10.

OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ ŞI

ŞOMAJUL
 10.1. Ocuparea forţei sau resurselor de muncă

Problemele ocupării forţei sau resurselor de muncă

ocupă prim-planul preocupărilor conceptual-metodologice
şi pragmatice datorită conţinutului lor complex şi ariei largi
de manifestare, cu costuri şi consecinţe economice şi social-
umane deosebit de pregnante.
Ocuparea deplină (optimă) a resurselor de muncă
este un aspect fundamental al utilizării eficiente a
acestora datorită interdependenţelor pe care le implică
relaţia organică a pieţei muncii cu celelalte pieţe
specifice ale economiei concurenţiale.
Ocuparea deplină nu este sinonimă ocupării optime,
dar asocierea între cele două sintagme este frecventă în
literatura de specialitate.
 Ocuparea resurselor de muncă reprezintă o acţiune
raţională complexă, specifică managementului resurselor
umane, prin care se urmăreşte să se stabilească şi să se
realizeze proporţii optime ale structurii, repartizării,
distribuirii şi încadrării indivizilor pe locuri de muncă,
funcţie de calificare, de cerinţele locurilor de muncă
respective, de retribuire, de obiectivul strategic al
angajatorului, în concordanţă cu legile pieţei concurenţiale a
muncii, cu normele juridice, ale echităţii şi justiţiei sociale
statuate pe plan intern şi internaţional.
 Ocuparea este o componentă a mecanismului de
funcţionare a pieţei muncii caracterizată printr-o stare de
echilibru sau dezechilibru, acesta din urmă putând reflecta
subocupare sau chiar supraocupare.

Ocuparea deplină reflectă nivelul, structura şi

calitatea utilizării resurselor de muncă în mod raţional; cu
alte cuvinte, aceasta favorizează maximizarea efectului util,
concretizat în producţia de bunuri economice pentru
satisfacerea nevoilor umane (individuale şi colective) –
rezultă că ocuparea deplină implică şi ocuparea eficientă a
resurselor de muncă, fiind compatibilă deci cu rata naturală
a nonocupării (şomajului), respectiv cu şomajul considerat
normal.
 Piaţa muncii este caracterizată prin ocupare deplină
atunci când cererea de muncă este egală cu oferta
corespondentă – este important de precizat însă că, chiar şi
în această situaţie, în societate vor exista persoane
neocupate (în şomaj); forţa de muncă este ocupată numai în
măsura în care generează o rentabilitate (profitabilitate) pe
care economia concurenţială, prin deţinătorii proprietăţii
capitalului (sub diversele sale forme), o consideră
satisfăcătoare.
 Ocuparea resurselor de muncă trebuie să
îndeplinească o serie de funcţii, dintre care cele mai
semnificative pot fi formulate astfel:
a) funcţia economică, adică de finalitate eficientă
precisă;
b) prevenirea apariţiei unor grupuri de angajaţi săraci;
c) funcţia educativ-formativă permanentă;
d) funcţia social-politică, de combatere a sărăciei, a
inegalităţilor sociale, a şomajului, de realizare a dreptului la
muncă, de obţinere a unui venit corespunzător.
 În anul 1997, în baza Tratatului de la Amsterdam, s-a
pus în aplicare programul multianual „Strategia Europeană
pentru Ocupare” (SEC) – obiectul major propus al politicii
sociale şi al politicii de ocupare în Uniunea Europeană este
ocuparea deplină a resurselor de muncă.
 „Strategia Europeană pentru Ocupare” este
fundamentată pe următoarele elemente esenţiale:
a) creşterea capacităţii de angajare şi de inserţie
profesională;
b) dezvoltarea spiritului antreprenorial;
c) stimularea flexibilităţii întreprinderilor şi angajaţilor
în raport cu exigenţele evoluţiei economico-sociale;
d) consolidarea politicii de egalizare a şanselor pentru
bărbaţi şi femei;
e) reconcilierea vieţii profesionale cu cea familială şi
facilitarea reintegrării pe piaţa muncii.
 „Strategia Europeană pentru Ocupare” reprezintă o
concepţie modernă de abordare a ocupării forţei de
muncă pentru că îmbină elemente cantitative (ocuparea
totală a resurselor de muncă în Uniunea Euro­peană) cu
elemente calitative (ameliorarea calităţii sistemelor de
învăţământ şi a locurilor de muncă).
 Obiectivul final al strategiei naţionale şi
internaţionale de ocupare este edificarea unei economii
bazată pe cunoaştere ştiinţifică, în care ocuparea resurselor
de muncă să fie deplină şi eficientă concomi-tent
(deopotrivă) pentru individ şi comunitatea socială. Starea
normală a economiei, şi implicit a societăţii în ansamblul
său, este atunci când poate asigura locuri de muncă de
calitate pentru o muncă de calitate.
 10.2. Şomajul – dezechilibru macrosocial

Şomajul şi ocuparea resurselor de muncă în

activităţile economico-sociale utile individului şi
comunităţii sunt indiciile semni-fi-cative ale modului de
funcţionare a pieţei muncii la un moment dat sau într-o
anumită perioadă de timp.

Şomajul este abordat în relaţie directă cu ocuparea, dar

cele două concepte nu se suprapun.
 Ocuparea şi şomajul, în anumite condiţii de timp şi
spaţiu, sunt determinate de raportul dintre cererea şi
oferta specifice pieţei muncii. Drept urmare, problematica
ocupării şi şomajului constituie o latură importantă a
echilibrului macroeconomic şi o componentă indispensabilă
a politicilor macroeco-nomice şi macrosociale – este
pertinentă, deci, afirmaţia că şomajul este un dezechilibru
macrosocial.
 Şomajul este definit, într-o primă aproximare, ca o
stare negativă a populaţiei active disponibile care nu găseşte
locuri de muncă datorită distorsionării (dereglării) relaţiei
dintre dezvoltarea economiei, ca sursă a cererii de muncă, şi
evoluţia populaţiei, ca sursă a ofertei de muncă. Şomajul
este considerat, în condiţiile contemporane, ca un
dezechilibru al pieţei naţionale a muncii, adică un
dezechilibru între cererea şi oferta globale de muncă.
 Şomerii sunt persoanele, din categoria populaţiei
active disponibile, care doresc să lucreze şi caută un loc
de muncă retribuit, pentru că nu au în mod curent un
astfel de loc de muncă. Categoria şomerilor cuprinde
persoanele care şi-au pierdut locul de muncă avut,
precum şi ofertanţii de muncă noi care nu găsesc unde
să se angajeze.
 Conform Biroului Internaţional al Muncii (BIM),
şomerii sunt persoanele cu vârsta minimă de 15 ani care,
în cadrul perioadei de referinţă, îndeplinesc simultan
următoarele condiţii:
a) nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate
aducătoare de venituri;
b) sunt în căutarea unui loc de muncă, folosind, în
ultimele săptămâni, diverse metode pentru a-l găsi;
c) sunt înscrise la agenţia de ocupare sau formare
profesională sau la agenţii particulare de plasare, fac
demersuri pentru a începe o activitate economică pe cont
propriu, publică anunţuri şi răspunsuri la anunţuri, fac apel
la sindicate;
d) sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15
zile, dacă şi-ar găsi imediat un loc de muncă.
 Şomerii includ, însă, pe lângă persoanele enumerate
mai sus, şi următoarele două cate-gorii:
a) persoanele fără loc de muncă, disponibile să lucreze,
care aşteaptă să fie reche-mate la lucru sau care au găsit un
loc de muncă şi urmează să înceapă lucrul la o dată
ulterioară perioadei de referinţă;
b) persoanele care în mod obişnuit fac parte din
populaţia inactivă (elevi, studenţi, pensionari), dar care au
declarat că sunt în căutarea unui loc de muncă şi sunt
disponibile să înceapă lucrul.

Şomerii înregistraţi sunt persoanele care au declarat că

în perioada de referinţă erau înscrise la agenţiile de
ocupare şi formare profesională (AOFP), indiferent dacă
primeau sau nu ajutor de şomaj, alocaţie de sprijin sau alte
forme de protecţie socială.
 În termenii pieţei muncii, şomajul este un fenomen
macroeconomic care reprezintă un surplus relativ de
populaţie activă faţă de aceea care ar putea fi angajată
în condiţii de rentabilitate impuse de piaţa concurenţială
(imperfectă) – ocuparea este funcţie de interesele şi
posibilităţile valorificării capitalului (care nu este în
proprietatea ofertanţilor de muncă).
 Pe piaţa muncii se poate întâlni fie o situaţie de
echilibru, care reflectă o ocupare deplină a resurselor de
muncă, fie o situaţie de dezechilibru, care reflectă, de
regulă, subocuparea sau chiar supraocuparea resurselor de
muncă.
 La un prim nivel al analizei se disting două forme
ale şomajului, respectiv şomajul voluntar şi şomajul
involuntar.

Şomajul voluntar reprezintă persoanele neocupate

pentru că refuză salariul oferit sau le este imposibil să
accepte acest salariu. Această formă a şomajului arată că
sunt şi persoane care nu se pot angaja într-o activitate
economică pentru că nivelul ridicat al salariului, stabilit prin
negocieri colective, generează reducerea cererii de muncă.
 Şomajul voluntar include:
a) persoanele care, deşi au un loc de muncă, preferă să
înceteze temporar activitatea retribuită, considerând că
ajutorul de şomaj le poate asigura un trai corespunzător;
b) şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai favorabile
decât acelea pe care le-au avut sau decât acelea pe care le
oferă unităţile economico-sociale la un moment dat;
c) persoanele casnice care, deşi au hotărât să se
angajeze într-o activitate remunerată, amână angajarea din
diverse motive, precum salariul sau distanţa până la locul de
muncă.
 Şomajul involuntar include persoanele neocupate care
ar fi dispuse să lucreze chiar şi pentru un salariu nominal
inferior celui existent, sperând că nivelul salariului va creşte
atunci când va creşte cererea efectivă de muncă.

Şomajul este abordat, de regulă, prin prisma celui

involuntar. Trebuie precizat, însă, că creşterea sau
reducerea nivelului ocupării nu se identifică automat cu
diminuarea sau creşterea nivelului şomajului, pentru că
şomajul trebuie analizat mai complex, anume atât prin
prisma mutaţiilor care au loc în ansamblul populaţiei active
cât şi prin prisma distribuţiei şi duratei şomajului într-o ţară,
într-un context determinat de parametri economici,
sectoriali şi sociali.
 Un aspect important al şomajului este măsurarea
sau evaluarea sa.
Măsurarea şomajului este o problemă de aproximare,
de estimare a nivelului, struc-turii, intensi­tăţii şi duratei
sale. Cu toate acestea, în statele dezvoltate economic există
sisteme naţionale (instituţii specializate) care înregistrează
zilnic multiple caracteristici ale şomajului, în special
modificarea nivelului şi structurilor sale, după metodologii
specifice.
 Caracteristicile principale ale şomajului,
înregistrate, de regulă, statistic, sunt, în principiu,
următoarele:
a) nivelul, mărimea sau proporţia sa la un moment dat;
b) intensitatea sau tăria cu care acesta se manifestă;
c) durata medie;
d) structura sau componenţa după diverse criterii.
 Durata şomajului este intervalul de timp dintre
momentul încetării totale a activităţii vechi (desfăşurate)
până la reînceperea normală a noii activităţi.

Durata şomajului diferă de la o persoană la alta sau de

la o categorie de persoane la alta, motiv pentru care se
operează cu durata medie a şomajului. Aceasta se
determină funcţie de numărul şomerilor şi de ritmul
intrărilor şi ieşirilor în şi din şomaj.
 Numărul şomerilor la un moment dat (începutul
perioadei) se determină prin metode statistice curente,
dar mişcările ulterioare ale acestuia (intrările şi ieşirile
în şi din şomaj) necesită calculul corelat a unor mărimi
de intrare şi de ieşire.
Intrările în şomaj cuprind: persoane concediate,
persoane care au încheiat un ciclu de învăţământ, persoane
casnice ş.a.
Ieşirile din şomaj cuprind: persoane care găsesc
locuri de muncă, persoane care preferă să aibă grijă de
copii, persoane care emigrează, persoane pensionate ş.a.
 10.3. Costuri sociale ale şomajului

Costul social al şomajului reprezintă disconfortul

total (material, social, moral etc.) pe care îl suportă
persoanele, grupele de persoane, economia şi societatea
afectate de acest fenomen complex.
Costul şomajului la nivelul persoanelor şi grupelor
de persoane afectate de nesigu­ranţa muncii include,
deopotrivă, aspecte de natură economică şi aspecte morale,
social-culturale şi chiar politico-militare.
 Aspectele de natură economică privesc îndeosebi
reducerea veniturilor şi, drept conse­cinţă, a posibilităţilor
(oportunităţilor) de consum pentru întreaga familie unde
există şomeri – este de menţionat că ajutorul (indemnizaţia)
de şomaj nu asigură acoperirea totală a salariului avut de
şomer în perioada anterioară şi nici nu se raportează la
salariul mediu.
Ajutorul (indemnizaţia) de şomaj reprezintă, totuşi,
modalitatea folosită cel mai frecvent pentru a garanta un
venit minim pentru şomeri. Nivelul acestui ajutor faţă de
salariu, perioada pentru care se acordă, modalităţile de
calcul şi condiţiile încasării sale sunt specifice pe ţări sau
grupe de ţări.
Aspectele noneconomice ale costului şomajului pe
persoane şi grupe de persoane se cuantifică mai greu, dar
sunt evidente – stresul nervos şi starea depresivă specifice
nesiguranţei şi aşteptării, atragerea fără efort a şomerilor în
acţiuni sau organizaţii antisociale.
 Costul şomajului la nivelul economiei şi societăţii
este deosebit de complex şi cuprinzător – se au în vedere
aspecte precum:
a) risipa unei cantităţi importante de forţă de muncă –
şomajul subestimează rolul determinant al muncii ca factor
productiv şi omite (eludează, ocoleşte) caracterul
neconservabil al muncii;
b) diminuarea intensităţii dezvoltării economice –
şomajul întreţine o stare de nesiguranţă în rândul
persoanelor angajate; subutilizarea muncii este, totodată, şi
un factor de reducere a producţiei sub nivelul său potenţial,
fapt care induce pierderi de salarii şi profituri, care
determină diminuarea consumului, cu efecte negative
asupra dezvoltării economiei;
 c) scăderea veniturilor şi cheltuielilor bugetare, ca efect
propagat al şomajului – se reduc veniturile şi încasările la
buget (la nivelul tuturor componentelor sistemului bugetar)
şi, drept consecinţă, se diminuează cheltuielile bugetare;
d) creşterea cheltuielilor statului pentru întreţinerea şi
funcţionarea instituţiilor publice care se ocupă cu urmărirea
şi înregistrarea şomajului, pentru plata indemnizaţiilor de
şomaj şi a altor cheltuieli sociale pentru reconversia forţei
de muncă, îngrijirea sănătăţii şomerilor;
e) alienarea unei părţi importante a persoanelor ajunse
în şomaj.
 Costurile asociate şomajului se grupează în costuri
directe şi costuri indirecte.

Costurile directe ale şomajului îmbracă, îndeosebi,

forma vărsămintelor băneşti către fondul pentru protecţia
socială a şomerilor. Acest fond se foloseşte pentru plata
indemnizaţiei (ajutorului) de şomaj, alocaţiei de sprijin, a
calificării şi recalificării şomerilor şi, în general, pentru
susţinerea proceselor de reconversie a forţei de muncă.
Pentru aprecierea costurilor sociale ale şomajului se au în
vedere, de regulă, cheltuielile estimate generate de şomaj,
ca factor de risc social major.
 Costurile indirecte ale şomajului sunt cele generate
(induse) de scăderea globală a veniturilor de care ar putea
beneficia întreaga populaţie. Ele apar sub următoarele
forme:
a) pierderi de producţie datorate neutilizării unor
capacităţi şi mijloace tehnice din dotare;
b) reducerea resurselor de alimentare a veniturilor
bugetare;
c) deteriorarea calificării şi capaci­tăţii de muncă;
d) descurajarea personalului în plan profesional, social
şi general-uman.
 Se apreciază că şomajul generează şi o serie de
efecte pozitive care trebuie avute în vedere la aprecierea
complexă a costului său. Asemenea efecte sunt sesizate, în
mod deosebit, în domenii referitoare la comportamentul
profesional al salariaţilor, precum:
a) incitarea angajaţilor la perfecţionare profesională, pe
baza căreia să poată căuta locuri de muncă mai sigure şi mai
bine retribuite;
b) pregătirea forţei de muncă în direcţia unei mobilităţi
şi adaptabilităţi mai mari, pentru a corespunde mai bine
mutaţiilor care intervin în activitatea economică şi
exigenţelor de sporire a eficienţei acesteia.
 Din corelarea pe termen lung a costurilor şomajului cu
efectele sale se poate formula următoarea concluzie
incontestabilă: şomajul este un fenomen negativ, deoarece
costurile sale sunt mari atât pentru fiecare persoană afectată
direct cât şi pentru economie şi societate în ansamblu.
10.4. Politici de ameliorare a ocupării forţei de muncă

Promovarea unor măsuri (politici) de ocupare raţională

a forţei de muncă presupune cunoaşterea proceselor
specifice. Acest lucru se realizează printr-un management al
resurselor de muncă eficient sub aspect economic şi social-
cultural, care să fundamenteze deciziile la nivelurile
respective, şi printr-o anumită supraveghere
guvernamentală, care să nu se trans-forme însă într-o
ingerinţă în deciziile vânzătorilor şi cumpărătorilor de forţă
de muncă.
 Rolul statului în mecanismul (gestiunea) pieţei
muncii derivă din funcţiile sale economice şi constă în
acţiuni directe şi indirecte pentru a stimula crearea de
locuri de muncă noi în economia reală modernă (în mod
deosebit în economia reală).
Acest rol decurge din faptul că majoritatea activităţilor
din economie se află în proprietate privată – nivelul şi
structura lor sunt determinate de antreprenori în mod liber,
aşa că guvernul participă doar într-o anumită măsură la
aceste activităţi, pentru că însăşi întreprinderile publice sunt
conduse, ca şi cele private, după principiile pieţei libere.
 În economiile dezvoltate, politicile de ocupare a
forţei de muncă au un rol impor-tant şi constituie obiect
al preocupărilor teoreticienilor şi practicienilor,
specialiştilor şi politicienilor, cercurilor academice şi de
afaceri – aceasta pentru că economiile respective dispun de
o tradiţie antreprenorială bine stabilită, de o diversitate de
calificări, de o structură economică, instituţională şi
financiară coerentă şi de o capacitate de adaptare dinamică,
elemente care permit rezolvarea problemelor ocupării
conform exigenţelor eficienţei economice, sociale,
ecologice şi demografice.
 Politicile de ocupare a forţei de muncă reprezintă un
ansamblu de măsuri elaborate de guverne necesare
intervenţiei pe piaţa muncii pentru a stimula crearea de
locuri de muncă noi, a ameliora adaptarea resurselor de
muncă la nevoile economiei, a asigura fluiditatea şi
flexibilitatea eficiente pe această piaţă, diminuând astfel
dezechilibrele şi disfuncţionalităţile specifice.
Politicile de ocupare a resurselor de muncă se
grupează în politici pasive şi politici active.
 Politicile pasive de ocupare sunt acelea care pornesc
de la nivelul ocupării, consi-derat dat, şi urmăresc găsirea
unor soluţii pentru angajarea excedentului de resurse de
muncă.

Raţionamentul acestor politici este următorul: ele

pornesc de la faptul că nivelul ocupării este determinat de
condiţiile generale din economie (economie reglată de
piaţă), şi pun accentul (se focalizează, se axează), pe
protecţia şomerilor, îndeosebi prin indemnizaţia (ajutorul)
de şomaj, şi pe convingerea unor persoane active să se
retragă de pe piaţa muncii.
 Măsurile promovate de aceste politici se disting prin
următoarele două aspecte:
a) au caracter defensiv şi vizează o segmentare nouă a
pieţei muncii şi o diminuare relativă, în continuare, a
gradului de ocupare;
b) se corelează cu creşterea generală a productivităţii
muncii, ale cărei efecte permit unităţilor eco-nomice să
acopere costurile cu ajutorul de şomaj (creşterea
productivităţii muncii riscă însă să anuleze efectul creării de
locuri de muncă noi, datorită reducerii duratei săptămânii de
lucru în unele unităţi economice).
 Măsurile specifice politicilor pasive de ocupare a
forţei de muncă sunt:
a) reducerea duratei muncii;
b) diminuarea vârstei de pensionare;
c) creşterea perioadei de şcolarizare obli-ga-torie;
d) sporirea numărului slujbelor cu program zilnic redus
şi atipic;
e) descurajarea activităţilor salariale feminine;
f) ajutorul de şomaj;
g) alocaţiile de sprijin;
h) restricţionarea imigrărilor.
 Politicile active de ocupare sunt acelea care presupun
un ansamblu de măsuri, metode, procedee şi instrumente cu
ajutorul cărora se urmăreşte sporirea nivelului ocupării.
Este vorba de măsuri, metode, procedee şi instrumente
care să favorizeze accentuarea mobilităţii populaţiei active
şi crearea de locuri de muncă noi prin investiţii – toate
acestea au caracter ofensiv, în sensul că favorizează
adaptarea locurilor de muncă la populaţia activă disponibilă.
 Cele mai relevante măsuri de politică activă de
ocupare a forţei de muncă sunt:
a) ameliorarea conţinutului învăţământului de toate
gradele;
b) îmbunătăţirea orientării şcolare şi profesionale a
tinerilor – corelat cu cerinţele calificării şi reconversiei
forţei de muncă;
c) stimularea mobilităţii persoanelor active spre noile
locuri de muncă;
 d) mediere şi plasament;
e) încurajarea cercetării ştiinţifice pentru extinderea
activităţilor economico-sociale;
f) extinderea măsurilor ecologice;
g) amplificarea investiţiilor ca act economic
fundamental – au cea mai mare capacitate de a crea locuri
de muncă.
 Principalele politici de ocupare, înţelese ca politici de
gestiune a cererii globale de forţă de muncă, pentru a face
faţă disfuncţionalităţilor pieţei, sunt: politica monetară,
politica bugetară, politica fiscală, politica de venituri.
Politicile de ocupare trebuie coroborate cu politicile
structurale adecvate, care vizează relansarea economică –
formarea profesională şi flexibilizarea forţei de muncă,
promovate prin programe anticipativ-prospective pe termen
lung, trebuie să fie conforme schimbărilor economice.
 Politicile proactive de ocupare a forţei de muncă
sunt necesare pentru prevenirea şocu­rilor de pe piaţa
muncii şi atenuarea dezechilibrului dintre cererea şi oferta
de forţă de muncă – aceste politici urmăresc:
a) susţinerea înfiinţării de întreprinderi mici şi mijlocii;
b) sprijinirea bănească a şomerilor pentru a-şi crea
propriile locuri de muncă;
c) stimularea flexibilizării şi reglării pieţei muncii în
condiţii noi economice, tehnologico-ştiinţifice, ecologice,
manageriale, educaţionale.
 Modelele economice folosite în scopuri proactive de
ocupare a forţei de muncă trebuie să fie fundamentate pe
cunoaşterea detaliată a realităţilor economice şi să aibă
obiective macroeconomice, precum o societate echilibrată
liberă, în care ocuparea deplină, corelată cu preţuri stabile şi
cu o relaţie corespunzătoare între exporturi şi importuri, să
poată asigura o rată rezonabilă de creştere economică, pe
baza căreia să realizeze cea mai înaltă prosperitate posibilă,
într-un anumit orizont de timp.