil, de asemenea, ca aceşti
indivizi să fie regrupaţi în sub-populaţii, în funcţie de diverse criterii.
- ferme,
Ex.: populaţie de bovine => subpopulaţii - categorii de vârstă,
- sex.
În epidemiologia animală, pot fi considerate ca unităţi de observaţie
animalele (indivizii) ce constituie o populaţie, dar de cele mai multe ori
observaţiile sunt raportate la crescătorie; toate animalele din aceeaşi
crescătorie (fermă etc.) sunt în fapt expuse la acelaşi risc, deci unitatea luată
în studiu este în acest caz crescătoria.
Nu acelaşi lucru se întâmplă în epidemiologia umană, în care cel mai
frecvent unitatea epidemiologică este reprezentată de către individ şi, în
funcţie de circumstanţe, grupul social cel mai apropiat (familie, colectiv de
muncă).
13
Gheorghe SAVUȚA
2.1.2. Indicatorii de impact (atingere)
Situaţia sanitară a unei boli poate fi caracterizată prin câţiva indicatori

esenţiali, fiecare putând fi general sau brut (adică privind populaţia în
întregul ei) sau specific uneia sau altei subpopulaţii.
Aceşti indicatori se aplică la unitatea de studiu «animal» sau la unitatea
«turmă» şi se exprimă prin raporturi.
 Raporturile brute (sau ratele brute) corespund celei mai simple
exprimări a frecvenţei unui eveniment într-o populaţie de-a lungul unei
perioade date. Ele furnizează o măsură globală, ce nu ţine cont de diferiţi
factori de variaţie din interiorul populaţiei (rasă, tip de producţie, vârstă,
sex…).
Principalele raporturi brute ale unităţii «animal» sunt:
 Rata morbidităţii: număr de indivizi bolnavi / populaţia expusă
riscului.
Se pot deosebi:
- rata incidenţei (la numărător: numărul de cazuri noi
apărute în acea perioadă),
- rata prevalenţei (la numărător: numărul total de
cazuri existente într-un moment dat al perioadei).
 Rata mortalităţii: numărul de indivizi morţi/populaţia expusă
riscului.
 Rata letalităţii: numărul de morţi/numărul de bolnavi.
Nu trebuie confundate rata mortalităţii cu rata letalităţii.
Aceste raporturi pot fi exprimate pe zonă (iar la numitorul indicatorului
apare populaţia receptivă din zonă pentru primele două dintre ele) sau pe
turmă (iar la numitor se plasează efectivul turmei pentru primele două
raporturi).
În funcţie de gravitatea bolilor, pentru o turmă dată, rapoartele pot fi
diferite şi divers combinate, unele fiind foarte puternice, altele foarte slabe
etc.
Ex.:
Rata morbidităţii ridicată, rata mortalităţii şi letalităţii scăzute: febra
aftoasă.
Rata morbidităţii şi rata mortalităţii scăzute, rata letalităţii foarte ridicată
(practic 100%): turbarea.
Toate ratele foarte ridicate: pesta bovină într-o turmă nevaccinată.
Cu ajutorul acestor trei indicatori aplicaţi la unitatea «animal», se
obţine o idee generală asupra frecvenţei şi gravităţii unei boli.
14
 În cadrul fiecărui indicator brut, se pot distinge rate specifice: pe

rasă, pe sex, pe categorie de vârstă etc.
Aceşti indicatori specifici permit precizarea particularităţilor bolii
făcând să apară sub-populaţii cu sensibilitate diferită, ce nu sunt evidenţiate în
cazul indicatorilor bruţi.
Ex.:
Rata letalităţii la purceii sub 15 zile afectaţi de virusul gastroenteritei
transmisibile este apropiată de 100%, în timp ce la adulţi este practic nulă.
Astfel, cu ajutorul indicatorilor bruţi şi al celor specifici aplicaţi unităţii
«animal», este posibil să se descrie o boală şi să se compare caracteristicile ei
în subpopulaţii definite în funcţie de diferiţi factori.
Totuşi, în patologia animală, această informaţie este incompletă,
deoarece nu permite cunoaşterea numărului de turme atinse; ori această
precizare este foarte importantă pentru aplicarea măsurilor de combatere şi
pentru estimarea costurilor.
Informaţiile referitoare la unitatea «turmă» sunt, deci, cu adevărat
indispensabile. Gradul de atingere al unei turme (crescătorii) se apreciază prin
absenţa sau prezenţa bolii (cel puţin un caz), raportat la ansamblul de unităţi
(crescătorii) observate.
2.1.3. Caracterele descriptive ale populaţiei
Principalele caractere descriptive, ce permit individualizarea unei

populaţii atinse, sunt de ordin constitutiv sau/şi circumstanţial.
 Caracterele constitutive :
15
Gheorghe SAVUȚA
Ex.:
- febra aftoasă - afectează toate biongulatele;
- boala Aujeszky - este mortală pentru toate mamiferele, mai puţin
pentru porcii de peste 30 zile;
- mamitele - afectează predominant femelele lactante;
- fermele “închise” - sunt mai puţin afectate de tuberculoză.
 Circumstanţele asociate
Acestea sunt reprezentate de evenimente sau fapte (întâmplătoare)
care se asociază bolii într-o diversitate infinită.
Ex.:
- rujetul - poate surveni la porc după o cădere brutală a presiunii
atmosferice;
- pesta porcină - poate apărea după introducerea în efectiv a unui lot de
porci venind din altă unitate;
- numărul cazurilor de cancer sau boli cardiace poate creşte după o
iradiere accidentală (ex.: Cernobîl).
2.2. Repartiţia fenomenului epidemiologic în timp
A. Frecvenţa
Numărul de cazuri determinate în conformitate cu cele expuse anterior,

raportate la populaţia globală, pot fi raportate şi la unitatea de timp, cel mai
frecvent lună sau an. Suprapunerea acestor date (valori) unitare permite
aprecierea formei epidemiologice a bolii.
Repartiţia fenomenului în timp se apreciază prin doi indicatori (de
frecvenţă):
– incidenţa
– prevalenţa
 Incidenţa este reprezentată de «numărul de cazuri sau de focare noi
ale unei boli, într-o populaţie determinată, în cursul unei perioade date».
Perioada de studiu este adesea anul; ea poate fi şi luna sau săptămâna. În
figura 2.1., incidenţa anuală este de 4 (4 cazuri noi), dacă unitatea
epidemiologică este animalul şi de 5 (5 episoade de boală), dacă unitatea
epidemiologică este episodul clinic.
Incidenţa furnizează o informaţie dinamică despre boală: ea permite
cuantificarea apariţiei cazurilor noi de boală în populaţia studiată. Ca şi
prevalenţa, poate fi exprimată în valori absolute sau în valori relative. Ea
permite cunoaşterea numărului de cazuri noi de-a lungul perioadei şi în
consecinţă, aprecierea «activităţii» bolii: ea corespunde vitezei de apariţie a
unei boli.
16
Ex.:
- incidenţa anuală a turbării la vulpi:
1990 = 53 cazuri
1991 = 77 cazuri
1992 = 45 cazuri
Acest indicator este important prin faptul că nu este necesar a se
cunoaşte ansamblul populaţiei (aici: vulpi sălbatice) pentru a putea observa şi
aprecia fenomenul (turbarea) în raport cu timpul (an).
 Prevalenţa este un indicator de frecvenţă prin care se înţelege

«numărul total de cazuri sau de focare ale unei boli, într-o populaţie
determinată, de-a lungul unei perioade date sau la un moment dat».
 Prevalenţa la un moment dat, adică numărul de cazuri sau de focare

ce există în acel moment, este numită «prevalenţă instantanee». Astfel, în
figura 2.1., numărul cazurilor de boală la data de 1 ianuarie este de 3:
prevalenţa instantanee a acestei boli la data de 1 ianuarie este, deci, de 3.
În mod obişnuit, se foloseşte numărul absolut de cazuri (sau de focare)
pentru a exprima prevalenţa, iar numărul relativ drept indicator (proporţie,
procentaj sau “rată”, nerespectând sensul strict), raportându-l la populaţia din
momentul respectiv.
Ex.:
Prevalenţa instantanee la 1 ianuarie: 180 de cazuri
Populaţia totală: 3 000
Procentajul de prevalenţă instantanee la 1 ianuarie:
180
 6%
3000
Prevalenţa instantanee oferă informaţii despre situaţia bolii la o anumită
dată. Ea corespunde unei informaţii statice, nu dinamice.
 Prevalenţa pe o perioadă dată corespunde sumei cazurilor sau

focarelor existente în prima zi (prevalenţa instantanee din prima zi a
perioadei) şi a cazurilor sau focarelor apărute de-a lungul acelei perioade
(adică incidenţa).
Ea se poate calcula anual, lunar şi chiar săptămânal.
17
Gheorghe SAVUȚA
Figura 2.1. Exemplu de calcul al prevalenţei (instantanee şi anuală) şi

al incidenţei pentru 10 indivizi.
Segmentele reprezintă durata de exprimare clinică a bolii la fiecare
individ.
Prevalenţa la 1 ianuarie: 3 indivizi

Prevalenţa anuală: 7 indivizi (sau 8 episoade)
Prevalenţa la 31 decembrie: 2 indivizi
Incidenţa anuală: 4 indivizi (sau 5 episoade)
Prevalenţa anuală este egală cu suma prevalenţei instantanee la 1

ianuarie şi a incidenţei anuale:
Prevalenţa anuală = prevalenţa instantanee la 1 ianuarie + incidenţa
anuală
Aplicată la figura 2.1., această formulă dă:
Prevalenţa anuală = 3 + 4 = 7
Ca şi pentru prevalenţa instantanee, prevalenţa de-a lungul unei
perioade date poate fi exprimată în valoare absolută sau în valoare relativă
(procentul prevalenţei anuale sau, nerespectând sensul strict, “rata”
prevalenţei anuale).
Ca şi prevalenţa instantanee, prevalenţa de-a lungul unei perioade date
furnizează o informaţie statică. Ea oferă informaţii despre frecvenţa bolii, dar
nu despre evoluţia sa (creşterea, micşorarea numărului de cazuri sau focare
noi).
Prevalenţa nu face distincţie între cazurile noi şi cele vechi. Ea
corespunde bilanţului unei boli la un moment dat sau de-a lungul unei
perioade date.
Când boala este de durată foarte scurtă, valoarea prevalenţei este foarte
apropiată de cea a incidenţei. Pentru o boală care n-ar dura decât o zi
18
(putându-se solda cu moartea sau cu vindecarea), prevalenţa ar fi minimă şi

egală cu incidenţa. În schimb, cu cât durata bolii este mai lungă (boli cronice),
cu atât valoarea prevalenţei creşte şi se îndepărtează de cea a incidenţei.
Prevalenţa pe o perioadă dată este întotdeauna mai mare decât incidenţa
de-a lungul aceleiaşi perioade; prevalenţa şi incidenţa unei boli sunt cu atât
mai diferite cu cât boala durează mai mult timp.
Diferenţierea faţă de incidenţă este semnificativă în cazul bolilor
cronice; în cele cu evoluţie rapidă diferenţierea este aproape nulă datorită
eliminării cazurilor prin moarte.
B. Prezentarea datelor
Valorile numerice ale indicatorilor (date primare) pot fi prezentate

pentru analiză sub formă de tabele şi grafice.
Tabelele – constituie modalitatea cea mai simplă de prezentare a
rezultatelor recoltate. Se utilizează tabelele cu dublă intrare. Această etapă nu
poate fi evitată.
Reprezentarea grafică . Pentru a exploata cu maximum de profit datele
recoltate, ele sunt transpuse sub formă de grafice (sens general). Forma
grafică cea mai utilizată o reprezintă histograma: la fiecare valoare
corespunde o coloană. În acest mod informaţia este tradusă (printr-o figură)
fără deformare, eliminându-se astfel erorile de interpretare.
C. Formele epidemiologice ale bolilor
 Când incidenţa (sau rata incidenţei, şi în acest caz termenul de «rată»

se potriveşte perfect, deoarece este vorba de o variaţie în cursul timpului)
rămâne destul de stabilă de-a lungul unor perioade succesive (viteză regulată,
indiferent de nivelul său), este vorba de o endemie (la om) sau de o enzootie
(la animal) (cf. figurii 2.2.).
Ceea ce contează pentru a califica evoluţia unei boli ca endemie sau
enzootie este gradul de variaţie a incidenţei de-a lungul timpului şi nu nivelul
la care incidenţa se situează de obicei.
Altfel spus, o boală poate fi frecventă (2 în figura 2.2.) sau mai degrabă
rară (1 în figura 2.2.) şi poate merita, în ambele cazuri, denumirea de endemie
sau enzootie.
19
Gheorghe SAVUȚA
Figura 2.2. Reprezentarea schematică a incidenţei bolilor.

1 şi 2: endemie, enzootie; 3: epidemie, epizootie;
4: caz sporadic
 Când incidenţa unei boli suferă variaţii mari, de-a lungul unor
perioade succesive, pornind de la un nivel scăzut sau chiar nul, pentru a creşte
considerabil (acceleraţii) înainte de a se stabiliza şi de a descreşte, uneori
până la anulare, este vorba despre o boală de tip epidemic (epidemie la om)
sau epizootic (epizootie la animale) (3 din figura 2.2.).
Limita dintre aceste două tipuri de forme epidemiologice (enzootică şi
epizootică) nu poate fi definită într-o manieră strictă. Anumite boli, în funcţie
de zone şi de perioade, pot trece de la o formă la alta (boli enzootico-
epizootice, cum sunt actualmente febra aftoasă, pesta porcină).
Trebuie să atragem atenţia asupra diferenţei de sens dintre «boală de tip
epizootic» şi «epizootie».
În patologia animală, după cum s-a mai arătat, unitatea epidemiologică
cea mai semnificativă este turma (mai degrabă decât animalul). De asemenea,
pentru ca o boală să fie calificată drept epizootie, trebuie ca şi incidenţa
focarelor acestei boli (turme atinse) să cunoască variaţii importante şi nu
numai incidenţa animalelor bolnave, de exemplu în cadrul unei turme de talie
mare.
Altfel spus, evoluţia sub formă de curbă în clopot a 300 focare ale unei
boli a animalelor, într-o zonă până atunci indemnă, merită cu siguranţă
numele de epizootie, în timp ce afectarea a 11 000 pui, având aceeaşi evoluţie,
într-o singură exploataţie anterior indemnă şi care conţine 100 000 de pui nu
corespunde unei epizootii (deoarece nu există decât un singur focar).
În patologia umană, unde lipseşte o unitate epidemiologică de grup
(turma) la fel de bine structurată ca în patologia animală, concepţia este
20
diferită: evoluţia a 11 000 de cazuri ale unei boli infecţioase într-o zonă în
care aceasta anterior nu evoluase este o epidemie (chiar dacă este atins un
singur cartier al oraşului), căci unitatea epidemiologică majoră la om este
individul.
 Atunci când o epidemie sau o epizootie se propagă pe distanţe

foarte mari şi atinge, succesiv, mai multe continente, este calificată drept
pandemie sau panzootie.
Exemple de pandemii: SIDA, gripa umană …
Exemple de panzootii: boala de Newcastle, parvoviroza canină…
Nu trebuie confundate bolile cu răspândire mondială (bruceloza,
tuberculoza …) fără potenţial de invazie rapidă, cu pandemiile şi panzootiile,
care se caracterizează printr-un mare potenţial de difuzare.
 Când incidenţa este scăzută, accidentală iar cazurile (sau focarele)

sunt separate de perioade cu incidenţă nulă, se consideră că este vorba de
cazuri sporadice (4 în figura 2.2.).
 Forma epidemiologică a unei boli nu lasă să se întrevadă mecanismul

ei de propagare.
Astfel, o boală contagioasă se poate prezenta sub una sau alta dintre
formele epidemiologice descrise anterior.
În cazul bolilor necontagioase, fie ele infecţioase sau nu, atunci când
acestea pot fi contractate dintr-o sursă comună , forma epidemiologică poartă
numele de anademie la Om (exemplu: o toxiinfecţie alimentară colectivă în
care toţi bolnavii au fost afectaţi după consumarea aceluiaşi aliment) şi
anazootie la animal (exemplu: encefalopatia spongiformă bovină, boală în
care toate animalele se contaminează dintr-o sursă comună, făinurile de
carne conţinând agentul patogen).
D. Evoluţia în timp
Evoluţia în timp a bolilor poate fi apreciată şi sezonier sau anual.
 Evoluţia sezonieră. În funcţie de boală, se poate constata o frecvenţă

sezonieră, cu următoarele tendinţe :
 variaţii reduse. Ex.: pesta porcină;
 creştere -iarna. Ex.:gastroenteritele transmisibile, gripele
- vara. Ex.: mixomatoza, rujetul;
 ciclicitate. Ex.: ritm sezonier al turbării la bovine.
21
Gheorghe SAVUȚA
 Evoluţia anuală. Se pot constata următoarele tendinţe :

 stagnare. Ex.: leucoza bovină;
 creştere. Ex.: anemia infecţioasă ecvină;
 diminuare. Ex.: tuberculoza bovină;
 ciclicitate. Ex.: gripele.
Concluzionând, putem afirma că prevalenţa şi incidenţa sunt cele două

mari tipuri de indicatori epidemiologici care permit caracterizarea situaţiei
unei boli la un moment dat, respectiv în cursul unei perioade date şi evoluţia
sa în timp.
2.3. Repartiţia şi evoluţia în spaţiu
Reprezentarea se face pe o hartă ce furnizează un minimum de

informaţii topografice, limitele zonelor de repartiţie a bolii sau chiar repartiţia
cazurilor. Scara acestor hărţi este de ordinul kilometrilor pentru o regiune sau
pentru o ţară, continent, etc. Reprezentarea se face fie punct cu punct, fie prin
diferite procedee grafice convenţionale, în care densitatea culorilor semnifică
numărul (frecvenţa) cazurilor.
 Distribuţia
Informaţia imediată furnizată de către o hartă asupra distribuţiei unei

boli (fenomen epidemiologic) este localizarea acesteia: UNDE evoluează
boala ?
Dar indiferent unde s-ar afla fenomenul, trebuie definit precis şi modul
de distribuţie : CUM este el repartizat în spaţiu ?
La această ultimă întrebare se poate răspunde în trei moduri posibile:
A – întâmplător, aleatoriu.
Ex.: cazuri izolate în diferite locuri.
B – grupat, agregativ.
Ex.: boala lui Aujeszky la porc, rabia.
C – uniform, regulat.
Ex.: avorturi la bovine.
22
 Progresia poate fi:

 absentă: fenomenul se repetă în acelaşi loc : pesta porcină
clasică;
 lentă, regulată: (în pată de ulei): boala Aujeszky.
 valuri succesive: rabia.
 rapidă, neregulată: mixomatoza, PPA.
Pentru toate aceste forme evolutive în spaţiu se studiază (se observă)
viteza, direcţia, variaţiile corespondente, în funcţie de elementele de
topografie, vegetaţie, de perioada anului, etc.
O boală care se propagă pe mari distanţe, cuprinzând continente şi care
afectează o mare parte a populaţiei susceptibile este definită ca o pandemie
(ex.: gripa, pesta umană) la om sau panzootie (pseudopesta aviară – în trecut)
la animale.
...............................................................................................................
Recapitulând, o descriere epidemiologică trebuie să precizeze natura

unităţii observate: individ (animal) sau turmă (fermă, exploataţie etc.).
Această descriere vizează succesiv:
1. Populaţia atinsă: - unitatea de studiu;
- indicatorii de atingere;
- caracteristicile populaţiei afectate.
2. Repartiţia în timp: - incidenţa;
- definirea formelor epidemiologice (sporadică, etc.) şi a variaţiilor în
timp (sezonieră etc.).
3. Repartiţia şi evoluţia în spaţiu (progresia).
4. Impactul economic.
Este clar faptul că o boală (fenomen epidemiologic) costă scump
colectivitatea, nu atât prin mortalitate, cât mai ales prin pierderi de producţie,
creşterea indicilor de consum, cheltuieli veterinare, muncă suplimentară şi
cost pentru sănătatea umană.
De aceea, pentru a interveni eficient şi cu justeţe în combaterea şi
limitarea răspândirii unei boli, trebuie ca fiecare studiu descriptiv al unui
fenomen patologic (epidemiologic) să cuprindă şi un bilanţ economic, vizând
atât pierderile directe, cât şi cele indirecte, precum şi costurile sociale ce
afectează economia unei ţări: scăderea producţiei, sistarea importurilor sau
boli transmisibile la om.
23
Gheorghe SAVUȚA
2.4. Anchetele epidemiologice descriptive
2.4.1. Tipurile şi obiectivele anchetelor descriptive
Anchetele descriptive au ca obiect descrierea caracteristicilor unui

fenomen privind sănătatea unei populaţii, evoluţia sa în timp, repartiţia şi
evoluţia în spaţiu.
Se pot distinge două mari tipuri de anchete:
 anchete transversale,
 anchete longitudinale.
 Anchetele transversale sunt realizate într-un timp scurt şi permit să
avem o imagine instantanee (un clişeu) a fenomenului de sănătate studiat.
Având în vedere scurtimea lor, aceste anchete nu permit măsurarea incidenţei
unei boli, ci numai a cazurilor existente, adică prevalenţa.
Din acest motiv ele mai sunt denumite şi anchete de prevalenţă.
Ele se pot aplica ansamblului unei populaţii şi atunci se vorbeşte de
anchete transversale exhaustive sau, foarte adesea, se aplică asupra unui
eşantion dintr-o populaţie, sub formă de anchete prin sondaj.
Anchetele transversale furnizează o vedere statică a bolii studiate şi nu
permit cunoaşterea evoluţiei sale în timp şi spaţiu. Totodată, repetarea
anchetelor transversale într-o populaţie furnizează o serie de instantanee care
permit să apreciem în parte dinamica prevalenţei bolii (în funcţie de
periodicitatea acestor anchete).
 Anchetele longitudinale permit să se urmărească un fenomen de
sănătate într-o perioadă lungă de timp, în unul sau mai multe grupuri de
animale, prin observaţii periodice. Ele sunt special adaptate studiului
incidenţei şi furnizează o idee bună asupra dinamicii unei boli (în timp şi
spaţiu), graţie succesiunii de imagini asemănătoare celor dintr-un film.
O anchetă descriptivă trebuie să fie adaptată nevoilor recunoscute şi
obiectivelor fixate. Ea cuprinde o fază de concepţie (definirea protocolului, a
eşantionajului, a chestionarului, a metodei şi modalităţilor de apreciere, de
prelucrare a datelor….), o fază de prelevare a datelor şi o fază de prelucrare a
datelor.
Anchetele descriptive trebuie să fie concepute pentru a aduce informaţia
necesară luării deciziilor referitoare la sănătate, care vizează să satisfacă
nevoile de sănătate. În consecinţă, elaborarea protocolului trebuie să ţină cont
de tipul deciziei de luat.
24
Anchetele descriptive permit să se descrie, deci să se cunoască, situaţia

unei boli într-o populaţie dată, la un moment dat sau evoluţia sa în timp şi
spaţiu.
Aceste informaţii sunt preţioase pentru a răspunde la două cerinţe
distincte în funcţie de informaţie:
 conceperea, gestiunea şi evaluarea programelor de sănătate,
 formularea ipotezelor explicative.
Orice program de profilaxie trebuie să se adapteze situaţiei
epidemiologice a bolii în cauză.
Cunoaşterea la fel de exactă şi pe cât posibil precisă (din punct de
vedere economic) a situaţiei unei boli şi a evoluţiei sale este factorul
determinant în conceperea, gestiunea şi evaluarea oricărui program de
sănătate.
 Din moment ce alegerea unei boli pentru a fi supusă unui program de
combatere a fost efectuată, modalităţile planului de profilaxie sunt
condiţionate de către situaţia epidemiologică a bolii şi datele pe care le avem
despre ea.
Alegerea unei profilaxii medicale (imunoprofilaxie) sau sanitare (măsuri
nespecifice) trebuie să fie făcută în funcţie de prevalenţa bolii respective:
programul de luptă nu va fi acelaşi dacă nivelul iniţial al turmelor infectate
este de 30% sau de 1,5%. În primul caz, dacă o profilaxie medicală este
disponibilă, ea va fi fără îndoială utilizată în timp ce în cel de-al doilea caz,
mijloacele sanitare vor fi privilegiate. Ca exemple pot fi luate în acest caz
bruceloza sau boala lui Aujeszky.
Periodicitatea depistării este, ea însăşi, în funcţie de prevalenţa bolii:
ritmul controalelor va fi tot atât de susţinut dacă boala este frecventă (şi
contagiozitatea crescută) şi riscul de contaminare este mare. Dimpotrivă, dacă
prevalenţa este foarte scăzută (şi/sau contagiozitatea slabă), se pot accepta
perioade mai mari între controale. Acest principiu este aplicabil oricărei boli
contagioase şi nu numai brucelozei şi tuberculozei pentru care are o utilizare
clasică.
Evaluarea unui program de luptă (profilaxie şi combatere) necesită de
asemenea cunoaşterea evoluţiei situaţiei epidemiologice a bolii de combătut:
obiectivele definite vor fi atinse (în termenii situaţiei epidemiologice) ?
Raporturile avantaje/costuri prevăzute au fost respectate ?
Cunoaşterea situaţiei epidemiologice este indispensabilă pentru a
răspunde acestor întrebări.
Astfel se constată că programele de sănătate, la diferitele lor nivele
(concepere, gestiune, evaluare), au nevoie imperativă de informaţia furnizată
de către epidemiologia descriptivă (anchetele descriptive şi supravegherea
epidemiologică). A conduce un program de profilaxie fără ajutorul
epidemiologiei descriptive echivalează cu a conduce o maşină cu ochii închişi
25
Gheorghe SAVUȚA
Pentru un studiu de epidemiologie descriptivă, obiectivele trebuie să

fie formulate în termeni de cuantificare a unei boli la nivelul unei populaţii,
în timp şi spaţiu.
Obiectivele anchetelor descriptive pot fi departajate în obiective
generale (pe care unii le denumesc “scop”) şi obiective detaliate.
 Obiectivele generale trebuie să răspundă nevoilor determinate
anterior şi de care ar putea fi nevoie fie pentru programele de sănătate, fie
pentru formularea ipotezelor explicative.
Este important, înainte de toate, să se respecte un principiu fundamental
şi anume de a se fixa numai obiective de tip descriptiv pentru o anchetă
descriptivă.
O anchetă descriptivă de calitate poate să răspundă de o manieră
pertinentă la un obiectiv de tip descriptiv dar nu la un obiectiv de tip
explicativ. Se convine astfel limitarea obiectivelor generale ale anchetelor
descriptive la cuantificarea unei boli la nivelul unei populaţii, în timp şi
spaţiu fără a se hazarda în studiul factorilor de risc, altfel decât sub forma
unei sugestii ipotetice din studiul descriptiv şi care ar trebui să fie supuse
ulterior studiilor de tip analitic.
Protocoalele anchetelor descriptive sunt formulate conform unor
principii diferite de cele utilizate în anchetele explicative: într-un protocol de
tip descriptiv grija majoră este reprezentativitatea eşantionului, în raport cu
populaţia din care provine, în timp ce într-un protocol de tip explicativ, el
corespunde reprezentativităţii în raport cu factorii studiaţi, ceea ce necesită
compararea a două grupuri studiate.
Definirea obiectivului general al unei anchete descriptive trebuie să fie
cel mai bine adaptat la nevoia de descoperire.
 Obiectivele detaliate trebuie să fie în perfectă coerenţă cu obiectivul
general, precis şi să servească ca element de referinţă pe toată durata anchetei
cu scopul de a evita o derivă progresivă.
Gradul de definire şi de precizie a obiectivelor condiţionează elaborarea
protocolului şi în mod special eşantionajul.
 Natura indicatorilor care dovedesc situaţia bolii trebuie să fie definită
(rata infecţiei, rata morbidităţii, rata mortalităţii…) atât pentru populaţie în
general, cât şi pentru eventualele subpopulaţii constituite în funcţie de
caracteristici de sex, vârstă, mărimea efectivului sau a tipului de producţie etc.
O condiţie esenţială pentru elaborarea planului de eşantionaj se referă la
unitatea epidemiologică luată ca indicator: animalul sau efectivul.
 Gradul de precizie al distribuţiei în spaţiu trebuie să fie riguros
definit căci el însuşi condiţionează protocolul de eşantionaj: se vrea un
indicator al prevalenţei la nivelul unei ţări, a unui judeţ sau a unei zone
geografice mai restrânse? Se poate considera mulţumitoare o idee globală a
26
frecvenţei bolii pe ansamblul zonei studiate sau se pot distinge în cadrul

acesteia teritorii cu nivele diferite de prevalenţă ?
 Atunci când ancheta permite să se obţină informaţii privind dinamica
bolii (anchetă longitudinală), este important să se definească, în acelaşi fel,
gradul de precizie dorit în timp, permiţând aprecierea eventualelor variaţii
sezoniere, anuale sau altele, căci ea condiţionează periodicitatea măsurilor.
Dacă studiile preliminarii elaborării protocolului permit să se constate
contradicţii insurmontabile pentru obiectivul dat, protocolul ar trebui să ţină
seama de acestea şi ar trebui eventual modificată lista sau formularea
obiectivelor vizate.
2.4.2. Protocolul unei anchete descriptive
Protocolul unei anchete descriptive trebuie să fie elaborat de către o

echipă care să cuprindă responsabilul sau responsabilii anchetei,
reprezentanţii diferitelor structuri participante la anchetă (anchetatori,
crescători, administraţie, laboratoare…) şi un statistician. Acesta din urmă
trebuie să fie cooptat de la începutul anchetei. De fapt, numai o echipă
pluridisciplinară ar putea să asigure diversitatea de competenţe şi de
experienţe necesare pentru elaborarea şi execuţia unei anchete epidemiologice
(concepte de epidemiologie, cunoştinţe de statistică, cunoştinţe despre
crescătorie, de laborator, etc.).
Schema generală a anchetei trebuie să fie adaptată necesităţilor (anchetă
transversală, unică sau repetată, anchetă longitudinală).
Definirea “cazului” trebuie să fie precisă, dacă este posibil cifrată şi
standardizată, trebuie de asemenea să fie fondată pe un examen clinic sau pe
examene de laborator .
Populaţia luată în studiu trebuie să fie bine definită iar informaţiile
referitoare la aceasta să fie comparabile, în vederea realizării eşantionajului.
Chestionarul utilizat într-o anchetă epidemiologică descriptivă trebuie
să fie redactat cu minuţiozitate şi pre-testat în condiţii de teren într-o fază
pilot. Protocolul trebuie să prevadă de asemenea formarea anchetatorilor
precum şi modalităţile de animare şi de gestionare a anchetei.
Trebuie să se definească locul şi modalităţile de gestionare şi de
prelucrare a datelor precum şi utilizarea rezultatelor anchetei.
Nu în ultimul rând trebuie să se prevadă aspectele financiare ale
anchetei, prin cifre de cost previzibile pentru diferitele categorii de cheltuieli
precum şi originea resurselor. Protocolul complet trebuie să fie supus discuţiei
şi aprobării diferitelor părţi structurale participante la anchetă şi la finanţarea
acesteia.
27
Gheorghe SAVUȚA
2.4.3. Eşantionajul
Majoritatea anchetelor descriptive corespund anchetelor prin sondaj,

adică ele nu sunt efectuate pe totalitatea populaţiei, ci studiază numai
eşantionul populaţiei, acest eşantion putând să nu constituie decât o foarte
mică parte din populaţie.
Raţiunea esenţială a acestei alegeri este reducerea costurilor, graţie
economiei de timp şi a mijloacelor financiare. De fapt, studiul pe un eşantion
ne permite să dispunem de informaţii în mod rapid şi cu cheltuieli reduse.
Există însă un risc, pe care îl putem estima, de a se obţine o opinie eronată
privind problema studiată. De aceea trebuie să încercăm să conciliem, pe de o
parte, economia şi rapiditatea iar pe de altă parte calitatea şi precizia
informaţiei. Cu condiţia respectării unor principii de selecţie a eşantionului,
este posibil să se obţină rezultate de calitate satisfăcătoare studiind un
procentaj foarte limitat al populaţiei.
Studiul unei caracteristici a eşantionului (de exemplu, prevalenţa unei
boli) permite să se estimeze cea a populaţiei (prevalenţa maladiei într-o
populaţie). Se foloseşte astfel o “extrapolare” a cărei valabilitate va fi
tributară calităţii alegerii eşantionului.
2.4.3.1. Calităţile unui eşantion

Într-o anchetă descriptivă, imaginea populaţiei obţinută prin evaluarea
pe un eşantion trebuie să fie exactă şi precisă.
Este important să nu se confunde aceste două proprietăţi, exactitatea şi
precizia. Exemplul unei trageri la ţintă permite să le distingem mai bine (Fig.
2.3.).
28
Figura 2.3. Diferite aspecte de impact ale tirului la ţintă care permit
ilustrarea exactităţii şi preciziei
Ţinta 1: tir exact (în centrul ţintei) şi precis (tir grupat).
Ţinta 2: tir inexact (necentrat pe ţintă) dar precis (grupat).
Ţinta 3: tir exact (centrat pe ţintă) dar neprecis (dispersat).
Ţinta 4: tir inexact şi imprecis.
da nu
da
Tir
precis
nu
Ţintele 1 şi 2 corespund unui tir precis (loviturile de impact sunt

asemănătoare) în timp ce ţintele 3 şi 4 arată un tir imprecis (loviturile de
impact sunt dispersate pe ţintă).
Ţintele 1 şi 3 corespund unui tir exact, adică centrat pe centrul ţintei
(unul, al treilea, fiind mai dispersat, mai precis decât primul) în timp ce
ţintele 2 şi 4 relevă un defect de tragere (sau de puşcă), căci tirul este mai
mult sau mai puţin asemănător (adică precis) dar deviat în raport cu centrul
ţintei.
Acest exemplu ne permite astfel să sesizăm mai uşor diferenţa între cele
două calităţi, exactitatea şi precizia: un tir poate avea una sau alta din aceste
două calităţi, pe amândouă sau pe nici una dintre ele. Aceste calităţi sunt
independente una de alta. Este posibil să modificăm una fără a o schimba pe
cealaltă: factorii care o condiţionează pe una sau pe alte nu sunt identici.
Astfel, precizia tirului (ţintele 1 şi 2) este în mod cert legată de trăgător, de
exactitatea reglajului puştii. Un trăgător bun va obţine imaginea 1 cu o puşcă
bună şi imaginea 2 cu o puşcă prost reglată. Un trăgător mediocru, dar dotat
cu o puşcă excelentă, va furniza imaginea 3 dar nicidecum imaginea 1.
Exactitatea şi precizia sunt astfel două calităţi independente,
condiţionate de factori diferiţi.
Este foarte important să se definească factorii care condiţionează
exactitatea şi precizia rezultatelor în ancheta epidemiologică descriptivă.
29
Gheorghe SAVUȚA
a). Factori care condiţionează exactitatea
Într-o anchetă descriptivă, exactitatea unui rezultat obţinut pe un

eşantion corespunde gradului său de concordanţă cu valoarea reală din
populaţie. Pentru ca imaginea obţinută pe un eşantion să fie exactă trebuie ca
eşantionul să fie reprezentativ pentru populaţie.
Un eşantion este reprezentativ pentru o populaţie atunci când toţi
indivizii populaţiei pot să fie reprezentaţi şi să figureze în eşantion cu o
probabilitate diferită de zero şi cunoscută.
Reprezentativitatea eşantionului poate fi globală sau pentru 10 (sau mai
multe) caracteristici.
Tragerea la sorţi permite să se asigure reprezentativitatea globală
(adică reprezentativitatea în raport cu ansamblul caracteristicilor
populaţiei).
Definirea reprezentativităţii este teoretică. În practica anchetelor,
elaborarea eşantioanelor strict aleatorii este foarte dificil de realizat. Trebuie
să se ia în consideraţie această definire ca un ideal de atins graţie unei
reflecţii, unei gestiuni riguroase a diferitelor faze ale anchetei şi a unei griji
constante de corectare a diferitelor tipuri de erori care pot surveni de-a lungul
realizării anchetei.
O opinie frecvent întâlnită este că sporirea mărimii eşantionului ar
permite ameliorarea reprezentativităţii. De fapt, creşterea numărului de
indivizi într-un eşantion ameliorează precizia dar nu modifică exactitatea (sau
inexactitatea).
Creşterea numărului de unităţi ale unui eşantion nu permite să se
compenseze ocolirea absenţei tragerii la sorţi.
Cu un eşantion tras la sorţi, creşterea numărului de unităţi ale acestuia ar
corespunde trecerii de la ţinta trei la ţinta 1 (fig 2.3): precizia este crescută,
dar nu şi exactitatea.
Cu un eşantion slab (netras la sorţi), creşterea numărului de unităţi în
eşantion ar corespunde transferului de la ţinta 4 la ţinta 2 (fig 2.3): precizia
este crescută, dar exactitatea nu.
Creşterea mărimii eşantionului măreşte astfel precizia rezultatului dar
nu modifică exactitatea.
Factorul care condiţionează exactitatea unui rezultat în ancheta
descriptivă este reprezentativitatea eşantionului, obţinută prin tragere la sorţi.
30
b). Factori care condiţionează precizia
Un eşantion nu este o reducere perfectă a populaţiei din care el este

extras, fluctuaţia eşantionajului fiind expusă întâmplării (hazardului).
Astfel, dacă se extrag la sorţi 10 animale dintr-o fermă care deţine 50 de
animale infectate şi 50 indemne, eşantioanele obţinute succesiv vor putea
cuprinde un număr variabil de animale infectate (cel mai adesea 5 dar
câteodată 4 sau 6, mai rar 3 sau 7) atunci când ele provin dintr-o populaţie
singură şi unică.
Dacă s-ar reprezenta grafic rezultatele obţinute prin tragerea la sorţi a
100 de eşantioane din această fermă, se obţin rezultatele menţionate în figura
2.4.
În această figură se constată că, foarte adesea (25% din cazuri),
eşantionul cuprinde 5 animale infectate; dar în 20% din cazuri cuprinde 4 (sau
6) şi în 12% din cazuri 7 (sau 3). Există aşadar o anumită dispersie a valorilor
obţinute cu ajutorul eşantioanelor de 10 animale la 100, în jurul valorii medii,
corespunzând de altfel valorii reale din populaţie (frecvenţa rezultatelor
observate diminuă atunci când se îndepărtează de valoare reală din
populaţie).
Intuitiv, se înţelege uşor că această dispersie în jurul valorii medii nu va
fi aceeaşi conform mărimii eşantionului.
Figura 2.4. Frecvenţa eşantioanelor de 10 animale care cuprind

numărul de animale infectate indicate de abscisă cu ocazia tragerii la sorţi a
100 eşantioane dintr-o populaţie de 100 de animale din care 50 sunt infectate
30
25
Frecventa20
obtinuta, 15
în procente 10
5
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Numarul de animale infectate
Dacă eşantionul este prea mic, dispersia va fi foarte importantă. Astfel,

dacă eşantionul este numai de 2 animale, în jumătate din cazuri eşantionul va
cuprinde 1 animal infectat, dar într-un caz din 4 nu va cuprinde decât 2.
Un eşantion de o asemenea dimensiune mică conduce către o dispersie
mare a rezultatelor în jurul valorii reale, în timp ce în 25% din cazuri
31
Gheorghe SAVUȚA
concluzia va fi “absenţa de animale infectate” şi în celelalte 25% din cazuri

concluzia va fi “numai animale infectate”.
Dimpotrivă, eşantioanele de mărime mare (50 de exemple), trase la
sorţi, permit să se obţină o dispersie limitată în jurul nivelului de infecţie de
50%.
Creşterea mărimii eşantionului permite astfel să se aproprie
extremităţile distribuţiei în mijlocul căreia se situează rezultatele obţinute
atunci când studiul de eşantionaj se repetă , plecând de la aceeaşi populaţie.
Ceea ce s-a sesizat de o manieră intuitivă poate fi precizat prin calcul.
Atunci când mărimea eşantionului este suficient de mare, dispersia
rezultatelor obţinute prin tragere la sorţi la nivelul populaţiei, în jurul
procentajului real, poate să fie reprezentată de o curbă în clopot conform
figurii 2.5
Figura 2.5. Distribuţia normală: repartiţia în procente a valorilor în

raport cu media şi deviaţia standard
Frecvenţa
99,72%
95,44%
68,26%
Deviaţia
standard
În figura 2.5, se constată că într-un procent ceva mai mare de 68% din
cazuri rezultatele sunt cuprinse într-o curbă care corespunde deviaţiei
standard în jurul mediei; în ceva mai mult de 95% din cazuri ele se
încadrează într-o curbă corespunzătoare a două deviaţiei standard în jurul
mediei şi în sfârşit în mai mult de 99% din cazuri, într-o curbă cu trei deviaţii
standard în jurul mediei.
32
În cazul unei proporţii, deviaţia standard este dată de următoarea

formulă:
pq
 
n
În care : deviaţia standard
p: proporţia găsită (între 0 şi 1)
q: complementar lui 1 din proporţie
n: numărul de unităţi în eşantionaj
În 95% din cazuri, valoare reală se găseşte în interiorul curbei (sau

interval de încredere): valoare găsită +/- 2 deviaţii standard.
Deviaţia standard este invers proporţională cu numărul unităţilor dintr-
un eşantion (n fiind numitorul). Pentru aceeaşi populaţie, deviaţia standard (şi
în consecinţă curba) diminuă de o manieră proporţională către rădăcina
pătrată a numărului de unităţi din eşantion.
Cu un eşantion de o dimensiune mică, dispersia este largă şi în
consecinţă precizia slabă. Un număr mai mare de unităţi într-un eşantion
crescut reduce curba şi în consecinţă este mai precisă în estimare.
Tragerea la sorţi conduce către o reprezentativitate a eşantionului şi în
consecinţă exactitatea (coloana din stânga) corespunde curbei lui Gauss,
centrată pe valoarea adevărată. Absenţa tragerii la sorţi (de exemplu crearea
unui eşantion de voluntari) alungeşte curba lui Gauss de la adevărata valoare
a proporţiei.
Aspectul curbei lui Gauss, etalat sau dimpotrivă ascuţit, corespunde
preciziei şi depinde de numărul de subiecţi din eşantion: linia superioară, un
număr mare şi în consecinţă o bună precizie (pentru un rezultat exact, cazul
din stânga, sau inexact, cazul din dreapta); linia inferioară, un număr scăzut şi
în consecinţă precizia limitată (în aceeaşi manieră pentru un rezultat exact sau
inexact).
În concluzie, tragerea la sorţi garantează reprezentativitatea

eşantionului şi asigură exactitatea rezultatului iar numărul de unităţi din
eşantion influenţează precizia rezultatului.
33
Gheorghe SAVUȚA
2.4.3.2. Metode de selecţie a eşantioanelor

Se pot distinge 6 tipuri de eşantioane:
 Eşantion empiric;
 Eşantion aleatoriu simplu;
 Eşantion aleatoriu sistematic;
 Eşantion aleatoriu stratificat;
 Eşantion aleatoriu în ciorchine;
 Eşantion aleatoriu pe mai multe grade.
a). Eşantionul empiric.
Acest tip de eşantion nu este determinat prin tragere la sorţi. El este

fondat pe “comoditate”: crescătoriile uşor accesibile, crescătoriile a căror
proprietar este cunoscut şi care poate accepta să participe la anchetă etc.
Este evident că acesta nu este reprezentativ pentru o populaţie şi
pentru o zonă şi comportă o cale “indirectă” care poate să fie deosebit de
importantă.
Într-un eşantion empiric nu se cunoaşte decât probabilitatea unei unităţi
(un animal, o exploataţie…) care aparţine eşantionului. Prin urmare, nu se
poate aplica calculul probabilităţilor şi nici nu se poate defini un interval de
încredere a unei estimări sau să se determine dimensiunea eşantionului cu
ajutorul metodelor specifice de calcul.
Cu toate acestea, există o metodă empirică, metoda cotelor, foarte
utilizată în practică în studiile de piaţă sau socio-politice şi care furnizează
rezultate asemănătoare cu cele obţinute prin metodele aleatorii. Ea este puţin
utilizată în epidemiologia veterinară.
b). Eşantionul aleatoriu simplu.
Un eşantion aleatoriu simplu (figura 2.6.) este un eşantion obţinut prin

tragere la sorţi plecând de la o populaţie în care fiecare individ are aceeaşi
probabilitate de a fi extras.
Trebuie să dispunem de o listă exhaustivă a tuturor indivizilor din
populaţie, denumită bază de sondaj.
Selecţia care face recurs la hazard nu semnifică doar că se procedează
“nu are importanţă cum”. Ea implică respectarea unor proceduri stricte de
selecţie.
34
Tragerea la sorţi se poate face în diferite modalităţi: graţie unui tabel de

numere prin hazard, în funcţie de numerele de hazard ale unui program, etc.
Să presupunem că se doreşte să se tragă la sorţi 5 indivizi dintr-o listă de
50 animale, care sunt arbitrar numerotate de 0 la 49. În tabelul II.1 se alege la
întâmplare o pereche de 2 cifre, de exemplu primele două ale celei de-a treia
linii, adică 13. Citind această coloană de 2 cifre, de exemplu de sus în jos,
eşantionul va fi compus din 5 animale numerotate 13, 05, 40, 23, 02. Valorile
superioare lui 49 sau repetările vor fi pur şi simplu eliminate.
Tabelul II.1. Tabelul numerelor de hazard
0 6 3 1 8 2 5 0 1 9 7 9 1 2 5 5 6 7 6 1
9 6 5 9 3 5 8 1 6 1 0 4 2 5 3 1 8 4 2 0
1 3 6 1 4 4 4 2 8 1 0 1 8 0 7 5 2 7 1 6
0 5 5 8 5 3 1 6 1 6 7 1 8 1 0 9 6 9 7 4
5 0 4 2 4 1 7 3 7 6 3 1 4 9 6 6 1 2 9 2
5 4 5 3 3 6 0 1 0 0 3 1 9 8 8 7 6 7 9 0
4 0 5 5 8 4 1 3 2 1 4 6 0 5 8 1 6 2 3 4
2 3 0 4 7 1 7 6 7 2 1 6 0 2 6 5 0 2 4 8
5 7 3 0 2 4 2 1 5 4 2 6 3 6 0 8 2 6 6 0
8 8 4 1 8 2 3 8 7 8 8 7 7 8 0 8 8 6 5 1
8 9 3 0 9 6 7 5 4 6 6 2 0 7 2 9 0 6 2 6
0 2 3 3 8 9 9 9 8 4 2 0 6 0 0 3 7 6 6 1
5 2 7 9 5 2 8 3 0 7 9 0 3 7 4 2 1 6 8 6
0 4 8 2 8 6 2 4 8 8 4 6 9 9 9 9 9 0 0 7
3 7 0 1 8 5 5 6 5 0 6 4 2 8 0 4 9 6 1 7
Titrul de sondaj (sau fracţia de eşantionaj) corespunde proporţiei

dintre numărul de indivizi ai eşantionului / numărul de indivizi ai populaţiei:
n
Titrul de sondaj =
N
n: indivizii eşantionului
N: indivizii populaţiei
Un eşantion aleatoriu simplu garantează reprezentativitatea
eşantionului.
35
Gheorghe SAVUȚA
În practică, eşantionul aleatoriu simplu este utilizat rar deoarece:

- el nu poate exista dacă nu se dispune de baza de sondaj (de ex. se
dispune mai uşor de lista crescătoriilor decât de o listă a tuturor animalelor
din aceste crescătorii);
- dacă se doreşte reducerea costului anchetei, se adresează altor tipuri de
eşantioane (în ciorchine sau cu mai multe grade, fiindcă se limitează numărul
de crescătorii vizitate şi în consecinţă costul);
- dacă o populaţie este prea eterogenă în raport cu problema studiată,
rezultatele obţinute prin sondajul aleatoriu simplu pot să fie mai puţin precise,
corespunzând unei medii de situaţii foarte diferite.
Astfel, dacă într-o anumită ţară dată, proporţiile efectivelor infectate
sunt foarte variabile în funcţie de zone (de exemplu. de la 2% la 50%), un
astfel de tip de eşantion va furniza un răspuns mediu (de ordinul a 25%) fără
să ţină cont în mod strict de o anumită heterogenitate a situaţiilor, ceea ce un
alt tip de eşantion (eşantionul aleatoriu stratificat) va permite acest lucru.
c). Eşantionul aleatoriu sistematic.
Atunci când nu se dispune de o bază de sondaj, se poate fixa o regulă de

selecţie a subiecţilor de inclus în eşantion care să fie comodă, corelată cu
hazardul şi aplicată sistematic.
În cazul în care titrul de sondaj este fixat la 1/X, el este suficient pentru
extragerea la sorţi a unui număr N cuprins între 1 şi X şi pentru a reţine toţi
indivizii care corespund acestui număr N şi a progresiei aritmetice a lui
N, N+X, N+ 2X, N+3X…
Exemplu:
1
Titrul de sondaj
50
Tragerea la sorţi a unui număr între 1 şi 50: 23
Alegerea indivizilor 23, 73(23+50), 123(23+2x50)…
Un eşantion sistematic combină comoditatea (absenţa bazei de date) cu
hazardul (determinarea prin hazard a tuturor indivizilor reţinuţi).
Trebuie să se evite însă ca regula de extragere utilizată să corespundă
unui ritm ciclic al fenomenului studiat (de exemplu să nu se facă prelevări
decât în aceeaşi zi a săptămânii într-un abator).
36
d). Eşantionul aleatoriu stratificat.
Este obţinut prin tragere la sorţi în cadrul nivelelor stabilite în prealabil

într-o populaţie (figura 2.6). Un strat este un subansamblu al unei populaţii,
mai omogen în raport cu caracterul dat.
Principiul este acela de a defini straturile pentru care indivizii sunt mai
omogeni între ei decât în cadrul populaţiei (exemple: tranşele de vârstă,
categoriile de creştere…). În interiorul fiecărui strat se extrage un eşantion
aleatoriu simplu independent de sondajele realizate în celelalte straturi.
Dimensiunea eşantionului fiecărui strat poate să fie determinată în funcţie de
efectivul acestui strat dar de asemenea prin prevalenţa presupusă în interiorul
stratului. Poate să fie necesară o supra-reprezentare a unui anumit strat sau o
sub-reprezentare a altuia în funcţie de prevalenţa presupusă. Acest principiu
de stratificare vizează a se obţine o mai bună precizie de ansamblu, reducând
totodată numărul de subiecţi necesar.
e). Eşantionul aleatoriu în ciorchine.
O populaţie poate să fie adesea considerată ca un ansamblu de grupuri

de indivizi sau ciorchine. În patologia animală, cel mai bun exemplu de
ciorchine este constituit de efectiv (grup de indivizi). Dar la fel de bine există
şi alte exemple: o comună corespunzând unui ciorchine de crescătorii, un
departament la un ciorchine de comune, etc.
În acest cadru, eşantionajul constă în tragerea la sorţi a unui eşantion a
acestor unităţi colective sau ciorchine şi studierea tuturor indivizilor care sunt
conţinuţi de acest eşantion (fig.2.6).
f). Eşantionul aleatoriu în mai multe trepte.
Eşantionul aleatoriu în ciorchine comportă un singur nivel sau grad de

tragere la sorţi pentru ca apoi să se studieze toţi indivizii din ciorchine (sau
crescătorii) desemnaţi prin sorţi.
Un eşantion aleatoriu în mai multe trepte (figura 2.6) corespunde mai
multor trageri la sorţi (unul pe grad). De exemplu, în interiorul crescătoriilor
extrase la sorţi, se efectuează o nouă tragere la sorţi pentru a se desemna
animalele care vor fi studiate (sondajul în două trepte).
37
Gheorghe SAVUȚA
Eşantionajul poate să cuprindă trei grade:

De exemplu:
 La nivelul unui departament, tragerea la sorţi a comunelor;
 Pentru fiecare comună, tragerea la sorţi a crescătoriilor;
 Pentru fiecare crescătorie, tragerea la sorţi a animalelor.
Sondajele în ciorchine sau cele în mai multe grade (trepte) sunt mai
rapid de realizat şi mai puţin costisitoare decât sondajele aleatorii simple sau
stratificate. Într-adevăr, concentrând prelevările şi investigaţiile în locuri
geografice limitate, se reduc timpii de studiu şi cheltuielile de deplasare ale
anchetatorilor.
2.4.3.3. Alegerea unei metode de eşantionare

Prezentarea succesivă a celor 6 tipuri de eşantioane nu implică faptul că
ele sunt exclusive unele faţă de altele.
Figura 2.6. Principalele eşantioane aleatorii
Sondaje Sondaje aleatorii Sondaje aleatorii Sondaje aleatorii

aleatorii simple stratificate în ciorchine de două grade
Tragerea la sorţi
din ciorchine Tragerea la sorţi
din ciorchine
Tragerea la sorţi Tragerea la sorţi
cu probabilităţi în fiecare
egale strat sau nivel
Tragerea la sorţi din

fiecare ciorchine
Se poate întâmpla ca diferite metode să fie combinate în acelaşi plan de

sondaj. Astfel este posibil:
- de a stratifica crescătoriile dintr-o zonă după tipul de producţie
sau dimensiunea acestora,
38
- de a se extrage în fiecare strat un eşantion de crescătorii, şi

- de a se extrage din fiecare crescătorie un număr fix sau o
proporţie de animale.
Alegerea unei metode de eşantionaj depinde de obiectivele anchetei şi

de bugetul disponibil.
Trebuie să se cunoască dacă obiectivul anchetei este de a descrie boala
la nivelul global al unei populaţii sau, în aceeaşi măsură, la nivelul
subpopulaţilor, caz pentru care poate fi necesară o supra-reprezentare a unora
dintre aceste subpopulaţii în cadrul eşantionului. Dacă se doreşte să se
cunoască prevalenţa unei boli în fiecare zonă şi nu numai la nivel naţional, va
trebui ca mărimea eşantionului să fie suficient de importantă pentru fiecare
zonă. Alegerea metodei de eşantionaj determină populaţia pentru care va fi
posibil să se extrapoleze rezultatele anchetei.
În ceea ce priveşte bugetul, preocuparea obişnuită este să se definească
planul de eşantionaj care să furnizeze pentru un anumit cost dat cea mai bună
precizie (sau la fel, la nivelul unei precizii echivalente, cele mai mici costuri).
Alegerea planului de eşantionaj trebuie să facă apel la un statistician
pentru a se determina cel mai bun raport costuri/precizie printre scenariile
posibile.
Precizia dorită pentru estimare va determina dimensiunea eşantionului şi
va condiţiona costul anchetei.
2.4.3.4. Determinarea dimensiunii eşantioanelor

Obiectivul esenţial al unei anchete descriptive este să se estimeze
prevalenţa unei boli date într-o populaţie, după rezultatele obţinute pe un
eşantion efectuat pe această populaţie.
Rezultatul obţinut pe eşantion va fi însoţit de o marjă de incertitudine
corelată cu fluctuaţiile eşantionajului. Va fi astfel posibil să se calculeze un
interval de încredere (sau o curbă) la nivelul căruia valoarea reală a unei
probabilităţi date să se regăsească. Acest interval de încredere defineşte
precizia estimării. După cum s-a văzut mai înainte, dimensiunea eşantionului
condiţionează gradul de precizie obţinut şi în mod reciproc, nivelul de
precizie dorit condiţionează dimensiunea eşantionului.
Astfel, echipa responsabilă pentru o anchetă descriptivă trebuie să
definească nivelul de precizie dorit pentru prevalenţa estimată. Acest nivel de
precizie va condiţiona numărul de unităţi ce vor fi introduse în eşantion.
Pentru aceasta este necesar a se defini noţiunile de precizie absolută şi
de precizie relativă, care sunt câteodată dificil de sesizat.
În continuare se va prezenta determinarea dimensiunii eşantioanelor, în
circumstanţe clasice, efectuate pe un efectiv sau un ansamblu de crescătorii
39
Gheorghe SAVUȚA
şi care să corespundă estimării unei proporţii de atingere sau a unei

detectări a infecţiei. Determinarea dimensiunii eşantionului se va prezenta în
cazurile eşantionului aleatoriu simplu (unitate: animal-individ) şi a
eşantionului aleatoriu în ciorchine (unitate: turmă-efectiv).
2.4.3.5. Precizia absolută şi precizia relativă a unui eşantion

O proporţie poate să fie estimată cu o anumită marjă de eroare corelată
cu fluctuaţiile eşantionajului la nivelul unei populaţii.
Este posibil să se calculeze intervalul de încredere la nivelul căruia se
găseşte valoarea adevărată, cu o probabilitate pe care o putem fixa:
probabilitatea de 95% (5% eroarea de risc) pentru un interval de încredere
(sau o curbă) de 2 deviaţii standard ale fiecărei cote de mijloc sau
probabilitatea de 99%.
Ţinând cont de formula care permite calcularea deviaţiei standard,
această curbă este mai redusă atunci când numărul de unităţi dintr-un eşantion
este crescut şi, pentru acelaşi număr de unităţi, ea este mai importantă pentru
proporţiile situate în zona mediană (prevalenţa de 0,5 sau 50%) decât la
nivele slabe (0,1 sau 0,2) ori crescute (0,8 sau 0,9).
Intervalurile de încredere ale proporţiilor estimate pe eşantioane pot fi
citite în tabele disponibile (vezi Tabelul II.2 şi II.3).
Lectura acestor tabele permite să se verifice:
- că dimensiunea curbei diminuă atunci când numărul unităţilor din
eşantion creşte ( nu contează care coloană din cele două tabele);
- că dimensiunea curbelor este mai importantă pentru o probabilitate de
99% (riscul de eroare 1%) decât pentru o probabilitate de 95% (practic toate
cazurile omoloage din cele două tabele);
- că dimensiunea curbei, pentru aceeaşi mărime a eşantionului, variază
în funcţie de proporţia găsită, adică dimensiunea curbei în valoare absolută
(precizie absolută) este mai mare pentru o proporţie crescută decât pentru o
proporţie slabă.
De exemplu, în tabelul II.2 , dimensiunea eşantionului este 100. Pentru
o proporţie de 10%, deviaţia este de 13(5-18), pentru o proporţie de 50%
curba de 20 (40-60). În precizie relativă (conform celor menţionate mai sus),
precizia este cea mai bună pentru proporţiile crescute. În acelaşi exemplu,
precizia relativă pentru o proporţie de 10% este de 65% (6,5/10), în timp ce ea
este de 20% (10/50) pentru o proporţie de 50%.
Utilizarea acestor două tabele trebuie să se facă cu o mare prudenţă în
exprimarea procentajelor măsurate prin eşantioane ale câtorva zeci de unităţi,
trebuind să se recurgă la zecimale, deoarece curbele acoperă o amplitudine de
mai multe puncte, chiar de 15 – 20 puncte.
40
Exemplu :
Eşantion de 50 unităţi:
- proporţia de 15%; curbă de la 6 la 28;
Intervalul de încredere astfel calculat permite să se definească precizia
absolută.
Precizia absolută (Pa) a unei estimări corespunde jumătăţii
intervalului de încredere.
Este vorba deci de cantitatea pe care trebuie să o adăugăm sau să o
eliminăm mediei pentru a se obţine limitele intervalului de încredere.
Astfel, în tabelul II.2, pentru un eşantion de 100 de indivizi, curba
proporţiei estimate la 40% este de la 30 la 50 adică: 40 ± 10%,
- intervalul de încredere: 20 (30-50%)
- precizia absolută: 10 (jumătate din intervalul de încredere)
Tabelul II.2. Intervalul de încredere al unui procentaj de 95%
Exemplu: La 100 de subiecţi, se observă 10 cazuri pozitive fie po=10%.

Tabelul ne arată că procentajul teoretic este cuprins în intervalul 5-18% (la
un risc de 5%). Când procentajul observat depăşeşte 50%, este de ajuns să se
lucreze pe procentajul complementar.
Intervalele care corespund rezultatelor imposibile (de exemplu 15%
cazuri pozitive din 10 cazuri) nu figurează decât pentru a permite interpolări
între linii sau coloane.
Efectivul Procentaj observat

eşantionu
lui 5 10 15 20 25 30 35 40 45 50
10 0-45 1-50 3-56 5-60 7-65 9-70 12-74 15-78 19-81

20 0-25 1-32 3-38 6-44 9-49 12-54 15-59 19-64 23-68 27-73
30 0-20 2-27 5-33 8-39 11-44 15-49 19-54 23-59 27-64 31-69
40 1-17 3-24 6-30 9-36 13-41 17-47 21-52 25-57 29-62 34-66
50 1-15 3-22 6-28 10-34 14-39 18-45 22-50 26-55 31-60 36-64
60 1-14 4-21 7-27 11-32 15-38 19-43 23-48 28-53 32-58 37-63
70 1-13 4-20 8-26 11-31 15-37 20-42 24-47 28-52 33-57 38-62
80 1-12 4-19 8-25 12-30 16-36 20-41 25-46 29-52 34-57 39-61
90 2-12 5-18 8-24 12-30 16-35 21-41 25-46 30-51 34-56 39-61
100 2-11 5-18 9-24 13-29 17-35 21-40 26-45 30-50 35-55 40-60
150 2-10 6-16 10-22 14-27 18-33 23-38 27-43 32-48 37-53 42-58
200 2-9 6-15 10-21 15-26 19-32 24-37 28-42 33-47 38-52 43-57
500 3-7 8-13 12-18 17-24 21-29 26-34 31-39 36-44 41-49 46-54
1 000 4-7 8-12 13-17 18-23 22-28 27-33 32-38 37-43 42-48 47-53
2 000 4-6 9-11 13-17 18-22 23-27 28-32 33-37 38-42 43-47 48-52
41
Gheorghe SAVUȚA
Precizia relativă (Pr) este egală cu raportul dintre precizia

absolută şi valoarea proporţiei estimate:
Pr : precizia relativă
Pa
Pr 
Pa : precizia absolută p
p : Proporţia estimată
Tabelul II.3. Intervalul de încredere pentru un procentaj de 99%
Exemplu: din 100 de subiecţi se observă 10 cazuri pozitive fie po=10%.

Tabelul ne arată că procentajul teoretic este cuprins în intervalul 4-20% (la
un risc de 1%). Când procentajul observat depăşeşte 50%, este suficient să se
lucreze pe procentajul complementar.
Intervalele care corespund rezultatelor imposibile (de ex 15% cazuri
pozitive din 10 cazuri) nu figurează decât pentru a permite interpolările între
linii şi coloane.
Efectivul Procentaj observat

eşantionului
5 10 15 20 25 30 35 40 45 50
10 0-54 1-60 1-65 2-69 4-74 6-77 8-81 10-84 13-87

20 0-32 1-39 2-45 4-51 6-56 8-61 11-66 15-70 18-74 22-78
30 0-25 1-32 3-38 5-44 8-50 11-55 15-60 19-65 22-69 26-74
40 0-21 2-28 4-35 7-41 10-46 13-51 17-57 21-61 25-66 29-71
50 0-19 2-26 5-32 8-38 11-44 15-49 19-54 23-59 27-64 32-68
60 1-17 3-24 5-30 9-36 12-42 16-47 20-52 24-57 29-62 33-67
70 1-16 3-23 6-29 9-35 13-40 17-46 21-51 25-56 30-61 34-66
80 1-15 3-22 6-28 10-34 14-39 18-45 22-50 26-55 31-60 35-65
90 1-14 4-21 7-27 10-33 14-38 18-44 23-49 27-54 32-59 36-64
100 1-14 4-20 7-26 11-32 15-38 19-43 23-48 28-53 32-58 37-63
150 2-12 5-18 8-24 12-30 16-35 21-41 25-46 30-51 35-56 39-61
200 2-10 5-17 9-23 13-28 18-34 22-39 27-44 31-49 36-54 41-59
500 3-8 7-14 11-20 16-25 20-30 25-36 30-41 34-46 39-51 44-56
1 000 3-7 8-13 12-18 17-23 22-29 26-34 31-39 36-44 41-49 46-54
2 000 4-6 8-12 13-17 18-22 23-28 27-33 32-38 37-43 42-48 47-53
42
De exemplu, pentru o proporţie estimată la 40%, cu o precizie absolută

de 10%, va fi:
40% ± 10%
precizia relativă este de 25%, adică:
10
= 0,25 sau 25%
40
Există riscul de a înţelege eronat sensul expresiilor de precizie absolută

şi de precizie relativă. Într-adevăr, cifrelor slabe ale preciziei absolute sau
relative le corespund precizii importante (atunci când în mod obişnuit se
asociază cantităţile importante cifrelor crescute).
Astfel, o precizie absolută de 1% este “mai bună” decât o precizie
absolută de 10% deoarece, în primul caz, curba este de 2% iar în al doilea caz
de 20% (adică o curbă de 10 ori mai mare şi deci un rezultat mai puţin
precis).
La fel, o precizie relativă de 10% este mai bună decât o precizie relativă
de 50% (intervalul de încredere fiind de 5 ori mai larg în cel de-al doilea caz
şi deci rezultatul mai puţin precis).
Precizia relativă dorită va condiţiona efectivul (mărimea) eşantionului.
2.4.3.6. Eşantionajul la nivelul unui efectiv (turmă)

Pentru studierea unui fenomen care afectează un efectiv în care nu se
doreşte să fie investigate toate animalele există două demersuri ce pot fi
abordate:
- stabilirea numărului de animale ce trebuie să se studieze pentru a se
estima proporţia de animale afectate dintr-un efectiv, cu o precizie dată şi
- stabilirea numărului de animale ce trebuie să se studieze pentru a fi
cât mai aproape (probabilitate de 95%) de a se obţine cel puţin un răspuns
pozitiv, dacă proporţia de animale afectate din acel efectiv este egală sau
superioară unui procentaj x ?
Trebuie să se distingă bine demersul ce constă în evaluarea
procentajului animalelor ce răspund în mod pozitiv testului de depistare faţă
de cel care are ca obiectiv detectarea efectivelor a căror procentaj de
raspunsuri pozitive este egal sau superior procentajului definit.
Aceste două demersuri corespund, primul pentru o apreciere
cantitativă, cel de-al doilea pentru o apreciere calitativă. De fapt ,în primul
caz, obiectivul este de a avea o estimare cifrată (cuantificată) iar în cel de-al
43
Gheorghe SAVUȚA
doilea se consideră satisfăcător un răspuns calitativ, în maniera “superior sau

egal faţă de x ”.
a). Estimarea proporţiei de animale infectate
În abordarea cantitativă, numărul de animale de studiat este condiţionat

de mai mulţi factori:- gradul de precizie dorit (precizia relativă),
- proporţia de animale afectate (de estimat),
- numărul de animale din turmă.
Cu cât se doreşte o mai mare precizie (valoarea redusă a intervalului de
încredere, cu atât numărul de unităţi studiate (aici, al animalelor) trebuie să fie
crescut. Numărul de animale luate în studiu ca eşantion va fi astfel în funcţie
de precizia relativă aleasă.
De asemeni acest număr este dependent de proporţia de animale
afectate, adică de proporţia de estimat. Pentru un anumit grad dat al preciziei
relative, cu cât proporţia este mai redusă, cu atât numărul de unităţi de studiat
trebuie să fie crescut.
El este în funcţie şi de numărul de animale din turmă. De fapt, formula
care dă intervalul de încredere al unei proporţii şi care nu ne face să
intervenim asupra dimensiunii populaţiei nu este valabilă decât atunci când
dimensiunea eşantionului este foarte redusă în raport cu dimensiunea
populaţiei. Ea este utilizabilă numai când fracţia de eşantionaj nu depăşeşte
10%. Mai departe, această formulă supra-estimează dimensiunile eşantionului
şi trebuie astfel să se coreleze această supra-estimare ţinând cont de faptul că
dimensiunea eşantionului se raportează la cea a populaţiei. Dat fiind numărul
normal de animale dintr-un efectiv, este necesar să se ţină cont de mărimea
acestuia în determinarea dimensiunii eşantionului.
Există tabele care furnizează numerele necesare de subiecţi de studiat în
funcţie de valorile celor trei factori (conform Tabelul II.4).
Observatorul este responsabilul gradului de precizie pe care îl doreşte.
El îl stabileşte în funcţie de necesităţile sale şi fără să uite că, cu cât această
precizie este mai mare, cu atât numărul de subiecţi trebuie să fie mai mare şi
cu atât costurile vor fi şi ele crescute.
Numărul de animale al unui efectiv este în general cunoscut şi nu
implică astfel vreo dificultate particulară.
Într-o manieră aparent paradoxală, este nevoie să se cunoască cu
aproximaţie proporţia de animale afectate, care se caută să fie estimată în
mod just, pentru a determina dimensiunea eşantionului. De fapt, o precizie
relativă dată (de ex. 50%) conduce la o precizie absolută şi deci la un interval
de încredere care condiţionează numărul animalelor de studiat) cu diferenţa
conform căreia se aplică la o proporţie de animale afectate de 40% sau de 4%
.
44
În primul caz (p = 0,4 sau 40%) curba pentru o precizie relativă a

nivelului de 50% merge de la 20% până la 60%:
40% ± 20%.
În cel de-al doilea caz (p = 0,04 sau 4%), pentru aceeaşi precizie
relativă, curba va fi de la 2% la 6% :
4% ± 2%.
În primul caz, intervalul de încredere este de 40% (20 la 60%) şi
precizia absolută de 20%. În cel de-al doilea caz intervalul de 4% (2 la 6%) şi
precizia absolută de 2%. Pentru a se obţine o precizie absolută de 2% (şi deci
o dispersie slabă) trebuie lucrat pe un număr mare de subiecţi (96) pentru a
atinge o precizie absolută de 20% (6 subiecţi).
Pentru aceeaşi precizie relativă (de ex 50%, trebuie un număr mai mare
de subiecţi în eşantion dacă proporţia animalelor afectate este slabă (aici 4%)
decât dacă aceasta este crescută (aici 40%).
Dacă proporţia estimată (după studiu) se situează efectiv deasupra
proporţiei minimale alese pentru a se calcula numărul de subiecţi necesari,
putem fi siguri că gradul de precizie dorit a fost atins. În caz contrar, va trebui
să se preleveze un număr mai mare de subiecţi pentru a se atinge precizia
dorită.
În tabelul II.4 se indică numărul subiecţilor de studiat în funcţie de cei
trei factori descrişi anterior (cu un risc de eroare de 5%).
Pentru a-l utiliza, este convenabil să privim tabelul corespunzător
preciziei relative alese (tabelul II.4.10: 10%; tabelul II.4.20: 20%; tabelul
II.4.33: 33% sau tabelul II.4.50: 50%).
Numărul de animale din efectiv defineşte linia pe care trebuie să lucrăm.
După fixarea proporţiei minimale de atins cu adevărat la nivelul
efectivului, a cărui nivele diferite determină capetele de coloană ale cadrului,
cazul care corespunde intersecţiei liniei definite de către numărul de animale
din efectiv şi coloana definită de proporţia minimală de animale afectate, va
indica numărul de subiecţi de studiat (conf. Tabelului II.4).
Astfel, pentru o precizie relativă estimată la 50% (tabelul II.4.50), într-
un efectiv de 100 de animale a cărui rată minimală de atins va fi de 20%, va
trebui să studiem 38 de animale.
45
Gheorghe SAVUȚA
Tabelului II.4. Tabele care indică numărul de animale de studiat pentru

estimarea unei proporţii în funcţie de precizia relativă dorită, de numărul de
animale din efectiv şi de proporţia minimă de animale afectate din acest
efectiv.
Numerele sunt furnizate cu un risc α =5%. Pentru procentajele

animalelor atinse superioare lui 50, este convenabil să se utilizeze coloana
procentajului complementar (ex: coloana 30% pentru un procentaj de 70).
Exemplu: pentru a se estima proporţia animalelor afectate, cu o
precizie relativă de 33%, într-un efectiv de 90 de animale unde proporţia de
atins este de cel puţin 40%, trebuie să se studieze 33 de animale (cf. Tabelului
II.4.33)
Tabelul II.4.10. Precizia relativă pentru 10%

Număr de animale Procentajul de animale afectate
din efectiv
2 3 4 5 10 15 20 25 30 40 50
10 10 10 10 10 10
15 15 15 15 15 15 15 14
20 20 20 20 20 20 20 19 19
25 25 25 25 25 25 24 24 24 23
30 30 30 30 30 30 29 29 29 29 28
35 35 35 35 35 34 34 34 34 33 32
40 40 40 40 40 39 39 39 38 37 36
45 45 45 45 44 44 44 43 43 42 40
50 50 50 50 50 49 49 48 48 47 46 44
55 55 55 55 55 54 54 53 52 52 50 48
60 60 60 60 60 59 58 58 57 56 54 52
65 65 65 65 64 64 63 62 62 61 58 56
70 70 70 69 69 69 68 67 66 65 62 59
75 75 75 74 74 73 73 72 70 69 66 63
80 80 79 79 79 78 77 76 75 73 70 66
85 85 84 84 84 83 82 81 79 78 74 70
90 90 89 89 89 88 86 85 83 82 78 73
95 95 94 94 94 92 91 89 88 86 82 76
100 99 99 99 99 97 96 94 92 90 85 79
46

din efectiv
2 3 4 5 10 15 20 25 30 40 50
10 10 10 10 9 9
15 15 15 14 14 14 14 13
20 20 20 19 19 19 18 18 17
25 25 25 24 24 23 23 22 21 20
30 30 30 30 29 28 28 27 26 25 23
35 35 34 34 34 33 32 31 30 28 26
40 39 39 39 38 37 36 35 34 31 28
45 44 44 44 43 42 40 39 37 34 31
50 49 49 49 49 47 46 44 43 41 37 33
55 54 54 54 53 52 50 48 46 44 40 35
60 59 59 58 58 56 54 52 50 47 42 37
65 64 64 63 63 60 58 56 53 50 45 39
70 69 68 68 67 65 62 59 56 53 47 40
75 74 73 73 72 69 66 63 60 56 49 42
80 79 78 77 77 73 70 66 63 59 51 44
85 83 83 82 81 77 74 70 66 62 53 45
90 88 87 87 86 82 77 73 69 64 55 46
95 93 92 91 90 86 81 76 71 67 57 48
100 98 97 96 95 90 84 79 74 69 59 49

din efectiv
2 3 4 5 10 15 20 25 30 40 50
10 10 9 9 8 8
15 14 14 14 13 13 12 11
20 19 19 18 18 17 16 15 13
25 24 24 23 22 21 20 19 17 15
30 29 29 29 27 26 25 23 22 19 16
35 34 34 33 32 30 28 26 25 21 18
40 39 38 38 36 33 31 29 27 23 19
45 43 43 42 39 37 34 32 29 24 20
50 49 48 47 47 43 40 37 34 31 26 21
55 53 52 52 51 47 43 40 36 33 27 21
60 58 57 56 55 50 46 42 38 35 28 22
65 63 61 60 59 54 49 44 40 36 29 23
70 67 66 65 63 57 52 47 42 38 30 23
75 72 70 69 67 61 55 49 44 39 31 24
80 76 75 73 71 64 57 51 46 41 32 24
85 81 79 77 75 67 60 53 47 42 33 25
90 86 83 81 79 70 62 55 49 43 33 25
95 90 88 85 83 73 64 57 50 44 34 26
100 95 92 89 87 76 67 59 51 45 35 26
47
Gheorghe SAVUȚA
Tabelul II.4.50. Precizia relativă 50%

din efectiv
2 3 4 5 10 15 20 25 30 40 50
10 9 9 8 7 6
15 14 13 12 11 11 9 8
20 19 17 16 15 14 13 11 9
25 23 23 21 19 18 16 15 12 10
30 28 28 27 25 22 20 18 16 13 10
35 33 32 31 28 25 22 20 18 14 11
40 37 36 35 31 27 24 21 19 15 11
45 41 40 39 34 30 26 23 20 15 11
50 47 45 44 43 37 32 28 24 21 16 12
55 51 50 48 46 39 34 29 25 22 16 12
60 56 54 52 50 42 36 30 26 22 17 12
65 60 57 55 53 44 37 32 27 23 17 12
70 64 61 59 56 46 39 33 28 24 17 13
75 68 65 62 60 49 40 34 29 24 18 13
80 72 69 66 63 51 42 35 29 25 18 13
85 76 73 69 66 53 43 36 30 25 18 13
90 80 76 72 69 55 44 37 30 26 18 13
95 84 80 76 72 56 45 37 31 26 19 13
100 88 83 79 74 58 47 38 32 26 19 13
Studiul tabelului II.4 demonstrează clar:

- că numărul de subiecţi necesari (mărimea eşantionului) creşte trecând
de la precizia relativă de 50% la cea de 33%, 20% şi 10%: fiecare caz din
tabelul II.4.50 conţine un număr mai scăzut decât cazul omolog din tabelul
II.4.33 şi aşa mai departe.
- că pentru aceeaşi precizie relativă (de ex 50%), talia eşantionului
creşte treptat în timp ce proporţia de animale afectate diminuă; ex: într-un
efectiv de 100 de animale, 13 animale pentru o proporţie de 50% şi 74
animale pentru o proporţie de 5%.
- că pentru o precizie relativă limitată (de ex. 50%) şi o proporţie de
atins crescută (40-50%) dimensiunea eşantionului creşte mult mai lent decât
mărimea efectivului: 6 sau 7 animale de prelevat dintr-un efectiv de 10, şi 13
sau 19 animale de prelevat dintr-un efectiv de 100.
Exemplu de analiză în cazul atingerii (sau chiar al depăşirii) nivelului
de precizie dorit atunci când proporţia determinată după studiu este superioară
celei utilizate pentru a fixa dimensiunea eşantionului şi invers, insuficienţa
preciziei în cazul contrar :
Precizia relativă. 50%,
Număr de animale din efectiv: 100,
48
Proporţia minimală reţinută: 20%.

Talia eşantionului trebuie să fie de 38 de animale.
Dacă studiul acestui eşantion de 38 de animale tras la sorţi, relevă o
proporţie de atins de 40% se va găsi în tabelul pe care-l utilizăm un număr
prea mare de animale deşi 19 ar fi fost suficiente pentru a da o precizie
relativă de 50%. Precizia relativă a fost superioară celei dorite şi tabelul
pentru precizie relativă de 33% arată că, într-un efectiv de 100 animale în care
40% sunt afectate, o precizie relativă de 33% este obţinută cu un eşantion de
35 animale. Ori, aici sau utilizat 38.Precizia relativă obţinută (ceva mai mare
de 33%) este astfel superioară celei dorite.
Invers, dacă studiul eşantionului de 38 de animale, extrase la sorţi, n-ar
releva decât o proporţie atinsă de 10%, nu va fi obţinută precizia dorită de
50% deoarece pentru a se obţine această proporţie de atins, ar trebui să
studiem 58 de animale în loc de 38.
Rezultatul este astfel mai puţin precis decât cel dorit. Aceasta nu
semnifică faptul că rezultatul ar pute fi fals. Pur şi simplu curba este mai largă
decât cea dorită.
Astfel la un eşantion de 40 de animale în funcţie de numărul de
răspunsuri pozitive, precizia relativă va fi diferită:
10
 10 răspunsuri pozitive , fie p = = 0,25 cu un risc α = 5%
40
precizia absolută = 2 dispersii tip
0.25  0.75
= 2  13.7
40
p = 25% +13,7% va fi o precizie relativă:13,7/25=55%
20
 20 de răspunsuri pozitive va fi p = = 0,50 cu acelaşi risc α
40
0.5  0.5
şi precizia absolută = 2  15.8
40
p = 50% + 15,8% va da o precizie relativă: 15,8/50 = 32%
5
 5 răspunsuri pozitive va fi p = = 0,125
40
0.125  0.875
precizia absolută = 2  10.4
40
p = 12,5%  10,4%, va da o precizie relativă: 10,4/12,5=83%
Dacă se obţin 5 răspunsuri pozitive pe 40 de animale, rezultatul nu este
fals, el este pur şi simplu mai puţin precis decât în cazul răspunsului pozitiv
pe 10 sau 20 de animale căci precizia relativă nu este decât 83% în loc de
32% (20 răspunsuri pozitive) sau de 55% (10 răspunsuri pozitive).
49
Gheorghe SAVUȚA
Precizia dorită trebuie să fie fixată de către responsabilul studiului în

funcţie de cel puţin 3 parametri: prevalenţa bolii, obiectivul de studiu şi
mijloacele disponibile.
În ceea ce priveşte prevalenţa bolii este clar că o precizie de 50% este
acceptabilă pentru o prevalenţă de 2% (2  1%, determină o curbă de la 1 la 3
%) şi în acest caz ea nu va fi acceptabilă pentru o prevalenţă de 50% (50
20% va da o curbă de 25 la 75%).
Nivelul preciziei relative dorite poate în aceeaşi măsură să varieze în
funcţie de obiectivul studiului, căci nu are aceeaşi importanţă dacă se
foloseşte pur şi simplu de o informaţie preliminară, generală sau de o
informaţie care condiţionează natura măsurilor de luptă ce se aplică.
În sfârşit, mijloacele financiare şi mijloacele disponibile pot conduce la
folosirea unei precizii relative de 33% în locul uneia de 20%, dorită iniţial.
b). Depistarea efectivelor cu o prevalenţă superioară unui nivel

definit
Această cercetare are ca obiectiv de a repera toate efectivele (cu un
anumit risc de eroare) al căror proporţii de atingere a animalelor este
superioară nivelului definit.
Nu este întotdeauna posibil să se identifice toate efectivele afectate,
oricare ar fi proporţia de animale afectate, căci pentru a satisface acest
obiectiv, utilizând un test de depistare individual, ar trebui să se controleze
fiecare animal. La începutul programului de combatere sau pentru unele
maladii mai puţin contagioase, se poate să se dorească să nu se identifice
decât efectivele cele mai infectate sau să se estimeze prevalenţa efectivelor
cele mai infectate (deasupra nivelului atins de x animale).
Pentru a se aplica, principiul este de a defini dimensiunea minimală a
eşantionului ce permite să se obţină cel puţin un răspuns pozitiv la testul de
depistare (cu un risc de eroare dat) dacă proporţia atinsă de animale din
efectiv este egală sau superioară proporţiei alese.
Există tabele care furnizează această informaţie, cu diferite nivele de
risc de eroare.
c). Definirea turmelor (efectivelor) „indemne”
Obiectivul este diferit de cel din cazul precedent .

De fapt, în cazul precedent se dorea să se depisteze cu un risc scăzut de
eroare (5%) fiecare efectiv a cărui proporţie de animale infectate (adică cu
răspuns pozitiv) era superior sau egal unui anumit procentaj.
De astă dată, se va considera ca “indemn” întregul efectiv al cărui
procentaj de animale cu răspuns pozitiv este inferior unui nivel fixat mai
50
dinainte. Se poate dori să se accepte acelaşi nivel de eroare (5%) pentru

această operaţiune de evaluare a efectivului.
Se poate lua un exemplu pentru a se permite să se înţeleagă diferenţa
între rezultatele care corespund celor două obiective.
Tabel II.5. Tabel indicând numărul de animale pentru a fi studiate

pentru punerea în evidenţă, cu un nivel de certitudine de 95%, a bolii într-un
efectiv a cărui proporţie de afectare a animalelor este egală cu o valoare dată
Valorile sunt date pentru o sensibilitate individuală a testului de 100%. Pentru un test
de sensibilitate individuală inferior celui de 100%, o aproximaţie bună va conduce la
divizarea valorilor indicate de sensibilitate. Invers faţă de tabelul II.4., pentru procentaje
superioare celui de 50, nu este posibil a se utiliza coloana procentajului complementar.
Exemplu: pentru a se detecta 95% din efectivele de 100 de animale

din care 10% din animale sunt afectate, cu o tehnică de sensibilitate de 100%
trebuie să se preleveze 25 animale din fiecare efectiv: 95% din aceste grupe
de 25 de prelevări ar conţine cel puţin un eşantion de 1 animal infectat. Dacă
se utilizează o tehnică cu o sensibilitate de 90%, atunci vor trebui să se
extragă 25/0,9=28 animale pe efectiv
Proporţia de animale afectate deasupra căreia se doreşte

Număr de
să se repereze infecţia efectivului (100)
animale
din efectiv
0,5 1 2 3 4 5 6 7 8 9
30 29 24 20
40 39 34 31 28 26 24 22
50 48 38 34 31 28 26 23
60 55 42 37 33 30 27 25
70 62 53 45 40 35 31 28 25
80 78 67 57 48 41 36 32 29 26
90 87 73 60 50 43 37 33 30 27
100 95 77 63 52 44 38 34 30 27
150 129 94 72 58 48 41 36 32 29
200 190 155 105 78 61 51 43 37 33 29
250 227 174 112 81 64 52 44 38 33 30
300 259 189 117 84 65 53 45 39 34 30
350 287 201 121 86 66 54 45 39 34 30
400 310 210 124 87 67 54 46 39 34 31
450 331 218 126 88 68 55 46 39 35 31
500 349 224 128 89 68 55 46 40 35 31
51
Gheorghe SAVUȚA
Proporţia de animale afectate deasupra căreia se

Număr de doreşte să se repereze infecţia efectivului (100)
animale
din efectiv
10 15 20 25 30 35 40 45 50
10 10 7 6 4 4
20 15 12 10 8 7 6 5 5 4
30 18 14 11 9 7 6 5 5 4
40 20 15 11 9 8 6 6 5 4
50 22 15 12 9 8 7 6 5 4
60 23 16 12 10 8 7 6 5 4
70 23 16 12 10 8 7 6 5 4
80 24 16 12 10 8 7 6 5 4
90 24 17 12 10 8 7 6 5 4
100 25 17 13 10 8 7 6 5 4
150 26 17 13 10 8 7 6 5 4
200 27 18 13 10 8 7 6 5 4
250 27 18 13 10 8 7 6 5 4
300 27 18 13 10 8 7 6 5 4
350 27 18 13 10 8 7 6 5 4
400 27 18 13 10 8 7 6 5 4
450 28 18 13 10 8 7 6 5 4
500 28 18 13 10 8 7 6 5 4
Exemplu:
Fie un efectiv de 100 de animale pentru care procentul de animale
infectat pe care îl dorim a se putea detecta pe un eşantion ar fi de 10%.
Tabelul II.5 ne arată că trebuie să se studieze un eşantion de 25 de
animale pentru a avea 95% şanse de a detecta cel puţin un răspuns
pozitive 25 prelevări dacă procentul de animale infectate la nivelul
efectivului este de 10%.
Dacă pe un asemenea eşantion toate rezultatele sunt negative, se
poate afirma (cu un risc de eroare de 5% )că proporţia animalelor
infectate este inferioară celei de 10%. Se răspunde astfel obiectivului de
calificare a efectivelor pe baze procentajului de animale infectate inferior
celui de 10% .
Dar, dacă un rezultat (sau mai multe) este pozitiv, se poate afirma că
procentajul de animale infectate este superior sau egal celui de 10% şi că,
în consecinţă, acest efectiv nu răspunde normei de calificare?
Figura 2.7 permite să se răspundă la această întrebare. Ea indică
probabilitatea de a nu detecta o infecţie în funcţie de proporţia animalelor
infectate dintr-un efectiv.
Astfel, se poate verifica pentru diferite procentaje de animale
infectate probabilitatea de a nu avea decât răspunsuri negative pe un
eşantion de 25 animale (şi deci de a nu se detecta infecţia efectivului):
52
Procentajul de ax animale infectate:10.Probabilitatea de a nu

detecta:5%
Procentajul de ax animale infectate:8.Probabilitatea de a nu
detecta:9%
Procentajul de ax animale infectate:5. Probabilitatea de a nu
detecta:23%
Procentajul de ax animale infectate:1. Probabilitatea de a nu
detecta:75%
Dar, bineînţeles, se pot calcula probabilităţile complementare pentru
a avea cel puţin un răspuns pozitiv (şi în consecinţă de a detecta infecţia)
într-un singur caz corespondent.
Astfel, există 91% (complementul probabilităţii de non-detectare de
9%) şansa de a avea cel puţin un răspuns pozitiv pentru un efectiv al cărui
procentaj de animale infectate nu va fi decât de 8% (adică inferior normei
necesare pentru al considera ca indemn).
77% pentru un procentaj de animale infectate de 5%.
25% pentru un procentaj de animale infectate de 1%.
Probabilitatea de a se obţine cel puţin un răspuns pozitiv pe un
eşantion de 25 animale ale unui efectiv de 100 de animale din care mai
puţin de 10 ar fi infectate, şi deci nu am avea posibilitatea să-i atribuim
calificarea de “indemn” meritată, este crescută, într-o manieră mai
crescută decât dacă se raportează pragurile de prevalenţă fixat (10%).
Se poate observa în figura 2.7 că pentru ca riscul de eroare a
calificării să devină acceptabil (adică de ordinul a 5%), ar trebui, de fapt
ca proporţia de animale infectate să nu fie decât de ordinul a 0,2% sau
practic 0%).
Este astfel important să se înţeleagă existenţa acestei diferenţe
considerabile între procentajul fixat pentru a se considera că un efectiv
poate să fie calificat drept indemn şi procentajul real, mult mai scăzut,
care trebuie să fie atins pentru a nu se obţine decât răspunsuri negative pe
un eşantion de o dimensiune determinată într-un mod încât să se detecteze
cu un minim risc de eroare efectivele după procentajul de animale
infectate egal sau superior procentajului fixat.
Dacă toate răspunsurile sunt negative, procentajul de animale
infectate este inferior procentajului stabilit pentru calificarea
respectivă(riscul de eroare de 5%) şi calificarea poate fi acordată.
Dacă un răspuns (sau mai multe ) este pozitiv, infecţia este detectată,
dar nu se poate afirma că procentajul de animale infectate este egal sau
superior procentajului definit pentru calificare.
Pentru efectivele care realmente răspund exigenţei calificării,
probabilitatea de a se obţine un răspuns pozitiv este de altfel mai crescută
53
Gheorghe SAVUȚA
decât procentajul de animale infectate într-un efectiv atunci când facem

referire la procentajul stabilit pentru calificare.
Pentru un efectiv care furnizează astfel un răspuns pozitiv singurul
mijloc de a verifica dacă procentajul real de animale infectate este inferior
sau nu procentajului stabilit ar fi să se controleze ansamblul animalelor.
Atunci când se fixează procentajul maximal al animalelor infectate
tolerate în vederea unei calificări a efectivului “indemn”, trebuie să se facă
referire numai la procentajul realmente necesar pentru a nu avea (cu un risc
de eroare acceptabil) decât răspunsuri negative pe eşantion mult mai
scăzute (se poate defini cu ajutorul abscisei şi tabelului).
Un raţionament strict analog se aplică la nivelul unei zone pentru a o
califica drept “indemnă” (procentajul maximal tolerat de exploataţii
infectate).
Figura. 2.7. Evoluţia probabilitatii de a nu se detecta boala

în functie de proporţia de animale afectate
(pentru un efectiv de 100 animale şi o dimensiune a eşantionului de 25)
1.2
nondetectiei infectiei
1
Probabilitatea
0.8
0.6
0.4
0.2
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15
Procentajul de animale infectate
2.4.3.7. Eşantionajul într-o zonă
Cele două probleme majore care se pun la nivelul unei zone, adică a
unui ansamblu de turme (efective), sunt asemănătoare celor evocate pentru
eşantionajul la nivelul unui efectiv:
- numărul de efective ce trebuie să fie studiat pentru a se estima
proporţia efectivelor afectate cu o precizie dată,
- numărul de efective ce trebuie să fie studiat pentru a fi cât mai
aproape (cu o probabilitate de 95%) de a se detecta cel puţin un răspuns
pozitiv dacă proporţia efectivelor afectate dintr-o zonă este egală sau
superioară procentajului X.
54
a). Estimarea proporţiei turmelor (efectivelor) afectate
Determinarea dimensiunii eşantionului (numărul de efective de studiat)

se supune exact aceloraşi principii şi aceleiaşi abordări ca cele evocate pentru
determinarea dimensiunii eşantionului în vederea estimării proporţiei de
animale afectate dintr-un efectiv.
Şi in acest caz se utilizează tabele specifice care indică astfel numărul
de efective de studiat după extragerea la sorţi. Pentru fiecare efectiv astfel
reţinut, este posibil să supunem toate animalele testului de depistare sau în
mod particular un eşantion dintre acestea dacă obiectivul este să se determine
proporţia de efective afectate a căror proporţie de animale afectate este egală
sau superioară nivelului de determinat (conform celor anterioare).
Pentru raţiuni de ordin economic, se poate dori să nu se efectueze
depistarea decât la o parte din aceste efective.
Se cuvine în acest caz să se definească proporţia de efective afectate
deasupra căreia se va considera că zona este suficient de puţin atinsă
(afectată) pentru a o califica drept ”indemnă”.
Acelaşi raţionament se aplică şi pentru calificarea unui efectiv indemn.
Planul de eşantionaj trebuie să fie strict adaptat obiectivelor anchetei
descriptive;
Exactitatea proporţiei estimate este condiţionată de reprezentativitatea
eşantionului, ea însăşi asigurată mai bine prin extragere la sorţi;
Precizia este în funcţie de mărimea eşantionului; în situaţiile simple,
dimensiunea eşantionului poate fi determinată graţie tabelelor care ţin cont de
diferiţi factori, la nivelul unui efectiv sau al unei zone.
Numerele propuse de către tabele dau pur şi simplu o idee a nivelului
necesar pentru a atinge un anumit nivel de precizie. În acest caz al estimării
unei proporţii, dacă numărul de animale sau de efective studiat este superior
celui determinant conform tabelelor nu există nici un inconvenient, dacă
aceasta nu induce un cost mai crescut celui care corespunde preciziei fixate la
începutul acţiunii. Dacă dimpotrivă, numărul de animale sau de efective este
inferior, rezultatul nu este fals. El este pur şi simplu mai puţin sau mult mai
puţin precis decât cel prevăzut (sau mult mai puţin).
Pentru detectarea efectivelor infectate şi pentru calificarea “indemn” a
acestor efective sau zone, luarea unui număr inferior celui indicat în tabele
antrenează o creştere a riscului de eroare.
Pentru obiective mai complexe, recurgerea la un statistician este
indispensabilă.
55
Gheorghe SAVUȚA
2.4.4. Chestionarul de anchetă epidemiologică
Practic, orice anchetă descriptivă utilizează un chestionar care permite

colectarea unei părţi din date, măsurile furnizând cealaltă parte a datelor.
Un chestionar este un instrument de înregistrare a stocului de date
necesar în mod direct pentru efectuarea anchetelor. El ia forma unui
ansamblu de întrebări (deschise sau închise conform cărora răspunsurile
posibile sunt propuse şi nu sunt date de persoanele interogate).
Rolul unui chestionar este de a traduce nevoile de informaţie pentru a se
obţine întrebări adaptate caracteristicilor celor care vor răspunde.
Nevoile de informaţii ce trebuie obţinute trebuie să fie definite în
funcţie de obiectivele studiului descriptiv şi ele cuprind în special:
 Studiul repartiţiei bolii conform criteriilor populaţiei:
vârstă, sex, stare fiziologică, rasă… Chestionarul trebuie astfel să permită
înregistrarea datelor;
 Studiul repartiţiei bolii în funcţie de caracteristicile
efectivelor: mărimea exploataţiei, tipul de clădiri, metoda de curăţenie,
sistemul de aşternut…;
 Estimarea proporţiei crescătorilor care utilizează o măsură
preventivă;
 Descrierea atitudinilor şi opiniilor vis-à-vis de o politică de
luptă contra unei anumite boli.
Un chestionar este astfel un instrument pentru colectarea de date
necesare soluţionării problemelor care va duce la o decizie sanitară, şi nu
este o simplă transcriere a unei conversaţii între anchetator şi persoana
interogată. Obiectivul este de a suscita răspunsul pe care exploataţia le va
utiliza pentru luarea deciziei.
Există anchete, pentru care reguli etice trebuie să fie respectate în
vederea prelevării şi prelucrării datelor. Evident, în cea mai mare parte a
anchetelor anonimatul proprietarilor de animale trebuie să fie asigurat de o
manieră perfectă.
2.4.4.1. Diferite tipuri de chestionare
Chestionarele răspund diferitelor obiective şi pot să aibă o structură

diferită.
În ceea ce priveşte obiectivele, se pot distinge trei categorii de
chestionare:
 chestionare tehnice,
 chestionare de opinie,
 chestionare mixte.
56
Figura 2.8. Reprezentarea schematică etapelor de elaborare a unui

chestionar
 Prima etapă  corespunde definirii obiectivelor anchetei descriptive.
 Etapa a doua  corespunde definirii datelor de colectat, necesare
pentru a răspunde obiectivelor prestabilite.
 A treia etapă  corespunde formulării întrebărilor adaptate
caracteristicilor celor care vor răspunde permiţând a se obţine datele definite
anterior.
  
Definirea Definirea Redactarea
OBIECTIVELOR DATELOR INTREBARILOR
anchetei colectate pentru

descriptive chestionar
Chestionarele tehnice pot avea ca obiect prelevarea datelor

observabile de către anchetator cu ocazia vizitei (mărimea boxelor,
suprafaţa, numărul de animale, curăţenia animalelor, etc) precum şi datelor
deţinute de către exploatator dar pentru care trebuie să facă apel la memoria
sa (episoade de îmbolnăvire…).
Chestionarele de opinie vizează obţinerea avizului de a ancheta în
diferite domenii (ex. avizul pentru interesul de a utiliza dezinfectoare de
picioare).
Chestionarele mixte servesc pentru colectarea ambelor tipuri de date.
În ceea ce priveşte forma întrebărilor se disting trei tipuri de
chestionare.
- Chestionare deschise care sunt constituite numai din întrebări
“deschise” adică întrebări pentru care răspunsul este liber.
Exemplu de întrebare deschisă: “cine efectuează tratamentul ?”
Întrebările deschise sunt foarte adesea utilizate în anchetele calitative
care permit să se exploreze într-o manieră bună un subiect şi să definească
diferitele puncte de cuantificare într-o anchetă cantitativă.
- Chestionarele închise care sunt constituite numai din întrebări
“închise” ale căror răspunsuri posibile sunt prevăzute de la început în
chestionar.
57
Gheorghe SAVUȚA
Exemplu de chestionar închis: “cine efectuează tratamentul?”

 Dumneavoastră
 Soţia dumneavoastră
 Lucrătorul dumneavoastră
 Altcineva
Întrebările închise sunt utilizate pretutindeni în anchetele cantitative
care conduc către rezultate numerice ce descriu o populaţie.
- Chestionarele mixte care sunt constituite pe de o parte din întrebări
deschise şi pe de altă parte din întrebări închise.
Tabelul II.6 ezumă principalele avantaje şi inconveniente ale
chestionarelor deschise cât şi ale celor închise.
Tabelul II.6. Avantajele şi dezavantajele chestionarelor deschise şi ale

chestionarelor închise
Tipul de
Avantaje Dezavantaje
chestionar
 Nu obligă să facem un  Riscul de a nu se
tur prealabil al tuturor răspunde este mai
răspunsurilor posibile crescut
Deschis  Informaţii culese pe  Dificil de a se utiliza
“larg” ulterior (pentru
informatician, trebuie
codificat)
 Un nivel bun al răs-  Reducerea informaţiei
punsului(confortul  Necesitatea de a se
Închis persoanelor anchetate prevedea toate răs-
 Exploatarea uşoară punsurile posibile (de
când există un număr a se cunoaşte bine
crescut de subiecţi subiectul anchetat)
Majoritatea chestionarelor utilizate în epidemiologia animală sunt

chestionare mixte. O întrebare poate, în aceeaşi manieră, să fie mixtă.
Exemplu: de chestionar închis: “cine efectuează tratamentul?”
 Dumneavoastră
 Soţia dumneavoastră
 Lucrătorul dumneavoastră
 Altcineva, precizaţi…..
Există mai multe moduri de a se completa un chestionar.
58
 prin discuţie directă

 prin telefon
 prin poştă, etc…
Fiecare modalitate are avantaje şi inconveniente, un cost şi diferite
niveluri de eficacitate. Modalitatea mai puţin oneroasă, care permite să ne
adresăm unui număr crescut de persoane este recensământul prin poştă. Dar
acesta va conduce el însuşi la o calitate mai puţin bună a răspunsurilor şi la un
mai slab nivel de răspuns, cuprins în general între 5 şi 25%. El induce astfel o
cale directă de selecţie, ţinând de motivaţia celor care răspund de a completa
şi a retrimite chestionarul. În schimb, chestionarele prin discuţie directă
furnizează o calitate mai bună a răspunsului, dar sunt mult mai oneroase şi nu
pot fi destinate decât unui număr limitat de persoane.
2.4.4.2. Elaborarea chestionarelor

Fiecare întrebare a chestionarului trebuie să corespundă unui obiectiv
precis şi doar unui singur obiectiv.
În momentul elaborării unui chestionar, trebuie să avem o preocupare
constantă, aceea de a limita pe cât de mult posibil numărul de non-
răspunsuri, pe ansamblul chestionarului sau al diferitelor întrebări.
Non răspunsurile la chestionar riscă să antreneze o “cădere” a
eşantionajului. Prevenirea acestora implică:
- o alegere judicioasă a modului de obţinere a răspunsurilor (dialogul
direct, dina cest punct de vedere este cel mai bun),
- pentru modurile de obţinere a răspunsurilor prin poştă sau prin telefon,
în mod particular este nevoie de o introducere, concisă şi motivantă,
- o alegere corectă a succesiunii întrebărilor. În particular, este
important să se evite întrebările dificile (personale sau culpabilizante) la
începutul chestionarului.
Non-răspunsurile la unele întrebări riscă să antreneze imposibilitatea
de a utiliza întrebarea care urmează şi astfel anularea acesteia.
Prevenirea acestor non răspunsuri necesită:
- o bună înţelege a întrebării şi a modalităţilor de furnizare a
răspunsului, o prezentare adecvată a chestionarului,
- evitarea întrebărilor foarte detaliate care pot pune în dificultate pe cel
care răspunde,
- un chestionar prea lung cu întrebări multiple (a se evita întrebările
inutile) care se pune celui care răspunde.
Pentru întrebările închise este important să nu se uite tipul de răspuns:
este bine să se prevadă un răspuns “altul” şi câte o dată un răspuns “nu ştiu”,
chiar “nu mă priveşte”
59
Gheorghe SAVUȚA
Fie că sunt închise sau deschise întrebările corespund la trei tipuri de

obiective:
- întrebări simple descriptive destinate a descrie o situaţie
Exemplu: “ce vârstă aveţi”
- întrebări care permit mai întâi să se aprecieze o anumită atitudine
Exemplu: “Cum depistaţi dumneavoastră vacile în călduri”
- întrebările de opinie.
Formularea întrebărilor trebuie să fie pe cât mai neutră posibil cu
scopul de a se evita orientarea răspunsului în anchetă. Numărul de
răspunsuri între care cele alese (3,4,5…) conduce la opinii mai mult sau
mai puţin tranşante. De fapt, în cazul unui număr impar, răspunsul median
este “neutru”.
În cazul că răspunsul la o întrebare comportă patru posibilităţi
(paragrafe), numărul de non-răspunsuri riscă să crească, căci unii din cei
anchetaţi refuză să se angajeze într-o parte sau în alta. Pentru un număr
redus de posibilităţi, este fără îndoială preferabil să se utilizeze un număr
impar (3 sau 5).
Exemple de alegeri posibile pentru o întrebare de opinie:
3 posibilităţi 4 posibilităţi 5 posibilităţi

 Nu sunt de acord  Nu sunt întru totul
 Nu sunt de întru totul de acord
acord  Nu sunt de acord  Nu sunt de acord
 Neutru  De acord  Neutru
 De acord  Oarecum de acord  De acord
 Oarecum de acord
Oricare ar fi numărul de răspunsuri posibile este necesar să se introducă,

la sfârşitul listei, răspunsuri “fără aviz”şi este util a se introduce, în aceeaşi
măsură, răspunsul “fără legătură cu”.
Înţelegerea întrebărilor trebuie să fie o preocupare majoră a celor care
elaborează chestionarul.
Este necesar să se regăsească un cuvânt important în fiecare răspuns
propus (fie îl subliniem, fie îl scriem mai evident) ceea ce facilitează
înţelegerea. La fel, câteodată este necesară utilizarea unui desen.
Întrebările ambigui, formulările ce nu sunt înţelese de către cei
anchetaţi, în special datorită termenilor tehnici, frazele prea lungi sau prea
complicate şi negaţiile duble trebuiesc excluse.
Testarea chestionarului este indispensabilă pentru a ameliora înţelegerea
sa.
60
Precizia întrebărilor şi a răspunsurilor trebuie să fie în aceeaşi măsură

vizată. Una dintre soluţii este cea de a cuantifica întrebările de natură
calitativă.
Prezentarea chestionarului trebuie să fie agreabilă, incitând la răspuns.
Indicaţiile privind modalităţile de răspuns la întrebări trebuie
întotdeauna să fie furnizate la începutul chestionarului şi la începutul fiecărei
întrebări.
Ordinea întrebărilor nu este indiferentă. O suită logică a întrebărilor este
mult mai uşor de realizat de către cel anchetat decât o succesiune aparent
aleatorie a întrebărilor. Întrebările cele mai importante trebuie puse la
mijlocul chestionarului, decât la debutul primelor întrebări şi adaptarea la
chestionar, decât la sfârşit, căci atenţia se dispersează datorită unei anumite
plictiseli dacă chestionarul este lung.
Conceperea chestionarului trebuie să ţină cont de modul de utilizare al
său de către informatică, cu codificarea întrebărilor şi a răspunsurilor aferente
de aceeaşi parte a paginii cu scopul de a facilita sesizarea lor.
Timpii necesari pentru a se răspunde la un chestionar nu trebuie să fie
excesivi (de ordinul în jur de 20 de minute şi fără să depăşească nici odată 30
de minute. În consecinţă, lungimea chestionarelor trebuie să fie limitată
pentru a se evita non-răspunsurile provocate de timpul luat de răspunsuri,
evaluat a fi mai important pentru alte activităţi. La fel trebuie să se ţină cont
de perioadele de muncă mai intense din cursul zilei şi să evite a se interoga
crescătorii în aceste perioade.
Ultima etapă de elaborare a unui chestionar este testarea sa. Aceasta are
ca scop să se verifice dacă acesta este inteligibil pentru fiecare întrebare şi
utilitatea lor. Trebuie să fie realizat pentru acelaşi tip de persoane cărora le
este destinat.
Orice sugestie de modificare a fondului (natura unor întrebări) sau a
formei (redactarea, ordinea întrebărilor, prezentare) trebuie să fie riguros
studiată şi, dacă aprecierea este fondată, utilizată pentru ameliorarea
chestionarului să fie pus în practică.
Astfel chestionarul nu este o simplă enumerare de întrebări. Elaborarea
sa trebuie să corespundă unui număr de reguli a căror respectare ameliorează
rata răspunsurilor şi calitatea lor.
Cel mai bun mijloc pentru a se realiza un bun chestionar este experienţa:
trebuie să supunem chestionarul criticii, probei de fapt, făcând să participe la
elaborarea lui mai multe persoane care vor pune în comun experienţa lor
într-un mod în care să se identifice ceea ce trebuie să fie ameliorat. Trebuie
luate în consideraţie mai multe probe de testare succesive pentru a se
descoperi, în timpul derulării anchetei, erorile majore.
61
Gheorghe SAVUȚA
Etapele elaborării unui chestionar

 Definirea obiectivelor generale şi detaliate ale chestionarului,
 Definirea modului de obţinere a răspunsurilor la chestionar (direct,
telefonic, scrisoare),
 Stabilirea inventarului de date ce se culeg,
 Elaborarea arhitecturii chestionarului,
 Definirea modului de formulare a întrebărilor (deschise, închise, de
evaluare),
 Redactarea întrebărilor (se va avea grijă pentru înţelegerea lor,
precizia, neutralitatea, simplitatea),
 Determinarea ordinii întrebărilor,
 Definirea prezentării chestionarului (număr de pagini, dispunerea
întrebărilor, eventuala codificare a întrebărilor),
 Recitirea în ansamblu a chestionarului cu scopul de a verifica logica
succesiunii diferitelor întrebări şi calitatea acestora,
 Testarea chestionarului
2.4.5. Măsurătorile (observaţiile) în anchetele epidemiologice

Întreaga anchetă epidemiologică va conduce la culegerea unui anumit
număr de date, unele provenind din chestionare, altele rezultând din
“măsurători”.
Măsurătorile pot fi aplicate organismelor vii purtătoare de elemente
biologice sau fizice:
- ele pot avea ca obiectiv identificarea simptomelor sau unui tablou
clinic;
- în numeroase anchete epidemiologice, acestea sunt efectuate pe o
cercetare calitativă sau cantitativă a producţiei zootehnice a unui animal (în
particular în anchetele asupra bolilor cu etiologie multifactorială) sau privind
răspunsul său la un agent patogen;
- ele sunt câteodată destinate a cuantifica caracteristicile mediului (în
sens larg, în care sunt întreţinute animalele) (temperatură, spaţiul disponibil,
elemente de confort, ambianţă…), în special în anchetele referitoare la bolile
cu etiologie multifactorială.
Oricare ar fi elementul măsurat, acesta este supus unor aspecte de
variabilitate pe care trebuie să le limităm cât mai mult posibil.
62
2.4.5.1. Variabilitatea măsurătorilor

O măsură este făcută pentru a se interveni foarte adesea asupra a trei
elemente:
- observatorul (care efectuează măsura),
- tehnica sau aparatura (care permite măsura),
- subiectul (sau obiectul) asupra căruia este aplicată măsurătoarea.
Calitatea globală a unei măsurători depinde de proprietăţile fiecăruia
dintre cele trei elemente.
Fiecare din aceste elemente este supus unei variabilităţi, pe de o parte
intra- (adică pentru acelaşi subiect de-a lungul timpului), şi, pe de altă parte
inter (între diferite subiecte asemănătoare).
Astfel, fiecare observator are o parte de subiectivitate care-l conduce,
în timp, să furnizeze câteodată un răspuns diferit pentru un fenomen identic
(în funcţie de dispoziţie, de oboseală şi de o serie de observaţii…). Gradul de
similitudine de răspuns al aceluiaşi observator, în decursul timpului, pentru un
“obiect identic” corespunde repetabilităţii; repetabilitatea este condiţionată
de variabilitatea intra-individuală.
Doi observatori care muncesc independent asupra aceluiaşi obiect pot
furniza, într-un anumit procent de cazuri, o apreciere şi diferite răspunsuri.
Ceea ce corespunde variabilităţii inter-observatori, care condiţionează
reproductibilitatea unei măsuri, este de a şti gradul de similititudine a
răspunsului pentru doi sau mai mulţi observatori.
Instrumentul de măsură poate, în acelaşi mod, să comporte o
variabilitate intra-individuală (variaţii în cursul timpului) şi o variabilitate
inter-individ (diferenţe între două aparate identice utilizate în două moduri
diferite).
Subiectul măsurat comportă la fel aceste două tipuri de variaţie, din
moment ce el este viu: diferenţe de nivel de răspuns în funcţie de timp
(momentul zilei, influenţa factorilor intrinseci sau extrinseci…) şi diferenţe de
răspuns în raport cu alţi subiecţi cu aceleaşi caracteristici supuşi aceluiaşi
stimul.
Astfel, glicemia unui animal nu are aceeaşi valoare în cursul unei zile
(variaţii intra-individuale) şi ea poate să fie puţin diferită de cea a animalelor
cu aceleaşi caracteristici (variaţii inter-individuale).
Adăugarea la aceste trei surse a variaţiilor de risc ne conduce la un
rezultat care se îndepărtează de realitate sau diminuă precizia obţinută.
Soluţiile pentru diminuarea acestei variabilităţi rezidă în cuantificare,
standardizare şi formare.
Pentru tot ce este de natură calitativă, trebuie să se defininească precis
criteriile de apreciere şi să se introducă o cuantificare: dimensiunea unei
63
Gheorghe SAVUȚA
reacţii poate fi măsurată, un ritm de asemenea, gradul de slăbire a unui animal

etc..Această cuantificare este câteodată dificilă şi poate să necesite o muncă
susţinută înaintea anchetei, în cursul unei pre-anchete.
Standardizarea constă în a dispune de protocoale scrise care definesc
regulile de măsurare ce trebuie respectate de către toţi participanţii:
modalităţile de realizare a prelevărilor, transportul lor, aceeaşi tehnică de
laborator utilizată de către toate laboratoarele participante la anchetă,
modalităţi identice de exprimare a rezultatelor şi descrierea detaliată a
realizării injecţiilor intra-dermice şi de măsurare a reacţiei, un protocol precis
şi standardizat de înregistrare a condiţiilor ambientale, de producţie, etc.
În acest cadru se situează, în aceeaşi măsură, testările inter-laboratoare
care permit să se verifice omogenitatea răspunsurilor obţinute de către
laboratoare care utilizează o tehnică standardizată şi reactivi identici şi dacă
este nevoie, de a lua măsuri având ca scop ameliorarea lor. Acest ansamblu de
reguli cărora le sunt supuse analizele de laborator nu pot suprima definitiv
erorile prin exces sau erorile prin deficit, inerente testului menţionat, dar
diminuă variabilitatea şi heterogenitatea rezultatelor.
Formarea participanţilor are drept scop diminuarea variabilităţii între
observatori şi trecerea prin reuniuni de lucru a persoanelor care au aceleaşi
tipuri de activităţi de îndeplinit: anchetatori, veterinari, responsabili de
laboratoare etc. Această formare iniţială trebuie să fie realizată în condiţii
similare cu cele practice: în teren, în crescătorii. Ea poate fi completată în
cursul anchetei, pentru a verifica absenţa deviaţiei şi pentru a se organiza într-
o manieră concertată atitudinea de adoptat faţă de situaţii care nu au fost
prevăzute anterior.
Astfel, toată baza de date, toate măsurătorile, trebuie să fie efectuate
respectând un protocol precis vizând cuantificarea, standardizat şi utilizat de
către fiecare intervievat, care să aibă un minim de formare specifică în
legătură cu această anchetă.
2.4.6. Prelucrarea datelor
În ancheta descriptivă, rezultatele obţinute trebuie să răspundă esenţial

unuia sau altuia din cele două obiective principale:
- estimarea prevalenţei sau incidenţei unei boli,
- compararea rezultatelor prevalenţei obţinute în diferite zone sau
diferite momente sau între subpopulaţii diferite.
Este important ca prelucrarea statistică a datelor să permită:
- să fie dat un interval de încredere a întregii proporţii estimate
(prevalenţă sau incidenţă),
- să se efectueze calculul nivelelor standardizate asupra
caracteristicilor demografice,
64
- să se valideze diferenţele eventuale între eşantioanele comparate graţie

unui test de semnificaţie efectuat după ce s-a verificat că diferenţa constatată
nu este pur şi simplu datorată diferenţei demografice dintre două eşantioane.
Aceste operaţii intervin după o muncă lungă de înregistrare, de
verificare şi de validare a datelor.
Odată ce colectarea de date este terminată, este necesar să se traducă
rezultatele sub forma informaţiilor pertinente utilizabile de către cei care
decid asupra problemei de studiat.
Prelucrarea datelor anchetei comportă, în general, două etape:
verificarea datelor şi utilizarea lor.
2.4.6.1. Verificarea şi sistematizarea datelor
a. Verificarea datelor
Chestionarele trebuie să fie recitite şi răspunsurile codificate pentru ca

ele să fie “acceptate” de către ordinator. Aceasta presupune ca, la un moment
dat al elaborării chestionarului, să se prevadă un plan de analiză şi codificare
a anchetei. Asta înseamnă că odată cu ocazia efectuării acestei activităţi se
poate realiza o anumită codificare a întrebărilor deschise.
Lectura chestionarelor permite în special:
- să se verifice lizibilitatea şi coerenţa răspunsurilor,
- să se verifice munca anchetatorilor, şi a consemnelor lor,
- să se găsească o soluţie problemelor privind datele lipsă şi
răspunsurilor ambigui.
Absenţa unui răspuns poate să fie determinată de faptul că cel anchetat a
uitat să răspundă sau de o omisiune a anchetatorului. Este posibil de asemenea
ca cel anchetat să nu fie capabil să răspundă la întrebare (întrebare prost
concepută) sau ca el să nu poată să o facă (întrebări jenante sau indiscrete).
Datele care lipsesc ridică două tipuri de probleme: pe de o parte cea a
pierderii de informaţii, iar pe de altă parte cea a producerii de ocoliri. Este
deci necesar să se detecteze aceste lacune cât de rapid posibil şi să se încerce a
se înţelege originea lor, cu scopul de a le remedia, de exemplu prin relansarea
celui anchetat sau a anchetatorului.
b. Codificarea chestionarului
Obiectivul codificării este transcrierea datelor culese, într-o formă

compatibilă cu o procedură de prelucrare şi de analiză informatizată. Este
nevoie să se asocieze un număr fiecărui răspuns posibil.
65
Gheorghe SAVUȚA
Datele prelevate sunt stocate într-un fişier informatic. În acest fişier

informatic, datele sunt organizate sub forma unui tabel. Răspunsurile fiecărei
anchete sunt adunate pe o linie. Coloanele corespund întrebărilor. În casetele
tabelului se înregistrează codurile care corespund răspunsurilor furnizate.
Prima coloană este în general rezervată pentru identificarea celui anchetat
(număr de exploataţie de exemplu).
2.4.6.2. Prelucrarea rezultatelor
a. Statistici elementare
Faţă de o informaţie abundentă şi având de efectuat analize, este

indispensabil să se sintetizeze datele cu ajutorul unui ansamblu de parametri
sau de grafice simple. Alegerea parametrilor sau graficelor de prezentat
depinde de tipul de variabile studiate.
În statistică, se disting două categorii de variabile: cantitative şi
calitative.
Printre variabilele calitative se pot cita:
Variabilele ordinale: ele permit să se claseze indivizii (se pot ordona,

adică să se pune într-o anumită ordine, după numele lor).
Exemplu:
O anomalie observată pe un clişeu radiologic
se poate clasa în: 0 + ++ +++

variabila poate fi codificată în: 0 1 2 3
Variabile nominale: sunt variabile precum culoarea, boala (prezenţa

sau absenţa), antecedentele patologice… care nu se pot ordona (se poate
numai să le denumim după numele lor) şi care permit să se facă denumiri sau
să se calculeze frecvenţe.
În cazul când se evaluează o variabilă cantitativă, prima simplificare
constă în a regrupa datele în clase de extindere egală (sau de o amplitudine
egală) şi de a se trasa o histogramă (figura 2.9).
66
Figura 2.9. Construcţia unei histograme de prezentare a valorilor

unei variabile cantitative
Pe abscisă: valorile variabilei, pe ordonată: valorile efective.
Efective
Variabilă
Extinderea unei clase
Pentru a se determina dimensiunea claselor (şi astfel numărul lor),

există două posibilităţi:
- fie intervalul de clasă este determinat a priori, fie numerele sunt
impuse printr-o alegere raţională, pentru că ele sunt cu un anumit sens,
particular
- fie, în absenţa unei alegeri a priori, se poate utiliza o regulă simplă şi
robustă: numărul claselor este dat prin formula empirică: 5 log de n, n fiind
numărul total de observaţii.
Informarea dată de către histogramă este importantă; de fapt, ea permite
să se detecteze măsurile estimate, existenţa probabilă a subgrupelor (fig. 2.10)
sau asimetria repartiţiei datelor.
În biologie se costată că în majoritatea cazurilor histograma sugerează o
formă simetrică, în clopot. Este suficient astfel un parametru care să permită a
se fixa poziţia centrală a curbei (media) şi de o parte şi cealaltă etalarea sa
(deviaţia standard) pentru a se descrie într-o manieră sintetică ansamblul de
date. Este posibil să elaborăm o histogramă pornindu-se de la datele deja
prelevate (fig.2.10). Apoi media şi deviaţia standard calculate pe baza acestor
date permit să se definească curba distribuţiei normale corespunzătoare ( fig.
2.11). Se poate astfel compara histograma obţinută şi curba normală
corespunzâtor parametrilor de distribuţie a datelor (fig.2.12).
67
Gheorghe SAVUȚA
Figura 2.10. Exemplu de histogramă care sugerează existenţa probabilă

a două subgrupe
Effective
Variabila
În cazul în care se analizează variabile calitative, se construiesc tabele

prezentând distribuţiile frecvenţelor acestora, variabilă cu variabilă.
Figura 2.11. Compararea histogramei reprezentând datele prelevate şi curba

distribuţiei normale corespondente
Effective
Variabila
68
Figura 2.12. Curba distribuţiei normale
µ-2 µ- µ µ+ µ+2
b. Studiul descriptiv a două sau mai multe variabile

Alegerea metodelor de studiu descriptiv a două sau mai multe variabile
depinde de natura problemei puse şi de categoriile de variabile.
Tabelul II.7. Principalele metode utilizabile pentru analiza

variabilelor
Numărul şi natura
variabilelor Metode
Două variabile cantitative  Graficul pe dispersie a două

coordonate
 Calculul unui coeficient de
corelaţie
Două variabile calitative  Tabloul de contingenţă

 Calculul unui 2
Mai multe variabile  Grafice încrucişate

cantitative  Analiza componentelor
principale
Mai multe variabile  Tabelul lui Burt sau tabele de

calitative şi/sau cantitative contingenţă încrucişate
(cele cantitative sunt  Analiza factorială a
definite în clase pentru a corespondenţelor multiple
deveni variabile calitative)
În studiul descriptiv al chestionarelor, mai mult decât în metodele

clasice simple, se recurge la metode aşa zise de analiză a datelor. Aceste sunt
69
Gheorghe SAVUȚA
analize multivariabile (exemplu: analiza componentelor principale) care

permit transformarea mai multor variabile prelevate pe un ansamblu de
indivizi în alte variabile (care sunt combinaţii liniare ale primelor)
independente.
Această transformare permite reprezentări grafice plane ale variabilelor
sau ale indivizilor, ceea ce facilitează interpretarea relaţiilor între variabile sau
asemănările între indivizi.
Analiza datelor este astfel un ansamblu de tehnici descriptive care
permit prelucrarea multidimensională a informaţiei prelevată într-un
chestionar.
c. Statistică inferenţială
Obiectivul esenţial al metodelor de statistică inferenţială este de a da

analistului un mijloc de a decide într-o manieră obiectivă dacă rezultatele
obţinute sunt revelatorii pentru un fenomen real sau sunt pur şi simplu
atribuibile fluctuaţiilor de eşantionaj.
Când obiectivul propus este de a estima prevalenţa unei infecţii,
rezultatul obţinut pe un eşantion nu poate să fie generalizat la ansamblul
populaţiei fără incertitudine. Dar graţie statisticii, dacă se acceptă un anumit
risc de eroare, se poate obţine un interval de valori probabile ale prevalenţei:
este ceea ce denumim intervalul de încredere .
Testele statisticii sunt utilizate, de exemplu, pentru a se compara
prevalenţele între două sau mai multe grupe. Testul statistic permite să se
cuantifice partea de hazard în cazul diferenţelor observate.
Exemplu:
Se compară prevalenţa a două zone:
zona 1: p1 = 20% estimat pe un eşantion de 500
zona 2: p2 = 10% estimat pe un eşantion de 150
Se observă o diferenţă de 10% între cele două zone.
Întrebarea pusă de către statisticieni este: această diferenţă este
adevărată sub ipoteza că cele două zone ar avea în realitate aceeaşi
prevalenţă? În acest caz se utilizează un test statistic, un 2 de exemplu.
Logica bună a statisticii oferă date privind valoarea testului cât şi o valoare de
probabilitate : valoarea lui p sau gradul de semnificaţie. Pentru acest
exemplu, se obţine un 2 = 44 şi p<10-4. Valoarea lui p dă o idee asupra
verosimilului de a observa un 2 = 44 sub ipoteza că cele două proporţii
definesc două zone aproape egale. Această probabilitate este foarte scăzută,
mult inferioară lui 5%; se concluzionează astfel că diferenţa este foarte
semnificativă şi că ea este într-adevăr datorată unui fenomen, altul decât
hazardul.
70
Prelucrarea datelor trebuie să vizeze detectarea eventualelor corelaţii

directe. Acestea pot să gliseze la un moment dat în funcţie de conceperea şi
realizarea unei anchete.
2.4.7. Erorile aleatorii şi erorile sistematice (biais)

O eroare corespunde unei diferenţe în raport cu realitatea. Pentru o
măsurătoare, eroarea traduce distanţa între valoarea măsurată şi valoarea
reală.
O figură permite să distingem bine noţiunile de eroare aleatorie şi de
eroare sistematică (biais, deformare) (figura 2.13).
Se disting două tipuri de erori:
- erori adevărate, care sunt aleatorii. Ca urmare, pentru un element de
măsurat, distribuţia valorilor obţinute sunt în jurul valorii reale. Ea nu face
decât să introducă neclarităţi în jurul valorii reale.
- erorile non-aleatorii, sistematice (biais), care se mai numesc
deformări. Ca orice eroare, o deformare are drept consecinţă o imagine
diferită de realitate. Totuşi, faţă de o eroare simplă, deformarea antrenează o
modificare a realităţii şi nu numai a unei imprecizii a rezultatului.
Figura 2.13. Ilustrarea diferenţei între eroarea aleatorie şi deformare
În , valorile măsurate comportă diferenţe (erori) în raport cu valoarea

reală. Aceste erori sunt aleatorii şi conduc la un rezultat centrat pe valoarea
reală.
În , valorile măsurate comportă în aceeaşi măsură diferenţe dar care
sunt toate orientate în aceeaşi direcţie: rezultatele sunt deformate căci
fluctuaţia aleatorie a măsurilor se adaugă unui caracter sistematic care
antrenează un rezultat fals , necentrat pe valoarea reală.
valoarea reală
valoarea 
măsurată
Deformările sunt l redutabile căci, la diferenţele create de erorile

aleatorii care antrenează ca o consecinţă directă o imprecizie a rezultatului,
ele conduc înşile la rezultate inexacte (şi nu numai imprecise) (fig. 2.14).
71
Gheorghe SAVUȚA
Într-o anchetă, eroarea totală rezultă prin adăugarea erorilor adevărate la

deformări.
Figura 2.14. Ilustrarea diferenţelor de consecinţe care rezultă din erorile

aleatorii şi din deformări
În raport cu valoarea reală (reprezentată printr-un punct mai mare),
erorile aleatorii antrenează o imprecizie (sau o confuzie), dar valorile
măsurate sunt centrate pe valoarea reală. În cazul unei deformări, realitatea
este deformată. Imprecizia (erorile aleatorii) se adaugă deformărilor şi obţine
o valoare în acelaşi timp şi imprecisă şi inexactă
Eroare Deformare
Erorile adevărate (aleatorii) pot fi observate în fiecare etapă a unei

anchete descriptive. Cum deja s-a precizat, ele nu deformează realitatea
dar introduc un anumit grad de imprecizie.
Deformările pot să survină în oricare moment.

Se disting trei mari categorii de deformări:
- deformări de eşantionaj,
- deformări de observare sau de măsurare,
- deformări prin confuzie.
72
Tabelul II.8. Exemple de origine ale erorilor adevărate şi ale deformărilor al

căror cumul deviază eroarea totală a unei anchete
Eroare totală
Erori aleatorii Erori nonaleatorii
Eşantionaj  Imprecizie datorată  Non reprezentativitatea

dimensiunii eşantionului datorată
eşantionului absenţei extragerii la
 Imprecizia datorată sorţi
heterogenităţii  Non reprezentativitatea
populaţiei eşantionului datorată
unui defect al bazei de
sondaj
 Non răspunsuri
Observaţii  Erori ale  Deformări datorate

Chestionar anchetatorului achetatorului
(variabilitatea intra
şi inter anchetatori)
 Erori datorate  Deformări datorate
celor anchetaţi celor anchetaţi
Măsurători  Erori de măsurare  Erori prin exces, erori

prin lipsă, (sensibilitate,
specificitatea testului)
Prelucrarea  Eroare de codificare

datelor  Erori de arondare  Analiza statistică fără
 Erreurs de saisie standardizare
a. Deformări de eşantionaj
Acestea sunt deformări frecvente care sunt la originea non-
reprezentativităţii eşantioanelor în ancheta descriptivă. Ele pot fi datorate
diferiţilor factori:
- absenţa tragerii la sorţi şi introducerea în eşantion numai a
crescătorilor voluntari,
73
Gheorghe SAVUȚA
- absenţa răspunsului unei părţi importante a unităţilor trase la

sorţi, dacă acest nonrăspuns este legat de un factor articular (deformare
de nonrăspuns sau de sistem).
În unele cazuri, aceste deformări sunt cunoscute şi acceptate de la

începutul anchetei dacă se utilizează de exemplu anchetele asupra
crescătorilor voluntari, în măsura în care nu este uşor să se obţină acordul
tuturor crescătorilor a căror fermă a fost extrasă la sorţi îndeosebi dacă
ancheta implică constrângeri neglijabile.
Pentru a limita unele efecte ale erorilor legate de refuz, este posibil să se
dispună de o listă complementară de crescătorii de asemeni extrase la sorţi şi
de a se dispensa de refuzul crescătorilor din lista iniţială (dacă acest număr nu
este prea crescut).
Totuşi, această metodă nu permite să gestionăm decât riscul impreciziei,
conducând la un număr de subiecţi apreciaţi pentru gradul de precizie dorită.
Ea nu rezumă riscul de non-reprezentativitate, din moment ce refuzul
crescătorilor este motivat de un factor special.
În alte cazuri, ele apar după începutul anchetei (refuzul de participare).
Astfel, unii crescători pot decide să nu mai participe la anchetă după o
perioadă mai mult sau mai puţin lungă de participare. Decizia de abandon
poate să fie legată de o anumită decepţie, de o relaxare, de excesul de
constrângeri aduse de anchetele cu durată lungă. Unii autori consideră că un
procentaj de refuz care nu depăşeşte 10% este acceptabil. Totul depinde de
fapt de valoarea procentajului de estimat, şi de legătura care se poate face
între refuzul participării şi procentajul de atins.
Iată de ce, la un moment dat de analiză de analiză a rezultatelor se pot
compara caracteristicile generale ale crescătoriilor care sunt acceptate să
participe la studiu şi a celor care refuză, căci o dată baza de informaţii deja
disponibilă se procedează la o anchetă dirijată pe cei care nu au răspuns. Dacă
există o oarecare diferenţă se poate conclude că eşantionul nu este
reprezentativ. În caz contrar totul depinde de numărul şi pertinenţa
variabilelor alese pentru control. În orice manieră este o decizie a
epidemiologului care afirmă că în absenţa unei diferenţe importante,
eşantionul poate fi considerat reprezentativ în raport cu criteriul studiat.
b. Deformări de observaţie sau de măsurare

Aceste deformări pot avea origini diferite:
 instrumentul de măsură incorect adaptat,
 chestionarul rău conceput,
 anchetatorul neformat, surmenat sau fără motivaţie,
 crescătorul.
74
Diferiţi factori pot provoca răspunsuri eronate din partea

crescătorilor:
- mai întâi lipsa de memorie; se constată mari variaţii
individuale de la un crescător la altul, dar într-o manieră
generală lipsa de memorie creşte o dată cu întârzierea şi de
altfel este mai importantă pentru evenimente individuale în
marile efective. Subiectivitatea, incorecta încredere,
ignoranţa, oboseala pot în aceeaşi măsură să inducă
răspunsuri eronate.
În anchetele longitudinale lungi, anchetaţii pot să-şi modifice
comportamentul pe durata anchetei, căci ei sunt influenţaţi de către ancheta
însăşi.
 calitatea prelevării,
 metoda de analiză de laborator utilizată.
Deformările de măsurare pot să fie foarte variate şi numeroase. Ele pot
fi limitate graţie activităţii de standardizare prealabilă anchetei şi au o rigoare
mai mare pe toată durata derulării anchetei.
c. Deformări prin confuzie

Acestea pot să fie legate de modul de stocare al datelor şi de grupele de
clase, prin existenţa factorilor de confuzie sau printr-o alegere incorect
adaptată a metodelor de prelucrare statistică.
Ele pot, în acelaşi fel, să fie datorate absenţei luării în evidenţă a
factorilor demografici.
Un factor de confuzie (sau factor terţ) este un factor realmente
responsabil de diferenţa (sau de o parte a diferenţei) între două grupe,
atribuite, prin eroare, unui alt element.
Astfel, vârsta poate să joace un rol de factor de confuzie, în măsura în
care frecvenţa animalelor cu răspuns serologic pozitiv creşte foarte adesea cu
vârsta. S-ar putea, de exemplu să se atribuie o responsabilitate unui tip de
crescătorie (vaci lactante sau care alăptează) constatând procentaje de
animale cu examen serologic pozitiv privind leucoza enzootică bovină
superior crescătoriei astfel că diferenţele ar putea să fie datorate în parte sau în
totalitate diferenţei de vârstă (factori de confuzie), în cele două tipuri de
crescătorii.
Deformările sunt evitabile graţie competenţei biostatisticienilor, care
trebuie să participe la anchetă încă de la conceperea sa.
75
Gheorghe SAVUȚA
d. Atitudinea faţă de deformări

Riscurile de deformare sunt numeroase iar unele sunt ineluctabile. Este
bine să le identificăm şi să ţinem cont de acestea în momentul interpretării
rezultatelor.
Altele trebuie să fie evitate, graţie unei abordări preventive a gestionării
calităţii anchetei sau limitate după identificarea lor.
În momentul începerii anchetei. Definirea precisă şi în scris a

obiectivelor este o necesitate indispensabilă. Elaborarea unui protocol riguros,
redactat de o echipă pluridisciplinară, cuprinde diferite categorii de persoane
implicate în realizarea anchetei, şi evită majoritatea deformărilor de concepţii
La debutul anchetei. Anumite deformări de eşantionaj sunt
inevitabile datorită diverselor constrângeri structurale, administrative şi
financiare care obligă la o îndepărtare a exigenţelor statistice atunci când se
determină eşantionul.
Este important să se limiteze aceste deformări cât de mult posibil, în aşa
fel încât să le identificăm şi să le facem cunoscute celor care lecturează
studiul şi care împreună cu autorul trebuie să ţină cont de acestea în momentul
utilizării rezultatelor.
Deformările de măsurare datorate anchetatorilor pot fi limitate prin
utilizarea criteriilor cantitative, măsurabile, şi printr-o formare comună a
tuturor anchetatorilor.
Deformările de măsurare datorate chestionarului pot fi reduse graţie
testării chestionarului.
În timpul anchetei. Urmărirea anchetatorilor în teren permite să se
observe unele deformări de înregistrare. Este de dorit ca şeful studiului să
participe el însuşi la prelevarea datelor pentru o parte din eşantion.
Coerenţa răspunsurilor trebuie să fie verificată, în special graţie unor
funcţii logice.
La sfârşitul anchetei. Este indispensabil să se recenzeze deformările
anchetei şi să ţinem cont de ele în momentul interpretării rezultatelor. În acel
moment, trebuie să se evalueze efectul pe care deformările îl au asupra
estimării parametrului (de exemplu, subestimarea sau supraestimarea
prevalenţei).
Toate anchetele comportă deformări. Prezenţa deformărilor nu aboleşte
în mod fatal valoarea unei anchete; ea îngrădeşte limitele şi concluziile aduse.
76
2.5. Depistarea bolilor transmisibile
Majoritatea programelor de profilaxie şi combatere a bolilor

transmisibile ale animalelor, îndeosebi a celor infecţioase, se bazează, cel
puţin în parte, pe detectarea subiecţilor infectaţi, adică pe depistare. Succesul
lor este condiţionat în mod direct de calitatea şi fiabilitatea metodei de
depistare.
O metodă bună de depistare trebuie să permită reperarea tuturor
subiecţilor infectaţi şi numai a subiecţilor cu adevărat infectaţi. Altfel, erorile
prin deficit (subiecţi infectaţi, nedescoperiţi) şi erorile prin exces (subiecţi
indemni, consideraţi ca fiind infectaţi) riscă să antreneze un supracost
considerabil al combaterii, prelungirea sa inutilă şi o pierdere a încrederii
participanţilor.
Fiecare participant la lupta împotriva bolilor infecţioase ale animalelor
trebuie să dispună de noţiuni de bază în ceea ce priveşte instrumentele de
depistare, fiabilitatea lor şi interpretarea rezultatelor obţinute, atât la nivel de
animal luat separat, cât şi la nivel de turmă sau de zonă, pentru a înţelege
valoarea şi limitele operaţiunilor la care participă, la diferite niveluri.
2.5.1. Depistare şi diagnostic
Pentru a evita orice confuzie, de la bun început trebuie precizată

diferenţa dintre depistarea şi diagnosticul unei boli.
Depistarea constă în «cercetarea sistematică cu ajutorul examenelor,
într-o populaţie, a indivizilor (sau a grupurilor) atinşi(se) de o anumită
problemă de sănătate, trecută neobservată până atunci».
Diagnosticul corespunde «identificării unei boli la un subiect care
prezintă simptome».
Aceste două definiţii necesită câteva comentarii.
 Se poate remarca, mai întâi, că ele sunt generale şi se aplică la fel de
bine în patologia umană, cât şi în patologia animală sau vegetală.
 Depistarea şi diagnosticul se deosebesc printr-o caracteristică
fundamentală referitoare la motivaţia examenului (tabelul II.9):
 Dacă examenul este realizat avându-se în vedere

starea clinică a subiectului, este vorba de un diagnostic.
 Dacă examenul este realizat independent de starea
clinică a subiectului, este vorba de o depistare.
77
Gheorghe SAVUȚA
Un diagnostic este folosit pe subiecţi bolnavi (prezenţa simptomelor sau

a leziunilor), în timp ce depistarea este aplicată la subiecţi aparent sănătoşi
(absenţa simptomelor şi a leziunilor).
 Pe de altă parte, în patologia animală, se aplică cel mai adesea o
acţiune de depistare la un ansamblu de animale (adică o populaţie), în timp ce
un diagnostic se adresează unui singur animal bolnav sau unui grup mic.
 În patologia animală, cu ocazia depistării, se pune întrebarea: în
această populaţie, care sunt animalele sau turmele care sunt atinse de
respectivul agent patogen? Pentru a răspunde la această întrebare, se
efectuează, în general, o singură investigaţie.
Diagnosticul se referă la un individ bolnav şi în acest caz întrebarea
este: dintre diferiţii agenţi patogeni care pot antrena un tablou clinic
asemănător, care este răspunzător de boala observată la acest animal?
Pentru a da un răspuns, acţiunea este mai complexă, referindu-se în acelaşi
timp la simptome şi adesea la diverse investigaţii (examene de laborator…).
Tabelul II.9. Diferenţele dintre diagnostic şi depistare
Diagnostic Depistare
Principala diferenţă
Motivul Condiţionat de Independent de
examenului starea clinică starea clinică
În general
Subiectul Individ Populaţie
examenului
Numărul de Mai multe Una singură

investigaţii
întreprinse pe fiecare
subiect în acelaşi
timp
 Componenta economică este şi ea importantă pentru alegerea

metodei de depistare folosite, în măsura în care scara sa de aplicare (uneori
mai multe milioane de analize) condamnă orice test costisitor, sofisticat sau
care necesită mult timp, în favoarea unui test economic, rapid şi simplu.
Desigur, nici în ce priveşte diagnosticul, nu lipseşte preocuparea economică,
dar scara mai limitată permite să se recurgă, dacă este nevoie, la examene mai
costisitoare şi complexe.
Depistarea poate fi folosită ocazional sau sistematic.
78
 O depistare ocazională nu este aplicată decât în cazuri particulare.

Astfel, cu ocazia identificării unui focar de boală foarte contagioasă, se
poate decide depistarea infecţiei din crescătoriile vecine focarului sau care se
află în relaţie comercială cu el (ex.: febra aftoasă, pesta porcină…).
 În schimb, o depistare sistematică este aplicată cu regularitate
tuturor indivizilor unei populaţii sau tuturor indivizilor din anumite grupuri.
Dacă se aplică tuturor indivizilor populaţiei, este vorba despre o depistare în
masă (exemple: bruceloza, tuberculoza, leucoza enzootică bovină). Dacă nu
se aplică decât anumitor indivizi, este vorba de o depistare selectivă (ex.:
depistarea cu ocazia introducerii unui animal într-un efectiv).
 În sfârşit, trebuie precizată diferenţa dintre depistare şi sondaj:
obiectivul depistării este de a lupta împotriva unei boli dintr-o populaţie, în
timp ce obiectivul unui sondaj este de a cunoaşte situaţia (epidemiologică sau
de altă natură) într-o populaţie plecând de la un eşantion din aceasta.
Un sondaj permite să se evalueze frecvenţa unei boli într-o populaţie
(rata turmelor infectate); o depistare, de asemenea, dar este vorba despre un
«subprodus» al clasificării tuturor crescătoriilor în «infectate» şi
«neinfectate».
2.5.2. Testele de depistare
Cercetarea sistematică a infecţiei la animale care nu prezintă simptome

face apel cel mai adesea, în prezent, la punerea în evidenţă a «markerilor»
stării de infecţie (anticorpi, alergie) mai degrabă decât la cea a agentului
patogen sau a constituenţilor săi, care este mai lungă, mai costisitoare sau mai
dificilă.
 Cercetarea markerilor infecţiei. Este vorba de markeri umorali

(anticorpi) sau celulari (alergie).
 Serologia.
Orice tehnică serologică poate, teoretic, să fie folosită ca test de
depistare.
De fapt, în practică, alegerea se face (atunci când este posibil) în funcţie
de diferite proprietăţi ale tehnicilor, în favoarea acelora care sunt simple,
practice, rapide şi economice.
 Reacţia serologică care se pretează bine la o utilizare în cadrul
depistării bolilor animalelor, datorită unui grad ridicat de automatizare şi unei
citiri obiective, este reacţia ELISA (Enzyme Linked ImmunoSorbent Assay),
cu numeroasele sale variante. În funcţie de disponibilitatea sa pentru o boală,
ea a înlocuit adesea sau este pe cale să înlocuiască, celelalte tehnici utilizate
anterior. Aşa stau lucrurile, de exemplu, în cazul depistării bolii lui Aujeszky,
79
Gheorghe SAVUȚA
pentru care, în decurs de câţiva ani, s-a trecut de la folosirea exclusivă a

neutralizării virale la utilizarea exclusivă a diferitelor variante ELISA.
Reacţia ELISA poate fi aplicată atât pe ser, cât şi pe diverse alte lichide
biologice (lapte, lacrimi, sânge prelevat pe hârtie…), în timp ce alte reacţii
serologice, în concurenţă cu ea, au un spectru de probe mai limitat
(imunodifuzia în geloză nu poate fi folosită pe lapte pentru depistarea
leucozei enzootice bovine, spre deosebire de reacţia ELISA).
Ea permite din acest moment şi a fortiori pe viitor, să se efectueze o
depistare multiplă pe aceeaşi probă, folosind truse ale căror godeuri sunt
sensibilizate cu antigene ale mai multor agenţi patogeni (ex.: în patologia
aviară, trusele ELISA ce permit cercetarea, în timpul aceleiaşi operaţiuni, a
anticorpilor împotriva virusurilor bolii de Newcastle, al bolii de Gumboro şi
al bronşitei infecţioase; în patologia bovină, trusele ELISA pentru depistarea
principalelor infecţii respiratorii…).
Reacţia ELISA permite uneori obţinerea rezultatului în numai câteva
minute, rareori mai mult decât în cazul unei tehnici de aglutinare rapidă.
În sfârşit, ea poate fi utilizată de pe acum pentru a deosebi răspunsul în
anticorpi faţă de virusurile foarte apropiate din punct de vedere antigenic
(virusul gastro-enteritei transmisibile a porcului şi coronavirusul respirator
porcin) şi pentru a diferenţia animalele infectate de animalele imunizate cu
ajutorul vaccinurilor subunitare (ex.: vaccinurile bolii lui Aujeszky, pe bază de
virus deletat, fără glicoproteină gE).
Totuşi, reacţia ELISA necesită reactivi şi un aparat de lectură care nu
este accesibil cu uşurinţă pentu toate laboratoarele.
Şi alte reacţii serologice decât reacţia ELISA sunt utilizate pentru
depistarea bolilor infecţioase ale animalelor:
 imunodifuzia în geloză, care cedează treptat locul reacţiei ELISA
atunci când aceasta din urmă este disponibilă;
 fixarea complementului, ce nu este optimă pentru operaţiuni de
depistare, din cauza dificultăţilor de standardizare şi de
automatizare;
 imunofluorescenţa, cu interpretare subiectivă;
 aglutinarea în tub sau pe lamă, încă mult utilizată;
 neutralizarea virală: este din ce în ce mai puţin folosită în depistare
din cauza constrângerilor legate de întreţinerea culturilor celulare,
de lungimea timpului de obţinere a rezultatelor şi de costul său, dar
rămâne, totuşi, o tehnică de referinţă.
Reacţia ELISA este, deci, cea care se pretează cel mai bine, la ora
actuală, la depistarea bolilor animalelor, atât bacteriene (bruceloza), cât şi
virale (leucoza enzootică bovină, boala lui Aujeszky, rinotraheita infecţioasă
bovină, boala mucoaselor, pesta porcină clasică…) sau parazitare
(distomatoza, hipodermoza…).
80
 Alergia.
Evidenţierea alergiei este prost adaptată la operaţiunile de depistare, mai
ales din cauza costului antrenat de cele două deplasări necesare (pentru
inocularea intradermică şi pentru citirea rezultatelor) şi a unei interpretări cel
mai adesea subiective.
Ea nu este păstrată ca metodă de depistare decât în absenţa unei tehnici
serologice satisfăcătoare (tuberculoză bovină, serologie brucelică
nespecifică).
 Cercetarea agentului patogen.

 Este vorba în primul rând de izolarea agentului patogen, urmată de
identificarea sa. Aceste metode sunt greoaie, lungi (implică mai multe zile, ba
chiar mai multe săptămâni) şi costisitoare şi nu pot fi eficient utilizate în
depistare.
Ele au fost şi încă mai sunt utilizate, uneori, în cazuri particulare şi în
aşteptarea punerii la punct a unor tehnici mai performante (ex.: depistarea
bovinelor cu viremie persistentă în boala mucoaselor).
 Au fost propuse tehnici de punere rapidă în evidenţă a antigenelor,
antrenând o reducere a costului şi a timpului de obţinere a răspunsului, în
special ELISA (antigenul p 80 al virusului bolii mucoaselor, virusul leucozei
feline, rotavirusul bovin…), imunofluorescenţa…
 Au fost studiate şi alte tehnici rapide, bazate pe punerea în evidenţă a
genomului agentului patogen. Tehnica de amplificare genică (PCR =
polymerase chain reaction) se află în fază experimentală pentru numeroase
boli. În momentul de faţă, nu poate fi deloc aplicată în depistare, din cauza
preţului său şi a riscurilor de eroare greu de controlat.
 Totuşi, pare sortită unei dezvoltări importante pe viitor, când aceste
două obstacole vor fi eliminate.
La ora actuală testele disponibile pentru depistarea bolilor infecţioase
ale animalelor sunt în principal serologice, mai ales reacţia ELISA. Cercetarea
alergiei nu este folosită decât în absenţa reacţiei serologice. Evidenţierea
agentului patogen în întregime sau în parte este utilizată limitat. Situaţia
evoluează, în funcţie de punerea la punct a unor teste noi, în special a tehnicii
de amplificare genică.
2.5.3. Valorile intrinseci ale testelor de depistare
Trebuie ştiut că aplicarea unui test de depistare presupune în mod

inevitabil un risc de a obţine rezultate false: fals pozitive şi fals negative
(Tabelul II.10). Frecvenţa respectivă a fiecăruia din aceste două tipuri de
rezultate false va condiţiona valoarea testului de depistare, ca şi fiabilitatea ce
81
Gheorghe SAVUȚA
trebuie acordată unui răspuns pozitiv sau unui răspuns negativ. Un test «bun»
este cel care furnizează un maximum de rezultate corecte şi un minimum de
rezultate eronate.
Tabelul II.10. Răspunsuri exacte şi răspunsuri eronate la un test de

depistare
Situaţia reală
Infectaţi Indemni
Răspunsul
+ Corect Fals pozitiv
testului
de depistare - Fals negativ Corect
Valorile intrinseci ale testelor de depistare sunt sensibilitatea şi

specificitatea.
 Sensibilitatea.
Într-o populaţie constituită exclusiv din animale infectate, un test de
depistare le va identifica corect ca fiind infectate pe marea majoritatea dintre
ele (cele «real pozitive») şi nu va recunoaşte infectarea unei minorităţi (cele
«fals negative»).
Valoarea unui test de depistare va fi cu atât mai mare, cu cât numărul
de erori prin deficit (fals negative) va fi mai mic.
Capacitatea unui test de depistare de a furniza un răspuns pozitiv la un
număr mare de animale cu adevărat infectate este calificată drept sensibilitate
a testului.
Cu cât un test este mai sensibil, cu atât proporţia de răspunsuri pozitive
(real pozitive) dintr-o populaţie infectată este mai ridicată (şi cu atât numărul
de erori prin deficit este mai scăzut). Dimpotrivă, un test puţin sensibil lasă
«să scape» un număr mare de animale infectate, nu descoperă decât o
proporţie limitat dintre acestea şi furnizează, deci, multe rezultate fals
negative.
În aceste condiţii, sensibilitatea unui test de depistare poate fi definită
ca fiind capacitatea unui test de a furniza un răspuns pozitiv la un individ
infectat.
Ea se estimează prin proporţia de indivizi infectaţi care furnizează un
răspuns pozitiv la test.
82
 Specificitatea.
Într-o populaţie alcătuită exclusiv din animale indemne la o boală
dată, un test de depistare (la fel ca într-o populaţie infectată) va furniza un
răspuns negativ pentru marea majoritate dintre ele (cele « real negative» ), dar
pentru unele, va da, fără îndoială, un răspuns pozitiv (cele «fals pozitive»).
Valoarea unui test de depistare va fi cu atât mai bună cu cât proporţia de erori
prin exces (cele «fals pozitive») va fi mai scăzută.
Capacitatea unui test de depistare de a furniza un răspuns negativ la o
proporţie ridicată de animale indemne este calificată drept specificitate a
testului. Cu cât un test este mai specific, cu atât proporţia de răspunsuri
negative («real negative») din sânul unei populaţii indemne este mai ridicat
(şi cu atât numărul de erori prin exces este mai mic). Dimpotrivă, un test puţin
specific face ca numeroase animale indemne să fie considerate în mod greşit
ca fiind infectate.
Specificitatea unui test de depistare se defineşte prin capacitatea unui
test de a furniza un răspuns negativ la un animal indemn.
Ea se estimează prin proporţia de indivizi indemni care furnizează un
răspuns negativ la test.
Sensibilitatea unui test de depistare corespunde capacităţii sale de a
identifica corect animalele infectate, datorită unui răspuns pozitiv.
Specificitatea unui test de depistare corespunde capacităţii sale de a
identifica corect animalele indemne, datorită unui răspuns negativ.
Pentru un test dat, aceste valori nu depind de frecvenţa bolii şi de aceea,
sunt calificate drept «intrinseci». Alegerea unei sensibilităţi bune se face
întotdeauna în detrimentul specificităţii şi invers.
2.5.3.1. Detectarea adevăraţilor infectaţi: sensibilitatea
Pentru a vizualiza performanţele unui test de depistare, este foarte
practic să se construiască un tabel cu intrare dublă, având grijă să fie
întotdeauna construit în acelaşi fel, lucru ce permite evitarea erorilor şi
familiarizarea cu raţionamentul.
Utilizarea unui test de depistare într-o populaţie constituită exclusiv
din animale infectate cu agentul corespunzător bolii cercetate, furnizează
rezultatele indicate în tabelul II.11. Din rândul populaţiei de animale infectate,
unele au furnizat un răspuns pozitiv (RP = real pozitive), iar altele au oferit un
răspuns negativ (FN = fals negative).
Sensibilitatea (Se) testului corespunde proporţiei răspunsurilor real-
pozitive (RP) din totalul celor infectaţi (RP + FN):
RP
Se =
RP  FN
83
Gheorghe SAVUȚA
Sensibilitatea unui test de depistare se determină numai într-o populaţie

de subiecţi infectaţi; numărătorul şi numitorul nu conţin decât subiecţi
infectaţi.
Pentru a calcula sensibilitatea, trebuie să se dispună de un test de
referinţă, care să furnizeze rezultate corespunzătoare în întregime realităţii.
Măsurarea sensibilităţii unui test de depistare trebuie să fie efectuată pe un
eşantion reprezentativ din populaţia de « infectaţi » în care va fi folosit
testul.
Răspunsul unui subiect infectat variază în funcţie de vechimea infecţiei
(cu o primă fază inaparentă, ce corespunde pregătirii răspunsului din partea
organismului recent infectat, o a doua fază, uneori foarte lungă, cu răspuns
pozitiv şi eventual o a treia fază, de diminuare sau chiar de dispariţie a
răspunsului) iar sensibilitatea unui test poate varia şi ea în funcţie de proporţia
de subiecţi infectaţi de mai mult sau mai puţin timp din populaţia utilizată.
Tabelul II.11. Definirea noţiunii de sensibilitate a unui test,

într-o populaţie de animale infectate
RP: real pozitive; FN: fals negative; Se: sensibilitate
Situaţia reală
Infectaţi Indemni
Pozitiv RP
Răspunsul
testului
Negativ FN
Totaluri RP + FN
RP
Se 
RP  FN
Pentru o boală dată şi un test de depistare ales, de îndată ce pragul de

pozitivitate a fost stabilit, sensibilitatea nu variază în funcţie de frecvenţa bolii
în zonă, deoarece este calculată pe o populaţie constituită exclusiv din
animale atinse. Din acest motiv se consideră sensibilitatea ca fiind valoare
« intrinsecă », depinzând numai de factori interni (caracteristici ale testului,
ale antigenului etc.) şi nu de frecvenţa bolii în zona în care este aplicat.
84
Sensibilitatea unui test de depistare nu atinge practic niciodată 100%, în

special din cauza intervalului (ce nu poate fi comprimat din punct de vedere
biologic) dintre momentul infectării şi cel al apariţiei elementelor puse în
evidenţă de testul de depistare (anticorpi, celule…), a variabilităţii răspunsului
unei populaţii, a existenţei fenomenului de imunotoleranţă etc.
Sensibilitatea astfel definită are în vedere indivizii.
2.5.3.2. Identificarea adevăraţilor indemni: specificitatea
Tabelul II.5 permite vizualizarea răspunsurilor obţinute cu ajutorul unui

test de depistare într-o populaţie formată exclusiv din animale indemne:
unele animale au furnizat un răspuns negativ (RN = real negativ), iar altele un
răspuns pozitiv (FP = fals pozitiv).
Specificitatea (Sp) testului corespunde proporţiei răspunsurilor real

negative (RN) din numărul total de indemni (RN + FP):
RN
Sp 
RN  FP
Specificitatea unui test de depistare se determină într-o populaţie ce nu

conţine decât subiecţi indemni: numărătorul şi numitorul nu comportă efectiv
decât animale indemne.
Ca şi în cazul sensibilităţii, pentru a calcula specificitatea, trebuie să se
dispună de un test (sau de o situaţie) de referinţă. Ca şi sensibilitatea,
specificitatea unui test dat nu depinde de frecvenţa bolii. Este vorba, de
asemenea, de o valoare «intrinsecă». Totuşi, ea depinde de frecvenţa
fenomenelor răspunzătoare de reacţii nespecifice (de exemplu, infectarea cu
diferite micobacterii induce răspunsuri « nespecifice » la tuberculina bovină).
În consecinţă, deşi este o valoare intrinsecă, specificitatea poate varia în
funcţie de caracteristicile epidemiologice dintr-o zonă, mai ales de prezenţa şi
frecvenţa agenţilor care posedă antigene parţial comune.
85
Gheorghe SAVUȚA
Tabelul II. 12. Definirea noţiunii de specificitate a unui test,

într-o populaţie de animale indemne
FP: fals pozitiv; RN: real negativ; Sp: specificitate
Situaţia reală
Infectaţi Indemni
Pozitiv FP
Răspunsul
testului Negativ RN
Totaluri RN + FP
RN
Sp 
RN  FP
Specificitatea unui test nu atinge niciodată 100%, în special din

cauza existenţei unor similitudini antigenice între agentul bolii supuse
depistării şi alţi microbi.
Exemplu: Se doreşte determinarea sensibilităţii şi a specificităţii unui

nou test de depistare a unei boli a bovinelor. 1 000 de bovine au fost trase la
sorţi şi supuse testului de referinţă presupus a fi perfect: 900 au furnizat un
răspuns negativ şi 100 un răspuns pozitiv. Dintre cele 100 animale cu răspuns
pozitiv, 90 răspund pozitiv la noul test şi dintre cele 900 cu răspuns negativ,
30 au dat, de asemenea, un răspuns pozitiv la noul test.
Aceste date permit construirea unui tabel cu intrare dublă (tabelul
II.13).
Total animale: 1 000
Total animale infectate (răspuns pozitiv la testul de referinţă): 100
Total animale indemne (răspuns negativ la testul de referinţă): 900
Real pozitive: 90
Fals negative: 10
Real negative: 870
Fals pozitive: 30
86
Tabelul II.13. Calcularea sensibilităţii şi a specificităţii unui nou test de

depistare
Test de referinţă Total

 
Test  90 30 120
nou  10 870 880
Total 100 900 1 000
Sensibilitatea testului este:

Real pozitiv 90 90
Se     0,9 sau 90%
Real pozitiv şi fals negativ 90  10 100
Iar specificitatea sa:

Real negativ 870 870
Sp     0,97 sau 97%
Real negativ şi fals pozitiv 870  30 900
Sensibilitatea şi specificitatea unui test de depistare trebuie să fie privite

cu discernământ şi într-o manieră relativă. Ele depind, într-adevăr, pentru
acelaşi test, de alegerea făcută pentru pragul de pozitivitate, iar pe de altă
parte, de diversele situaţii reale din teren.
2.5.3.3. Relativitatea definirii sensibilităţii şi a specificităţii, una faţă de

cealaltă
Pentru un test dat, în funcţie de valoarea aleasă pentru pragul de
pozitivitate, se poate ameliora sensibilitatea sau specificitatea, dar în
detrimentul uneia sau alteia (cf. figurii 2.14).
Fixarea pragului de pozitivitate pe linia a din figura 2.4 conduce la o
sensibilitate excelentă (detectarea tuturor animalelor infectate), dar la o
specificitate scăzută (numeroase erori pozitive). Alegerea liniei c ar duce,
dimpotrivă, la o specificitate foarte bună (lipsa erorilor prin exces), dar la o
sensibilitate slabă (nedetectarea a numeroase animale infectate).
87
Gheorghe SAVUȚA
Figura II.14. Influenţa fixării pragului de pozitivitate asupra

valorilor sensibilităţii şi ale specificităţii
Situaţia reală
Infectaţi Indemni
Pozitiv RP FP
Răspunsul
testului Negativ FN RN
Densitate optică
Animale infectate Animale indemne

RP FP
II
FN RN
Număr de animale
Nu ar trebui ca noţiunile prezentate privind calitatea testelor de

depistare la scară individuală să fie considerate într-o manieră prea «
matematică » sau prea precisă, ci să fie considerate ca invitaţii la prudenţă,
înainte de a trage o concluzie foarte tranşantă şi rigidă şi ca indicatori ai
tendinţelor.
Valorile sensibilităţii şi specificităţii nu pot fi utilizate decât într-o
populaţie ce are exact aceleaşi caracteristici generale (specie, rasă, vârstă,
mediu…) cu populaţia de referinţă care a permis să fie stabilite. Însă nu e uşor
de respectat acest lucru.
De la o ţară la alta, de la o rasă la alta, de la o filieră de producţie la alta,
rezultatele nu pot fi extrapolate strict. Nu este posibil să se calculeze
sensibilitatea şi specificitatea pentru fiecare tip de populaţie, mai ales pentru
88
valori ridicate, ce se apropie de 1 (sau de 100%), care necesită un număr mare

de indivizi.
De altfel, foarte adesea, producătorii de reactivi nu dispun de rezultate
de referinţă detaliate, precise, pentru propriile lor tehnici serologice. Dacă ei
ar dispune de valorile stabilite în crescătorii de talie mare din Statele Unite, de
exemplu, la unele rase, într-un mediu dat, acestea n-ar putea fi automat
folosite pentru crescătoriile mici, de munte, din anumite zone ale Europei.
Rezultatele disponibile în literatură pentru acelaşi test de depistare se
înscriu într-un interval, uneori destul de larg, ceea ce nu este surprinzător,
deoarece au fost obţinute în ţări diferite, pe populaţii având caracteristici ce nu
sunt identice.
Astfel, pentru intradermotuberculinarea simplă, intervalul este de 0,69 –
0,96 pentru sensibilitate şi de 0,89 – 0,99 pentru specificitate.
Trebuie să se considere sensibilitatea şi specificitatea cu suficientă
clarviziune şi prudenţă pentru a evita concluziile excesive sau nejustificate.
În general, reacţia ELISA se arată mai sensibilă decât o reacţie de
neutralizare virală cu contact virus-ser timp de 1 oră la 37°C. Dar pentru o
boală dată, se poate dispune de mai multe tehnici ELISA şi există diferenţe
între rezultate, uneori dificil de descifrat cu exactitate.
Acestea sunt caracteristicile intrinseci, sensibilitatea şi specificitatea
testelor de depistare, la nivel individual. Este importantă cunoaşterea lor,
deoarece aceasta permite evaluarea riscurilor de eroare în clasificarea
animalelor. Totuşi, în plan practic, nu se dispune decât de răspunsurile testului
de depistare (pozitiv, negativ, dubios în unele cazuri) şi este important să se
analizeze semnificaţia răspunsurilor pozitiv şi negativ, ca şi încrederea ce le
poate fi acordată.
În concluzie:
- sensibilitatea unui test de depistare corespunde capacităţii sale de a
identifica corect animalele infectate, datorită unui răspuns pozitiv.
- specificitatea unui test de depistare corespunde capacităţii sale de a
identifica corect animalele indemne, datorită unui răspuns negativ.
- pentru un test dat, aceste valori nu depind de frecvenţa bolii şi de
aceea, sunt calificate drept « intrinseci »,alegerea unei sensibilităţi bune se
face întotdeauna în detrimentul specificităţii şi invers.
2.5.3.4. Răspunsurile pozitive: valoarea predictivă a unui rezultat

pozitiv
Printre animalele care au furnizat un răspuns pozitiv la testul de

depistare, se pot deosebi două categorii (tabelul II.14): cele care sunt infectate
efectiv (real pozitive) şi cele care sunt indemne (fals pozitive). În prezenţa
89
Gheorghe SAVUȚA
unui răspuns pozitiv furnizat de un animal, este imposibil de spus dacă acest
răspuns pozitiv corespunde unui animal infectat (real pozitiv) sau unei erori
prin exces fals pozitiv). Putem doar să ne facem o idee despre proporţia de
răspunsuri pozitive justificate (RP) în raport cu totalul răspunsurilor pozitive
(RP+FP) şi prin urmare, despre probabilitatea ca răspunsul pozitiv obţinut să
corespundă unui animal infectat. « Încrederea » ce poate fi acordată unui
rezultat pozitiv se numeşte « valoare predictivă a unui rezultat pozitiv »
(VPP).
Valoarea predictivă a unui rezultat pozitiv poate fi definită astfel:
« Proporţia de animale real pozitive din totalul răspunsurilor pozitive
furnizate de un test de depistare » sau
« Probabilitatea ca un răspuns pozitiv la un test de depistare să
corespundă unui organism infectat ».
În tabelul II.7, studierea răspunsurilor pozitive se face pe linia
superioară.
Se constată că :
Real pozitive RP
VPP  
Real pozitive  fals pozitive RP  FP
Pentru un test de depistare dat, VPP depinde de sensibilitatea testului,

de specificitatea sa şi de frecvenţa bolii în zona în care este aplicat testul .
Studierea tabelului II.14 şi a fracţiei de mai sus, care corespunde
definirii VPP, permite o bună înţelegere a factorilor de care depinde VPP.
Tabelul II.14. Definirea valorii predictive a unui rezultat pozitiv şi a
valorii predictive a unui rezultat negativ
Situaţia reală
Infecta Indemne Totaluri

te
RP FP RP
Pozitiv RP + FP VPP 
RP  FP
Răspunsul
testului Negativ FN RN RN + FN VPN 
RN
RN  FN
Pentru sensibilitatea testului: numărătorul fracţiei (RP) va fi cu atât

mai mare şi deci, VPP mai ridicată, cu cât testul va fi mai sensibil.
90
Pentru specificitatea testului: numitorul fracţiei va fi cu atât mai mic

şi deci, VPP mai mare, cu cât numărul de răspunsuri fals pozitive va fi mai
mic, adică cu cât testul este mai specific.
Pentru frecvenţa bolii: dacă se foloseşte un test cu sensibilitate şi
specificitate apropiate (de exemplu, 95%), « ponderea » respectivă a RP şi FP
(cf. tabelului II.14) va depinde numai de frecvenţa bolii în populaţia studiată:
dacă boala este foarte frecventă (mai mult de 80% din animale), rezultatele
fals pozitive vor fi în foarte puţine în raport cu cele real pozitive şi valoarea
predictivă a unui rezultat pozitiv va fi ridicată (în caz extrem, în populaţia
infectată în întregime, nu există fals pozitivi şi VPP atinge valoarea maximă
de 1). Dimpotrivă, dacă boala este rară, de exemplu de ordinul a 1%, numărul
de real pozitivi devine foarte mic, minoritar în raport cu numărul de erori prin
exces şi VPP devine ea însăşi foarte mică. În caz extrem, în mediu total
indemn, numărul de real pozitivi este nul, toate rezultatele pozitive corespund
unor erori prin exces şi VPP devine nulă (nu se mai poate acorda încredere
rezultatelor pozitive pentru că nu este vorba decât de erori prin exces).
Se poate lua un exemplu în cifre pentru a evidenţia relaţia dintre
prevalenţă şi VPP.
Fie o populaţie de 100 000 de animale, cărora li se aplică un test de
depistare cu sensibilitate 99% şi specificitate 99,9%.
Valorile răspunsurilor real pozitive, ale răspunsurilor fals pozitive, ale
totalului de răspunsuri pozitive şi ale VPP apar în tabelul II.15.
Tabelul II.15. Valori obţinute cu ocazia folosirii unui test de depistare cu

sensibilitate 99% şi specificitate 99,9%, într-o populaţie de 100 000 animale,
în funcţie de prevalenţa reală a bolii.
Fals pozitive Total pozitive

Prevalenţă Real pozitive VPP*
10 % 9 900 90 9 990 99 %
1% 990 99 1 089 91%
0,1 % 99 100 199 50 %
0,01 % 10 100 110 9%
0,001 % 1 100 101 1%
0 0 100 100
* VPP: Valoarea predictivă a unui rezultat pozitiv
91
Gheorghe SAVUȚA
Se constată în acest tabel că numărul de răspunsuri real pozitive (prin

definiţie, proporţional cu prevalenţa reală) se micşorează în paralel cu
prevalenţa, în timp ce numărul de răspunsuri fals pozitive rămâne
aproximativ acelaşi (90 din 100). Când prevalenţa este ridicată (10% sau mai
mult), proporţia de răspunsuri fals pozitive este neglijabilă în cadrul
rezultatelor pozitive, dat fiind numărul mare de real pozitivi. Dar când
prevalenţa scade, în paralel cu micşorarea numărului total de răspunsuri
pozitive, răspunsurile fals pozitive devin treptat preponderente şi sfârşesc
prin a corespunde cu numărul total de răspunsuri pozitive (în zonă indemnă).
Deci, cu ocazia profilaxiei colective a unei boli, de-a lungul timpului,
numărul total de animale cu răspuns pozitiv scade, însă numărul de
răspunsuri fals pozitive nu se micşorează. VPP trece, deci, de la valori
ridicate (exemplu: 99%) la valori din ce în ce mai mici (exemplu: 1%).
Pe scurt, VPP a unui test de depistare poate varia de la 0 la 1, în funcţie
de trei factori (sensibilitate, specificitate şi prevalenţă). Când se utilizează un
test de depistare într-o zonă puţin infectată, ponderea respectivă a specificităţii
în raport cu sensibilitatea este mai mare, deoarece ea se aplică unor efective
mai mari (număr mare de animale indemne într-o zonă puţin infectată). Într-o
zonă slab infectată, VPP este slabă. Avem, deci, tot interesul să utilizăm teste
foarte specifice sau cel puţin să controlăm cu un test foarte specific toate
rezultatele pozitive obţinute.
Deoarece VPP nu depinde doar de proprietăţile testului de depistare, ci
fluctuează considerabil în funcţie de frecvenţa bolii, este calificată drept
valoare « extrinsecă ».
În domeniul luptei colective împotriva bolilor infecţioase ale animalelor
şi în general, pentru orice test de depistare, trebuie reţinut că încrederea
(VPP) ce i se poate acorda unui rezultat pozitiv în mediu foarte infectat
este ridicată şi că, dimpotrivă, această încredere este foarte limitată într-un
mediu slab infectat.
92
FIGURA 2.15. Evoluţia valorii predictive a unui rezultat pozitiv (VPP) în

funcţie de prevalenţa unei boli pentru trei teste cu specificitate diferită:
60%, 90% şi 99%
(sensibilitatea a fost considerată ca fiind egală cu 100%)
Sp = 99 % Sp = 90 % Sp = 60 %
VPP 1
0.9
0.8
0.7
0.6
0.5
0.4
0.3
0.2
0.1
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1
Prevalenţă
2.5.3.5. Răspunsurile negative: valoarea predictivă a unui rezultat

negativ
Ca şi în cazul răspunsurilor pozitive, printre animalele care au

furnizat un răspuns negativ la un test de depistare, se identifică două
categorii: cele ce sunt efectiv indemne (real negative) şi cele infectate,
neidentificate ca atare (fals negative). În prezenţa unui răspuns negativ, nu se
poate şti, deci, dacă acest răspuns negativ corespunde cu adevărat unui animal
indemn (real negativ) sau unei erori prin deficit a testului (fals negativ).
Ca şi în cazul VPP, putem doar să ne facem o idee despre proporţia de
răspunsuri negative adevărate (RN) în raport cu totalul răspunsurilor negative
(RN + FN) şi, în consecinţă, despre probabilitatea ca răspunsul negativ obţinut
să corespundă, într-adevăr, unui animal indemn. Prin analogie cu VPP, «
încrederea » ce i se poate acorda unui rezultat negativ poartă numele de «
valoare predictivă a unui rezultat negativ » sau VPN.
Valoarea predictivă a unui rezultat negativ este definită ca fiind :
« Proporţia de animale real negative din totalul răspunsurilor negative
furnizate de un test de depistare » sau
93
Gheorghe SAVUȚA
« Probabilitatea ca un răspuns negativ la un test de depistare să

corespundă într-adevăr unui organism indemn ».
În tabelul II.14, studierea răspunsurilor negative se face pe linia

inferioară.
Se constată că :
Real pozitive RN
VPN  
Real negative  fals negative RN  FN
Exemplu :
Dacă reluăm exemplul studierii noului test de depistare a unei boli a
bovinelor, prezentat în tabelul II.13, putem defini VPP şi VPN ale noului
test, pentru populaţia studiată :
Real pozitive 90
VPP    0,75 sau 75%
Suma poz. 120
Real negative 870

VPN    0,99 sau 99%
Suma neg. 880
Trebuie remarcat că valorile predictive pozitivă şi negativă găsite nu se

referă la această populaţie. În altă populaţie, în care prevalenţa bolii ar fi
diferită, valorile ar fi diferite şi ele.
Ca şi VPP, pentru un test de depistare dat, VPN depinde de
sensibilitatea, specificitatea şi frecvenţa unei boli în zona în care este folosit
testul.
Variaţiile VPN în funcţie de frecvenţa bolii depistate sunt invers decât
cele ale VPP: în mediu slab infectat (în care VPP este scăzută), numărul de
răspunsuri fals negative este practic neglijabil în raport cu cele real negative
(chiar dacă sensibilitatea testului nu este foarte bună) şi VPN este foarte
apropiată de 1, valoare maximă atinsă în mediu total indemn (acolo unde VPP
este nulă). În schimb, în mediu puternic infectat, VPP este ridicată şi VPN
scade, căci numărul de răspunsuri fals negative faţă de cele real negative
creşte.
Variaţiile VPP şi VPN în funcţie de prevalenţă pot fi calculate luând un
exemplu :
94
Exemplu :
Se foloseşte un test de depistare cu sensibilitate egală cu 95% şi
specificitate egală cu 90%, în două zone în care prevalenţa este diferită, pe
1 000 de animale din fiecare zonă. Rezulatetele obţinute figurează în
tabelul II.9.
Figura 2.16. Evoluţia valorii predictive a unui rezultat negativ (VPN) în

funcţie de prevalenţa unei boli pentru trei teste cu sensibilitate diferită:
60%, 90% şi 99%
Evoluţia VPN este inversă celei a VPP (figura 2.6)
Se = 99 % Se = 90 % Se = 60 %
VPN 1
0.9
0.8
0.7
0.6
0.5
0.4
0.3
0.2
0.1
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1
Prevalenţă
În zona A, boala este frecventă (rata prevalenţei reale a bolii : 200/1

000, adică 20%), în timp ce în zona B este mai rară (rata prevalenţei reale :
20/1 000, adică 2%).
Pentru zona A, VPP este de : 190/270, adică : 70%.
Pentru zona B, VPP este de : 19/117, adică : 16%.
Fiabilitatea răspunsurilor pozitive în zona B este, deci, cu mult mai
redusă decât în zona A (de 4,3 ori). În zona B, riscul de a trage greşit
concluzia că un animal este infectat, deoarece furnizează un răspuns pozitiv
la testul de depistare, este de 84% (100 – 16 = 84).
95
Gheorghe SAVUȚA
În ceea ce priveşte VPN :

Pentru zona A, VPN este de : 720/730, adică : 98,6%
Pentru zona B, VPN este de : 882/883, adică, : 99,8%
VPN a testului de depistare în zona B este, deci, mai ridicată, dar
ameliorarea este redusă.
Tabelul II.16. Calcularea VPP şi a VPN în două zone A şi B, în care 1 000
animale sunt supuse aceluiaşi test de depistare, cu sensibilitate egală cu 95%
şi specificitate egală cu 90%
(rata de infectare a animalelor: zona A : 20% ; zona B : 2%)
Zona A Situaţia reală

Totaluri
Prevalenţă 20%
Infectate Indemne
Răspunsul  190 80 270

testului
de depistare – 10 720 730
Totaluri 200 800 1 000
Situaţia reală
Zona B Totaluri
Prevalenţă 2%
Infectate Indemne
Răspunsul  19 98 117
testului
de depistare – 1 882 883
Totaluri 20 980 1 000
Pe scurt :
VPP poate varia de la 0 la 1 (sau de la 0 la 100%). Ea depinde mai
ales de specificitatea testului şi îndeosebi de prevalenţa bolii.
Cu cât boala este mai rară, cu atât VPP este mai mică.
VPN poate varia de la 0 la 1 (sau de la 0 la 100%). Ea depinde mai
ales de sensibilitatea testului şi îndeosebi de prevalenţa bolii.
Cu cât boala este mai rară, cu atât VPN este mai ridicată.
Aceste noţiuni au o importanţă capitală pentru interpretarea rezultatelor
în depistarea unei boli.
96
Sensibilitatea, specificitatea, VPP şi VPN au fost definite şi prezentate

raportat la indivizi, în cazul animalelor. Dar aceste noţiuni se pot aplica şi
grupurilor de animale, cum sunt turmele, unităţi epidemiologice esenţiale în
lupta împotriva bolilor animalelor.
Este necesar să atragem atenţia asupra necesităţii de a nu se confunda :
 prevalenţa reală cu prevalenţa aparentă,
 sensibilitatea cu detectabilitatea,
 repetabilitatea cu reproductibilitatea.
2.5.3.6. Prevalenţa reală - prevalenţa aparentă
În caseta inferioară din coloana din dreapta a tabelului II.17, se găseşte

numărul total de animale infectate (RP + FN) din populaţia N.
Acest număr total de animale infectate corespunde prevalenţei adevărate
sau reale (Pr) a infecţiei în populaţia N.
Prevalenţa reală : RP + FN
RP  FN
Procentul de prevalenţă reală : x 100
N
De obicei, nu se cunoaşte această prevalenţă reală. În schimb, este

cunoscută cea care decurge din aplicarea testului de depistare şi care
corespunde sumei rezultatelor pozitive (RP + FP), aflată în ultima casetă din
linia superioară a tabelului II.10 : este vorba de prevalenţa aparentă (Pa).
Prevalenţa aparentă : RP + FP
RP  FP
Procentul de prevalenţă aparentă : x 100
N
Folosirea unui test de depistare a unei boli permite cunoaşterea
prevalenţei aparente şi procentajul de prevalenţă aparentă. Totuşi, ceea ce îi
interesează pe actorii luptei colective împotriva bolilor infecţioase ale
animalelor este prevalenţa reală, care poate fi destul de diferită de prevalenţa
aparentă.
Prevalenţa reală (RP + FN) şi prevalenţa aparentă (RP + FP) au în
comun răspunsurile real pozitive (RP). Ele diferă prin erori : FN şi FP. Dacă
sensibilitatea şi specificitatea sunt apropiate, iar rata prevalenţei reale este de
ordinul a 50%, numărul de erori prin deficit şi prin exces sunt apropiate şi
deci, prevalenţa reală este foarte apropiată de prevalenţa aparentă.
În schimb, într-o zonă slab infectată, numărul de erori prin exces este
mult mai ridicat decât cel al erorilor prin deficit şi prevalenţa aparentă poate
supraestima cu mult realitatea.
97
Gheorghe SAVUȚA
Poate fi interesant, deci, de calculat mărimea prevalenţei reale, plecând

de la prevalenţa aparentă, când se cunosc sensibilitatea şi specificitatea
testului folosit (formula 3, din anexa III). Rata prevalenţei reale este dată de
următoarea formulă :
T x Pa  (Sp  1)
T Pr 
x
Se  Sp  1
cu
TxPr : rata prevalenţei reale Se : sensibilitate
TxPa : rata prevalenţei aparente Sp : specificitate
Exemplu :
În orice tabel construit ca tabelul II.17, apar prevalenţa reală (caseta
inferioară din coloana din stânga) şi prevalenţa aparentă (caseta din dreapta
din linia superioară). Dacă se reia exemplul noului test de depistare a unei
boli a bovinelor, prezentat în tabelul II.13, se poate arăta că prevalenţa reală
a bolii în populaţia studiată este de 100 (iar rata prevalenţei reale, de 100/1
000, adică 10%), în timp ce prevalenţa aparentă arătată de noul test de
depistare este de 120 (iar rata prevalenţei aparente, de 120/1000, adică 12%).
Aplicarea formulei date:
0,12  (0,97  1) 0,12  0,03 0,09
T x Pr     0,10 sau 10%
0,9  0,97  1 1,87  1 0,87
În unele cazuri, diferenţa dintre prevalenţa reală şi prevalenţa aparentă
poate fi mult mai importantă.
Dacă se reia exemplul zonelor A şi B, în care a fost aplicat un test de
depistare (tabelul II.16), se constată că în zona A, rata prevalenţei reale este
de 20%, în timp ce rata prevalenţei aparente este de 27% şi că în zona B, rata
prevalenţei reale este de 2%, în timp ce testul relevă o rată de prevalenţă
apartentă de 11,7, adică aproape de 6 ori mai mult decât în realitate.
Când prevalenţa reală este nulă, valoarea prevalenţei aparente
corespunde răspunsurilor fals pozitive (adică complementului specificităţii: 1
– Sp, punctul a din figură, adică 0,05 pentru o specificitate de 0,95).
Când procentajul prevalenţei reale este de 100, valoarea prevalenţei
aparente este determinată de sensibilitatea testului (punctul b din figură, adică
0,9 pentru o sensibilitate de 0,9).
Tabelul II.17 permite vizualizarea tuturor noţiunilor: răspunsuri real
pozitive, real negative, fals pozitive, fals negative, sensibilitate, specificitate,
valoare predictivă pozitivă, valoare predictivă negativă, prevalenţă reală,
prevalenţă aparentă.
98
Tabelul II.17. Tabel recapitulativ de prezentare a noţiunilor de

sensibilitate (Se), specificitate (Sp), valoare predictivă pozitivă (VPP), valoare
predictivă negativă (VPN), prevalenţă reală (Pr) şi prevalenţă aparentă (Pa)
Situaţia reală
Infectaţi Indemni Totaluri
RP RP + FP VPP 
RP/RP+FP

FP Pa
Răspunsul
testului
de depistare FN + RN VPN 
RN RN/FN+RN
 FN
RP + FN RN + FP N
Totaluri Pr
RP RN
Se = VP + FN Sp = RN + FP
2.5.3.7. Sensibilitatea şi detectabilitatea
Detectabilitate unui test de depistare este « capacitatea sa de a

evidenţia cantităţi mici din substanţa cercetată » (anticorpi, agent
patogen…). Ea se exprimă printr-un prag de detecţie, care este « concentraţia
cea mai scăzută ce poate fi detectată cu ajutorul testului ». Un test cu o
detectabilitate bună are, în general, o sensibilitate bună, dar aceste două
calităţi se definesc prin concepte diferite (probabilitatea de detectare a
animalelor infectate, pentru sensibilitate, concentraţia substanţei ce trebuie
dozată, pentru detectabilitate).
Detectabilitatea unui test de depistare, definită prin pragul de detecţie,
depinde numai de concentraţia substanţei cercetate; în timp ce sensibilitatea
testului depinde, pe de o parte, de abaterea detectabilităţii faţă de cea a testului
de referinţă, iar pe de altă parte, de structura populaţiei infectate în indivizi cu
concentraţie slabă de substanţă cercetată.
99
Gheorghe SAVUȚA
Pentru o reacţie serologică, valoarea cea mai simplu de determinat, care

se pretează perfect la comparaţii precise între ţări, între laboratoare şi pentru
diferite tehnici de cercetare a anticorpilor aceleiaşi boli, este detectabilitatea.
Un singur ser este suficient pentru a fi utilizat în laboratoare diferite. El
permite fiecărui laborator, ca pentru tehnica folosită, să determine pragul de
detecţie ce corespunde unei anumite diluţii a acestui ser. Serul ce urmează a fi
folosit în comun este un ser de referinţă, ce permite, de asemenea, definirea
pragului de pozitivitate (uneori, sub formă de unităţi internaţionale)
recunoscut pe plan naţional sau internaţional (exemplu: 20 Unităţi C.E.E. de
fixare a complementului pentru bruceloza bovină) sau nivelul de anticorpi ce
trebuie să fie detectat de orice laborator sau orice tehnică de depistare a unei
boli date (exemplu: pentru boala lui Aujeszky, diluţia pe jumătate a serului
etalon internaţional).
Astfel, detectabilitatea oricărui test serologic de depistare poate fi
apreciată cu uşurinţă, oriunde în lume, cu ajutorul unui ser de referinţă
internaţional. Acest lucru permite obţinerea unei idei comparative a nivelului
de sensibilitate a diferite teste de depistare a anticorpilor unei boli. Astfel, o
trusă ELISA de depistare a bolii lui Aujeszky al cărei prag de detectare
corespunde serului etalon internaţional diluat la 1/16 are o sensibilitate mai
bună (chiar dacă nu poate fi calculată cu precizie numai cu această analiză),
decât o altă trusă al cărei prag de detectare ar fi serul etalon internaţional
diluat la 1/4. Această facilitate de evaluare a detectabilităţii unui test serologic
de depistare permite să fie aplicat la fiecare lot de producţie a testului şi să se
aibă, astfel, lot după lot, o idee despre nivelul de sensibilitate a testului.
Nu trebuie uitat nici că pot apărea diferenţe de sensibilitate şi de
specificitate în funcţie de loturile de producţie ale aceluiaşi test de depistare.
Este un motiv în plus pentru a nu considera într-o manieră prea matematică şi
rigidă cifrele disponibile referitor la sensibilitate şi specificitate.
În sfârşit, mai intervine şi variabilitatea răspunsurilor legate de
persoanele şi laboratoarele care utilizează testele de depistare.
2.5.3.8. Repetabilitatea şi reproductibilitatea

Variabilitatea răspunsurilor obţinute poate fi exprimată chiar în
condiţiile cele mai asemănătoare posibil. Astfel, acelaşi ser, tratat în aceeaşi
zi, de aceeaşi persoană, printr-o tehnică ELISA, în mai multe godeuri ale
aceleiaşi microplăci, în exact aceleaşi condiţii, poate furniza cifre de densitate
optică diferite, în funcţie de godeuri.
Această variabilitate creşte, în general, pe măsură ce numărul factorilor
de diferenţă creşte. Astfel, în exemplul dat poate fi vorba despre:
 două microplăci tratate în aceeaşi zi,
100
 două microplăci tratate în două zile diferite,

 două microplăci tratate în două zile diferite de două persoane
diferite,
 două microplăci tratate în două zile diferite, de două persoane
diferite, în două laboratoare diferite …
Variabilitatea rezultatelor obţinute conduce la noţiunile de repetabilitate
şi de reproductibilitate.
 Repetabilitatea corespunde « fidelităţii rezultatelor succesive
obţinute de acelaşi operator, care lucrează într-un mediu dat, cu acelaşi
aparat, aceeaşi metodă, pe un produs identic ».
 Reproductibilitatea corespunde « fidelităţii rezultatelor obţinute de
operatori diferiţi, ce lucrează în medii diferite sau în acelaşi mediu, dar în
perioade diferite, cu aceeaşi metodă, pe un produs identic ».
Rezultatele obţinute cu ajutorul aceluiaşi test de depistare sunt supuse,
în acelaşi timp, variabilităţii intra-observator (repetabilitate) şi variabilităţii
inter-observatori (reproductibilitate). Nu se poate considera, deci, că nivelurile
de sensibilitate şi de specificitate ale unui test de depistare sunt strict identice,
indiferent de persoanele care folosesc testul (exemplu: tuberculinarea) sau
laboratoarele ce efectuează analiza (serologia…).
Pentru a limita această variabilitate a rezultatelor (şi prin urmare, a
performanţelor de sensibilitate şi specificitate), este necesar :
- ca diferitele persoane (sau laboratoare) să folosească o tehnică
standardizată de realizare şi de citire a testului de depistare,
- ca testările să fie organizate periodic, constând în a propune
persoanelor (sau laboratoarelor) care efectuează testul, acelaşi grup de
produse, pentru a fi supuse testului : pentru laboratoare, acest lucru
corespunde testelor interlaboratoare de capacitate, care permit detectarea
eventualelor diferenţe faţă de rezultatele ce trebuiau obţinute.
2.5.3.9. Valoarea testelor la nivel de turmă
În patologia animală, unitatea epidemiologică şi de prevenire este,

adesea, reprezentată de către turmă. În general, testele de depistare nu se
aplică animalelor izolate, ci grupurilor de animale, care formează turme.
Rezultatele unui test de depistare trebuie să fie considerate, deci, nu numai
individual, ci şi la nivel de turmă.
101
Gheorghe SAVUȚA
Desigur, sensibilitatea şi specificitatea unui test de depistare nu au

aceleaşi valori, după cum rezultatele sunt considerate izolat, pe un animal sau
grupat, pentru toate animalele dintr-o turmă.
La nivelul unei turme, depistarea se poate face în două moduri :
 testul poate fi aplicat pe un amestec de probe,
 sau poate fi vorba de suma testelor individuale.
Atunci când testul este aplicat pe un amestec de probe (exemplu: lapte
de amestec pentru bruceloză, leucoză enzootică bovină …), puterea sa de
detectare a anticorpilor în raport cu o probă individuală va depinde de
numărul de eşantioane individuale ce constituie amestecul. Acesta este
motivul pentru care se poate ajunge la definirea numărul maxim de prelevări
individuale ce vor fi folosite pentru amestec (exemplu: numărul maxim de 50
vaci în lactaţie pentru depistarea leucozei enzootice bovine pe lapte de
amestec, în Europa).
Ceea ce urmează mai jos se aplică valorilor unui test (sensibilitate,
specificitate, valori predictive) la nivelul unei turme, cu ocazia utilizării
individuale a acestui test.
1. SENSIBILITATEA
Folosind unitatea « turmă », se consideră că o turmă este infectată dacă

cel puţin un animal din turmă este infectat.
În acest caz, sensibilitatea unui test de depistare a unei infecţii într-o
turmă este probabilitatea de a obţine cel puţin un rezultat pozitiv într-un
efectiv infectat.
În mod logic, se înţelege că această sensibilitate la nivel de turmă va
depinde de mai mulţi factori.
Dacă turma nu conţine decât un singur animal infectat şi dacă toate
animalele turmei sunt supuse testului de depistare, probabilitatea de a găsi
turma infectată (« sensibilitate turmă ») este aceeaşi cu cea de a obţine un
rezultat pozitiv la un animal infectat (« sensibilitate individ »). Prin urmare, «
sensibilitatea turmă » este identică cu sensibilitatea individuală atunci când
un singur animal din turmă este infectat şi când toate animalele sunt supuse
unui test individual.
În schimb, dacă turma conţine două sau mai multe animale infectate,
probabilitatea de a găsi cel puţin un animal infectat cu răspuns pozitiv creşte
şi în consecinţă, « sensibilitatea turmă » devine mai mare decât sensibilitatea
individuală (bineînţeles, cu condiţia ca toate animalele turmei să fie supuse
testului).
În cazul aplicării testului de depistare la toate animalele din turmă, se
constată că chiar cu un test cu sensibilitate individuală relativ scăzută (de
102
exemplu, 90%), probabilitatea de detectare a infectării turmei devine foarte

mare atunci când două animale din turmă sunt infectate (probabilitatea de
detectare a infectării turmei sau « sensibilitatea turmă »: 99%) şi continuă să
crească în funcţie de numărul de animale infectate, pentru a atinge 100%
(99,9%, dacă sunt trei animale infectate).
Astfel, detectarea infectării unei turme se poate dovedi excelentă, chiar
şi cu o sensibilitate individuală moderată, atunci când testul este aplicat
tuturor animalelor din turmă. În materie de sensibilitate, trecerea de la scară
individuală la nivel de turmă este benefică, deoarece probabilitatea de
detectare a infectării unui şeptel creşte considerabil (în raport cu sensibilitatea
individuală), cu condiţia să nu fie decât un singur animal infectat în turmă.
Cu un test puţin sensibil (90%) şi testând numai 50% dintre animale, se
poate ajunge la o probabilitate ridicată de detectare a infecţiei în turmă atunci
când aceasta conţine mai multe animale infectate. Evident, cu cât numărul de
animale infectate din turmă este mai ridicat, cu atât probabilitatea de detectare
a infecţiei va fi mai ridicată şi cu atât numărul de animale necesare pentru a fi
supuse testului de depistare va putea fi mai redus.
În general, probabilitatea de detectare a infecţiei într-o turmă cu

ajutorul unui test de depistare (sensibilitate turmă) este mai mare decât
sensibilitatea individuală a testului.
2. SPECIFICITATEA
O turmă indemnă este, prin definiţie, compusă numai din animale

indemne.
Specificitatea la nivel de turmă este probabilitatea de a nu se obţine
decât rezultate negative la un test de depistare aplicat tuturor animalelor
dintr-o turmă indemnă.
Această « specificitate turmă » depinde, pe de o parte, de specificitatea
individuală a testului, iar pe de altă parte, de numărul de animale existente în
turmă.
Spre deosebire de ceea ce am întâlnit în cazul « sensibilităţii turmă »
(care era îmbunătăţită în raport cu sensibilitatea individuală), se înţelege că
riscul de eroare prin exces (răspunsurile fals pozitive) creşte atunci când testul
de depistare se aplică nu numai unui singur animal, ci mai multora. Cu cât
numărul de animale cărora li se aplică testul este mai mare (adică, cu cât
mărimea turmei este mai importantă), cu atât probabilitatea de a obţine un
răspuns fals pozitiv (sau chiar mai multe) la un animal din turmă, creşte .
103
Gheorghe SAVUȚA
Exemplu:
Fie un test cu specificitate individuală Sp = 0,9 aplicat unor turme
de talii diferite:
1 animal: Sp = 0,9
2 animale: Sp = 0,9 x 0,9 = 0,81
3 animale: Sp = 0,9 x 0,9 x 0,9 = 0,73
10 animale: Sp = 0,910 = 0,35
« Specificitatea turmă » este, deci, mai mică decât specificitatea
individuală şi cu atât mai scăzută cu cât talia turmei este mai mare.
Dacă se ia exemplul unui test de depistare cu specificitate individuală de
90% (specificitate mediocră), aplicat unor turme de mărimi diferite, se
constată scăderea bruscă a specificităţii la nivel de turmă: într-adevăr,
probabilitatea de a nu se obţine decât răspunsuri negative într-un şeptel
indemn ar fi:
39,7% pentru o turmă de 10 animale
12,2% « « 20 «
4,2% « « 30 «
1,5% « « 40 «
0,5% « « 50 «
Cu o asemenea specificitate individuală, riscul de a clasifica în mod
greşit o turmă indemnă devine foarte repede inacceptabil: două treimi dintre
turmele indemne de 10 animale şi aproape 100% dintre turmele indemne de
50 animale ar fi considerate ca fiind infectate!
Acest lucru atrage atenţia asupra importanţei nivelului de specificitate
individuală pentru ca un test să poată fi folosit la nivel de turmă: chiar cu
specificităţi individuale ridicate, de exemplu 99,80%, riscul de a considera ca
fiind infectate turme indemne de talie medie (şi a fortiori, de talie mare) este
ridicat: acest risc de erori pozitive (cf. tabelului II.12) este de:
 5,8% (diferenţa de la 94,2% la100%) pentru turme de 30
animale,
 9,5% (diferenţa de la 90,5% la 100%) pentru turme de 50
animale.
Un test cu o specificitate individuală foarte bună (99,90%) aplicat într-o
zonă care conţine 1 000 turme indemne cu 50 animale supuse, fiecare,
depistării, ar furniza un răspuns pozitiv la câte un animal în 48 turme (care ar
fi, deci, suspecte sau considerate ca infectate), iar un test cu specificitate
individuală excelentă (99,99%) ar furniza în aceeaşi zonă câte un rezultat
pozitiv în 5 turme.
104
Acest lucru trebuie să conducă, în plan practic, la o atitudine de

prudenţă:
Pe de o parte, cu ocazia folosirii unor teste de depistare cu specificitate
limitată (de exemplu, reacţia de fixare a complementului, pentru detectarea
paratuberculozei), în ce priveşte ratele de şepteluri infectate anunţate. Formula
folosită pentru calcularea prevalenţei reale pornind de la prevalenţa aparentă,
ar trebui să ţină cont de « sensibilitatea şi specificitatea turmă » pentru
estimarea ratei de şepteluri infectate; îmbunătăţirea sensibilităţii (la nivel de
turmă) fiind mult mai limitată decât riscul de deteriorare a specificităţii (la
nivel de turmă), la turmele de talie medie sau mare.
Specificitatea unui test de depistare la nivel de turmă este întotdeauna

mai mică decât specificitatea individuală a testului şi trebuie să conducă la
o atitudine de prudenţă în utilizarea sau interpretarea rezultatelor pozitive
cu ocazia folosirii unui test cu specificitate medie sau cu răspuns pozitiv
izolat în cadrul turmei.
3. VALORILE PREDICTIVE
Valorile predictive ale rezultatelor obţinute la nivel de turmă se

utilizează exact ca în cazul rezultatelor obţinute la nivel individual şi au
aceeaşi semnificaţie. Ele se calculează folosind « sensibilitatea turmă » şi «
specificitatea turmă » în locul sensibilităţii şi specificităţii individuale.
VPP a unui rezultat obţinut la o turmă este cu atât mai ridicată cu cât
prevalenţa turmelor infectate din acea zonă este mai ridicată.
2.6. Supravegherea epidemiologică
2.6.1. Definiţie
Lupta împotriva oricărei boli, indiferent în ce populaţie evoluează

(umană, animală sau vegetală), necesită, pentru a fi eficientă, o bună
cunoaştere a frecvenţei şi distribuţiei sale geografice.
Nu este necesar să insistăm prea mult pe acest adevăr banal, deoarece
oricine înţelege imediat că a lupta împotriva unei boli căreia nu i se cunoaşte
nici frecvenţa, nici distribuţia geografică, ar înseamna să se tragă la ţintă cu
ochii legaţi.
Orice decizie în domeniul sănătăţii unei populaţii implică deţinerea unor
informaţii de epidemiologie descriptivă.
105
Gheorghe SAVUȚA
Se poate scurge un timp mai lung sau mai scurt între momentul în care
apare o situaţie epidemiologică dată şi momentul în care se ia cunoştinţă de
aceasta. Nevoia de rapiditate în cunoaşterea acestei situaţii este direct legată
de riscul de răspândire a bolii.
Pentru o boală cu difuzare foarte rapidă (febra aftoasă la animale,
gripa la om…), se înţelege că este esenţial să se dispună, cât mai repede
posibil, de informaţia privind apariţia unui prim caz sau a unui prim focar.
Succesul măsurilor întreprinse (abatorizare în focarele de febră
aftoasă, campanii de vaccinare cu un vaccin adaptat la suşa de virus gripal),
depinde de concurenţa dintre agentul patogen şi măsurile de profilaxie.
Reuşita depinde, în mod direct, de handicapul cauzat de cunoaşterea cu
întârziere a situaţiei şi a evoluţiei sale ulterioare în permanenţă.
Pentru o boală cu difuzare mai lentă (tuberculoza, leucoza enzootică
bovină…), necesitatea de a acţiona rapid este mai mică. Nu este nevoie să se
cunoască situaţia zilnică a tuberculozei bovine într-o ţară, însă, în cazul unei
epizootii de febră aftoasă, este indispensabil să se cunoască în fiecare zi noile
focare.
Pentru boli cu grad moderat de contagiozitate sau de transmisibilitate,
este suficient să se cunoască situaţia făcând bilanţul în anumite momente
(bilanţuri lunare, semestriale, anuale).
Totuşi, chiar pentru boli de acest tip, dar care au un grad ridicat de
letalitate în medicina umană (listerioza, de exemplu), este important să se
detecteze imediat orice creştere a incidenţei, pentru a se acţiona repede şi a se
evita decesele. Aşa s-a întâmplat în anul 1993, în Franţa, când o anchetă
analitică a permis detectarea rapidă a originii precise a alimentelor
contaminate cu Listeria, datorită declanşării foarte rapide a alertei, în urma
constatării unei creşteri anormale a incidenţei listeriozei umane supusă unei
supravegheri permanente.
Deci, pentru o boală cu grad mare de transmisibilitate, se înţelege cu
uşurinţă necesitatea ca sistemul de supraveghere să fie permanent, trebuind
să poată depista, în orice moment, un prim focar şi apoi să cunoască situaţia
zilnică. Pentru bolile cu transmisibilitate mai redusă, dar letale, de asemenea.
Pentru bolile cu transmisibilitate slabă şi cu grad mic de letalitate, exigenţa
scade.
Informaţiile necesare cunoaşterii situaţiei epidemiologice a unei boli pot
fi furnizate de anchetele descriptive.
Totuşi, o anchetă transversală nu oferă decât o idee despre situaţia de la
un moment dat, fără informaţii despre evoluţia sa şi se dovedeşte a nu fi
adaptată la nevoia de informare permanentă sau rapidă.
O anchetă longitudinală răspunde mai bine acestei nevoi de cunoaştere
a situaţiei. Totuşi, cel mai adesea, o anchetă longitudinală nu se aplică decât
106
pe o perioadă limitată, de câteva luni sau chiar un an sau doi, dar ea nu este
permanentă.
Supravegherea epidemiologică este metoda care răspunde cel mai bine
acestei nevoi de a cunoaşte cu regularitate sau uneori rapid, situaţia
epidemiologică a bolilor şi de a prevedea evoluţia lor.
Este vorba de o «metodă întemeiată pe înregistrări continui, ce permite
urmărirea stării de sănătate sau a factorilor de risc dintr-o populaţie definită,
în special decelarea apariţiei unor procese patologice şi studierea dezvoltării
lor în timp şi spaţiu, în vederea adoptării unor măsuri de combatere
adecvate» .
Supravegherea epidemiologică face parte din epidemiologia descriptivă,
deoarece obiectivul său este reflectarea fidelă a situaţiei referitoare la una sau
mai multe boli.
Ea trebuie să fie un sistem peren, funcţionând continuu, în timp ce
anchetele descriptive sunt punctuale sau limitate în timp.
Prin definiţie, orice acţiune de supraveghere epidemiologică, indiferent
de boală sau de factorul de risc studiat, presupune următoarele etape:
 recoltarea de date despre boală sau factorul de risc;
 transmiterea datelor la centrul de prelucrare;
 prelucrarea datelor;
 difuzarea rezultatelor.
Modalităţile practice ale fiecărei etape pot fi foarte diferite, în funcţie de
boli şi de la o ţară la alta.
2.6.2. Profilaxie şi supraveghere epidemiologică
Se face adesea confuzie între domeniile acoperite de profilaxie şi cele ce

corespund supravegherii epidemiologice. Este bine să se analizeze motivele
acestei confuzii şi să se precizeze diferenţele dintre aceste două concepte.
Profilaxia corespunde ansamblului de măsuri medicale şi igienice care
vizează prevenirea apariţiei unei boli, limitarea dezvoltării ei şi asigurarea
dispariţiei acesteia.
Scopul şi metodele profilaxiei sunt diferite de cele ale supravegherii
epidemiologice.
Scopul profilaxiei este ţinerea sub control sau chiar dispariţia unei boli.
Cel al supravegherii epidemiologice este furnizarea de informaţii
sanitare spre a fi utilizate de către factorii de decizie.
Metodele de profilaxie sunt medicale (vaccinare etc.) sau sanitare
(depistare, carantină, abatorizare, dezinfecţie, controlul mişcărilor de
animale etc.).
Cele ale supravegherii epidemiologice corespund recoltării datelor,
prelucrării şi analizării lor.
107
Gheorghe SAVUȚA
Profilaxia şi supravegherea epidemiologică pot fi perfect delimitate. Şi

totuşi, ele sunt deseori confundate, cel puţin parţial. Aceasta pentru că sunt
frecvent asociate sau chiar dependente.
2.6.3. Epidemiovigilenţa
Termenul de epidemiovigilenţă este folosit uneori pentru a desemna, în

cadrul supravegherii epidemiologice, acţiunile de supraveghere destinate
semnalării apariţiei unei boli, fie că este o boală «exotică», introdusă dintr-o
altă ţară, fie că este o boală într-adevăr nouă, cum au fost encefalopatia
spongiformă bovină, boala veziculoasă a Suideelor, parvoviroza canină,
sindromul disgenezic şi respirator al porcului etc.
Acţiunile ce trebuie întreprinse pentru a depista cât mai curând posibil
apariţia unei boli exotice (vigilenţa) diferă de cele care vizează estimarea cu
regularitate, cu exactitate şi precizie, a incidenţei unei boli ce evoluează într-o
ţară: astfel, pentru vigilenţă, orice caz, dar mai ales primul, trebuie să fie
detectat şi să se declanşeze alerta; în schimb, pentru supravegherea
epidemiologică a unei boli prezente, ce nu trebuie declarată obligatoriu,
reprezentativitatea eşantionului, ca şi în cazul anchetei descriptive, este
deosebit de importantă.
2.6.4. Reţeaua de supraveghere epidemiologică
Supravegherea epidemiologică necesită, pentru elaborarea informaţiei,

colaborarea unui ansamblu de persoane şi structuri, numit reţea de
supraveghere epidemiologică.
O reţea de supraveghere epidemiologică este un ansamblu de persoane
şi organisme, constituit pentru a asigura supravegherea, pe un teritoriu dat, a
uneia sau mai multor boli.
O reţea constituie pentru supravegherea epidemiologică ceea ce o
anchetă constituie pentru un studiu de epidemiologie descriptivă: este vorba
de un instrument care permite obţinerea datelor. Verigile unei reţele de
supraveghere epidemiologică, persoanele implicate, modalităţile de
funcţionare a reţelei pot fi foarte variate. Totuşi, toate reţelele de supraveghere
epidemiologică au în comun o gestiune centralizată.
2.6.5. Obiectivele generale ale supravegherii epidemiologice şi

clasificarea reţelelor
Supravegherea epidemiologică este un instrument ajutător în

procesul de luare a deciziilor. Într-adevăr, datorită cunoaşterii situaţiilor
108
epidemiologice şi a evoluţiei lor în timp şi spaţiu, se pot lua cele mai bune
decizii cu caracter sanitar.
Rezultatele supravegherii epidemiologice sunt de interes colectiv şi nu
individual. Rolul lor este de a furniza informaţii generale, nu personalizate sau
individualizate. Astfel, unele sisteme de evidenţiere a leziunilor constatate în
abator şi de informare individuală a proprietarilor de animale depăşesc cadrul
interesului colectiv al supravegherii epidemiologice şi corespund unei acţiuni
de informare individuală.
Se pot deosebi patru tipuri de obiective ale supravegherii
epidemiologice:
1) depistarea apariţiei unei boli exotice sau noi, într-o regiune dată,
pentru a întreprinde din timp un program de combatere. În Uniunea
Europeană, reţeaua de supraveghere epidemiologică a febrei aftoase răspunde
acestui obiectiv.
2) stabilirea unei ierarhii în funcţie de importanţă (medicală,
economică…) a diferitelor boli semnalate în aceeaşi populaţie, în vederea
definirii priorităţilor de acţiune. În Franţa, pentru îndeplinirea acestui obiectiv
funcţionează reţeaua care se ocupă de bolile albinelor şi reţeaua naţională de
observaţii epidemiologice din avicultură (R.N.O.E.A.).
3) determinarea importanţei reale a unei boli (incidenţă, prevalenţă,
pierderi economice…) şi a evoluţiei situaţiei, pentru a ajuta la luarea unei
decizii, de a modifica sau de a continua lupta într-o manieră adecvată. Acesta
este, de exemplu, obiectivul la care răspunde reţeaua de supraveghere
epidemiologică a turbării.
4) evaluarea rezultatelor unui plan de combatere, urmărind
diminuarea bolii. Acţiunile de supraveghere epidemiologică a tuberculozei
bovine, brucelozei bovine şi leucozei enzootice bovine, ce rezultă din
operaţiunile de profilaxie colectivă pentru aceste trei boli în diferite ţări
europene, corespund unui astfel de obiectiv.
Aceste obiective pot fi atinse cu ajutorul diferitelor tipuri de reţele de
supraveghere epidemiologică.
Reţelele de supraveghere epidemiologică pot fi clasificate în funcţie de:
 situaţia epidemiologică a bolii:
- reţele de supraveghere epidemiologică a bolilor prezente într-o
ţară;
- reţele de supraveghere epidemiologică a bolilor “exotice” sau a
bolilor “noi”.
 aria geografică acoperită:
-reţele locale;
-reţele naţionale;
-reţele internaţionale.
109
Gheorghe SAVUȚA
 eşantionare:
-supravegherea epidemiologică a întregii populaţii;
-supravegherea epidemiologică a unui eşantion.
 dependenţa de alte activităţi:
-reţele autonome;
-reţele integrate.
 modul de obţinere şi centralizare a datelor:
- reţele active;
- reţele pasive.
Supravegherea epidemiologică a bolilor transmisibile ale animalelor
este un mijloc indispensabil pentru organizarea eficientă a programelor de
luptă împotriva acestor boli şi ea trebuie să se bazeze pe obiective şi reguli de
funcţionare foarte bine definite şi aplicate.
2.7. Noţiuni de statistică descriptivă
2.7.1. Definiţii preliminare
Datele epidemiologice primare sau informaţia primară, baza lucrărilor

pentru statistician, sunt extrase de populaţii sau ansambluri care la rândul lor
sunt formate din unităţi sau elemente.
Defalcarea unei populaţii sau a unei subpopulaţii în elemente este
numită efectiv sau frecvenţă absolută. Uneori acest efectiv este infinit şi
atunci se vorbeşte despre univers statistic.
Eşantionul este fracţiunea reprezentativă a unei populaţii, de efectiv în
general limitat, de care se dispune pentru un studiu epidemiologic.
2.7.2. Caracterele statistice
Se numeşte caracter statistic acel aspect al fiecărei unităţi (sau element

statistic) care este luată ca subiect de studiu.
Se numesc modalităţi diferitele aspecte posibile de manifestare ale
unui caracter dat.
Un caracter ce comportă mai mult de o modalitate este denumit în sens
larg variabilă statistică.
Caracterele luate în studiu pot fi :calitative şi cantitative.
 Caracterele calitative – sunt acele caractere ale căror modalităţi se

exprimă prin cuvinte, excluzând orice valoare numerică.
Ex :
 sexul: masculin, feminin;
110
culoarea ochilor: verde, maronie etc.;

profesia: mecanic, inginer, doctor etc.
 Caracterele cantitative – sau variabilele statistice în sens strict, sunt

caracterele măsurabile, ale căror modalităţi se pot exprima prin valori
numerice diferite.
Ex.: greutatea, talia, vârsta, numărul de produşi etc.
 Dacă modalităţile caracterului cantitativ sunt în număr limitat şi se
exprimă prin valori întregi, se vorbeşte despre un caracter cantitativ
discontinuu sau variabilă discontinuă sau discretă.
Ex.: - numărul de produşi ai unei mame;
- numărul de paturi într-un spital;
- numărul de lactaţii ale unei vaci de lapte.
 Dacă modalităţile caracterului cantitativ sunt în număr nelimitat,
adică pot lua toate valorile între două limite date, se vorbeşte despre caracter
cantitativ continuu sau variabilă continuă.
Ex.: greutatea, talia, vârsta.
Caracterele cantitative se pot grupa în mod diferit.
În cazul unui caracter discontinuu, dacă modalităţile sunt puţin
numeroase, gruparea se face după valorile întregi succesive: 0, 1, 2, 3, 4,…
Ex.: nr. de lactaţii: 1, 2, 3,…
Dacă modalităţile sunt numeroase, gruparea se face după criteriile de
la caracterele continui.
În cazul caracterului continuu (variabilă continuă), observaţiile sau
datele, fiind numeroase, se grupează într-un număr de clase succesive,
contigui, ce nu se suprapun, împărţind intervalul de variaţie al variabilei într-o
scară de valori; fiecare clasă este definită prin limite, amplitudine şi o
valoare centrală.
Ex.: talia unui individ, poate avea valori între 155 şi 175 cm şi se
poate împărţi în clase de 5 cm:
155 – 160 cm
160 – 165 cm
165 – 170 cm
170 – 175 cm
Convenţional, se include în clasă limita inferioară şi se exclude cea
superioară, pentru a se elimina suprapunerile:
=> 155 – 159,99 cm 155 – 159 cm
160 – 164,99 cm 160 – 164 cm
165 – 169,99 cm 165 – 169 cm
170 – 174,99 cm 170 – 174 cm
Amplitudinea este diferenţa dintre limita inferioară şi cea superioară a
unei clase.
111
Gheorghe SAVUȚA
În exemplul dat amplitudinea este de 5 cm; în acest caz, clasele au

amplitudini egale dar există şi clase cu amplitudini inegale.
Valoarea centrală este valoarea situată în mijlocul clasei, adică la
distanţă egală între limita inferioară şi cea superioară.
Ex.: 160 – 164,99 : 162,5 cm.
2.7.3. Prezentarea tabelară a informaţiei
Datele statistice primare (informaţii epidemiologice, în cazul nostru)

se înregistrează şi se prezintă sub formă de tabele. Construirea tabelelor este
prima sarcină a unui tratament statistic al informaţiilor şi datelor recoltate.
Tabelele pot fi de mai multe feluri:
1. Tabele de lucru, în care se înregistrează datele primare pentru un
calcul;
2. Tabele de referinţă sau documentare (extinse);
3. Tabele “cu scop precis”, în care se prezintă rezultatele
cercetărilor.
Tabelul are o valoare cu atât mai mare cu cât el grupează simultan mai
multe caractere ale unităţilor statistice şi mai multe modalităţi ale caracterelor
respective.
Un tabel trebuie să cuprindă un titlu, un corp şi indicaţii
complementare:
Tabelul II.18. Distribuţia a 150 de vaci din ferma X ,după numărul de

lactaţii, în luna decembrie 2004
Numărul de Numărul de
lactaţii
vaci
1 20
2 23
3 25
4 31
5 29
6 22
Total 150
Sursa: Anuarul statistic…
112
Tabelul II.19. Distribuţia a 97 de crescătorii din judeţul B după media

numărului de leucocite din laptele de colectură la data de 15 aprilie 2004.
MEDIA
NUMAR DE
LEUCOCITARA
CRESCATORII
(mii de leucocite/ ml de
ni
lapte)
de la 50 la 100 11
de la 100 la 150 14
de la 150 la 200 28
de la 200 la 250 16
de la 250 la 300 13
de la 300 la 350 12
de la 350 la 400 0
de la 400 la 450 3
Total 97
Sursa : Registrul de control…..
 Titlul – defineşte conţinutul tabelului. El este precedat de numărul
tabelului, scris în general sub formă de cifre romane (Tabel III, Tabel IV).
Un titlu trebuie să răspundă la întrebările:
CE ? = obiectul, natura, elementele, caracterele;
UNDE ? = locul de observare;
CÎND ? = data, perioada;
CUM ? = modul de reunire, de clasare a datelor.
Titlul nu trebuie să răspundă la întrebarea DE CE ?
 Corpul tabelului este cadrilat în linii orizontale şi în coloane

verticale.
Prima linie de sus a tabelului este numită cap de coloană, iar prima
coloană din stânga tabelului este numită coloana tip. În acestea se definesc
conţinutul liniilor şi coloanelor, prin rubrici scrise sau printr-un sistem de
reperare sub formă de numere sau litere.
 Indicaţii complementare:
- unităţile de măsură trebuie menţionate în titlu sau în
fiecare cap de coloană sau de linie.
- sursa, originea informaţiilor, trebuie să figureze în general
la baza tabelului sau în note de referinţă (explicative).
Notele explicative pot fi reperate printr-un sistem de semne,
asteriscuri, cifre sau litere între paranteze.
113
Gheorghe SAVUȚA
 Amplasarea (dispunerea) tabelelor, se va face alături sau în afara

textului, pentru a facilita copierea.
 Orientarea se va face în funcţie de formatul hârtiei şi de
dimensiunile tabelului. Există două stiluri uzuale :
- “francez”, cu dispunerea pe înălţime;
- “italian”, cu dispunerea perpendiculară pe text.
2.7.4. Elemente de construcţie grafică
Pe baza datelor din tabele , informaţia statistică primară poate fi

reprezentată sub formă de grafice.
- titlu;
Un grafic cuprinde 3 părţi: - coordonate;
- traseu.
 Titlul este, în principal, acelaşi cu al tabelului din care rezultă. Acest

tabel trebuie să preceadă întotdeauna graficul în text.
Titlul trebuie să cuprindă toate indicaţiile (CE ?, CÂND ?, UNDE ?,
CUM ?) precum şi referinţa tabelului din care rezultă.
 Coordonatele – sunt reprezentate, cel mai frecvent, de două axe
rectangulare: abscisa şi ordonata.
În unele cazuri se folosesc mai mult de două axe, cum ar fi cazul:
 coordonatelor polare
 coordonatelor triunghiulare ……
114
 stereogramelor (în spaţiu)
100
50
 blocurilor de diagrame
90
80
70
60
50
40
30
20
10
0
Frecvent, modalităţile unor caractere se reprezintă grafic sub formă de

diagrame circulare (“felii de tort”).
115
Gheorghe SAVUȚA
Traseul.
Poate fi reprezentat de:
Suprafeţele ocupă un loc principal în statistică pentru a marca

importanţa relativă a faptelor observate. Foarte cunoscute sunt diagramele
circulare, iar cele mai utilizate sunt histogramele de distribuţie a frecvenţelor
observate.
 Scara de reprezentare grafică poate fi aritmetică, cum este cazul

hârtiei milimetrice (cel mai frecvent) sau logaritmică cu baza 10.
Alte posibilităţi de reprezentare grafică:
- cronologică (pe hârtie specială cronologică);
- gaussiană.
Pe scara aritmetică, valoarea “0” se află în punctul de intersectare a
axelor. Dacă valorile nu încep cu 0, acest lucru se reprezintă printr-o “linie de
fractură” (sistem semi-log):
116
2.7.5. Descripţia numerică a unei variabile statistice
Prezentarea rezultatelor investigaţiilor epidemiologice sub formă de

tabele şi grafice (conform celor prezentate anterior) este utilă şi sugestivă în
acelaşi timp, dar rămâne ineficace în plan statistic.
Diagramele furnizează o reprezentare vizuală a variabilelor statistice,
reţinându-se două aspecte:
a) – prin citirea scării de valori de pe abscisă se observă valorile de
tendinţă centrală,
b) – prin citirea deviaţiilor faţă de tendinţa centrală se apreciază
dispersia variabilei studiate (sau fluctuaţiile ei în jurul valorii centrale):
 Caracteristicile tendinţei centrale. Principalele caracteristici

ale tendinţei centrale a unei distribuţii de valori ale unei variabile sunt :
media, modul şi mediana.
 Media poate fi: - aritmetică ( cea mai utilizată);
 quadratică;
 geometrică ;
 armonică.
 Media aritmetică - este parametrul de tendinţă centrală cel mai
utilizat şi se calculează după formula :
117
Gheorghe SAVUȚA
Ex.: greutatea corporală a 5 studenţi :
NUME xi
x1 H. 75
x2 A. 53
x3 Z. 85
x4 D. 50
x5 L. 65
N=5  328 x = 65,5
Media aritmetică se mai poate calcula făcând suma valorilor distincte

observate, fiecare dintre ele fiind afectată în proporţie egală cu frecvenţa :
unde : k = nr. de valori distincte observate (ci)

ni = frecvenţa valorilor lui ci
 Modul corespunde valorii sau clasei ce reprezintă efectivul cel

mai numeros. Determinarea acestuia este facilă atât pe grafice cât şi în
tabele statistice.
Ex.: - nr. de lactaţii a 150 capre: modul = 4 ( tabel II);
- medii leucocitare : modul = 150 – 200 ( tabelII);
 Mediana este acea valoare a variabilei statistice studiate

care împarte indivizii, dispuşi în ordinea crescândă sau descrescândă a
variabilei, în două efective egale.
118
Ex.: 5 6 10 12 15 16 17 (7 observaţii)
¦
mediana
! media = 11,57
Mediana nu este influenţată de valorile extreme care pot fi observate şi
care influenţează media.
Ex.: înlocuirea lui 17 cu 40 => mediana = 12
=> media = 14,57
 Dacă numărul de observaţii este par, mediana se situează între

valorile centrale:
Ex.: 5 6 10 12 15 16
¦
mediana
- în tabelul II (nr . de lactaţii) : mediana = 3 – 4;
- în tabelul III (leucocite) : mediana = 150 – 200.
 Caracteristicile dispersiei. Principalele caracteristici ale

dispersiei sunt următoarele :
 întinderea;
 quartilele;
 diferenţele şi deviaţiile.
 Întinderea - este diferenţa dintre cele două valori extreme

observate, cea mai mare şi cea mai mică.
 Quartilele – sunt trei valori care împart ansamblul observaţiei

în patru subansamble de efective egale. Acestea sunt :
Q1 = quartila inferioară,
Q2 = mediana,
Q3 = quartila superioară.
Ex.: 1 2 3 5 7 13 15 17 21 25 30
Q1 Q2 Q3
 Diferenţe şi deviaţii.
Considerând că “c” este o caracteristică a tendinţei centrale (medie,
mod, mediană) şi xi o valoare observată, atunci:
119
Gheorghe SAVUȚA
xi – c este diferenţa faţă de tendinţa centrală şi deviaţia faţă de tendinţa

centrală ;
/ xi – c / este deviaţia absolută faţă de tendinţa centrală.
Ex.: xi : 3 4 5 6 7
34567
mx 5
5
Diferenţa faţă de medie: xi – m
3–5=-2
4–5=-1
5–5= 0
6–5= 1
7–5= 2
Total = 0
 Suma deviaţiilor (diferenţelor) faţă de medie este nulă, indiferent
care ar fi datele. Este una dintre proprietăţile mediei ; de aceea este necesară
eliminarea semnelor şi aceasta se realizează recurgându-se la suma
deviaţiilor absolute :
 Dar deviaţiile absolute nu se pretează cu uşurinţă la calcule algebrice

şi de aceea se preferă utilizarea sumei pătratelor deviaţiilor:
Pentru simplificarea calculului, folosim formula următoare:
 Dacă se raportează “SPD” la “n” (numărul de observaţii ), se obţine

pătratul deviaţiilor medii sau varianţa :
120
 Rădăcina pătrată a varianţei este numită deviaţia tip sau deviaţia

standard :
 Raportul dintre deviaţia standard ( σ ) şi media aritmetică (x) dă

coeficientul de variaţie :
Analiza statistică descriptivă a unei variabile necesită trei etape

esenţiale:
 aşezarea datelor (rezultatelor) în tabele statistice;
 reprezentarea grafică a rezultatelor;
 calculul caracteristicilor privitoare la distribuţia variabilelor
studiate.
121
Gheorghe SAVUȚA
Capitolul 3
EPIDEMIOLOGIE ANALITICĂ
În afara cunoştinţelor vizând descrierea bolilor, epidemiologia abordează şi

domeniul explicativ : este vorba de epidemiologia “cauzală”, “etiologică” sau
“explicativă”, toţi aceşti termeni având aceeaşi semnificaţie.
3.1. Studiul relaţiei “cauză - efect”
Epidemiologia explicativă mai este denumită şi epidemiologie analitică sau

epidemiologie etiologică. Aceşti trei termeni (etiologică, analitică, explicativă)
caracterizează bine obiectivul acestei părţi a epidemiologiei:
 Etiologică, deoarece, contrar epidemiologiei descriptive, obiectivul ei
este de a descoperi cauza (cauzele) bolii;
 Analitică, pentru că, contrar epidemiologiei descriptive, ea compară,
analizează asocierea statistică între boală şi diferiţii factori presupuşi a interveni;
 Explicativă, pentru că nu mai este vorba de a descrie caracteristicile
bolii, ci de a explica mecanismul cauzal.
Epidemiologia explicativă are deci drept scop descoperirea cauzei bolilor prin
analiza rolului factorilor ce ar putea determina incidenţa lor.
3.1.1. Diversitatea relaţiilor de cauzalitate
În bolile infecţioase majore ale animalelor există obiceiul de a raţiona într-o

manieră relativ simplă referitor la cauzalitate:
“un agent patogen = o boală”
Ex.:
-virusul rabic este cauza turbării,
-virusul aftos este cauza febrei aftoase,etc.
Totuşi, în momentul în care depăşim domeniul bolilor infecţioase majore, într-o

manieră generală, relaţia dintre o cauză şi un efect poate fi mult mai complexă.
Într-adevăr, un fenomen (spre exemplu o boală) poate să se datoreze numai unei
singure cauze (conform celor două exemple de mai sus), dar el poate în egală măsură să
fie rezultatul unui ansamblu de cauze (etiologie polifactorială) asociate în mod diferit
(tabelul V).
Astfel, o cauză poate să fie necesară sau nu, suficientă sau nu .
122
O cauză A este numită necesară dacă efectul corespunzător B nu este constatat

decât ca urmare a acestei cauze. Aceasta nu implică însă ca evenimentul B să fie
determinat numai de acestă singură cauză A.
O cauză A este suficientă dacă ea determină în mod automat efectul B.
Concluzionând, o cauză poate să fie necesară, suficientă, poate să fie şi necesară şi
suficientă, sau nici una nici alta.
Trebuie deci să reţinem că o boală poate să fie legată, într-o manieră mai simplă
sau mai complexă, cu una sau mai multe “cauze”.
Această diversitate în relaţia cauză-efect sugerează existenţa unui gradient de
cauzalitate care merge de la cauză la factorul de risc, trecând prin factorul cauzal .
Tabelul III.1. Diversitatea relaţiilor posibile între o «cauză» A

şi un efect B
A A
Necesar Suficient Concluzie Exemplu
A este necesar şi Virusul rabic (A) şi
  suficient pentru a turbarea (B)
provoca B
AB
A este necesar, dar nu La mulţi porci, bacilul
suficient pentru a rujetului (A) trebuie să
  provoca B fie asociat cu un stres
AXB (X) pentru a provoca
boala (B)
A nu este necesar, dar Febra poate fi
este suficient pentru a provocată de diferite
provoca B cauze, ce nu au legătură
 + A  B dar între ele
XB
YB
A nu este nici necesar Diverse sindroame
nici suficient pentru a polifactoriale ; infarctul
  provoca B de miocard
AXB
CXB
123
Gheorghe SAVUȚA
3.1.2.Terminologia utilizată referitor la cauzalitate
Noţiunea de “factor de risc” este larg utilizată în epidemiologia explicativă.

Riscul în patologie este “probabilitatea ca o boală să apară la un moment dat sau în
timpul unei perioade date”.
 Un factor de risc este “orice factor asociat cu creşterea probabilităţii de apariţie
sau de dezvoltare a unui fenomen patologic”.
Un factor de risc este deci asociat statistic unei boli. Totuşi, există două accepţiuni
ale termenului factor de risc.
 Prima dintre ele califică drept factor de risc orice eveniment asociat simplu, în
plan statistic, fenomenului patologic, fără să existe în mod necesar o cauzalitate
demonstrată sau măcar probabilă .
Astfel, a fost demonstrată o asociere între mortalitatea purceilor şi...termometrarea
scroafelor imediat după fătare. În crescătoriile unde fermierii termometrează cel puţin
odată scroafele după fătare, mortalitatea purceilor este mai mică. În mod evident această
asociere statistică nu are semnificaţie cauzală. Termometrarea este doar “un revelator”
sau “indicator” al nivelului de îngrijire sau de competenţă al fermierului.
Pornind de la asocierea statistică, fără legătură de cauzalitate, între o boală şi un
element, acesta din urmă ar putea fi considerat într-o mai mare măsură ca “indicator de
risc”.
 Cea de a doua accepţiune nu identifică un factor ca fiind factor de risc decât în
măsura în care o relaţie de cauzalitate a putut fi stabilită între fenomenul patologic şi acel
factor (sau cel puţin atunci când această relaţie de cauzalitate este probabilă). În această
accepţiune, factorul îşi merită întrutotul denumirea de factor de risc.
Noţiunea de factor de risc pentru o boală este o noţiune generală. Atunci când într-
o situaţie concretă un factor de risc a fost identificat ca responsabil de apariţia bolii, el
devine factor cauzal.
 Un factor cauzal este un “factor responsabil de apariţia sau dezvoltarea unui
fenomen patologic observat”.
Astfel, în general, introducerea de bovine ,ce provin dintr-un efectiv cu
tuberculoză, este un factor de risc pentru apariţia bolii într-un efectiv indemn. Dacă într-
un caz concret a putut fi demonstrat că o bovină tuberculoasă ce a fost cumpărată dintr-
un efectiv infectat a fost la originea contaminării unui efectiv sănătos, această cumpărare
corespunde factorului cauzal de introducere a bolii în efectivul indemn. Dar cauza bolii
este bacilul tuberculos.
Astfel, chiar în bolile monofactoriale, datorate unei cauze unice, bine cunoscută,
este posibil să se identifice diferiţi factori care modulează riscul de apariţie al bolii într-un
efectiv indemn.
124
3.1.3. Demonstrarea unei relaţii de tip cauză - efect
Pentru demonstrarea unei relaţii cauzale este necesar a se realiza un experiment şi

de a reproduce boala , expunând cu bună ştiinţă subiecţii la factorul studiat. Se înţelege că
această situaţie este imposibilă în medicina umană şi nu este întotdeauna posibilă în
patologia animală. În această situaţie ne găsim într-un studiu prin observare şi nu în
situaţie experimentală.
În patologia animală, se poate trece la o fază experimentală după ce un studiu prin
observare a permis precizarea factorilor de risc. Totuşi, pentru o boală polifactorială este
dificilă realizarea unui plan de experimentare care să permită studierea interacţiunii
diferiţilor factori.
Într-un studiu prin observare, în lipsa demonstraţiei experimentale, se impune
respectarea unui anumit număr de reguli generale pe care le rezumăm în continuare:
 Formularea ipotezei de verificat este punctul de plecare al studiului. Este
indispensabilă pentru elaborarea protocolului.
 Investigaţia trebuie să reprezinte o abordare comparativă: este vorba de a
compara două grupe de caracteristici apropiate pe cât posibil şi care nu se disting decât
prin prezenţa sau nu a bolii sau prin expunerea sau nu a factorului verificat.
Comparabilitatea loturilor este esenţială, adică să realizeze cea mai mare asemănare
posibilă, astfel încât diferenţa să poată fi raportată la factorul studiat.
 Trebuie verificată satisfacerea regulii celor trei“A”:
o Anterioritate,
o Asociere,
o Absenţa altui factor.
 Interpretarea rezultatelor să se facă eliminând artefactele şi căile indirecte,
răspunzând la întrebarea bazată pe ipoteza iniţială.
O altă regulă importantă spune că nu trebuie să se confunde asocierea statistică şi
cauza.
Aceste reguli generale stau la baza anchetelor epidemiologice explicative.
3.1.4. Anchetele explicative
Există mai multe tipuri de anchete epidemiologice explicative, dar ele

au toate acelaşi obiectiv şi acelaşi principiu:
Obiectivul este de a verifica ipoteza unei relaţii cauzale între expunerea
la un factor de risc şi o boală;
Principiul este de a compara grupe de subiecţi (animale, turme....)
având caracteristici diferite în două planuri, boala şi factorul de risc studiat:
 bolnavi şi sănătoşi
 expuşi şi neexpuşi factorului de risc.
125
Gheorghe SAVUȚA
Structura generală a unei anchete explicative conduce la două grupe (şi

la patru categorii) care pot fi văzute în tabelul III.2
Prezenţa a două grupe, bolnavi şi sănătoşi sau expuşi şi neexpuşi (şi
a patru categorii, corespunzând fiecare unui caz din tabel), este
indispensabilă pentru a se putea trage o concluzie explicativă.
Este imposibilă atribuirea unui rol cauzal unui factor luându-se în studiu
numai o populaţie bolnavă, adică lipsind coloana “boală-” (martori) din
tabelul III.2. Într-adevăr, un factor dat poate fi frecvent întâlnit într-o
populaţie bolnavă. Totuşi, dacă nu i se cunoaşte frecvenţa într-o populaţie
sănătoasă, nu se poate trage nici o concluzie de cauzalitate. Acelaşi factor
poate fi la fel de frecvent întâlnit în populaţia sănătoasă şi deci nimic nu poate
fi concluzionat fără această informaţie la subiecţii sănătoşi.
Tabelul III.2. Natura grupurilor supuse comparării în epidemiologia

explicativă
Studiul poate fi structurat astfel încât tabelul să fie citit din stânga sau
de sus. În primul caz, este vorba de un studiu expuşi/neeexpuşi; în al doilea,
de un studiu cazuri/martori.
Boală  Boală 
Expunere 
Expunere 
Exemplu:
1074 de pacienţi afectaţi de boala ghearelor de pisică au fost supuşi
unei investigaţii. 99% din cazuri erau asociate contactului cu un animal şi
73% cu o zgârietură de pisică. Autorii au concluzionat:
“Astfel, rolul controversat al pisicii în transmiterea bolii ghearelor de
pisică este de acum înainte stabilit”.
Pe cât este de tentant să fie trasă această concluzie, în egală măsură
datorită similitudinii între numele bolii şi factorul de risc studiat, ca şi
datorită procentajului crescut care îl înregistrează factorul de risc (73%) ar fi
incorect să fie formulată. Ar fi indispensabil să existe informaţii referitoare la
frecvenţa zgârieturilor de pisică într-o populaţie sănătoasă (neafectată de
boala ghearelor de pisică) având pe de altă parte, aceleaşi caracteristici cu
populaţia bolnavilor (vârstă, sex, categorie socio-profesională).
126
Un studiu explicativ are deci nevoie imperativă de două coloane

(bolnavi şi sănătoşi) din tabelul III.2.
În acelaşi fel, un studiu explicativ are, de asemenea, nevoie imperativă
de două linii în tabelul III.2 (subiecţi expuşi şi neexpuşi). A lucra pe o
populaţie expusă factorului de risc presupus şi a calcula frecvenţa sau
proporţia de cazuri de boală observată în această populaţie nu permite nici o
concluzie cauzală. Acest studiu ar fi numai pur descriptiv.
Pentru a relua exemplul bolilor ghearelor de pisică, a stabili că într-o
populaţie de subiecţi expuşi frecvent la zgârieturi de pisică (veterinari,
îngrijitori de animale.....), proporţia subiecţilor afectaţi de această boală este
de X% şi rezultă din investigaţia descriptivă. Pentru o investigaţie explicativă
ar trebui cunoscut procentajul de frecvenţă Y% al acestei boli într-o populaţie
asemănătoare (vârstă, sex....), dar neexpusă la zgârieturile de pisică. Din
compararea acestor două frecvenţe a acestor două riscuri, decurge noţiunea de
risc relativ, cheia de boltă a epidemiologiei explicative.
Este deci clar că cele patru cazuri din tabelul III.2. sunt indispensabile
pentru realizarea unei anchete explicative.
După cum se constată privind acest tabel, se poate “intra” după una sau
alta din cele două săgeţi (prin stânga sau pe sus). Calea de intrare în acest
tabel defineşte natura grupelor ce trebuie constituite pentru a efectua
comparaţia, ca şi natura indicatorului utilizat pentru comparare.
Abordarea tabelului prin stânga defineşte ca modalitate de constituire
a grupelor de comparat:
 un grup de subiecţi expuşi factorului studiat (linia superioară),
 un grup de subiecţi neexpuşi acestui factor (linia inferioară).
Va fi apoi posibil să se calculeze, în fiecare din cele două grupe, nivelul
incidenţei într-o perioadă dată şi deci riscul apariţiei bolii (pentru că nivelul
incidenţei este o măsură a riscului de apariţie a bolii):
IE+ este rata incidenţei bolii în grupul celor expuşi
IE- este rata incidenţei bolii în grupul celor neexpuşi.
Rămâne atunci să se calculeze riscul relativ care permite compararea
riscului de apariţie a bolii în fiecare din cele două grupe prin compararea
incidenţei bolii în cele două grupe.
Riscul relativ este raportul ratei incidenţei în grupul expus supra rata
incidenţei în grupul neexpus:
I
RR = E
IE
Dacă factorul studiat nu are nici o legătură cu boala, el nu trebuie să
aibă o diferenţă semnificativă între incidenţa bolii în grupul expus şi cea din
grupul neexpus. Valoarea riscului relativ este în acest caz egală sau apropiată
de 1 (pentru motive legate de fluctuaţii ale eşantioanelor).
127
Gheorghe SAVUȚA
Un risc relativ de 5 semnifică că riscul de apariţie al bolii este de cinci

ori mai mare în grupul expus factorului decât în grupul neexpus. Riscul relativ
este deci măsura rolului factorului studiat sub rezerva absenţei unui mijloc
indirect în studiu.
Abordarea tabelului pe sus defineşte ca modalitate de constituire a
grupelor de comparat:
 un grup de subiecţi bolnavi
 un grup de subiecţi sănătoşi.
Este posibil să se calculeze, în fiecare grup, proporţia subiecţilor care au
fost expuşi factorului studiat şi apoi să fie comparate.
Astfel, sunt posibile două tipuri esenţiale de anchetă explicativă:
 anchete expuşi/neexpuşi
 anchete cazuri/martori .
3.1.4.1. Anchetele expuşi/neexpuşi

Principiul acestui tip de anchete este de a compara incidenţa bolii în
două grupe de subiecţi iniţial indemne de boală, unul compus din subiecţi
expuşi unui factor presupus a fi factor de risc, altul compus din subiecţi
neexpuşi.
Figura 3.1 Reprezentarea schematică a principiului unei anchete

expuşi/neexpuşi.
Observaţia începe la to şi se termină la t1.
E+: subiecţi expuşi; E-: subiecţi neexpuşi
M+: subiecţi bolnavi; M-: subiecţi sănătoşi
Includerea Primirea
subiecţilor informaţiei
t0 ancheta t1 Timp/durata
M+
E+
M- M-
M+
E-
M- M-
128
Studiul se poate referi la populaţia totală sau la un eşantion. La

începutul anchetei (to), nu se introduc în studiu decât subiecţi indemni (M-),
unii expuşi factorului studiat (E+) şi alţii nu (E-).
Această categorie de anchetă este considerată prospectivă, căci se
înregistrează cazurile care apar (M+) în cursul perioadei de observaţie.
Toţi subiecţii sunt urmăriţi în timpul perioadei de observaţie în scopul
înregistrării cazurilor şi luării în considerare eventualele modificări legate de
expunere.
La sfârşitul perioadei de observaţie (t1), se dispune de toate datele
pentru a calcula riscul relativ.
Tabelul III.3. Efectivele investigate într-un studiu de tip expuşi/neexpuşi
Boală  Boală  Total
Expunere A B A  B IE + 
 A/A+B
Expunere C D C IE 
 D C/C+D
A
În grupul expus nivelul incidenţei (şi deci riscul) este:
AB
C
În grupul neexpus nivelul incidenţei (şi deci riscul) este:
CD
A

 AB
I E
Riscul relativ este deci: RR = 
I E
C
CD
Un exemplu va permite ilustrarea calculului riscului relativ într-o
anchetă de tip expuşi/neexpuşi.
 Exemplu:
A fost studiat rolul ecornării viţelelor în transmiterea virusului LEB în
interiorul crescătoriilor infectate: au fost urmărite două loturi unul de 37
animale ecornate şi celălalt de 32 animale neecornate.
129
Gheorghe SAVUȚA
Printre cele 37 de animale ecornate, ulterior, 22 s-au dovedit a fi

infectate; printre cele 39 de animale neecornate, numai 3 au devenit infectate.
X2 este egal cu 23, ceea ce corespunde unui p <0,001. Probabilitatea ca
aceste rezultate să se datoreze întâmplării este deci foarte scăzută (inferioară
a 1%o).
Nivelul incidenţei în rândul viţelelor ecornate a fost:
22
I E   59%
37
şi la viţelele neecornate:
3
I E   8%
39
59
Riscul relativ este deci de:  7,7
8
Aceasta semnifică că în turmele studiate viţelele ecornate sunt expuse
de 8 ori mai mult riscului de a fi infectate cu BLV decât viţelele neecornate.
Protocolul general al unei anchete expuşi/neexpuşi poate să cunoască
diferite variante. Una dintre ele constă în a nu aştepta apariţia cazurilor, dar a
avea deja această informaţie (adică identitatea bolnavilor şi sănătoşilor).
Atunci când se lucrează astfel pe informaţii deja disponibile în momentul
debutului anchetei păstrând structura de studiu de tip expuşi/neexpuşi, se
utilizează termenul “anchetă prospectivă în trecut”.
Un exemplu de acest tip permite ilustrarea utilizării anchetelor
expuşi/neexpuşi în determinarea cauzei unei boli.
Exemplu:
Participanţii la un banchet au manifestat în orele următoare greţuri,
vomă şi diaree. Se întreabă care a fost alimentul la originea acestor
tulburări.
Un studiu expuşi/neexpuşi a permis reunirea informaţiilor asupra
consumului fiecărui aliment de la 600 de persoane care au participat la
banchet. Pentru fiecare aliment este posibilă calcularea riscului relativ de
apariţie a bolii.
Informaţiile referitoare la alimentul suspect sunt prezentate în tabelul
III.4.
Nivelul incidenţei printre persoanele ce au consumat alimentul suspect
este:
169
I E   0,70
240
130
Tabelul III.6. Numărul bolnavilor şi al celor sănătoşi ce au consumat sau nu

un aliment suspect în timpul unui banchet
Bolnavi Sănătoşi Total
Au consumat alimentul 169 71 240
Nu au consumat alimentul 7 353 360
Total 176 424 600
Printre persoanele care nu l-au consumat, rata incidenţei este:

7
I E   0,02
360
I E 0,70
RR    35
I E 0,02
Persoanele care au consumat acest aliment au fost de 35 de ori mai

mult expuse riscului de a se îmbolnăvi decât cele care nu l-au consumat. O
analiză analogă arată că pentru celelalte alimente riscul relativ este
învecinat valorii 1.
Acest exemplu permite constatarea că incidenţa în grupul celor
neexpuşi poate foarte bine să nu fie nulă (0).
În acest caz particular, mai multe explicaţii ne permit să înţelegem de ce
7 persoane care nu au consumat alimentul suspect totuşi s-au îmbolnăvit:
 poate fi vorba de erori de înregistrare sau de înţelegere,
 puteau fi bolnavi, dar din altă cauză,
 anumite persoane fără a fi consumat alimentul suspect puteau
să vină în contact cu acesta prin intermediul veselei contaminate,
 putea fi vorba de o boală “psihologică” (văzându-i pe ceilalţi
convivi bolnavi?) etc.
De aceeaşi manieră în alte exemple pot exista diferite motive ce explică
apariţia de cazuri în interiorul grupului celor neexpuşi. Această situaţie este cu
atât mai frecventă cu cât boala este de origine plurifactorială şi în calculul
riscului nu este luat decât rolul unui singur factor.
În cazul studiului comparativ a două grupe, ceea ce reprezintă baza
metodologică a epidemiologiei explicative, este necesar, pe de o parte, să se
estimeze riscul pentru ca diferenţa înregistrată între grupe să fie rezultanta
fluctuaţiilor aleatorii ale eşantioanelor şi, pe de altă parte, să se interpreteze
forţa de relaţie între factorul studiat şi boală.
131
Gheorghe SAVUȚA
Aprecierea riscului determinat de întâmplare se bazează pe utilizarea

unui test statistic de tipul X2. Acesta permite definirea probabilităţii p pentru
ca o diferenţă de ordinul celei înregistrate să fie obţinută în cazul unei ipoteze
nule (adică în absenţa unei diferenţe reale între cele două loturi).
Există o relaţie între această probabilitate p şi forţa de relaţie factor-
boală: pentru un număr dat de subiecţi luaţi în studiu cu cât p este mai mic, cu
atât relaţia factor-boală este mai intensă. De altfel, pentru o boală şi un factor
date (şi în concecinţă pentru un anumit risc relativ), cu cât numărul de subiecţi
luat în studiu este mai mare, cu atât valoarea X2 este crescută. Aceasta
înseamnă că în cazul studierii unei populaţii importante, rezultatele obţinute
pot să conducă la o diferenţă considerată semnificativă după testul lui X2, în
timp ce riscul relativ este scăzut.
Astfel, X2 permite aprecierea riscului de a atribui în mod eronat o
diferenţă datorată numai întâmplării. El nu permite aprecierea corectă a
intensităţii relaţiei factor-boală.
Intensitatea relaţiei factor-boală este estimată în funcţie de valoarea
riscului relativ. Cu cât valoarea riscului relativ este mai mare, cu atât mai
intensă este relaţia: o valoare a riscului relativ de 35  5 exprimă o asociere
factor-boală mult mai importantă decât cea a unui risc relativ de 5  2.
Obţinerea unor niveluri comparabile ale riscului relativ ca rezultat al
mai multor studii asupra aceluiaşi cuplu factor-boală, în momente şi în zone
diferite, creşte fiabilitatea rezultatelor.
Importanţa unui factor de risc este legată de doi parametri:
 pe de o parte forţa de asociere, măsurată prin riscul relativ,
 pe de altă parte, procentajul populaţiei expuse la acest factor
(pE+).
Astfel, un factor de risc A, corespunzând unui risc relativ de 5, dar
căruia nu i-ar fi supus decât 1% din populaţie, ar fi răspunzător de mai puţin
de un caz decât un factor de risc B corespunzând unui risc relativ de valoare
2, dar căruia i-ar fi expuse 33 de procente din populaţie.
Aceasta conduce la noţiunea de “procent de risc atribuibil în
populaţie”, adică proporţia de cazuri de boală pe care le putem atribui
factorului de risc în ansamblul populaţiei.
Procentul de risc atribuibil (PRA) în populaţie depinde de riscul relativ
(RR) şi de proporţia (pE+) de subiecţi expuşi factorului de risc în populaţie.
p E  (RR  1)
PRA 
(p E  x RR)  (1  p E  )
132
În exemplul de mai sus, pentru factorii de risc A şi B, procentajele de

risc atribuibil ar fi:
0,01 (5  1) 0,04
PRA pentru A    3,8%
0,01 x 5  (1 - 0,01) 1,04
0,35 (2  1) 0,35
PRA pentru B    25,9%
0,35 x 2  (1  0,35) 1,35
În aceste condiţii, factorul de risc B ar fi răspunzător de aproape de 7 ori
mai multe cazuri de boală (25,9/3,8 = 6,8) decât factorul A.
În rezumat, trebuie bine diferenţiate informaţiile furnizate de

valoarea lui X2 şi cele furnizate de către riscul relativ:
X2: probabilitatea obţinerii unor asemenea rezultate numai în
funcţie de întâmplare
RR: forţa de asociere factor-boală.
 Avantajele anchetelor de tip expuşi/neexpuşi sunt:

 ele permit calculul direct al riscului relativ şi sunt bine adaptate la
raţionamentul asupra cauzei, mai ales dacă subiecţii incluşi în grupele expuşi
şi neexpuşi sunt reprezentativi pentru populaţia din care provin,
 natura prospectivă a anchetei permite o urmărire satisfăcătoare a
subiecţilor şi limitează numărul informaţiilor care lipsesc,
 ele satisfac pentru cazurile ce presupun o expunere rară la respectivul
factor.
 Totuşi, dezavantajele acestor anchete sunt numeroase:
 durata necesară pentru cazurile în care factorul studiat nu
declanşează boala decât după o lungă perioadă de incubaţie,
 dimensiunile efectivelor de urmărit pentru situaţiile în care
boala este rară; durata lungă de observaţie şi numărul mare de subiecţi pot să
determine costuri considerabile. Pentru a ilustra acest inconvenient putem
cita, din medicina umană, unul din primele studii prospective făcute asupra
rolului tutunului în cancerele bronhopulmonare care a necesitat urmărirea
unui milion de subiecţi, fumători şi nefumători, pe o perioadă de 5 ani !
Asemenea efective, o atât de lungă perioadă sunt foarte greu de
gestionat şi riscă să conducă la numeroase scăpări.
De aceea, indicaţiile unei anchete expuşi/neexpuşi se limitează la
bolile:
 cu incubaţie scurtă,
 relativ frecvente,
 şi pentru care factorul studiat este suspectat a avea un
important rol cauzal.
133
Gheorghe SAVUȚA
Prima condiţie permite limitarea perioadei de observaţie, celelalte două

permit reducerea dimensiunilor grupelor.
Pentru celelalte boli, este mai bine să se utilizeze celălalt tip de anchetă
explicativă, ancheta cazuri/martori.
3.1.4.2. Anchetele de tip cazuri/martori
Şi acest tip de anchetă realizează compararea a două grupuri care nu mai

sunt definite prin factorul de expunere, ci prin prezenţa sau absenţa bolii.
 Principiul anchetei de tip cazuri/martori, ilustrat în figura 3.2, constă
în compararea frecvenţei de expunere la factorul studiat într-un grup de
bolnavi şi într-un grup de subiecţi sănătoşi.
Figura 3.2. Reprezentarea schematică a principiului unei anchete de tip

cazuri/martori
Observaţia este făcută la momentul t0, iar informaţiile referitoare la
expunerea la factor sunt căutate în trecut.
E +: subiecţi expuşi; E -: subiecţi neexpuşi
M +: subiecţi bolnavi; M-: subiecţi sănătoşi
Includerea
subiecţilor
Ancheta: primirea informaţiei t0

Timp/durată
E+ M+
E-
E+ M-
E-
Trebuie ales un grup de subiecţi bolnavi (cazuri: M+), reprezentativ

pentru totalitatea bolnavilor, şi un grup de subiecţi sănătoşi (martori: M-),
reprezentativ pentru populaţie.
Munca constă în a căuta, pentru fiecare subiect din cele două grupe,
statutul faţă de factorul studiat, respectiv expus (E+) sau neexpus (E-)
(eventual se poate ţine, de asmenea, cont de gradul de expunere).
134
Aceste observaţii sunt obţinute prin întoarcerea în trecut şi, din acest
motiv, aceste anchete sunt calificate ca anchete retrospective.
Într-o anchetă cazuri/martori, este imposibil să se cunoască incidenţa
bolii la expuşi şi neexpuşi. Într-adevăr, efectivele din cele două grupe, cazuri
şi martori, sunt definite fără ca ele să fie proporţionale cu incidenţa bolii.
Numărul de cazuri este fixat în funcţie de mai multe criterii (vezi mai
departe). Numărul de martori este fixat prin raport cu cel al cazurilor în
proporţie de unu la trei, sau patru martori pentru un caz. Dar proporţia
cazurilor în raport cu martorii nu reflectă incidenţa bolii şi de aceea în tabelul
III.5 care prezintă efectivele unui studiu cazuri/martori, este lăsat liber un
spaţiu între coloanele cazuri şi martori pentru a ilustra convingător faptul că
este vorba de două grupe constituite artificial şi care nu reflectă frecvenţa
bolii în populaţie.
În măsura în care incidenţa în fiecare din cele două grupe, expuşi şi
neexpuşi, nu poate să fie determinată, nu este posibilă calcularea riscului
relativ corespunzător acestui factor.
Tabelul III.5. Efectivele într-un studiu de tip cazuri/martori

Cele două grupuri (cazuri şi martori) astfel constituite nu reflectă
incidenţa bolii în populaţie. Nu este posibil, deci, să se calculeze incidenţa.
Cazuri Martori
(boală ) (boală  )
Expunere  A B
Expunere  C D
Total AC B+D

A
Procent de expunere B
AC
BD
Singurele frecvenţe ce pot fi estimate în acest tip de anchetă sunt

(tabelul III.5):
A
 frecvenţa expunerii la cazuri:
AC
B
 frecvenţa expunerii la martori:
BD
135
Gheorghe SAVUȚA
Dacă factorul de expunere este asociat bolii, frecvenţa expunerii la

cazuri va fi superioară celei de la martori. Se poate aplica acelaşi principiu ca
în cazul unei anchete expuşi/neexpuşi calculând raportul celor două frecvenţe:
A
frecvenţa relativă a expunerii  A  C
B
BD
Dar se preferă în acest tip de anchetă calcularea „odds ratio”.
Un odds (sau o cotă) este raportul de probabilitate al unui eveniment
faţă de complementul său.
Astfel, dacă frecvenţa unui eveniment (şi deci probabilitatea sa) este de
0,1 1
10% (sau 0,1), cota lui este:  , sau 1 faţă de 9, adică în această
0,9 9
populaţie se întâlneşte un bolnav la 9 sănătoşi.
Se poate calcula cota de expunere la bolnavi şi cea de expunere la
martori.
A
Cota de expunere la cazuri este: A  C 

A
C C
AC
Exemplu:
O cotă de expunere a cazurilor de valoare 5 exprimă faptul că la 6
subiecţi corespund cinci expuşi şi unul neexpus.
B
Cota de expunere pentru martori este: B  D 
B
D D
BD
Exemplu:
O cotă de expunere a martorilor de valoare 1 arată că din doi martori,
unul este expus şi celălalt nu.
A
AD
Raportul celor două cote este odds ratio: OR  C 
B BC
D
Exemplu:
5
OR  5
1
Cota de expunere este de 5 ori mai mare la cazuri decât la martori.
136
Cu cât OR este mai crescut, cu atât asocierea între boală şi expunere

este mai puternică. Atunci când OR este egal cu 1, aceasta corespunde
absenţei asocierii între factorul de expunere şi boală.
Interesul utilizării odds ratio în raport cu frecvenţa relativă este dat de
faptul că acest parametru nu depinde de tipul anchetei. Într-adevăr, într-o
anchetă expuşi/neexpuşi se poate, în egală măsura, calcula şi odds ratio. Este
vorba în această situaţie de rata cotelor bolii pe de o parte la expuşi, pe de altă
parte la neexpuşi (conform tabelului III.3).
A
Frecvenţa bolii la expuşi este:
AB
B
Complementul ei este:
AB
A
Odds ratio a bolii la subiecţii expuşi este deci: A  B 
A
B B
AB
Se poate face acelaşi calcul la subiecţii neexpuşi.
C
Odds ratio a bolii la subiecţii neexpuşi: C  D 

C
D D
CD
A
AD
Raportul cotelor sau odds ratio este deci B 
C BC
D
AD
OR 
BC
OR calculat într-o anchetă expuşi/neexpuşi este strict egal cu OR

calculat într-o anchetă cazuri/martori.
Mai exact, raportul cotei de expunere la cazuri supra cota de expunere la
martori este egal cu raportul cotei bolii la expuşi supra cota bolii la neexpuşi.
AD
Formula ei este întotdeauna:
BC
Atunci când boala este rară valorile numerice ale riscului relativ şi
al OR sunt apropiate.
Într-adevăr, s-a văzut că într-o anchetă expuşi/neexpuşi, riscul relativ
corespunde (conform tabelului III.3):
137
Gheorghe SAVUȚA
A
I E
RR   AB
I E C
CD
Atunci când numărul bolnavilor este mic în raport cu cel al subiecţilor
indemni (adică A este mic faţă de B şi C este mic faţă de D), este posibil să
neglijăm numerele A şi C în numitor şi să obţinem o aproximare acceptabilă a
A C
incidenţei pentru expuşi şi pentru neexpuşi.
B D
În acest caz, formula simplificată a riscului relativ este egală cu cea a
odds ratio:
A
AD
RR ~ B   OR
C BC
D
Pentru bolile rare, “odds ratio” calculată într-o anchetă
cazuri/martori furnizează o estimare satisfăcătoare a riscului relativ.
Cu cât boala este mai frecventă, cu atât odds ratio se îndepărtează de
riscul relativ. Tabelul III.6 arată exemplele de corespondenţă între riscul
relativ şi odds ratio în diferitele situaţii, adică pentru riscuri relative de la 2 la
10 şi pentru riscurile în grupul neexpus mergând de la 0,001 la 0,10. Cu cât
boala este mai frecventă (adică cu cât riscul în grupul celor neexpuşi creşte şi
cu cât riscul relativ creşte, conform tabelului III.6), cu atât valorile odds ratio
cresc în raport cu cele ale riscului relativ.
Atunci când boala este rară, odds ratio poate fi interpretată ca risc
relativ. Astfel, într-o anchetă cazuri/martori, subiecţii expuşi au o anumită
probabilitate de a fi afectaţi de boală care este un multiplu al ratei cotei celor
neexpuşi.
Ca şi pentru anchetele de tip expuşi/neexpuşi, vom folosi exemple
pentru a ilustra odds ratio în anchetele caz/martor.
Exemplul nr. 1:
Într-o ţară în care taux-ul listeriozei umane este de 7,4 cazuri la un
milion de locuitori, o anchetă de tip cazuri/martori s-a efectuat asupra unui
grup de 155 de bolnavi (dintre care 14 care consumaseră brânză cu pastă
moale) şi 376 de martori (dintre care 11 consumaseră acelaşi timp de brânză).
138
Tabelul III.6. Valorile odds ratio în funcţie de riscul relativ (RR) şi de riscul
de a face boala la subiecţii neexpuşi (IE- )
Sub linia frântă figurează valorile odds ratio a căror abatere relativă faţă
de riscul relativ este de cel mult 10%, ceea ce este o aproximare acceptabilă.
RR
2 3 4 6 8 10
0,001 2,002 3,006 4,01 6,03 8,06 10,09

0,01 2,02 3,06 4,13 6,32 8,61 11,00
0,02 2,04 3,13 4,26 6,68 9,33 12,25
0,03 2,06 3,20 4,41 7,10 10,21 13,86
0,04 2,09 3,27 4,57 7,58 11,29 16,00
I E 0,05 2,11 3,35 4,75 8,14 12,67 19,00
0,06 2,14 3,44 4,95 8,81 14,46 23,50
0,07 2,16 3,53 5,17 9,62 16,91 31,00
0,08 2,19 3,63 5,41 10,62 20,44 56,00
0,09 2,22 3,74 5,69 11,87 26,00 91,00
0,10 2,25 3,86 6,00 13,50 36,00 
X2 este egal cu 8,04 şi p = 0,004.

Cota ratei pentru brânza cu pastă moale este:
14 x 365
OR   3,08
11 x 151
În acest caz, odds ratio poate să fie interpretată ca risc relativ căci
incidenţa listeriozei în populaţia generală este scăzută. Aceasta arată că
persoanele ce consumă acest tip de brânză cu pastă moale sunt de trei ori mai
multe expuse riscului de a face listerioză decât persoanele care nu consumă.
Exemplul nr. 2:
Consecutiv unui banchet la care au participat 600 de persoane, s-a
declanşat o toxiinfecţie alimentară şi în scopul obţinerii unui răspuns mai
rapid, s-a realizat o anchetă cazuri/martori pe 50 de bolnavi aleşi prin
tragere la sorţi din totalul bolnavilor şi pe 120 de subiecţi sănătoşi extraşi
aleator dintre participanţi. Răspunsurile lor referitoare la consumul unui
aliment suspect se găsesc în tabelul III.7.
Odds ratio pentru alimentul suspect este:
AD 48 x 100
OR    120
BC 20 x 2
Aceasta arată că legătura între alimentul suspect şi boală este foarte
mare.
139
Gheorghe SAVUȚA
Tabelul III.7. Numărul subiecţilor bolnavi şi sănătoşi care au

consumat sau nu un aliment suspect în timpul unui banchet
Cazuri Martori
(bolnavi) (sănătoşi)
Au consumat alimentul 48 20
Nu au consumat alimentul 2 100
Total 50 120
Procent de expunere 96 16,7
 O anchetă cazuri/martori prezintă mai multe avantaje:

 Mai întâi, cel al rapidităţii, căci în momentul demarării
studiului, patologia este deja exprimată şi nu trebuie să aşteptăm apariţia
cazurilor. Timpul de aşteptare nu este legat decât de recoltarea
informaţiilor şi prelucrarea acestora.
 Costul unei asemenea anchete este mult mai mic decât cel al
unei anchete prospective (expuşi/neexpuşi), în egală măsură datorită
duratei sale mai scurte şi efectivelor luate în studiu. Dimensiunile celor
două grupuri sunt într-adevăr mult mai mici decât în cazul anchetelor
expuşi/neexpuşi (conform celor ce urmează).
 Acest tip de anchetă este foarte bine adaptat bolilor rare.
 Inconvenientele anchetelor cazuri/martori sunt legate de diferitele
ocolişuri potenţiale, în mod deosebit de nereprezentativitatea cazurilor şi/sau
a martorilor, putând conduce la concluzii eronate.
Cunoaşterea statutului fiecărui subiect observat (caz de boală sau
martor) riscă în egală măsură să determine un ocoliş în timpul recoltării
informaţiilor asupra factorului.
De altfel, faptul de a trebui uneori să ne întoarcem foarte departe în timp
poate să conducă la obţinerea de date aproximative din cauza uitării.
În fine, acest tip de anchetă este puţin adaptat la expunerile rare.
 Indicaţiile anchetelor cazuri/martori sunt inverse celor ale anchetelor
expuşi/neexpuşi. Ele sunt recomandate:
 pentru bolile rare,
 pentru bolile cu perioadă lungă de incubaţie, în situaţia în care
nu se pretează la anchete de tipul expuşi/neexpuşi, căci implică o
perioadă de timp mare de aşteptare a apariţiei cazurilor.
140
 pentru studierea simultană a mai multor factori de risc, boala fiind

prezentă, este posibilă recoltarea informaţiilor asupra diferiţilor factori. Astfel,
în cazul anademiilor de listerioză, este posibilă culgerea de informaţii asupra
unor categorii foarte diverse de alimente (produse lactate, brânzeturi,
mezeluri...).
 ele sunt, de asemenea, indicate în cazurile în care nu se poate avea
acces decât la o parte din cazuri, ceea ce este o situaţie frecventă în cazul
intoxicaţiilor alimentare.
3.1.4.3. Anchetele transversale
Anchetele transversale sunt utilizate mai ales într-o viziune descriptivă .

Ele permit cunoaşterea într-un anumit moment (de unde şi termenul de
“transversal”, adică care taie axa timpului, spre deosebire de anchetele
longitudinale, desfăşurate de-a lungul timpului), a situaţiei unei boli într-o
populaţie sau un eşantion. Ele înregistrează prevalenţa, spre deosebire de
anchetele expuşi/neexpuşi care determină incidenţa şi, din acest motiv, sunt
mai puţin adaptate la investigaţia explicativă.
Principiul lor este ilustrat în figura 3.3. Ele permit studiul asocierii între
expunerea la factorul de risc şi boală în momentul anchetei.
Anchetele transversale cu scop explicativ trebuie deci rezervate acelor
boli pentru care prevalenţa este un bun indicator (adică boli în egală măsură
frecvente şi cronice sau recurente). Ele pot fi aplicate unei populaţii sau unui
eşantion. Este însă necesară prudenţă în interpretarea rezultatelor dacă
singurele informaţii referitoare la factorul de risc corespund celor existente în
momentul anchetei (şi nu la expunere în trecut).
Figura 3.3. Reprezentarea schematică a principiului unei anchete transversale

cu scop explicativ
Observaţia este realizată la t0, iar informaţiile culese se referă, pe de o
parte, la boală, pe de alta, la expunerea la factor.
t0 Timp/durata
E
M
E
E
M
E
141
Gheorghe SAVUȚA
Atunci când este stabilită o asociere semnificativă între un factor de risc

şi o boală, ca rezultat al unei anchete transversale, este de dorit ca aceasta să
fie verificată cu ajutorul unuia sau altuia din cele două tipuri de anchete
prezentate mai înainte şi bine adaptate investigaţiei explicative.
Rămâne de evocat orientarea alegerii între cele două tipuri de anchetă
cu scop explicativ.
3.1.4.4. Alegerea unui tip de ancheta

Am văzut că rezultatul unei anchete explicative, fie că este de tip
expuşi/neexpuşi sau cazuri/martori, este o măsură a asocierii între un factor şi
o boală, exprimată printr-un risc relativ (calculat sau estimat).
Alegerea unui tip de anchetă depinde de mai multe criterii.
Unul din criteriile de alegere a tipului de anchetă explicativă este
numărul necesar de subiecţi. Acesta depinde de mai mulţi parametri şi poate
fi calculat cu ajutorul tabelelor.
Fără a intra în detalii, pot fi menţionaţi principalii parametri ce trebuie
luaţi în considerare şi se poate da un exemplu pentru a prezenta de manieră
comparativă numerele subiecţilor necesari pentru o aceeaşi problematică
abordată de către unul sau altul din anchetele explicative.
Numărul de subiecţi necesari depinde de riscurile de eroare a şi b
acceptate. Tabelul III.8 a fost construit luând în calcul un risc a de 5% şi un
risc b de 10%.
 Pentru anchetele de tip expuşi/neexpuşi, efectivul creşte mult în cazul

în care incidenţa bolii este mică. Astfel, în tabelul III.8, se constată în linii
mari că numărul subiecţilor necesari este multiplicat cu 10 atunci când
incidenţa este de zece ori mai mică (286 pentru o incidenţă de 10%, 3300
pentru 1% şi 33.443 pentru 0,1%).
În schimb, acest număr nu variază cu incidenţa pentru anchetele de tip
cazuri/martori.
 Numărul de subiecţi necesari este, de asemenea, condiţionat, în cele

două tipuri de anchete explicative, de către nivelul riscului relativ: un factor
2 de diferenţă de risc relativ (de la RR = 4 la RR = 2) este suficient pentru a
multiplica efectivele necesare cu un coeficient apropiat de 5 (conform
tabelului III.8).
142
Tabelul III.8. Numărul de subiecţi necesari pentru anchetele de tip

expuşi/neexpuşi sau cazuri/martori, în funcţie de incidenţa naturală a bolii, de
frecvenţa expunerii subiecţilor sănătoşi şi de nivelul riscului relativ
Riscul  a fost fixat la 5%, iar riscul  la 10%. Este vorba de numerele
necesare pentru fiecare din cele două grupe în fiecare tip de anchetă.
Anchetă de tip expuşi/neexpuşi
Frecvenţa bolii la Risc relativ

subiecţii neexpuşi 2 4
0,1% 33 6 470
1% 443 632
10% 3 300 48
286
Anchetă de tip cazuri/martori
Frecvenţa expunerii la Risc relativ

subiecţii sănătoşi 2 4
0,1% 33 6 506
1% 552 668
10% 3 410 86
402
Principalele criterii de alegere a tipului de anchetă explicativă

Criterii de alegere Anchetă expuşi/ Anchetă
neexpuşi cazuri/martori
Frecvenţa bolii Boală frecventă Boală rară
Frecvenţa expunerii Expunere rară Expunere frecventă
Interesul principal pentru Expunere Boala
Durata studiului Fără termen limită Rezultate imediate
Pentru determinarea efectivelor necesare în anchetele descriptive, în

funcţie de prevalenţa bolii care este rezultatul aşteptat, trebuie formulate
ipoteze asupra valorii riscului relativ aşteptat în scopul de a defini numărul de
subiecţi necesari.
 În anchetele cazuri/martori, numărul de subiecţi necesari este în
funcţie de procentajul expuşilor în populaţie: atunci când prevalenţa
expunerii scade, efectivul necesar creşte.
Acestea sunt caracteristicile a două mari tipuri de anchete explicative.
143
Gheorghe SAVUȚA
Orice studiu al rolului unui presupus factor de risc se realizează

prin unul sau celălalt protocol.
Noi nu am prezentat decât datele simple, de bază. Fiecare din cele două
tipuri de anchetă se poate realiza în diferite variante şi complemente mai
complexe, în mod deosebit pentru a evita intervenţia factorilor de confuzie.
În practică trebuie avută mare grijă atunci când se constituie grupul
martor, astfel încât să satisfacă cerinţa de comparabilitate. Trebuie, de
asemenea, amintit că asocierea statistică nu este sinonimă factorului cauzal şi
că este importantă validarea criteriilor de cauzalitate ale factorului de risc.
Aceste noţiuni de bază ar trebui să fie suficiente pentru a înţelege
principiul studiilor explicative pentru a le diferenţia perfect de studiile
descriptive de a realiza anchete explicative simple de tipul celor destinate a
elucida alimentul responsabil de o toxiinfecţie alimentară colectivă şi de a
avea noţiuni pentru abordarea evaluării anchetelor.
Tabelul III.9. Compararea principalelor caracteristici ale celor două tipuri de

anchete explicative
Anchetă Anchetă
expuşi/neexpuşi cazuri/martori
La începutul În timpul observaţiei:

Constituirea observaţiei, două  grupul cazuri (bolnavi)
grupurilor grupuri de subiecţi  grupul martori (indemni)
indemnei :
 grupul expuşi
 grupul neexpuşi
Informaţie Incidenţa bolii Expunerea la factorul de risc

căutată
Indice Risc relativ Odds ratio

calculat
Avantaje Cunoaşterea Rapiditate

incidenţei. Efectiv necesar mic. Cost redus.
Măsurarea directă a Pot fi studiaţi mai mulţi factori de
expunerii. risc.
Uşurinţa realizării (durată şi efective).
Inconveniente Interval mare până la Ignorarea incidenţei.

obţinerea rezultatelor. Posibile abateri în măsurarea
144
Efectiv numeros expunerii.

necesar. Riscul abaterilor legate de
Cost mare. nereprezentativitatea grupului martor.
Dificultăţi de realizare
(durată şi efective).
Indicaţii Boală frecventă. Boală rară.

Incubaţie scurtă. Incubaţie lungă.
3.2. Epidemiologie analitică unifactorială
Primul mod de abordare analitică a unui fenomen patologic

(epidemiologic) urmăreşte punerea în evidenţă a cauzei tulburărilor observate ;
este, deci, o abordare unifactorială, care a constituit esenţialul cunoştinţelor de
microbiologie, parazitologie, toxicologie,etc., pentru care punerea în evidenţă a
factorului (agentului) patogen este suficientă ca explicaţie.
În aceste condiţii, epidemiologia constă în a studia mişcarea acestui agent
(lanţul de transmitere).
Concepţia despre etiologia unifactorială datorează foarte mult lucrărilor lui
Pasteur, care a demonstrat rolul infecţios al “microbilor”.
În plan epidemiologic, această concepţie încearcă să răspundă la
întrebările UNDE ? CINE ? CUM ?
A. UNDE se află agentul patogen ? => studiul surselor de

infecţie.
B. CINE este susceptibil a contracta infecţia ? => studiul
condiţiilor de receptivitate a gazdei.
C. CUM se transmite agentul patogen ? => studiul modului
de transmitere.
145
Gheorghe SAVUȚA
3.2.1. Sursele de agenţi patogeni
Acestea aparţin mai multor categorii de elemente şi sunt reprezentate în

principal de către:
1. Organisme vii.
2. Cadavre.
3. Produse de origine animală.
4. Mediul înconjurător.
Pentru fiecare dintre ele se pot da numeroase exemple şi se poate indica

durata perioadei în care sursa este periculoasă. Această perioadă este în funcţie
de :
 relaţia gazdă-agent patogen, respectiv multiplicarea agentului în
pofida răspunsului imun al gazdei, în cazul organismelor vii ;
 rezistenţa agentului patogen la factorii de inactivare sau de
aptitudinea sa de a se multiplica pe suporturi inerte din mediul extern, în celelalte
cazuri.
3.2.1.1. Organismele vii.
Organismele vii constituie sursa principală de agenţi patogeni biotici (

infecţioşi,parazitari etc.). Ele excretă germenii în timpul fazei clinice a infecţiei, dar şi
înainte şi/sau după aceasta. Asfel, se disting mai multe categorii de organisme vii – surse
de agenţi patogeni :
a) purtători în incubaţie ;
b) bolnavi ;
- vindecaţi ;
c) purtători tardivi - convalescenţi ;
- cronici.
d) purtători sănătoşi : - inaparenţi,
- latenţi (dacă apar semne clinice după o perioadă
mai mare decât perioada de incubaţie normală).
146
Figura 3.4. Nivelurile unei infecţii, care interesează epidemiologia.
Analizănd elementele prezentate în figura 3.1., se pot face o serie de comentarii

referitoare la diversele ipostaze ale organismelor vii ca surse de agenţi patogeni infecţioşi.
Astfel, se constituie ca surse de infecţie şi alţi subiecţi decât indivizii bolnavi (cei
aflaţi în incubaţie, vindecaţi, sănătoşi).
Intensitatea excreţiei de germeni este variabilă, în funcţie de diverşi factori (specie,
individ etc.);
Ex. : porcul excretă pe cale respiratorie de 10.000 ori mai mult virus aftos decât
bovinele.
Pentru fiecare categorie de surse trebuie cunoscută durata perioadei de
contagiozitate :
 excreţia în timpul incubaţiei . Ex. : turbarea.

 excreţia în timpul bolii : atinge de regulă maximul în timpul exprimării clinice.
Ex. : bruceloza , în momentul avortului (miliarde de germeni)
 excreţia după boală : - se opreşte imediat
(boala lui Aujeszky);
devine perenă (anemia infecţioasă, bruceloza).
În aceste condiţii se remarcă faptul că organismele bolnave constituie sursa

contagioasă de intensitate maximă, care poate fi identificată prin constatarea
simptomelor.
147
Gheorghe SAVUȚA
Nu acelaşi lucru se poate spune despre infecţiile inaparente, care scapă observaţiei
noastre şi care sunt mai frecvente decât manifestările clinice, constituind partea ascunsă,
invizibilă a aşa- zisului “iceberg” (fig. 3.2.)
Figura 3.5. Fenomenul de “iceberg”
Excreţia de germeni şi rezultatele diagnosticului indirect (serologic, alergic) nu

sunt în mod obligatoriu superpozabile, aşa cum reiese din figura 3.1:
1) – reacţia imunitară persistă toată viaţa ;
2) – reacţia imunitară suferă variaţii ;
3) – reacţia imunitară dispare la un moment dat ;
4) –reacţia imunitară nu poate fi decelată (imunotoleranţă).
Materiile virulente pot fi foarte variate şi de importanţă inegală pentru o boală ;
agentul patogen invadează organismul şi se localizează în diverse ţesuturi şi organe,
dintre care unele au rol în transmitere (virulenţă internă), iar altele elimină germeni
(virulenţa externă).
3.2.1.2. Cadavrele
Se caracterizează prin aceleaşi riscuri, putând avea o virulenţă internă şi una

externă ; de aceea se justifică măsura distrugerii cadavrelor, evitându-se orice posibilitate
de “evaziune”.
În cadavre, unele bacterii îşi pot continua multiplicarea (rujet) sau trec într-o formă
de rezistenţă (antrax), pe când virusurile, în general, sunt repede distruse.
3.2.1.3. Produsele de origine animală
Produsele şi subprodusele de origine animală sunt foarte numeroase şi constituie

tot atâtea surse posibile de agenţi patogeni, dacă ele provin de la animale infectate .
Ca principale grupe de astfel de surse se pot cita :
- laptele şi derivatele sale,
148
- carnea crudă sau preparatele din carne,

- ouăle,
- oasele – folosite în alimentaţia animalelor,
- serurile imune,
- fecalele şi gunoiul de grajd, etc.
3.2.1.4. Mediul înconjurător
Natura surselor de agenţi patogeni din mediul exterior animalelor este extrem de
diversă şi bogată. Exemple:
- solul : antrax, tetanos ;
- apa: leptospiroză, holera umană ;
- aerul: febra aftoasă, pseudopesta aviară ;
- echipamentele şi instrumentarul: infinite.
Comportamentul agenţilor patogeni în mediul exterior este diferit în funcţie de
expunerea la factori nocivi sau favorabili,naturali sau artificiali, rezultatul putând fi:
- prin raze ultraviolete,

- prin căldură,
 Inactivarea : - prin putrefacţie,
- prin oxigenare,
- prin uscăciune,
- prin îngheţ.
 Conservarea : unii agenţi patogeni au o capacitate de rezistenţă constitutivă :

Ex. : - virusurile “nude” : virusul febrei aftoase ;
- conţinut mare în lipide : micobacteriile;
- forme sporulate :bacilul antaxului.
Aceste capacităţi pot fi sporite prin condiţii favorabile de temperatură,
umiditate,etc.
 Întreţinerea–multiplicarea : valabilă pentru bacteriile saprofite, mai rară la cele

patogene.
Ex. : - bacilul pseudo-morvei (melioidoza) , se poate multiplica în sol în
sezoanele favorabile.
- bacilul rujetului , se multiplică în produse de degradare.
Deci, mediul exterior, banal şi infinit, conservă şi întreţine agentul contaminant,
fiind un permanent pericol epidemiologic.
149
Gheorghe SAVUȚA
3.2.2. Receptivitatea gazdei
Receptivitatea este aptitudinea unui macroorganism de a permite unui agent

patogen să se multiplice, de la o anumită doză infectantă.
Această doză trebuie să fie suficientă pentru a depăşi un “nivel (prag) de infecţie”.
Ex. : CHAUVEAU a demonstrat, în secolul trecut, că inocularea a 100 spori de B.
anthracis la o oaie nu dă niciodată boala (antrax), inocularea a 600 spori produce
îmbolnăvire câteodată iar 1000 spori inoculaţi produc întotdeauna boala.
A nu se confunda receptivitatea cu sensibilitatea, care este aptitudinea unui
macroorganism de a exprima simptome
Receptivitatea în sine este variabilă, în funcţie de factori intrinseci şi extrinseci..
Factorii intrinseci care pot influenţa receptivitatea sunt reprezentaţi de specie,
rasă, vărstă, sex şi individ.
Specia. Există o receptivitate diferită în funcţie de specia sau speciile de animale
expuse unui agent infecţios :
- turbarea , afectează toate mamiferele ;
- febra aftoasă ,afectează biongulatele ;
- anemia infecţioasă ,este specifică ecvinelor ;
- pesta porcină, afectează suideele.
Rasa. Rasele rustice rezistă mai bine la diverse boli.
Vârsta. În general, tineretul este mai sensibil la exprimarea clinică şi nu
neapărat mai receptiv.
Ex. :gastroenterita transmisibilă., boala Aujeszky.
Dar mai există şi excepţii, de exemplu :
- paratuberculoza : receptivitatea maximă o au animalele tinere (< 1 lună),
iar exprimarea clinică are loc la vârsta de 2-3 ani ;
- boala lui Marek : receptivitatea maximă o au puii de găină în prima zi de
viaţă ;
- bruceloza : receptivitatea este legată de dezvoltarea sexuală a animalelor.
Sexul, predispune şi el la anumite afecţiuni.
Ex. : - femelele , fac boli abortigene, mamite ;
- masculii , la răndul lor, fac orhite.
Excepţii există însă şi în acest caz :
- infecţia cu Campylobacter fetus determină infertilitate la femele, dar nici un
semn la masculi, care sunt, însă, purtători sănătoşi ;
- la fel se întâmplă şi în metrita contagioasă ecvină.
Individul. Doi indivizi, supuşi exact aceloraşi condiţii de infecţie, pot rezista
diferit, datorită constituţiei genetice.
Ex.: există linii de păsări rezistente genetic la boala Marek.
150
În plus, variabilitatea individuală, guvernată de o multitudine de alţi factori

biogenetici şi evolutivi, determină un comportament diferit al indivizilor faţă de agenţii
patogeni,aspect ce consolidează semnificaţia expresiei :
“nu sunt boli, ci sunt bolnavi !”
Factorii extrinseci sunt extrem de numeroşi şi acţionează fie în mod progresiv,

obosind puţin câte puţin organismul al cărui prag de receptivitate scade, fie în mod brutal,
ceea ce constituie un “stres”.
A se acorda atenţie din nou la confuzia ce se poate face între receptivitate şi
sensibilitate , diferenţierea fiind şi mai greu de făcut în acest caz.
Ex.: Pasteur a demonstrat rolul stresului termic asupra receptivităţii găinii la antrax
(prin imersie în apă rece !).
Din multitudinea de factori extrinseci implicaţi în determinismul bolilor la
animale, mai pregnanţi sunt următorii :
– insuficienta acoperire a nevoilor alimentare, în plan cantitativ şi calitativ ;
prelungirea acesteia “a la longue” poate conduce la o scădere a pragului de receptivitate :
Ex.: terenurile sărace în seleniu – sunt asociate unui risc crescut pentru
paratuberculoză la bovine.
– disconfortul ambiental , poate acţiona indirect, în timp, scăzând rezistenţa sau
direct, prin variaţii bruşte ale condiţiilor atmosferice, prin exces de noxe, etc.
– factorii sociali ţin de psihologia sau comportamentul animalelor şi dacă sunt
neglijaţi, pot duce la grave perturbări : dezordine, stres şi de aici nenumărate pierderi.
– intervenţia omului , prin manipulare, vaccinări, etc., poate avea un rol
determinant asupra receptivităţii şi sensibilităţii animalelor faţă de unele infecţii, de regulă
latente.
3.2.3. Modul de transmitere
Se pot opune două moduri de transmitere a agenţilor patogeni: direct şi indirect.

 Transmiterea directă necesită un contact strâns (“direct”) între subiectul
bolnav şi cel sănătos (Ex.: tularemia, turbarea).
Transmiterea directă poate fi orizontală şi verticală.
Transmiterea orizontală se poate realiza :
– prin contact “amabil” :
 sexual ( cale venerienă ): bruceloza, durina,
 cutanat : tularemia, bruceloa (la om),
 contact al mucoaselor : mononucleoza infecţioasă la om ( “boala
sărutului” , cu virusul herpetic Epstein – Barr)
 contact “rât la rât” : boala Aujeszky la porc;
 alăptare : boala Aujeszky la purcei.
151
Gheorghe SAVUȚA
– prin contact “brutal” :

 muşcătură : turbare, pasteureloză.
 plagă : tetanos, melioidoză.
– prin contact cu un cadavru :
Ex. : - tularemia, la vânători, bucătari
- boli profesionale (bruceloză, tuberculoză, morvă, etc la veterinari).
Aceste modalităţi de transmitere sunt numite “orizontale” pentru că ele nu
necesită o legătură parentală între indivizi.
Transmiterea verticală se poate realiza :

– în momentul parturiţiei (congenitală).
Ex. : bruceloza, diverse infecţii neonatale ;
– în uter (transplacentar).
Ex. :- listerioza, bruceloza (forme letale);
- pesta porcină clasică (formă benignă clinic, cu mare risc epidemiologic).
– prin ou (“in ovo”) : agentul patogen este închis în celula iniţială.
Ex. : - diverse boli la păsări.
 Transmiterea indirectă este realizată printr-un “intermediar”, respectiv un

produs, obiect sau o fiinţă vie purtătoare şi este favorizată de o mare diversitate de
circumstanţe, care o fac mult mai bogată în posibilităţi epidemiologice decât cea directă.
Aceasta se poate realiza prin :
- produse de origine animală :
 lapte : tuberculoza,febra aftoasă,bruceloza ;
 piei, lână : antraxul ;
 carne : boala Aujeszky, antraxul,tuberculoza ;
– suporturi contaminate neanimate :
 apa : leptospiroza, holera umană ;
 aerul :ornitoza, pseudopesta aviară;
 solul : antraxul, tetanosul, melioidoza (telurice) ;
 alimente :listerioza (siloz), salmoneloza ;
 obiecte diverse: - instrumentar : leucoză ;
- ambalaje : pesta porcină ;
 vehicule : febra aftoasă, boala Aujeszky.
– fiinţe vii “transportoare” de agenţi patogeni :
 omul : veterinari, comercianţi, vizitatori, etc. ;
 animale refractare : păsări, imparicopitate pentru febra aftoasă ;
 păsări migratoare : pot transporta sporii bacilului antraxului la
2000 km distanţă.
– nevertebratele – ocupă un loc important în epidemiologie, putând fi
purtători de agenţi patogeni pe “distanţe biologice” mari şi sunt dificil de controlat.
152
Pentru bolile infecţioase, artropodele constituie grupul cel mai important de

nevertebrate transmiţătoare, iar pentru cele parazitare se mai adaugă şi moluştele.
Această transmitere poate fi pasivă, biologică sau prin gazdă intermediară.
a) transmiterea pasivă, mecanică : agentul patogen nu se multiplică în
artropod. Practic toţi agenţii patogeni pot fi transmişi pasiv prin antropode. Ex.:-
musca ( contaminare fecală);
- antropodele hematofage (ţânţarii), foarte bogate în germeni.
b) transmiterea biologică : implică multiplicarea agentului patogen în
artropod.
Ex. : - arbovirozele (“arthropod borne virus” = virusuri purtate de
către artropode);
- rickettsiozele ;
- boreliozele ;
- pesta umană .
Figura 3.6. Transmiterea biologică a agenţilor patogeni
c) transmiterea prin gazdă intermediară - implică un stadiu de maturare

a agentului patogen, care poate să se şi multiplice, în cadrul unui ciclu biologic.
Ex. : protozooze : leishmanioza, trypanosomoza, babesioza.
3.2.3.1. Boli contagioase şi boli transmisibile.
Analizând modalităţile de transmitere a agenţilor patogeni, se constată că bolile

pot fi contractate în trei moduri diferite :
- prin contact direct ;
- prin contact indirect ;
- prin inoculare.
Primele două categorii de boli, pentru a căror transmitere contactul este suficient,
sunt definite ca boli contagioase (lat. “contagium” = contact).
153
Gheorghe SAVUȚA
Din contra, cea de-a treia categorie de boli, care necesită o gazdă intemediară în
ciclul lor, sunt definite ca boli transmisibile (ex. : toate arbovirozele, numeroase boli
parazitare).
3.2.3.2.. Noţiunea de vectori
Noţiunea de “vectori” în sens larg . Aceasta se referă la toate elementele ce pot

asigura transmiterea unui agent patogen de la gazda A la gazda B (produse, subproduse,
suporturi inanimate, fiinţe vii), incluzând în acest context şi noţiunea de “deplasare”. Este
o concepţie mult prea largă, însoţită de o mare imprecizie. Ar fi preferabilă în acest caz
utilizarea unor termeni ca “transportor”, “vehicul”.
Noţiunea de “vectori” în sens strict. După cum este definit de PAVLOVSKY,
“vectorul este un nevertebrat (frecvent insectă) care, cu ocazia hrănirii, achiziţionează
un agent infecţios de la o gazdă vertebrată infectată şi îl transmite mai apoi unei alte
gazde.”
În această definiţie, esenţială este hrănirea, obligatorie şi repetată, care asigură
legătura între gazdă şi vector (gazdă => vector => gazdă).
Noţiunea de “vectori” în sens restrâns. După definiţia dată de Organizaţia
Mondială a Sănătăţii ( O M S ), în acest caz este vorba despre artropode hematofage, care
acoperă, în mare parte, sfera definiţiei anterioare.
Transmiterea vectorială se realizează în diverse moduri şi circumstanţe, din

acest punct de vedere existând trei categorii de vectori :
 Vectori obişnuiţi , care întreţin boala de unul singur.
Ex.: Aedas aegypti, transmite singur febra galbenă la om.
 Vectori accesorii ,care contribuie la transmitere, fără a avea un
rol major în menţinerea bolii.
Ex.: Aedas artroparvus, poate provoca scurte epidemii de febră
galbenă ; A. aegypti o întreţine însă.
 Vectori accidentali, care intervin în transmiterea accidentală a
unor boli, de cele mai multe ori în mod mecanic.
3.3. Epidemiologie analitică plurifactorială
Al doilea mod de abordare analitică a fenomenelor epidemiologice este născut din

eşecul primului (epidemiologia analitică unifactorială ) care este incapabil de a explica
problemele (fenomenele) complexe ; este vorba despre o abordare plurifactorială şi ea se
referă la un ansamblu de elemente, aflate în interacţiune, ce provoacă tulburări.
Pentru acest tip de probleme, deosebit de complexe, este nevoie de o abordare
globală, pe care o face în prezent ecopatologia, o nouă ramură a epidemiologiei.
154
3.3.1. Conceptul ecopatologic
Cunoştinţele biologice au evoluat foarte mult în secolul al XIX-lea datorită

progreselor tehnice deosebite obţinute în diverse domenii. Astfel, a devenit posibilă mai
buna înţelegere a realităţii şi evidenţierea fiecărei cauze a unui eveniment, cazurile de
concepţie unifactorială fiind progresiv rezolvate.
Pentru bolile contagioase şi transmisibile, de exemplu, interpretarea
evenimentelor s-a făcut de către patolog sub forma unei serii de ecuaţii, care se aplicau în
mod automat la diversele situaţii (fenomene patologice) apărute :
boală microb (parazit)

microb diagnostic
cunoaşterea cauzei
combatere (tratament, vaccin, ser, măsuri sanitare)
Această concepţie, literalmente dogmatică, decurge direct din lucrările

pasteuriene şi a fost atât de impregnată în mentalitate, încât foarte frecvent se întâlnesc
profani (proprietari de animale) care solicită un “vaccin” sau un ”ser” pentru cutare sau
cutare boală, fără a şti dacă aceasta este sau nu infecţioasă.
În timp însă, marile maladii au regresat şi au început să apară în crescătorii
fenomene patologice greu de diagnosticat etiologic sau de explicat prin simpla cauzalitate
microbiană.
Au fost formulate alte noţiuni explicative, cum ar fi “cauză favorizantă” sau
“germeni oportunişti”, care nu au reuşit, la rândul lor, să explice în mod satisfăcător toate
situaţiile.
Ca urmare, a fost lansată o altă ipoteză şi anume cea a factorului “grup” sau
“colectivitate”, care afirmă că rezultanta unui fenomen de grup nu este egală cu suma
efectelor asupra fiecărui element al grupului, fiind necesară şi evaluarea inter-relaţiilor.
Pentru a acoperi această complexitate, s-a utilizat mult timp şi se utilizează încă,
noţiunea de “patologie de grup”(ochlopatologie : gr. “ochlo” = grup).
În anii ’60, marile progrese în ecologie, au oferit noi metode şi concepte
adaptabile la studiul acestor fenomene patologice complexe, relevându-se rolul factorilor
de mediu în determinismul patologiei “de grup”, respectiv al noilor situaţii create prin
dezvoltarea fermelor de tip industrial în creşterea animalelor.
Astfel a luat fiinţă o disciplină sintetică nouă, aplicată la patologie : ecopatologia.
155
Gheorghe SAVUȚA
Conceptul ecopatologic s-a fondat pe baza principiilor ecologice care definesc

multiplele relaţii ce se pot stabili într-un ecosistem , mai mult sau mai puţin complex.
Ca principiu, ecologia este ştiinţa care studiază raporturile dintre fiinţele vii şi
dintre acestea şi mediul înconjurător :
În acest context există schimburi permanente, într-un perfect echilibru, numit

echilibru dinamic.
Acest echilibru poate fi rupt (perturbat )prin intervenţia unui element perturbator
ce interacţionează cu unul sau altul dintre termenii ecuaţiei ecologice
Dacă fiinţele vii prezintă, în urma acestei interacţiuni, semne de boală, atunci
elementul perturbator în cauză este caracterizat ca fiind “patogen”; pentru că acesta
intervine în relaţie (sens matematic) şi este responsabil de efect (presupus), este denumit
şi factor (lat.: cel care face).
Schematizând, ecopatologia se defineşte astfel :
Deci, ecopatologia este patologia a cărei factori patogeni aparţin mediului şi care
intervin după un anume determinism în inter-relaţiile complexe.
Frecvent, factorii revelaţi sunt multipli şi atunci bolile corespondente sunt numite
“plurifactoriale”.
156
De multe ori, factorul patogen nu este cunoscut, dar “circumstanţele asociate”

sunt suficiente, în plan pragmatic, pentru a lua măsuri eficace.
În acest caz, eco-pato-sistemul poate fi redefinit :
Ex.: tulburările digestive ale purceilor la înţărcat :

- “microbul” în cauză este colibacilul ,deci acesta este “efectorul” ;
- “mecanismul patogenic” se regăseşte în tulburările digestive ; cauza adevărată a
acestor tulburări digestive este “multiplă” : greutatea la fătare, temperatura adăpostului,
absenţa aşternutului, alimentaţia scroafelor, cantitatea de alimente consumate de purcei,
încărcătura bacteriologică a apei, boli intercurente, densitatea purceilor, diaree nespecifică
(în total 9 variabile).
Acest concept îşi găseşte în primul rând aplicare la creşterea intensivă.
Ceea ce caracterizează crescătoria “industrială”, obiectul unei patologii particulare,
este intensivizarea, adică obţinerea unui randament cât mai mare în producţie.
Sub influenţa progreselor în genetică, animalul a devenit mult mai dependent de
crescător şi de modul de exploatare. Selecţionat exclusiv pe criterii de productivitate şi de
conversie alimentară (anabolism), el şi-a pierdut o parte din capacităţile de adaptare
(legate de catabolism) care dau calitatea rusticităţii. Exploatat în condiţii din ce în ce mai
artificiale, dependente de om, el a devenit extrem de vulnerabil la erorile tehnice sau
umane ce alterează condiţiile de mediu.
Studiul acestor factori de mediu necesită o simplificare, sub forma unui “model”.
Pentru a descrie ansamblul de factori susceptibili de a interveni într-un fenomen
patologic complex (plurifactorial), nu ne putem limita la simpla reprezentare
“triunghiulară” a “eco-pato-sistemului”, deoarece sectorul “mediu” este vast .
De aici necesitatea propunerii unui alt model, care să grupeze cât mai
reprezentativ “variabilele” mediului şi acesta este modelul “hexagonal”, cu şase
variabile .
157
Gheorghe SAVUȚA
3.3.2. Modelul hexagonal al factorilor de patogenitate
În acest context, eco-pato-sistemul este reprezentat de către “crescătorie”. Aceasta,

la rândul ei , este reprezentată şi definită prin animalele pe care omul le întreţine,
furnizându-le alimente şi asigurându-le adăpost, pentru a obţine o producţie.
Principalii factori de patogenitate dintr-o crescătorie trebuie căutaţi tocmai printre
variabilele acestui model hexagonal.
Variabila “ANIMAL”.
Acest factor trebuie analizat atât ca individ, cât şi ca populaţie.
Animalul “individ”. În crescătoriile moderne, acesta este fructul unui progres
genetic considerabil, care a selecţionat caractere de productivitate fără ca aspectele
negative să fie întotdeauna eliminate.
Ex.: - porcul Marele Alb, are o bună capacitate de creştere şi reproducţie, însă
unele linii sunt predispuse la prolaps rectal, la colibaciloză neo-natală.
- vaca de rasă Holstein , este o bună producătoare de lapte dar este predispusă
la podopatii .
Populaţia animală. În pofida ameliorării genetice, variabilitatea rămâne încă
destul de mare în interiorul crescătoriilor, ceea ce constituie principala cauză a
heterogenităţii. Ori, creşterea intensivă necesită îndeosebi efective omogene ale loturilor,
cărora li se pot aplica aceleaşi metode de creştere (tehnologii). De aici, răspunsuri
negative ale unor animale care nu se pot adapta condiţiilor standard ale lotului.
Ex.: junincile, vacile tarate, necesită regimuri alimentare diferite de cel al vacilor în
producţie.
Variabila “ADĂPOST” (cazare).

Prin extensie, aceasta include atât concepţia sistemului cazării, materialele şi
echipamentele constitutive, cât şi ambianţa creată.
Concepţia cazării. Opţiunile iniţiale asupra modului de cazare pot constitui
factori de patogenitate (sau de sănătate).
158
Astfel, o stabulaţie liberă va favoriza starea de sănătate şi producţia vacilor de

lapte ; pe de altă parte, aceasta va favoriza difuzarea bolilor infecţioase .
Adăposturile închise favorizează bolile respiratorii.
Suprafaţa patului trebuie să fie suficientă pentru ca animalele să se poată odihni
confortabil şi în plus să evite diversele accidente şi/sau afecţiunile podale.
Pardoseala. Aşternutul de paie este cel mai recomandat, pentru că el izolează faţă
de sol, menţine căldura, absoarbe umiditatea şi noxele, fixează microbii.
Betonul este comod pentru curăţenie, dar este slab izolator termic, riscant pentru
accidente şi favorizează podopatiile, etc.
Ambianţa vizează asigurarea unei calităţi fizico-chimice corespunzătoare a
aerului, care să garanteze confortul respirator şi termic al organismului animal.
Ex.: - oxigenul în cantitate redusă determină creşterea frecvenţei respiratorii şi
favorizează bolile respiratorii ;
- amoniacul rezidual este iritant respirator ;
- pierderile de căldură, curenţii şi umiditatea induc disconfort şi stres.
Echipamentul. Diversele utilaje şi sisteme pot favoriza sau chiar provoca stări
patologice.
 Astfel, alimentaţia trebuie să fie accesibilă tuturor animalelor şi să fie
consumată în cantitate suficientă.
Ex.: amplasarea jgheaburilor de furajare.
 Adăparea insuficientă din cauza defecţiunilor instalaţiei poate avea
repercursiuni asupra producţiei,asupra aparatului urinar ori digestiv.
Ex.: adăpătorile automate în număr redus, amplasate prea sus, cu defecţiuni de
acţionare, etc.
 Sistemele de contenţie necorespunzătoare provoacă accidente,
tulburări locomotorii, etc.
 Instalaţiile de muls defecte determină leziuni ale
mameloanelor, contaminări.
Variabila “ALIMENTAŢIE”.
Aceasta are implicaţii incontestabile şi profunde în păstrarea stării de sănătate. Ea
poate fi patogenă fie printr-un principiu toxic, nociv, pe care îl conţine, fie prin folosire
inadecvată.
Aspectele sunt extrem de variate şi ele se referă, în sinteză, la o serie de parametri,
dintre care menţionăm :
- calitatea materiilor prime furajere ;
- compoziţia furajelor în diverşi principi ;
- modul de preparare ;
- mod de prezentare şi administrare ;
- cantitatea de furaje administrată ;
- adăparea şi calitatea apei.
159
Gheorghe SAVUȚA
Pentru fiecare parametru se pot da o mulţime de exemple cu implicaţiile lor în

sens benefic sau nociv asupra sănătăţii animalelor, mai ales a celor crescute în sistem
industrial.
Variabila “MICROBISM”.
“Microbii”, în sens larg (bacterii, virusuri, micete, paraziţi), fac parte din mediu. Ei
îşi pot manifesta existenţa, în funcţie de diferite condiţii, fie prin tulburări specifice, fie
printr-un rol secundar într-o patologie specifică.
Prin “microbism” se înţelege totalitatea agenţilor microbieni (bacterii, virusuri,
micete, paraziţi) şi a factorilor susceptibili de a asigura invazia, dezvoltarea, persistenţa şi
variaţiile acestei flore în ecosistemul crescătoriei.
Agenţii contaminanţi – sunt “microbi” care pătrund într-o crescătorie şi o
colonizează.
Ei aparţin tuturor varietăţilor de microbi , mai mult sau mai puţin patogeni,
putându-se distinge :
 patogeni majori : care produc boala imediat ce pătrund în
crescătorie (ex. : virusurile pestei porcine, febrei aftoase) ;
 patogeni secundari : care necesită circumstanţe favorabile
determinante pentru a produce tulburări numiţi “oportunişti
(ex.:parvovirusurile, mycoplasmele, colibacilii,etc.) ;
 saprofiţi : prezenţi în mod obişnuit în mediu, care pot participa
la tulburări patologice fără a avea un rol în determinismul lor (ex. :micete) ;
 comensali : prezenţi în mod obişnuit pe piele, mucoase, etc.,
fără a avea acţiune patogenă în condiţii normale.
Pe de altă parte, contaminanţii dintr-o crescătorie pot fi “paraziţi” obligatorii sau
facultativi :
 obligatorii : necesită o gazdă vie pentru a se multiplica.
Ex.: virusuri, numeroase bacterii.
 facultativi : se pot conserva şi chiar înmulţi în natură.
Ex.: bacilul rujetului, bacilul antraxului, Listeria, Yersinia.
Agenţii contaminanţi exercită o presiune pemanentă de contaminare asupra
crescătoriilor şi aşa cum fiecare individ posedă flora sa proprie, fiecare crescătorie poate
fi caracterizată prin flora sa, fie ea patogenă sau nu.
Ex.: în medicina legală la om , flora individului este specifică şi poate fi
considerată probă de identificare.
Factorii microbismului. Un prim factor este riscul de introducere a microbilor

într-un sistem de creştere ce necesită un flux continuu de animale adică un flux de
contaminare.
Ex.: îngrăşătoriile.
În al doilea rând, există o serie de factori ce asigură dezvoltarea microbismului :
160
 numărul de animale ;
 densitatea animalelor (număr de animale / unitatea de
suprafaţă).
 temperatura şi umiditatea.
 modul de creştere : succesiunea de animale în adăposturi
nedezinfectate va determina o nouă creştere a microbismului, prin infectarea
animalelor noi.
Diluare a microbismului. Concentrare a microbismului.
Variabila “CONDUITĂ” de creştere.

Într-un context economic riguros, numai o metodă de lucru corectă permite
crescătorului să-şi atingă obiectivele de producţie. Această metodă “corectă” vizează, din
punctul nostru de vedere, două aspecte : tehnic şi igienic.
Conduita tehnică (tehnologia).
Raţionalizarea crescătoriei este o necesitate de prim ordin pentru a optimiza
capacităţile de producţie. Pentru aceasta, tehnologia în “bandă unică” este o condiţie.
Numai că ea necesită evitarea supraîncărcării, a heterogenităţii şi a altor factori de
perturbare a echilibrului crescătoriei.
Fireşte că există particularităţi în funcţie de specie, specificul producţiei, etc. (vaci
pentru lapte, porci, etc.).
Conduita igienică.
Este deosebit de importantă, igienizarea fiind indispensabilă, sub formă de
dezinfecţii, vid sanitar, etc. Tratamentele, vaccinările sistematice completează, în mod
logic şi coerent măsurile de prevenţie a stărilor patologice într-o crescătorie intensivă.
Variabila “CRESCĂTOR”.
Influenţa crescătorului poate fi decisivă pentru apariţia şi dezvoltarea unei situaţii
patologice într-o crescătorie. Aceasta depinde de competenţa (gradul de formare,
pregătire) şi de comportamentul său.
161
Gheorghe SAVUȚA
Competenţa.
Conducerea şi organizarea raţională a unei crescătorii se învaţă, în zilele noastre, în
cadrul unor forme de pregătire specializate şi nu în mod întâmplător ori tradiţional, “din
tată în fiu”.
Comportamentul crescătorului.
Crescătorul este primul “patolog” al crescătoriei pentru că el este cel care
“observă “, “ explică” şi “ intervine” în cazul apariţiei unei tulburări a stării de sănătate a
animalelor sale.
Dar, acelaşi crescător este şi primul responsabil în faţa patologiei şi de aceea el
trebuie să dea dovadă de competenţă , motivaţie , disponibilitate şi responsabilitate.
Nu rare sunt cazurile în care crescătorul este culpabil pentru diferite accidente şi
stări patologice ale animalelor. Epidemiologia analitică plurifactorială conduce la
acumularea de informaţii explicative numeroase, pentru un sistem de cauze organizate
într-o reţea de interdependenţe complexe. Este modalitatea cea mai propice pentru a ţine
cont de o realitate extrem de complexă, la rândul ei.
162
Capitolul 4
EPIDEMIOLOGIE SINTETICĂ
Epidemiologia sintetică are drept scop explicarea datelor epidemiologiei

descriptive, servindu-se de toate informaţiile furnizate atât de către epidemiologia
analitică, cât şi de fiziopatogenie, studiul agenţilor patogeni, etc.
Pentru aceasta, ea răspunde la întrebările suscitate de epidemiologia descriptivă şi
explică faptele esenţiale, semnificative pentru ansamblul populaţiei studiate.
Ea face apel la simplificări, necesare la stabilirea legilor generale de evoluţie a
bolilor şi la înţelegerea realităţii.
Planul sintezei astfel definite vizează, succesiv, următoarele obiective :
 caracteristicile populaţiei expuse la risc ;
 mecanismele esenţiale de evoluţie a bolilor în plan regional
(epizootii, enzootii, etc.) sau la nivelul unei crescătorii (originea bolii,
circumstanţele evoluţiei) ;
 evoluţia în timp ;
 distribuţia şi evoluţia în spaţiu.
Toate aceste informaţii sunt mai apoi rezumate într-o schemă sintetică (schema
epidemiologică-evolutivă a fenomenului).
4.1. Mecanismele esenţiale de evoluţie epidemiologică a bolilor
S-a văzut că epidemiologia descriptivă arată că bolile animalelor evoluează după

trei tipuri epidemiologice : epizootic, enzootic şi sporadic.
 Mecanismul epizootic.
Conform epidemiologiei descriptive, o epizootie este caracterizată prin apariţia

unui număr mare de cazuri, în creştere faţă de media pe unitate de timp.
Epidemiologia analitică ne permite să atătăm că aceasta este cauzată de
propagarea unui agent patogen între indivizii unei populaţii.
În acest cadru, fiecare animal bolnav este la originea a numeroase cazuri
secundare, ceea ce permite o progresie geometrică a bolii.Această progresie geometrică
se explică prin circumstanţe multiple de contaminare : surse şi materii virulente
numeroase, rezistenţă crescută a agentului patogen în mediu, modalităţi de contaminare
multiple, etc.
163
Gheorghe SAVUȚA
Pentru ca numărul de cazuri să fie crescut pe unitatea de timp, trebuie ca ciclurile

de contaminare să fie numeroase, ceea ce presupune o perioadă de incubaţie scurtă (cel
mult câteva zile).
În ce priveşte derularea unei epizootii, aceasta are trei faze : naştere, dezvoltare şi
stingere.
 Mecanismul enzootic.
Enzootia se caracterizează printr-un număr aproape constant de cazuri observate.

Datorită studiului analitic, se poate afirma că şi enzootia este cauzată de
propagarea unui agent patogen între indivizii unei populaţii.
Factorul definitoriu al acestui tip de evoluţie a unei boli transmisibile este perioada
de incubaţie, mult mai lungă decât în cazul epizootiei.
De reţinut faptul că unele boli de alură epizootică pot evolua sub formă enzootică,
ca urmare a intervenţiei unui factor limitant, inhibant, cum este de exemplu imunizarea
activă.
 Cazurile sporadice.
Acest tip evolutiv descrie fenomene în care numai câţiva indivizi dintr-o populaţie
prezintă simptomele specifice ale unei boli, apariţia cazurilor fiind legată de receptivitatea
organismelor, de întreţinerea agentului în mediu, etc.
 Mecanismul anazootic.
Anazootia este interpretarea analitică a observaţiei despre o boală epizootică sau

enzootică, care în fapt nu corespunde circulaţiei unui agent patogen între indivizii unei
populaţii, dar care are o cauză comună pentru toate cazurile (indivizii receptivi
îmbolnăviţi).
Ex.: - toxi-infecţiile şi intoxicaţiile alimentare ;
- boala lui Aujeszky pentru alte specii decât porcul ;
- antraxul ;
- botulismul.
Importanţa practică a cunoaşterii acestui acestui mecanism constă în relevarea
adevăratei cauze, care este unică şi a cărei descoperire permite acţiunea de stopare a
fenomenului. ( fig. 4.1. ).
164
Figura 4.1. Schema mecanismelor esenţiale de evoluţie epidemiologică a bolilor
165
Gheorghe SAVUȚA
Capitolul 5
PRINCIPII DE PROFILAXIE ŞI COMBATERE A BOLILOR LA

ANIMALE
Prevenirea apariţiei şi combaterea oricărei stări de boală, indiferent de etiologie,

constituie obiectivul primordial al tuturor acţiunilor sanitare veterinare, acţiuni de care nu
este responsabil doar medicul veterinar ci o serie întreagă de “actori”, printre care se
situează crescătorul, comercianţii, administraţia locală, organisme naţionale şi
internaţionale, etc. Deci, apărarea sănătăţii animalelor, şi implicit a celei publice, trebuie
să fie o acţiune colectivă, concertată şi bine organizată la diferite nivele, începând cu cel
al crescătoriei.
Din multitudinea de situaţii ce trebuie prevenite sau combătute, bolile
transmisibile, îndeosebi cele infecţioase, ocupă primul loc şi domină practic, agenda
acţiunilor de “luptă colectivă”, termen care ni se pare mai sintetic şi mai nimerit pentru a
defini totalitatea măsurilor, specifice şi nespecifice, ce trebuie întreprinse pentru a preveni
apariţia şi dezvoltarea unei boli (fenomen epidemiologic) într-o populaţie de animale,
pentru a o elimina şi pentru a evita răspândirea ei.
Măsurile disponibile pentru “a lupta” împotriva principalelor boli transmisibile ale
animalelor sunt de două feluri:
- măsuri generale, “nespecifice” sau sanitare,
- măsuri specifice sau medicale.
Măsurile sanitare (nespecifice) corespund unei serii de acţiuni menite să evite
contaminarea animalelor sănătoase (indemne) şi să elimine agentul patogen, folosind
mijloace administrative, organizatorice şi tehnice aplicabile pentru orice tip de agent
patogen, indiferent de natura lui (infecţios, parazitar, agentul “x”, “y”, etc.).
Măsurile medicale (specifice) de luptă sunt reprezentate de imunizare,
chimioprevenţie şi terapie.
Aceste două mari grupe de măsuri pot fi combinate între ele, în cadrul luptei
colective împotriva bolilor la animale, în anumite condiţii.
Măsurile sanitare pot fi aplicate pentru fiecare din cele trei elemente
cheie ale transmiterii bolilor animalelor ( agentul patogen , gazda receptivă şi
căile de transmitere ).
Măsurile medicale permit diminuarea, pe de o parte, a receptivităţii
gazdei, iar pe de altă parte, a surselor de agent patogen.
Este necesar să se cunoască natura, principiile şi modalităţile de punere
în aplicare, avantajele şi inconvenientele fiecăruia dintre aceste două mari
tipuri de măsuri de luptă, ca şi ale asocierii lor.
166
Aceste măsuri trebuie concepute şi aplicate în primul rând la nivel de

exploataţie sau crescătorie ( fermă, gospodărie), unitatea epidemiologică şi
sanitară esenţială.
5.1. Măsurile sanitare
Măsurile sanitare trebuie să fie direct adaptate la epidemiologia bolii în

cauză; ele variază, deci, în funcţie de aceasta şi în funcţie de gravitatea bolii.
Este posibil, totuşi, să se furnizeze un cadru general, ce poate fi adaptat
fiecărei boli.
Măsurile sanitare sunt diferite, după cum se adresează unei crescătorii
infectate sau unei crescătorii indemne .
În primul caz, obiectivul prioritar va fi eliminarea agentului patogen
prezent în exploataţie. Acestea sunt măsuri ofensive, care vor trebui aplicate
împotriva agresorului prezent.
În al doilea caz, se doreşte protejarea unei exploataţii indemne faţă de
introducerea agentului patogen ,cu ajutorul unor măsuri defensive. O acţiune
premergătoare punerii în aplicare a măsurilor sanitare este identificarea
animalelor, acţiune ce permite urmărirea acestora de-a lungul deplasărilor.
Ea corespunde aplicării principiului general al “trasabilităţii”
produselor, foarte utilizat în managementul calităţii.
Indiferent de modul de identificare, trebuie să funcţioneze un sistem de
eliberare a documentelor de identitate a animalului şi a şeptelului de origine,
pentru a permite gestionarea deplasărilor animalelor.
O acţiune de profilaxie colectivă nu poate fi concepută în absenţa unei
identificări corecte a indivizilor, la speciile mari sau a efectivelor( turmelor),
la alte specii.
5.1.1.Măsurile ofensive.
Când agentul patogen există deja în focar, se doreşte eliminarea sa.

Modalităţile de eliminare vor fi diferite, în funcţie de gravitatea bolii.
Măsurile ce trebuie aplicate după identificarea focarului pot fi : măsuri
de limitare şi măsuri de eradicare. Ele trebuie să fie aplicate simultan şi, in
ceea ce priveşte măsurile de limitare, au în vedere :
 evitarea difuzării agentului patogen în afara acestui focar:
(izolarea exploataţiei);
 ţinerea sub control cât mai precoce a agentului patogen:
- în cazul în care ar fi depăşit deja graniţele exploataţiei: (anchetă şi
acţiune în aval);
167
Gheorghe SAVUȚA
- sau în cazul în care s-ar fi răspândit, de asemenea, pornind de la sursa

de contaminare a focarului către una sau mai multe exploataţii (anchetă
şi acţiune în amonte).
Măsurile de eradicare au in vedere ţinerea sub control a agentului
patogen în exploataţie şi suprimarea focarului: (abatorizare, dezinfecţie).
În cazul unei boli foarte contagioase şi foarte periculoase, soluţia cea
mai bună constă în izolarea imediată şi prelungită a exploataţiei, însoţită de
sacrificarea tuturor animalelor receptive la această boală, distrugerea
cadavrelor şi dezinfecţia riguroasă a întregii zone.
În cazul unei boli mai puţin periculoase, măsurile pot fi mai puţin
brutale şi pot conduce la o asanare treptată.
5.1.1.1.Depistarea şi identificarea bolii
În cadrul unei lupte organizate împotriva unei boli a animalelor,

cunoaşterea distribuţiei focarelor (de boală exprimată clinic sau de infecţie
inaparentă) poate beneficia sau nu de sistemul « declarării obligatorii ».
Într-adevăr, în fiecare ţară există o listă cu boli în cazul carora
suspiciunea sau constatarea trebuie declarate imediat autorităţilor veterinare.
Această listă se stabileşte ţinând cont de gravitatea economică a bolii, de
pericolul său pentru om şi de cerinţele internaţionale.
Focarele de boli cu declarare obligatorie sunt, în principiu,
înregistrate, cunoscute şi pot fi supuse unui ansamblu de măsuri de combatere.
Focarele de boli ce nu sunt cu declarare obligatorie nu sunt semnalate în
mod deosebit, cu excepţia bolilor ce fac obiectul unor programe de luptă
locale.
Atunci când există un sistem de depistare sistematică a unei boli,
marea majoritate a focarelor sunt detectate datorită acestui sistem (Ex.:
bruceloza, tuberculoza, leucoza enzootică bovină,
În lipsa unui sistem de depistare, identificarea unei boli se bazează pe
constatarea tulburărilor stării de sănătate la unele animale. În acest caz,
rolul crescătorului este hotărâtor pentru diagnosticarea precoce. Dacă nu a
fost solicitat un medic veterinar decât după mai multe săptămâni de evoluţie a
tulburărilor, riscul de răspândire a bolii în afara focarului, în acest interval,
este mare.
A doua verigă în identificarea unei boli este medicul veterinar. În
unele cazuri, diagnosticul clinic este relativ uşor, pe când în altele este mai
dificil .
A treia verigă în identificarea unei boli este laboratorul. Este vorba de
laboratoare specializate (sau agreate) în patologia pe specii a animalelor sau în
respectiva categorie de agent patogen Ele trebuie să asigure două calităţi
esenţiale ale examenelor efectuate: fiabilitate şi rapiditate.
168
La aceasta, contribuie aspectul calitativ, folosirea unor reactivi

controlaţi sau certificaţi, participarea la analize interlaboratoare etc.
În aşteptarea rezultatelor laboratorului este obligatorie luarea unor
măsuri adaptate suspiciunii vizate şi care să fie destinate, în cazul unei boli
foarte contagioase, să împiedice ieşirea agentului patogen în afara focarului
potenţial, iar în cel al unei boli mai puţin contagioase, să limiteze răspândirea
în cadrul exploataţiei, graţie izolării şi sechestrării animalelor suspecte.
Astfel, în cazul suspectării pestei porcine clasice, este necesar să nu se
permită ieşirea din exploataţie a nici unui animal, până la confirmarea sau
infirmarea venită din partea laboratorului. Este uşor de înţeles necesitatea
scurtării cât mai mult posibil a acestei perioade de aşteptare.
Abatorul joacă, de asemenea, un rol în detectarea diferitelor boli care
se traduc prin simptome sau leziuni ce pot fi identificate cu ocazia inspecţiei
veterinare antemortem sau postmortem (tuberculoza, peripneumonia
contagioasă bovină…).
5.1.1.2. Măsurile destinate să împiedice difuzarea agentului patogen
Măsuri comune. Prima dintre ele consta in întocmirea unei radiografii

a situaţiei, sub forma unui « inventar » permiţând numărarea exactă a tuturor
animalelor prezente în focar şi cunoaşterea « categoriei » sanitare căreia îi
aparţine fiecare: bolnav, suspect clinic, infectat, contaminat, eventual
contaminat, nereceptiv.
Următoarea măsură este « izolarea » exploataţiei. Această izolare
funcţionează în ambele sensuri, cu unele nuanţe.
În ceea ce priveşte ieşirea, principiul este « nu iese nimic » ce poate
juca rolul de materie virulentă sau de vehicul al agentului patogen
(animale,persoane, produse)
În ceea ce priveşte intrarea, sunt aplicate aceleaşi măsuri animalelor
din speciile receptive. Pentru speciile nereceptive, nu există nici un motiv
special de a interzice introducerea pe perioada de asanare. Vizitele făcute de
persoane, ca şi intrarea vehiculelor, trebuie limitate la strictul necesar şi atît
unele, cât şi celelalte vor fi supuse măsurilor prevăzute pentru ieşire.
Măsuri speciale. Măsurile de mai sus au o oarecare eficacitate, dar nu
totală. În mod special, este dificil de împiedicat eliminarea şi difuzarea
particulelor virulente în atmosferă de către animalele bolnave. Prin urmare,
protejarea celorlalte crescătorii implică, pe lângă măsurile comune evocate
mai sus şi diferite acţiuni menite să suprime rapid sau treptat toate sursele
infecţioase. Alegerea modalităţilor se face în funcţie de gradul de gravitate a
bolii, iar uneori este impusă printr-o reglementare.
Asanarea poate face apel, mai brutal sau progresiv, la unul din
următoarele trei mari modele:
169
Gheorghe SAVUȚA
 sacrificarea, cât mai curând posibil, a tuturor animalelor din

speciile receptive, cu distrugerea cadavrelor;
 sacrificarea animalelor bolnave şi a animalelor infectate, pe
măsură ce sunt detectate;
 sacrificarea diferenţiată, de tip reformă accelerată, cu
constituirea unui efectiv sănătos.
Măsurile se aplică şi în aval de focar şi ele sunt foarte importante pentru
a controla propagarea unei boli. Principiul este identificarea tuturor
crescătoriilor sau a locurilor de cazare a animalelor care au putut fi
contaminate pornind de la focarul identificat. Această identificare poate fi
dificilă şi se bazează pe o anchetă aprofundată. Animalele care au părăsit
focarul , produsele de origine animală, vehiculele şi oamenii, exploataţiile
învecinate, sunt tot atâtea direcţii în care ancheta trebuie desfăşurată.
Măsurile în amonte de focar au ca obiectiv încercarea de a stabili, în
măsura în care se poate, originea contaminării focarului recent identificat.
Ancheta în amonte trebuie să aibă în vedere aceleaşi categorii de
suporturi potenţiale ale agentului patogen ca cele descrise pentru ancheta în
aval.
Se acordă prioritate animalelor introduse în focar în cursul
săptămânilor (sau al lunilor, dacă este vorba de o boală ce rămâne adesea în
stare latentă sau inaparentă) ce preced descoperirea bolii.
Ancheta în amonte trebuie să aibă în vedere riscurile reprezentate de
alte surse decât animalele domestice receptive precum şi vecinătatea cu alte
crescătorii.
Ea trebuie să studieze ipoteza unei resurgenţe dacă exploataţia a fost
infectată în trecut .
5.1.1.3. Măsuri destinate suprimării focarului
Animalele suspecte şi animalele bolnave se izolează imediat după

suspectarea lor, pentru a evita difuzarea agentului patogen în cadrul
exploataţiei. Suprimarea focarului implică, în cazul multor boli transmisibile
grave, abatorizare şi dezinfecţie.
Într-adevăr, principiul este de a distruge agentul patogen peste tot unde
se găseşte.
Prin sacrificarea animalelor bolnave (sursă majoră de agent patogen)
şi a animalelor sănătoase din speciile receptive (sursă potenţială) se
suprimă producerea de agent patogen.
Prin dezinfecţia mediului care a putut fi poluat se distruge agentul
patogen de pe toate suporturile inerte.
170
 Abatorizarea imediată şi totală este indicată pentru o boală foarte

contagioasă. Ea trebuie aplicată tuturor animalelor din speciile receptive,
fie ele vaccinate sau nu.
 Abatorizarea totală, dar nu imediată, poate fi luată în considerare
pentru o boală având contagiozitate mai redusă, dar care atinge un procent
mare de animale din focar
 Când contagiozitatea unei boli nu este ridicată, este posibil să nu
se aplice abatorizarea decât animalelor bolnave şi celor infectate, păstrându-le
pe celelalte şi protejându-le (abatorizare parţială).
Acest sistem implică o depistare sistematică iniţială a infecţiei la toate
animalele din speciile receptive din focar, după izolarea animalelor bolnave şi
o repetare a depistării la date corect alese, cu abatorizarea animalelor cu
răspuns pozitiv (abatorizare progresivă).
 Abatorizarea diferenţiată poate fi concepută pentru bolile cu o
contagiozitate redusă (exemplu: leucoza enzootică bovină). De fapt, aceasta
constă în păstrarea animalelor infectate până aproape de sfârşitul vieţii lor
economice, accelerând puţin reforma lor, dar acest lucru presupune crearea a
două efective, unul infectat şi altul sănătos, ceea ce ridică, uneori, dificultăţi
practice importante. El poate fi utilizat îndeosebi pentru efective cu mare
valoare genetică şi dacă adăposturile se pretează bine la o separare reală în
două efective.
 În ce priveşte dezinfecţia, este vorba despre dezinfecţia de
necesitate într-un focar de boală transmisibilă şi nu despre dezinfecţia
continuă sau uzuală, realizată periodic.
Dezinfecţia corespunde ansamblului de operaţiuni având drept scop
distrugerea completă a agenţilor patogeni din mediul ambiant. Este vorba de
o măsură importantă de luptă colectivă împotriva bolilor transmisibile ale
animalelor. Ar fi inutil să se izoleze, sechestreze sau să se sacrifice animalele
bolnave şi animalele contaminate, iar apoi să se facă repopularea cu animale
sănătoase, dacă aceste măsuri nu sunt însoţite de distrugerea agenţilor
patogeni răspândiţi în mediul exterior de către animalele bolnave.
Dezinfecţia şi abatorizarea merg în paralel: aceasta din urmă elimină
sursele animale de agenţi patogeni; dezinfecţia realizează acelaşi lucru cu
microbii prezenţi în mediul ambiant. Cele două măsuri se completează una pe
alta .
O dezinfecţie bine făcută a adăposturilor comportă trei etape:
 curăţenia (mecanică);
 dezinfecţia propriu-zisă;
 vidul sanitar.
171
Gheorghe SAVUȚA
Modul de utilizare a substanţelor dezinfectante are o influenţă

considerabilă asupra rezultatului dezinfecţiei şi este clasică afirmaţia că
« modul în care se face dezinfecţia contează, deseori, mai mult decât
ceea ce se foloseşte pentru dezinfecţie ».
Stingerea focarului şi calificarea drept « exploataţie indemnă » este
ultima etapă a procesului de asanare a unui focar. Ea atestă dispariţia bolii
respective. În funcţie de protocolul de abatorizare aplicat, modalităţile vor fi
diferite.
Dacă s-a optat pentru abatorizarea totală, după dezinfecţie şi vidul
sanitar, se va putea efectua repopularea. Afluirea exclusiv din efective
indemne de boala respectivă va permite constituirea rapidă a unui nou efectiv
care, după controlul individual favorabil al tuturor animalelor introduse va
putea fi considerat indemn de acea boală (sau acele boli).
În cazul abatorizării parţiale, efectivul va putea fi considerat ca fiind
indemn după dezinfecţie şi două controale cu rezultate negative la totalul
animalelor din speciile receptive, la un interval cel puţin egal cu intervalul
maxim de apariţie a markerului evidenţiat de testul de depistare.
Menţinerea calificării va fi condiţionată de aplicarea măsurilor de
profilaxie sanitară defensive.
5.1.2. Măsurile defensive
Măsurile defensive au drept scop să protejeze o crescătorie indemnă şi

să verifice dacă agentul patogen nu a pătruns neobservat.
Protejarea crescătoriei vizează controlul şi supravegherea mai multor
factori care pot contribui la introducerea unui agent patogen într-un efectiv
indemn: animalele receptive, vizitatorii sau personalul de deservire, produsele
de origine animală, furajele, vehicolele şi diferite elemente din mediu.
Animalele receptive reprezintă, de obicei, un risc major. De regulă,
se consideră că pot fi introduse numai animale indemne de agentul patogen
respectiv. Practic, însă,realizarea acestui deziderat este delicată, chiar dacă nu
se ia în considerare decât o singură boală. Dificultatea este mai mare dacă se
au în vedere mai multe boli.
Garanţia maximă este obţinută prin auto-reînnoire exclusivă a
efectivului (totuşi, această modalitate este minoritară) sau prin recurgerea la
transferul de embrioni (bovine).
O garanţie satisfăcătoare este furnizată de respectarea cu exactitate a
protocolului următor:
 Animalele să provină exclusiv din efective indemne (dacă se
poate, în număr limitat), identificate şi însoţite de documente doveditoare.
172
 Cazarea să se facă într-un adăpost de carantină, aşteptând

efectuarea unui test individual de depistare (la 15 zile după sosirea în
exploataţie) şi a rezultatului său.
 Se aplică testul de depistare.
 În cazul unui răspuns pozitiv la test, se elimină animalul (dacă
este vorba de un animal izolat) sau lotul.
 În cazul unui răspuns negativ, se procedează la introducerea în
efectiv.
Nerespectarea unuia sau altuia din primele patru puncte implică un risc.
Un astfel de protocol poate fi aplicat în cazul unor boli pentru care se
dispune de un sistem de depistare sistematic şi regulat.
Animalele nereceptive, animalele eratice şi animalele sălbatice prezintă
şi ele un risc ,mai redus, dar care nu poate fi considerat nul.
Intrarea persoanelor străine într-o crescătorie trebuie să fie cât mai
redusă posibil, îndeosebi a persoanelor a căror profesie implică trecerea dintr-
o crescătorie în alta. Utilizarea cizmelor şi a hainelor de protecţie este de
recomandat iar uneori poate fi obligatorie (pentru persoanele a căror prezenţă
este indispensabilă).
Alimentele industriale, în general, prezintă suficientă garanţie. Pentru
fermele de porci la îngrăşat ce utilizează deşeuri de abator ca hrană , înainte
de a administra aceste produse, ele trebuie să fie bine sterilizate.
Într-o fermă nu trebuie să pătrundă, în general, vehiculele ce transportă
diverse lucruri. Ideal este să se dispună de o rampă pentru îmbarcarea şi
debarcarea atât a animalelor, cât şi a mărfurilor.
Împrumutarea unor materiale specifice unei crescătorii de la o
exploataţie la alta este periculoasă, dacă una dintre ele este infectată latent.
Solul se poate afla la originea unor contaminări patogene. Acest lucru se
întâmplă foarte rar (Ex.: antraxul ).
Apa (cursuri de apă, ape de scurgere) poate fi periculoasă, în funcţie de
situaţia sanitară a crescătoriilor sau a aşezămintelor situate în amonte (Ex.:
bruceloza, paratuberculoza…). Cunoaşterea situaţiei lor sanitare este un
element de informare interesant şi util.
Aerul poate juca un rol de transportor (exemple: febra aftoasă, boala lui
Aujeszky…). Aplicarea în permanenţă a măsurilor preventive faţă de acest risc
este foarte dificilă, chiar imposibilă.
5.1.3. Strategia de utilizare şi valoarea măsurilor sanitare
Într-o zonă în care acţionează o boală transmisibilă este necesar să se

aplice măsuri sanitare ofensive şi măsuri sanitare defensive. În ansamblu, un
program de luptă organizat cuprinde trei tipuri de acţiuni:
173
Gheorghe SAVUȚA
 depistarea crescătoriilor infectate;

 asanarea crescătoriilor infectate;
 protejarea crescătoriilor indemne.
Aceste trei tipuri de acţiuni trebuie organizate conjugat, fără a neglija

nici una dintre ele.
Eficacitatea acestor măsuri de luptă este limitată de cea al cărei nivel de
calitate este cel mai slab.
Este bine, deci, să se încerce a se obţine cel mai bun nivel pentru fiecare
din aceste trei categorii de măsuri. Faptul de a avea un nivel excelent pentru
una dintre ele, dar nu şi pentru celelalte două, nu permite să se ajungă repede
la eradicare. Astfel, dacă depistarea este foarte performantă, dar protecţia
crescătoriilor indemne este prost asigurată, incidenţa va continua să fie
ridicată.
O profilaxie sanitară de calitate trebuie să se reflecte atât asupra
incidenţei, cât şi asupra prevalenţei şi să asocieze în mod armonios:
 depistarea şi asanarea crescătoriilor infectate;
 protejarea crescătoriilor indemne.
Profilaxia sanitară are avantaje, dar prezintă şi limite şi inconveniente.
Ca avantaje, profilaxia sanitară este eficace, în anumite condiţii, făcând
să scadă incidenţa unei boli şi, in fine, să se ajungă la eradicare.
Măsurile de profilaxie sanitară defensivă a unei exploataţii au, de altfel
şi avantajul de a cuprinde un ansamblu de măsuri comune pentru prevenirea
mai multor boli transmisibile şi nu doar a uneia.
Profilaxia sanitară întâlneşte obstacole care definesc limitele eficacităţii
sale. Este vorba, înainte de toate, de obstacole tehnice.
Unul dintre ele este existenţa rezervorului sălbatic: aplicarea de măsuri
sanitare la una sau mai multe specii de animale sălbatice este dificilă,
costisitoare şi cu eficacitate limitată. Exemplul turbării la vulpi demonstrează
acest lucru.
Un al doilea obstacol tehnic este existenţa unui rezervor teluric. Este
cazul antraxului în zonele în care boala are caracter enzootic şi în care
aplicarea doar a măsurilor sanitare nu permite să se împiedice apariţia bolii.
Un al treilea obstacol tehnic este contagiozitatea mare a unor boli.
Lupta exclusiv cu ajutorul măsurilor sanitare contra unei boli foarte
contagioase, într-o zonă enzootică sau epizootică, se arată ineficace, chiar
imposibilă.
Un obstacol psihologic este reticenţa întâlnită în rândul crescătorilor de
animale sau în rândul marelui public faţă de metodele de profilaxie sanitară,
îndeosebi faţă de abatorizare.
174
Dintre inconveniente se pot cita cel puţin două.

Primul constă în caracterul dificil al măsurilor ce trebuie aplicate în
mod permanent. Măsurile de protecţie a unei crescătorii indemne trebuie
respectate constant, iar în zonele infectate, contaminările sunt la discreţia
unei « greşeli » trecătoare, a unui vizitator, a unui transportator, a unei livrări
de animale etc. Aceste măsuri permanente sunt variate şi implică o disciplină
şi o rigoare ce riscă să conducă la plictiseală şi neglijenţă.
Al doilea este costul măsurilor de luptă: depistarea sistematică,
abatorizarea, măsurile de izolare a unei exploataţii sau a activităţii economice
dintr-o întreagă zonă conduc la sume foarte ridicate ce trebuie asumate, chiar
dacă cheltuielile sunt împărţite între stat, colectivităţile locale, crescători…
Este necesar să se cunoască şi să se aplice şi celelalte arme disponibile,
să se aleagă judicios formula optimă şi să i se aducă îmbunătăţiri în funcţie de
situaţia epidemiologică şi de obiectivele urmărite.
5.2. Măsuri medicale
Măsurile medicale ce pot fi utilizate pentru a lupta contra bolilor

transmisibile ale animalelor sunt: tratamentul, chimioprevenţia şi imunizarea.
Tratamentul corespunde utilizării diferitelor medicamente
(antibiotice...) pentru vindecarea animalelor bolnave.
Pentru numeroase boli, în special cele virale, nu există un tratament eficace.
De asemenea, pentru diferite boli bacteriene (bruceloză, tuberculoză...),
tratamentul nu este operaţional din raţiuni epidemiologice.
Chimioprevenţia este, după cum o arată numele său, o măsură
preventivă ce face apel la diferite produse chimice.
Ea constă în administrarea, îndeosebi pe cale orală, unor subiecţi
aparent sănătoşi, de substanţe capabile să împiedice dezvoltarea sau
multiplicarea agenţilor patogeni (în special a paraziţilor). Substanţele utilizate
pot avea un efect de scurtă durată sau uneori pot fi eficiente timp de mai multe
săptămâni (efect remanent). În general, chimioprevenţia este utilizată în cazul
bolilor pentru care nu se dispune de mijloace de imunizare.
Imunizarea poate fi activă sau pasivă. Prima face apel la vaccinuri,
a doua la seruri. Utilizarea serurilor la animale este mult mai puţin folosită în
comparaţie cu vaccinurile. Ea poate fi folosită la animalele tinere, care
răspund slab la imunizarea activă sau în cazul unei ameninţări imediate, când
este nevoie să se dispună rapid de elementele de apărare (anticorpi), fără a
putea aştepta producerea acestora de către organismul ce trebuie protejat (
Ex.:administrarea de ser antitetanic în caz de plăgi grave).
În marea majoritate a cazurilor, răspunsul imun se bazează pe
administrarea vaccinurilor.
175
Gheorghe SAVUȚA
Vaccinarea este un act medical ale cărui rezultate depind în totalitate de

trei factori :
- vaccinul utilizat ;
- organismul căruia îi este administrat;
- mediul în care trăieşte acel organism.
Răspunsul organismului poate fi foarte diferit, în funcţie de vârsta sa,
starea de întreţinere, trecutul său. Astfel, rezultatele utilizării unui vaccin
depind :
 la nivel individual: de caracteristicile vaccinului folosit şi de
organismul vaccinat;
 la nivel colectiv: de situaţia epidemiologică şi de complexitatea
schemei epidemiologice a bolii.
Vaccinurile disponibile. Lista vaccinurilor disponibile variază în
funcţie de spaţiu şi timp:
 lista nu este aceeaşi de la o ţară la alta, atât pentru că bolile
împotriva cărora se luptă diferă de la o ţară la alta, cât şi pentru că
necesităţile resimţite sau exigenţele pentru autorizarea folosirii lor variază
în funcţie de ţară;
 această listă se completează în fiecare an, atât prin introducerea
unor vaccinuri noi, îmbunătăţite, pentru boli împotriva cărora existau deja
vaccinuri, cât şi pentru boli identificate recent: astfel, pentru boala
hemoragică virală a iepurelui şi sindromul disgenezic şi respirator porcin,
s-au scurs puţini ani între izolarea agentului patogen şi punerea la punct a
vaccinurilor.
Gama de vaccinuri va continua să evolueze în cursul timpului şi se va
completa puţin câte puţin, chiar dacă pentru unele boli, cunoscute de mult
timp, carenţa va persista (Ex.:: anemia infecţioasă ecvină, pesta porcină
africană…).
În general, vaccinurile disponibile aparţin uneia sau alteia dintre cele
două mari categorii:
 vaccinuri cu « elemente » vii;
 vaccinuri cu « elemente » inactivate.
Modalităţile de utilizare a vaccinurilor sunt foarte variate. Cazul cel mai
frecvent este injectarea individuală pe cale subcutanată.
Administrarea poate fi şi colectivă: distribuirea în apa de băut,
administrarea prin aerosoli (boala de Newcastle…), distribuirea în natură
(împrăştierea pe cale aeriană a unor momeli conţinând vaccinul antirabic).
Modalităţile de administrare trebuie să ţină cont de conservarea
vaccinului şi de riscurile de inactivare (evitarea adăpătorilor aflate în plin
soare pentru vaccinurile ce se distribuie în apa de băut, respectarea cu
rigurozitate a lanţului rece în ţările tropicale…), ca şi de nivelul de risc
176
epidemiologic (de exemplu, vaccinarea bovinelor contra antraxului pe cale

intradermică într-un focar, deoarece această cale furnizează un răspuns
imunitar mai rapid decât calea subcutanată).
În faţa acestei diversităţi a modalităţilor de administrare a vaccinurilor,
se poate reţine doar o singură regulă: trebuie respectate cu stricteţe indicaţiile,
contraindicaţiile, măsurile de precauţie şi modalităţile de folosire stabilite de
producător.
Rezultatele imunizării active sunt foarte variabile şi depind de vaccin,
de organismele vaccinate şi de caracteristicile epidemiologice ale bolii.Ele pot
fi apreciate în plan individual şi în plan colectiv.
În plan individual, în funcţie de boală, de vaccin şi de organismul
vaccinat, gama rezultatelor se întinde între o imunitate deosebit de solidă,
durabilă (imunitatea împotriva bolilor cauzate de toxine proteice majore şi
împotriva anumitor boli virale) şi o imunitate parţială, de scurtă durată
(exemplu: vaccinul heterolog contra mixomatozei), cu toate situaţiile
intermediare posibile.
Trebuie menţionat că, în general, imunitatea cea mai solidă este cea
rezultată din boala naturală şi că, fără excepţie, în cazul vaccinurilor cu
elemente vii se constată un paralelism între puterea patogenă reziduală şi
soliditatea imunităţii conferite.
Pentru o aceeaşi boală, un vaccin cu elemente inactivate poate oferi o
imunitate la fel de solidă şi de durabilă ca şi vaccinurile cu elemente vii. Aşa
se întâmplă, de exemplu, în cazul vaccinurilor antirabice, dintre care unele, cu
virus inactivat şi cu adjuvant, pot să ofere protecţie timp de trei ani după o
singură inoculare.
Acelaşi vaccin poate oferi o imunitate diferită, în funcţie de calea de
administrare. Acest fapt este bine cunoscut în cazul vaccinurilor cu elemente
inactivate, care se dovedesc a fi imunogene pe cale parenterală, însă nu
asigură nici o protecţie în urma administrării pe cale orală.
În cele mai multe cazuri, vaccinarea este suficientă pentru a proteja
un subiect de acea boală. Este vorba de un obiectiv prioritar, ce corespunde
rolului economic al vaccinării.
Dar, în numeroase boli, mai ales cauzate de agenţi patogeni care se
multiplică pe sau în mucoase (digestivă, respiratorie, genitală…), vaccinarea
nu este suficientă pentru a împiedica multiplicarea unei suşe sălbatice
întâlnite de un organism vaccinat şi excreţia sa. .
Rolul « epidemiologic » al vaccinării, prin reducerea excreţiei virulente
individuale la animalele vaccinate, contaminate cu acel agent patogen, este,
deci, incontestabil. Dar el nu este total şi poate conduce la un efect nefast: în
cadrul unei populaţii vaccinate, pot circula suşe sălbatice în lipsa oricărei
manifestări clinice a bolii.
177
Gheorghe SAVUȚA
Pe scurt, rezultatele vaccinării la nivel individual sunt foarte variabile.

Se poate reţine, în general, că vaccinarea protejează împotriva simptomelor
bolii, dar că, deseori, nu este suficientă pentru a împiedica complet
multiplicarea agentului patogen sălbatic şi excreţia sa, care sunt doar reduse.
Imunitatea conferită la nivel colectiv prin vaccinare permite explicarea
a două fenomene:
 dispariţia unei boli împotriva căreia se fac vaccinări, într-o
zonă, chiar dacă nu sunt supuse vaccinării 100% dintre organismele
receptive;
 menţinerea unei circulaţii silenţioase a suşelor sălbatice într-o
zonă în care se fac vaccinări şi în care nu mai este constatată boala.
De câteva decenii s-a observat că dacă într-o zonă majoritatea
organismelor receptive la un agent patogen dat, responsabil de epidemie sau
de epizootie, sunt imune, boala nu mai evoluează sub formă de epidemie sau
de epizootie. Cel mult, se pot constata focare izolate sau cazuri grupate, dar
fără avea o alură epidemică sau epizootică.
Acest fenomen este cunoscut sub numele de legea lui Charles Nicolle,
deoarece acesta estimase la aproximativ 75% proporţia de organisme imune
de la care nu mai este posibilă evoluţia unei boli sub formă de epidemie sau
de epizootie.
Cu cât proporţia de organisme receptive devenite imune este mai
ridicată, cu atât mai importantă este reducerea fenomenului cu aspect
epidemic sau epizootic.
Vaccinarea sistematică a unei populaţii receptive permite regresul unei
epizootii sau chiar dispariţia bolii clinic exprimate, chiar dacă nu dispare cu
totul şi agentul patogen.
Nu este suficientă lipsa focarului de boală într-o zonă în care se practică
vaccinarea contra acestei boli, pentru a avea certitudinea dispariţiei agentului
său patogen. Adevărata demonstraţie a acestei dispariţii este oprirea vaccinării
şi verificarea, după perioada de persistenţă a imunităţii la animalele vaccinate,
a absenţei oricărui focar.
Avantajele vaccinării sunt evidente. Este vorba, înainte de toate, de un
interes medical, de protecţie clinică faţă de bolile pentru care nu există
tratament. Mortalitatea şi morbiditatea scad considerabil sau chiar sunt
anulate.
Este vorba, de asemenea, de un interes epidemiologic, de reducere a
circulaţiei agentului patogen respectiv.
Lor li se adaugă şi un interes economic, când raportul avantaje/costuri
este favorabil, mai ales dacă vaccinarea timp de câţiva ani, asociată sau nu cu
măsuri sanitare, duce la eradicarea agentului patogen.
Vaccinarea poate comporta diferite inconveniente: este vorba, mai întâi
de toate, de eventuale incidente şi accidente, dar şi de interferenţa cu tehnicile
178
de depistare, costul operaţiunilor şi limitele de activitate ale vaccinării asupra

portajului şi excreţiei agenţilor patogeni de către animale vaccinate şi apoi
contaminate.
Pot surveni diferite incidente sau accidente în urma unei vaccinări.
Unele sunt întâmplătoare, altele sunt cauzate de vaccinare.
Un obstacol potenţial în utilizarea diferitelor vaccinuri este
antagonismul lor cu tehnicile de depistare a infecţiei. Într-adevăr, animalele
vaccinate cu vaccinuri « clasice » răspund prin anticorpi sau prin instalarea
unei stări de hipersensibilitate, ce antrenează un răspuns pozitiv la tehnicile de
depistare..
Costul vaccinării poate constitui un obstacol sau un inconvenient. El
trebuie întotdeauna pus în balanţă cu câştigul, individual sau colectiv, rezultat
în urma aplicării vaccinării.
Neputinţa unor vaccinări de a suprima circulaţia silenţioasă a
agentului patogen constituie, de asemenea, un inconvenient.
Se ajunge, de asemenea, la noţiunea după care vaccinarea nu este o
măsură ce se aplică izolat, independent de alte măsuri de luptă. Limitele sale
de eficacitate invită la asocierea ei cu alte măsuri, de profilaxie sanitară,
urmărind sinergismul.
Profilaxia medicală este unul dintre mijloacele disponibile de luptă
împotriva bolilor transmisibile.
Asociată cu profilaxia sanitară, căreia îi poate fi complementară în
anumite condiţii, ea constituie profilaxia mixtă, medico-sanitară, instrument
eficace, adesea indispensabil de-a lungul unei perioade de luptă colectivă
contra unei boli transmisibile, înainte de a lăsa locul, în cursul perioadei
finale, unei profilaxii exclusiv sanitare.
5.3. Profilaxia medico – sanitară
Profilaxia medico-sanitară se bazează pe asocierea măsurilor sanitare

cu măsurile medicale. Ea beneficiază de complementaritatea şi de efectul
sinergic al acestor două tipuri de măsuri, atunci când asocierea lor nu
întâlneşte nici un obstacol de natură funcţională şi dacă situaţia
epidemiologică cere acest lucru.
Profilaxia medico-sanitară corespunde aplicării în aceeaşi exploataţie
sau în aceeaşi zonă, în aceeaşi perioadă, a măsurilor medicale şi a măsurilor
sanitare.
Există formule foarte diverse de utilizare combinată a măsurilor
medicale şi a măsurilor sanitare.
Aproape toate planurile de luptă ce utilizează vaccinarea (sau
chimioprevenţia) recurg în acelaşi timp şi la măsuri sanitare. Extrem de rar se
întâmplă ca o profilaxie medicală să nu fie asociată, într-un fel sau altul, unor
179
Gheorghe SAVUȚA
măsuri complementare, sanitare. În acest sens, se poate spune că profilaxia

medicală exclusivă nu există deloc, decât în anumite ţări în curs de dezvoltare
şi că măsurile medicale sunt aproape întotdeauna completate prin măsuri
sanitare, în cadrul unei profilaxii medico-sanitare.
În schimb, poate să existe, izolat, o profilaxie sanitară exclusivă, pe de o
parte, pentru bolile împotriva cărora nu se dispune de nici un mijloc terapeutic
sau vaccinal (Ex.: pesta porcină africană, leucoza enzootică bovină …), pe de
altă parte, în circumstanţe în care vaccinurile, deşi disponibile, sunt interzise
(Ex.:pesta porcină clasică şi febra aftoasă în Uniunea Europeană…)..
Se pot distinge patru mari categorii de modalităţi de asociere a
măsurilor medicale cu măsurile sanitare pentru a lupta contra aceleiaşi boli,
într-o zonă dată.
1) Utilizarea vaccinării pe o scară mai mult sau mai puţin largă,
fără depistarea infecţiei, cu aplicarea măsurilor sanitare ofensive în focare
(abatorizare…) şi a măsurilor sanitare defensive.
2) Utilizarea vaccinării, mai ales în crescătoriile infectate şi în
altele, de exemplu, foarte ameninţate, depistarea infecţiei şi aplicarea altor
măsuri sanitare (abatorizare…) în exploataţiile cu animale nevaccinate,
atunci când vaccinarea şi depistarea sunt incompatibile.
3) Utilizarea vaccinării, dar limitată la anumite exploataţii,
asociată cu o depistare generală a infecţiei, când vaccinarea şi depistarea
sunt compatibile.
4) Vaccinarea şi depistarea sistematică, implicând
compatibilitatea lor.
Categoria pentru care se optează în lupta contra unei boli depinde în
acelaşi timp de mijloacele disponibile (vaccinuri, teste de depistare…), de
situaţia epidemiologică şi de obiectivele fixate.
Rezultatele profilaxiei medico-sanitare variază în funcţie de boală, de
planul elaborat şi de modul de aplicare.
Profilaxia medico-sanitară poate conduce la rezultate de proastă calitate,
atât la nivel de exploataţie, cât şi la cel de zonă, mai ales dacă programul
teoretic pentru care s-a optat este prost pus în aplicare.
Dimpotrivă, ea poate ajunge într-o situaţie epidemiologică destul de
satisfăcătoare pentru a se renunţa la vaccinare şi pentru ca profilaxia sanitară
exclusivă să preia ştafeta în direcţia eradicării. Este cazul brucelozei bovine,
al pestei porcine clasice şi al febrei aftoase în diferitele ţări ale Europei de
Vest.
Desigur, se poate ajunge la rezultate intermediare între extremele citate
mai sus.
Avantajul esenţial al profilaxiei medico-sanitare este reprezentat de
sinergia rezultată din asocierea celor două tipuri de măsuri, în unele cazuri.
180
Vaccinarea reduce atât numărul organismelor sensibile sau receptive,

cât şi excreţia agentului patogen de către animalele infectate.
Această asociere este indispensabilă pentru unele boli, în anumite
situaţii epidemiologice.
Pe de altă parte, după cum s-a văzut mai sus, există un grad de
flexibilitate important, ce permite adaptarea planului de luptă medico-sanitară
la boală şi la situaţia observată.
Nu există un inconvenient deosebit, în afara costului. Aplicarea
riguroasă a măsurilor prevăzute necesită mult timp, muncă, perseverenţă şi
mijloace.
Cumularea costului măsurilor medicale (vaccinare) şi al măsurilor
sanitare (depistare, abatorizare…) duce la dorinţa de limitare a perioadei de
aplicare a profilaxiei medico-sanitare.
Problema esenţială este de a şti în ce moment să se treacă de la
profilaxia medico-sanitară la profilaxia sanitară.
Pentru lupta împotriva unor boli transmisibile ale animalelor, contra
cărora nu există vaccin, nu se pune problema alegerii tipului de măsuri: pentru
leucoza enzootică bovină, pesta porcină africană, anemia infecţioasă ecvină,
profilaxia nu poate fi decât sanitară.
Pentru a lupta împotriva bolilor pentru care există vaccinuri, trebuie să
se hotărască, la nivel colectiv, dacă este oportună sau nu folosirea vaccinării,
într-un context dat (populaţie, timp, spaţiu).
Alegerea trebuie făcută în funcţie de context, de la caz la caz, după
diverse criterii. Criteriile cele mai importante sunt, fără îndoială:
 situaţia epidemiologică a bolii;
 gradul său de transmisibilitate.
Pentru primul criteriu, ca regulă generală, se poate reţine că cu cât
prevalenţa unei boli este mai mare, cu atât mai indicat este să se recurgă
la vaccinare. Dimpotrivă, cu cât o boală este mai rară, cu atât este mai
contraindicată vaccinarea pe scară largă.
Pentru al doilea criteriu, cu cât gradul de transmisibilitate este mai
ridicat, cu atât este mai indicată folosirea vaccinării şi dimpotrivă, pentru o
boală cu risc slab de transmisibilitate, se poate opri vaccinarea mai curând, în
cursul unei perioade de descreştere a prevalenţei rezultate din lupta contra
acestei boli.
Trebuie, deci, să se dispună de indicatori fiabili ai situaţiei
epidemiologice a bolii respective şi să se stabilească limitele corespunzătoare
unei schimbări a măsurilor de luptă aplicate. Este relativ uşor de stabilit
indicatorii care să fie folosiţi pentru a urmări evoluţia situaţiei
epidemiologice, mai ales prevalenţa efectivelor infectate.
181
Gheorghe SAVUȚA
DICTIONAR
AGENT PATOGEN . Sinonim : agent cauzal.
Agent mecanic, fizic, chimic, biologic, comportamental sau social a cărui
prezenţă, exces sau insuficienţă joacă un rol în apariţia unei boli.
ANAZOOTIE .
Boală a animalelor, contagioasă sau nu, de alură epizootică, enzootică sau
sporadică , ale cărei cazuri au o singură şi aceeaşi origine comună.
ANCHETĂ .
Cercetare metodică a informaţiilor, îndeosebi prin intermediul
măsurătorilor, întrebărilor şi al mărturiilor.
ANCHETĂ EPIDEMIOLOGICĂ .
Anchetă ce constă în recoltarea de informaţii referitoare la o boală sau la
factori de risc, într-o populaţie dată sau într-un eşantion, cu un obiectiv descriptiv,
explicativ ( analitic ) sau evaluativ.
BOALĂ .
Perturbarea necompensată a uneia sau mai multor funcţii ale unui organism
viu.Entitate morbidă datorată unui agent patogen care evoluează într-o populaţie
sensibilă.
BOLNAV .
Fiinţă vie care prezintă simptome sau leziuni datorate unui agent patogen.
CARACTER .
Element ( aspect ) ce caracterizează un individ şi este utilizat pentru
descrierea acestuia.
CARANTINĂ .
Măsuri de izolare a persoanelor, animalelor, produselor, mijloacelor de
transport, pe o durată variabilă, instituite pentru control cu ocazia introducerii într-
o ţară sau într-un efectiv şi în caz de suspiciune sau de constatare a unei boli
contagioase
CAZ .
Individ ce prezintă caracteristicile fenomenului studiat.
CONTAGIUNE .
Transmiterea unui microorganism la un subiect sănătos prin contact direct
sau indirect cu un subiect infectat.
CONTAMINARE .
Prezenţa sau transferul unui microorganism pe un obiect, într-o substanţă sau
pe un organism.
DEPISTARE .
Căutarea sistematică, cu ajutorul unor examene (teste), într-o populaţie, a
indivizilor (sau grupelor de indivizi) atinşi de o anumită tulburare de sănătate
neobservată până în acel moment.
DIAGNOSTIC .
Identificarea unei boli la un subiect ce prezintă modificări.
EŞANTION .
O cantitate mică dintr-un tot, ce permite estimarea unor caracteristici ale
acestuia.
182
ECOLOGIE .
Studiul mediului unde trăiesc şi se reproduc macroorganisme sau
microorganisme, ca şi raporturile lor cu mediul.
ECOPATOLOGIE .
Studiul patologiei în raporturile sale cu mediul.
ECOSISTEM .
Ansamblu de componente fizice (inerte) şi biologice (fiinţe vii) ale unei unităţi
naturale omogene şi relaţiile ce leagă între ele aceste componente.
EFECTIV.
Numărul de indivizi ai unui grup, eşantion sau ai unei populaţii.
ENDEMIE. Sinonim : boală endemică.
Boală exprimată clinic sau nu, ce evoluează în mod regulat la om într-o
regiune dată.
ENZOOTIE. Sinonim : boală enzootică.
Boală exprimată clinic sau nu, ce evoluează în mod regulat la animale într-o
regiune dată.
EPIDEMIE. Sinonim : boală epidemică.
Boală ce afectează brutal un mare număr de persoane în acelaşi timp, într-o
regiune dată.
EPIDEMIOLOGIE .
Studiul bolilor şi al factorilor de sănătate într-o populaţie ( umană, animală,
vegetală sau microbienă.
EPIZOOTIE .
Boală ce afectează brutal un mare număr de animale, în acelaşi timp, într-o
regiune dată.
EPIZOOTOLOGIE .
Studiul bolilor şi al factorilor de sănătate într-o populaţie de animale.
ERADICARE .
Eliminarea totală a unei boli graţie suprimării cauzei sale.
FACTOR CAUZAL . Sinonim : factor etiologic .
Factor ce poate fi responsabil de apariţia sau dezvoltarea unui fenomen
patologic sau a cărui responsabilitate a fost demonstrată experimental.
FACTOR DE RISC .
Factor asociat la creşterea probabilităţii apariţiei sau dezvoltării unui
fenomen patologic.
FOCAR .
Unitate epidemiologică constituită din cazuri patologice, exprimate clinic sau
nu, survenite în acelaşi loc (fermă, gospodărie,casă,etc) în cursul unei perioade
limitată de timp.
GAZDĂ .
Fiinţă vie care găzduieşte şi întreţine în condiţii naturale un agent patogen.
GRUP .
Ansamblu de indivizi.
INCIDENŢĂ .
Număr de cazuri sau de focare noi ale unei boli, apărute în unitatea de timp,
într-o populaţie dată.
183
Gheorghe SAVUȚA
INFECŢIE .
Pătrunderea şi înmulţirea într-un organism receptiv a unei entităţi străine,
capabilă de a se multiplica şi de a se reproduce în entităţi identice.
INFESTARE .
Pătrunderea şi evoluţia biologică a unui parazit într-un organism.
PANZOOTIE .
Boală care se propagă pe mari distanţe, de-a lungul mai multor continente şi
care afectează o parte importantă a populaţiei animale.
POPULAŢIE .
Ansamblu de indivizi ai unei specii care trăiesc într-o ţară sau într-o regiune.
În plan statistic : ansamblu de unităţi supuse studiului.
PRAG ( nivel ) DE DETECTABILITATE .
Cea mai mică cantitate de substanţă studiată pentru care un test dă un rezultat
pozitiv.
RATĂ .
La origine: cuantumul impozitului fixat pentru fiecare contribuabil.
În sens larg: raport între două efective dintre care unul, numărătorul, face
parte din numitor.
În sens restrâns : numărul de evenimente observate pe unitatea de timp,
raportat la populaţia expusă riscului.
PREVALENŢĂ .
Număr total de cazuri sau de focare ale unei boli, constatat într-o populaţie
determinată, în cursul unei perioade dată sau la un moment dat.
PROFILAXIE .
Ansamblu de măsuri medicale sau sanitare destinate a preveni apariţia de
cazuri ale unei boli.
RECEPTIVITATE. Aptitudinea unui organism de a găzdui un agent patogen
şi ai permite dezvoltarea sau multiplicarea, fără a suferi în mod obligatoriu.
REŞUTĂ ( RECĂDERE ) .
Reapariţia simptomelor unei aceleeaşi boli la un convalescent.
RECIDIVĂ . Reapariţia simptomelor unei aceleeaşi boli, la mai mult sau mai
puţin timp după vindecare şi în urma unei noi infecţii sau contaminări.
RECURENŢĂ .
Reapariţia simptomelor unei boli la un subiect aparent vindecat, fără un nou
contact cu agentul patogen.
REINFECŢIE .
Infecţie care se adaugă unei infecţii preexistente, neevolutive sau aparent
vindecată şi datorată aceluiaşi agent patogen.
REZERVOR .
Specie (specii), mediu(medii) sau mecanism (e) ce permit supravieţuirea unui
agent patogen considerat (luat) ca specie.
RISC . Sinonim: risc absolut.
Probabilitatea ca o boală sau un fenomen patologic să survină la un moment
dat sau într-un interval de timp dat.
184
SĂNĂTATE .
Pentru Om: stare de bine completă din punct de vedere fizic, mental şi social şi
nu doar absenţa bolii sau a infirmităţii.
Pentru animale: stare de bine şi de echilibru între organism şi mediu, care să-
i permită exprimarea optimă a potenţialului său genetic.
SĂNĂTATE ANIMALĂ .
Starea de sănătate a unei populaţii de animale.
Domeniu de cunoştinţe, de metode şi de acţiuni destinate a preveni bolile
animalelor, a păstra sănătatea acestora şi a le ameliora productivitatea, printr-o
acţiune colectivă.
SĂNĂTATE PUBLICĂ .
Starea de sănătate a unei populaţii umane.
Ansamblu de acţiuni angajate de către societate pentru a proteja şi ameliora
starea de sănătate a populaţiei umane.
SĂNĂTATE PUBLICĂ VETERINARĂ .
Domeniu al sănătăţii publice în care sunt implicate competenţe veterinare
SENSIBILITATE ( la un agent patogen ) .
Aptitudinea de a exprima clinic acţiunea unui agent patogen.
SONDAJ .
Cercetarea informaţiilor referitoare la o populaţie, prin studiul unui eşantion
din acea populaţie.
STATISTICĂ .
Ansamblu de metode ( derivate din matematicile aplicate şi din calculul
probabilităţilor ) care permit reunirea şi analiza datelor numerice.
STATISTICI .
Ansamblu de date numerice, rezultat în urma unei prelucrări statistice.
SUPRAINFECŢIE .
Infecţie ce survine în cursul unei boli infecţioase şi produsă de un agent
patogen diferit de cel preexistent.
UNITATE EPIDEMIOLOGICĂ .
Individ izolat, sau grup de indivizi ce trăiesc împreună, afectat de o tulburare
de sănătate.
UNITATE STATISTICĂ .
Element de bază al unei populaţii (în sens statistic).
VARIABILĂ .
Caracteristică a cărei valoare ( aspect ) poate fluctua.
VECTOR .
În sens larg: tot ce permite transportul şi/sau transmiterea unui agent patogen.
În sens strict: fiinţă vie care, cu ocazia relaţiilor ecologice ( hrănire ), preia un
agent patogen de la o gazdă vie şi îl transmite mai apoi unei alte gazde.
VEHICUL ( al unei boli ). Obiect, substanţă sau fiinţă vie nereceptivă care
serveşte drept intermediar în transmiterea unui agent patogen de la un organism
contaminat la o gazdă receptivă.
185
Gheorghe SAVUȚA
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
BAILEY Lucianne, VARDULAKI Katerina, LANGHAM Julia,

CHANDRAMOHAN D. – Introduction to epidemiology, Ed. Bell &Bain Ltd,
Glasgow, 2005.
BOUYER J., HEMON D., CORDIER S. et.co., Epidemiologie.
Principes et methodes quantitatives. Ed. INSERM, 1993.
COMAN I., GRECIANU Al., DULCEANU N. – Profilaxia nespecifică
în bolile infecţioase şi parazitare ale animalelor de fermă. Ed. CERES,
Bucureşti, 1982;
DUFOUR Barbara, HENDRIKK P. – La surveillance epidemiologique
en sante animale, Ed. AEEMA et CIRAD, 2005.
GOLDBERG M. – L’épidémiologie sans peine. Ed. Frison -Roche,
Paris, 1990;
LANDRIVON G., DELAHAYE F. – Cercetarea clinica. De la idee la
publicare. Traducere , Ed. DAN, 2002.
LELLOUCH J., LAZAR Ph. - Méthodes statistiques en expérimentation
biologique. Ed. Médecine–Sciences Flamarion, Paris, 1991;
MASSE L., MASSE G. – Statistique sanitaire et sociale. Ed. Foucher,
Paris, 1972;
POMERLEAU Joceline, McKEE M.- Issues in Public Health, Ed. Bell
&Bain Ltd, Glasgow, 2005.
POP M., VASIU C., RĂPUNTEAN Gh. – Profilaxie şi combatere în
boli infecţioase la animale. Ed. CERES, Bucureşti, 1988;
SAVUŢA Gheorghe : Epidemiologie veterinară generală. Editura “Ion
Ionescu de la Brad”, Iaşi, 136 pag., 2001.
STOENESCU A., PERIANU T. – Epizootologie generală. Ed. CERES,
Bucureşti, 1987;
THRUSFIELD M. – Veterinary epidemiology. Ed. Butherworths,
London, 1986;
TOMA B., BENET J.J., DUFOUR Barbara, ELOIT M., MOUTOU F.,
SANAA M. – Glossaire d’épidémiologie animale. Ed. du Point Vétérinaire,
Maisons-Alfort, 1991;
TOMA B., DUFOUR Barbara, SANAA M., BENET J.J., ELLIS P.,
MOUTOU F., LOUZA A. – Epidémiologie appliqué a la lutte collective
contre les maladies animales transmissibles majeures. Ed. AEEMA, Maisons-
Alfort, 1996;
* * * Revue “Epidémiologie et santé animale”, AEEMA, Maisons-
Alfort, nr. 1 – 50 (1982 – 2006).
186

Carte Moodle

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Moodle

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SAVUȚA GHEORGHE

Prof. Univ. Dr. Gheorghe RĂPUNTEAN

Prof. Univ. Dr. Doina DANEȘ

a CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Tipar Digital realizat la Tipografia 94)

iniţie, obiective şi metode... eee

2. Ce este epidemiologia?........ men

3. Sectoarele epidemiologie... eee

1. Utilizarea cunoştinţelor epidemiologice................

2. Utilizarea metodelor epidemiologice...................

petenţe în epidemiologia veterinară ..........ceeeeeee

Această versiune a scrierilor didactice despre ceea ce înseamnă

.......DIN PARTEA AUTORULUI

1.1. Definiţie, obiective şi metode

1.1.1. Epizootologie sau epidemiologie ?

Polemica suscitată în rândul specialiştilor de către aceste două noţiuni

2. În plan metodologic, toată lumea este de acord că epidemiologia se

Răspunsuri: - cine ? - populaţiile afectate sau expuse riscului.

Epidemiologia este deci unică, prin principiul său:

1.1.2. Ce este epidemiologia ?

Această întrebare trimite adesea epidemiologul în liniştea unei meditaţii

Obiectivul este de a elimina boala (comparabil cu vindecarea la nivel

Acest studiu este iniţial descriptiv, adică el descrie fenomenele în timp

1.1.3. Sectoarele epidemiologiei

Oricare ar fi boala studiată (transmisibilă sau nu) şi populaţia vizată

Figura 1.1. Diferitele ramuri ale epidemiologiei

Epidemiologia furnizează informaţiile utile prevenirii şi combaterii

 În al doilea caz, trebuie să se determine, cu ajutorul ipotezelor ce

1.2. Utilitatea epidemiologiei

Evident că epidemiologia nu poate servi la altceva decât la intervenţii

1.2.1. Utilizarea cunoştinţelor epidemiologice

 La nivel individual: – acestea concură la stabilirea unui diagnostic,

eliminării bolii sau a evitării pătrunderii ei, îndeosebi în cazul bolilor

Figura 1.2. Utilizarea cunoştinţelor de epidemiologie

1.2.2. Utilizarea metodelor epidemiologice

Metodele epidemiologice sunt şi ele utilizabile în diverse direcţii,

a) Acumularea de noi cunoştinţe

situaţii dramatice, înainte de obţinerea unui rezultat al examenelor de

Asemenea reţele există şi funcţionează în ţări ca Anglia, Franţa etc. şi

c) Gestionarea sănătăţii şi a calităţii vieţii

1.3. Competenţe în epidemiologia veterinară

 Competenţa exclusiv veterinară

Recoltarea informaţiilor clinice (semiologice), interpretarea realităţii

Epidemiologia, însă, nu se rezumă doar la exerciţiul medicinii

 Analiza datelor necesită colaborarea statisticienilor şi

1.4. Scurt istoric

Concepţia epidemiologică prezentată anterior nu s-a impus decât

I. Perioada de descriere şi deducţie.

II. A doua perioadă decurge din lucrările pasteuriene, care au vizat

III. Perioada a treia, actuală, vizează îndeosebi studiul bolilor

O descriere epidemiologică trebuie să precizeze natura unităţii

2.1. Populaţia atinsă de un fenomen epidemiologic

2.1.1. Noţiunea de “populaţie”

Prin “populaţie” se înţelege, în acest context, un ansamblu de elemente

2.1.2. Indicatorii de impact (atingere)

Situaţia sanitară a unei boli poate fi caracterizată prin câţiva indicatori

 În cadrul fiecărui indicator brut, se pot distinge rate specifice: pe

2.1.3. Caracterele descriptive ale populaţiei

Principalele caractere descriptive, ce permit individualizarea unei

2.2. Repartiţia fenomenului epidemiologic în timp

Numărul de cazuri determinate în conformitate cu cele expuse anterior,

 Prevalenţa este un indicator de frecvenţă prin care se înţelege

 Prevalenţa la un moment dat, adică numărul de cazuri sau de focare