Angajamentul celor două state în această direcție a generat masa critică pentru

accelerarea procesului de dezvoltare a componentei de apărare a Uniunii Europene. Astfel,

Tratatul de la Amsterdam (1999) a introdus noi dezvoltări prin stabilirea misiunilor și
sarcinilor cu profil operațional pe care Uniunea Europeană le putea îndeplini în contextul
managementului crizelor. În acest context se plasează crearea, prin decizia Consiliului
European de la Köln (3-4 iunie 1999), a Politicii Europene de Securitate și Apărare. Încadrată
instituțională sub auspiciile PESC, aceasta viza crearea condițiilor pentru acțiunea UE în
domeniul managementului crizelor pe coordonatele oferite de Tratatul de la Amsterdam. Pe
coordonatele menționate s-a plasat Declarația adoptată de Consiliul European care aducea în
atenție necesitatea dezvoltării de capabilități operaționale pe baza contribuțiilor statelor
membre.
Mandatul transmis de Președinția germană a Consiliului UE se va reflecta în decizia
Consiliului European desfășurat la Helsinki, în 10-11 decembrie 1999 vizând adoptarea
primului Obiectiv Global al UE în domeniul apărării. Cunoscut sub numele de Helsinki
Headline Goal (HLG2003), acesta viza crearea, până în 2003, a unei Forțe de Reacție Rapidă
a UE de aproximativ 50-60.000 de militari, capabilă să fie dislocată în 60 de zile și cu
potențial de menținere în teatru de până la un an. Se avea în vedere, totodată, realizarea
capacității acestei structuri de a îndeplini întreaga gamă de misiuni prevăzute prin Tratatul
Uniunii Europene. Forțele asociate HLG2003 trebuiau să fie auto-sustenabile, având în dotare
capabilitățile necesare de comandă-control, intelligence, logistic, sprijin de luptă precum și
elemente aeriene și navale1.
În economia generală a procesului de coagulare a dimensiunii de apărare a UE, deciziile
de la Helsinki au avut o importanță decisivă. Din perspectiva procesului de dezvoltare a
capabilităților cerințele care decurgeau din HLG2003 au reprezentat punctul de pornire în
această direcție. Modalitatea principală de dezvoltare a capabilităților se baza exclusiv pe
contribuția statelor membre, în plan individual sau prin cooperare în diferite formate
multinaționale. Stadiul incipient al dezvoltării PESA nu a inclus, cel puțin pentru acel
moment, structurarea unor formule de generare a capabilităților într-un context instituțional
UE. Pe aceste coordonate, în 2001 a fost inițiat un amplu proces de evaluare 2 a contribuțiilor
avansate de statele membre, cunoscut sub numele de Planul de Acțiune pentru Capabilitățile
Europene (ECAP). Coordonarea ECAP era asigurată de Comitetul Militar al Uniunii
Europene (EUMC). Ceea ce trebuie subliniat este faptul că procesul nu era menit să genereze
capabilități fiind, mai degrabă, un demers concentrat asupra aspectelor cantitative ale
capabilităților și de natură să furnizeze soluții de armonizare între abordările naționale în ceea
ce privește procedurile și abordările statelor membre.
Prima etapă a ECAP s-a derulat în intervalul 2001-2003, în cadrul căreia au activat 19
paneluri de discuție alcătuite din reprezentanți ai statelor membre ale căror recomandări au
avut un caracter general. De asemenea, aveau în vedere soluții de achiziții la nivel național și
în formate multinaționale. La nivelul primei etape, aproximativ 150 de ține de capabilități 3 au
fost identificate, aproximativ 100 dintre acestea fiind îndeplinite. Din mai 2003, s-a trecut la o
nouă etapă, centrată pe abordarea prioritară a deficitelor rămase, prin intermediul unor
Grupuri de proiect dedicate următoarelor domenii: alimentare în aer (potențial de achiziție sau
închiriere); capacitate de cercetare – salvare în luptă (dezvoltare echipamente, concepte
doctrine, pregătire); comandamente (HQs) (implementare planuri naționale, crearea de

1
Ibidem, p.83-92
2
Principiile de funcționare ale ECAP au vizat: consolidarea eficienței și utilității eforturilor militare europene în
domeniul capabilităților; abordarea de jos în sus a cooperării europene în domeniul apărării; coordonarea între
statele membre și cooperare cu NATO; importanța sprijinului opiniei publice.
3
French, Julian-Lindley și Algieri, Franco. A European Defence Strategy, Bertelsmann Foundation, Gütersloh,
2004, p.51.
infrastructură, inclusiv comunicații); CBRN (dezvoltarea de doctrine și concepte prin
pregătire); forțe speciale; apărare balistică (achiziție, pregătire și consolidarea caracterului
multinațional al comandamentelor); UAVs (achiziție și certificare); transport strategic aerian;
capabilități spațiale; interoperabilitate și proceduri asociate operațiilor de evacuare și
umanitare4.

4
Consiliul Afaceri Generale și Relații Externe din 19-20 mai 2003, în Antonio Missiroli (ed.). From Copenhagen to
Brussels. European Defence: core documents, vol. IV, Institute for Security Studies, Paris, 2003, p.94.