De învățat

Ce este Junimismul?

Junimismul reprezintă cea mai amplă mișcare culturală și ideologică din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Acesta a fost influențat de evoluționismul englez și de școala istorică
germană. Sarcina istoricului Titu Maiorescu, care își propune să studieze dezvoltarea acestui
important curent, este ușurată de faptul că încă de la început, el se sprijină pe consensul mai
multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta,
„Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o societate.

Ce este Junimea?

Junimea nu a luat naștere printr-un act formal și nu s-a menținut după legile exterioare, dar
acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost doar o societate, cât o
comunitate de interese culturale și socio-politice.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se

menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care
alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit
căreia „Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă
pentru sine.

Aparitie

„Junimea” a fost o societate culturală întemeiată la Iași în anul 1863

din inițiativa a 5 tineri întorși de la studii din străinătate: Petre Carp, Iacob Negruzzi, Vasile
Pogor, Theodor Rosetti și Titu Maiorescu, mentorul spiritual al Junimii.

Aceasta desfășoară o amplă activitate precum:

·se înființează o editură

·se înființează o tipografie

·este creată o revistă de mare prestigiu: „Convorbiri Literare”

Etapa I

Prima etapă, numită și "etapa ieșeană", se întinde de la întemeiere, în anul 1863, până în
1874, anul în care Titu Maiorescu a devenit ministru al Instrucțiunii Publice. În această etapă
predomină caracterul polemic. Este epoca în care se elaborează principiile sociale și estetice
ale “Junimii”, aceea a luptelor pentru limbă, purtate cu latiniștii și ardelenii, apoi a
polemicilor cu barnuțiștii, cu Bogdan Petriceicu Hașdeu și cu revistele din București, duse
nu numai de Maiorescu, dar și în acțiuni colaterale de Gheorghe Panu, Teodor Vârgolici,
Alexandru Lambrior, Vasile Burla, Alexandru Cihac. Este vremea în care “Junimea” provoacă
cele mai multe adversități, dar și aceea în care, prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea
lui Vasile Alecsandri și prin descoperirea lui Mihai Eminescu, aureola prestigiului începe să se
formeze în jurul ei.

Etapa II

Între anii 1874 și 1885 urmează a doua fază a “Junimii”, epoca în care ședințele din Iași se
dublează cu cele din București, în diversele locuințe ale lui Maiorescu și, în cele din urmă, în
armonioasa casă din strada Mercur, unde Vasile Alecsandri a citit „Fântâna Blanduziei” si
„Despot-vodă”; Caragiale a citit „O noapte furtunoasă”, apărute în aceeași perioadă în
„Convorbiri literare” împreună cu operele lui Vasile Conta și Ion Creangă. Este perioada de
desăvârșire a direcției noi. În paginile revistei apar operele marilor clasici: Eminescu,
Creangă, Caragiale, Slavici, precum și ale altor personalități din primul rang în artă, știință și
cultură. Este perioada de glorie absolută a revistei.

Etapa III

Perioada 1885-1944 este o perioadă mai lungă și lipsită de omogenitate. Transferată la

București, revista își schimbă în mare măsură profilul, predominând cercetările istorice și
filozofice. În anul 1885, Iacob Negruzzi se mută la București, luând cu sine revista a cărei
conducere o păstreză singur până în 1893, pentru ca în 1895 să fie format un comitet care să
își asume întreaga conducere a revistei. Între anii 1885 și 1900 principiile estetice ale
junimismului au parte de o importantă dezvoltare. În aceeași perioadă are loc lupta “Junimii”
cu socialiștii, acțiunea lui Titu Maiorescu fiind sprijinită de aceea a lui Petre Missir și de a
tinerilor discipoli P. P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți, Gr. Tausan etc.
Deși, în acest interval, Ion Luca Caragiale își continua colaborarea la „Convorbiri literare”,
care se deschide și gloriei tinere a lui George Coșbuc, perioada dintre 1885 și 1900 dă
grupării și revistei un caracter universitar predominant. Drumul prin „Convorbiri literare”
devine drumul spre Universitate. Este epoca în care se stabilește, pentru trei sau patru
decenii de aici înainte, configurația Universității, mai cu seamă a celei bucureștene și în care,
din cenaclul “Junimii”, se desprind figurile cele mai proeminente ale științei si oratoriei
universitare.

Etapa IV

În 1900, vechiul comitet se completează cu nume noi, provenind din domeniul științelor
naturale. Animatorul comitetului este Ioan Bogdan care, în 1903, devine directorul revistei
până în 1907, când revista trece sub conducerea lui Simion Mehedinți. Dacă până în 1900
revista își păstrase, în primul rând, tradiționalul ei caracter literar și filozofic, o dată cu
intrarea lui Ioan Bogdan în comitetul de redacție și apoi cu trecerea lui la direcția revistei,
Convorbirile devin o arhivă de cercetări istorice, în paginile căreia se disting, alături de
propriile studii ale lui Ioan Bogdan, acele ale lui Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga și alții. Și, dacă
vechile lupte ale „Convorbirilor literare”” fuseseră purtate pe teme de cultură generală,
acum este vremea polemicilor erudite, ale lui Ioan Bogdan împotriva lui Sion, ale lui Nicolae
Iorga împotriva lui A. D. Xenopol și Tocilescu a mai avut același grad de popularitate ca și în
anul 1980.

Etapa V

A cincea epocă a Convorbirilor, cea care a început în anul 1907, coincide cu lunga direcție a
lui Simion Mehedinți, în timpul căreia arhiva de cercetări istorice se completează cu una de
filozofie, unde apar contribuțiile gânditorilor, la începuturile lor atunci: Ioan Petrovici, C. și
M. Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian. Figura literară cea mai importantă a epocii este
Panait Cerna, a cărui colaborare începuse sub direcția anterioară. În latura îndrumării critice,
nimic nu poate fi pus alături de marea epocă ieșeană și nici de dezvoltarea ei ulterioară prin
contribuția lui P.P Negulescu și a lui Mihail Dragomirescu. Apariția lui Eugen Lovinescu este
de scurtă durată, rostul criticului urmând să se precizeze mai târziu. „Convorbirile literare”
au avut totuși controverse și în această perioadă cu revistele „Viața nouă” și cu „Viața
românească”.

Prelectiuni Populare

„Eram de 13 ani, în clasa a treia a liceului, când am auzit și am cetit pe mici afișuri, că în sala
Băncei României din strada Goliei - astăzi casele lui Wiesengrund - un tânăr învățat, nou
sosit, Tit Liviu Maiorescu, va ține o serie de prelecțiuni populare. Nu-mi aduc aminte bine
dacă d. Maiorescu era tot director la școala normală sau dacă devenise directorul liceului,
căci l-am avut după acea câțiva ani director. Ca băiet curios și studios, în fiecare Duminică la
orele 2 eram în sala Băncei, intr-un colțișor. Mi-aduc aminte de d. Maiorescu: acelaș de astăzi,
se înțelege tânăr; aceiaș dicțiune elegantă și rece; aceleași maniere corecte; aceiaș
sobrietate în gest. Cele douà sau trei prelecțiuni n-au făcut impresii asupra mea: era vorba
de familia în stat și în societate, educația pe baze știițifice, etc., lucruri cari nu-mi vorbeau
prea mult. Când însă d. Maiorescu a început a trata chestiuni de estetică, frumosul, sublimul
și plăcutul, literatura clasică și romantică, talent și geniu, etc., aceste lucruri mi-au deșteptat
în mare interes, iar publicul ca și mine a început a umple sala. De și prelecțiunile acestea
erau numite populare, ele nu aveau nimic popular, nici ca subiect, nici ca expunere, nici ca
public. Ele erau frecventate de tot ce societatea Ieșeană avea mai ales și mai distins;
jumătatea sălei era ocupată de damele cele mai elegante, restul din personajele principale;
prințul Grigore Sturza se așeza în fața oratorului, stând foarte des în picioare. Oratorul de
multe ori se dedea când trata chestii de psichologie, la demonstrații foarte subtile; de cele
mai multe ori un sfert de oră nu prea pricepeam ce voiește să spună. Conferința începea cu
cuvintele: “Onorat auditor". Acest procedeu personal al d-lui Maiorescu a devenit, mai târziu,
nu numai un uz, dar chiar o dogmă, dogmà care a lăsat loc la mari discuții iubitorilor de
inovații, dar dogma a rezistat la toate atacurile. Așa, de multe ori, unii îndrăzneți au cercat să
înlocuiască fracul prin redingotă, această pretenția a fost considerată sedițioasa; iar dacă
vreun încăpățânat ar fi încercat să pună în practică această reformă radicală, ar fi găsit
înaintea sa, în momentul intrării în sală, zece mâni junimiste, care l-ar fi împins înapoi. Nu se
glumește cu asemenea lucruri. Mari discuții au înveninat spiritul Junimei apropo de dogmă,
care consista ca oratorul să ramână invizibil, în tot cazul să nu se pună în contact cu publicul
până În momentul conferinței.” Mai putea fi un mijloc de preparare și anume: a-ți prepara
conferința pe despărțituri mari și a avea materii de vorbit pentru cel puțin un ceas jumătate.
Dacă din întâmplare memoria te trăda asupra unei părți, nu făcea nimic, o săreai pur și
simplu și treceai la o alta de care-ți aduceai aminte; conferința se cam resimțea ca legătură,
dar scăpai de rușine. În acest mod, mi-am preparat conferința mea; dar mai era o dificultate.
După dogmă, conferențiarul trebuia să înceapă just la 2 ore și să isprăvească just la 3 ore fără
5 minute, cele 5 minute erau de toleranță. Un orator care ar fi sfârșit la 3 și 5 minute era
descalificat. Și să se noteze că oratorul n-avea voie să scoată ceasornicul ca să uite la oră,
nici să pună ceasornicul pe masă. Când oratorul învăța conferința pe de rost, era ușor să se
conformeze dogmei; căci el o prepara acasă cu ochii la ceasornic ; probabil că de aici a
provenit fixitatea timpului conferinței.

Întălnirile junimiștilor

Junimea avea un mare album, în care se încadrau toate prostiile publicate sau debitate. Fie
în presă, fie în cărți, fie în Parlament. În fiecare seară a Junimei, membrii veneau cu câte vreo
bucatä de lipit la album. Se citea și dacă se găsea în adevăr proastă și ridicolă, atunci se
reținea; dacă nu, adică nu era decât o simplă banalitate, ea se respingea.

Pe la 1865 albumul era deja gros de 5 degete. Nu-mi aduc aminte cine-l ținea, d. Pogor sau d.
Negruzzi, nici nu știu cine-l are, știu atât că o prostie făcea deliciile d-lui Pogor. Îndatá ce
bucata se găsea ridicolă, d. Pogor lua hârtia cu o mare plăcere, o lipea cu cocă pe una din
paginile albumului. Când ați ști câți și cine figurau în acel album? Figurau o mulțime de
ilustrații de pe atunci ale politicei și ale literaturei. Fiindcă fracțiunea liberă și independentă
publica prea multe prostii, s-a hotărât să nu se lipească decât o singură dată la douà
săptămâni ca să nu se îngroașe prea tare albumul. Pentru fracționiștii belferi, proști și inculți,
spiritul zeflemist al Junimei constituia o imoralitate. Iar faptul că bucăți din discursurile lor
erau reținute în album, îl considerau ca o lipsă de patriotism.

Istoria

Se poate vorbi într-un fel de o perioadă de existenţă a Junimii “avant la date” . Primele
prelegeri publice ţinute de Maiorescu în 1864 la Iaşi în sala Băncii Moldovei, apoi cele ţinute
la Universitate de Maiorescu, Pogor, Carp şi Rosetti sunt de fapt forme timpurii ale
manifestării junimismului. Tot la acest capitol trebuie inclusă şi prima reuniune a tinerilor
care vor forma apoi nucleul de bază al societăţii. Cu această ocazie, din iniţiativa lui
Maiorescu, P. Carp a citit traducerea tragediei “Macbeth”. Reuniunea aceasta a fost urmată
de altele, desfăşurate de obicei duminică, după prelegerile de la Universitate, când se
comentau mai ales probleme legate de subiectele “prelecţiunilor populare” (de fapt de
locurile populare datorită publicului care le frecventa - lumea bună a Iaşilor - a temelor
dezbătute şi modalitatea tratării ). La una dintre aceste întâlniri, se cristalizează ideea
înfiinţării unei societăţi literare. Se propune drept nume “Ulpia Traiana”. Nimeni n-a acceptat
însă denumirea din cauza izului latinizat pe care viitorii junimişti nu-l agreau. Discuţiile
continuară câteva duminici la rând, când Th. Rosetti propusese “un nume fără pretenţie”
acceptat de toţi: Junimea. Pogor sancţiona botezul printr-un hazliu ritual popesc, ad-hoc
inventat. Fondatorii erau: Titu Maiorescu, P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi.
Revista societăţii a apărut însă de-abia peste trei ani. În acest timp, principala formă de
manifestare publică a fost prelegerea. În aceeaşi vreme, în şedintele Junimii se discută
despre înfiinţarea unei tipografii proprii , pentru care membrii se obligă , în octombrie 1865,
să cotizeze lunar. Tipografia a luat fiinţă , dar a dat slabe rezultate , de vreme ce, până în
1868, nu apăruseră decât şapte titluri , dintre care , cu excepţia a două traduceri din Schiller
şi Shakespeare , a lucrării lui Maiorescu „Despre scrierea limbii române” , restul sunt
modeste manule şcolare. La 1 martie 1867, apare revista „Convorbiri literare”, denumită
astfel la sugestia lui I. Negruzzi . Societatea are de acum la dispoziţie un instrument
permanent , cu ajutorul căruia îşi va face publice punctele de vedere.

Convorbiri literare

Titu Maiorescu vine cu propunerea de a înființa și un jurnal literar ”în care s-ar tipări scrierile
cetite și aprobate de societate și în care să putem rezuma o parte din discuțiile noastre ce
prezintă un interes general” (Iacob Negruzzi). Toți au fost de acord și au urmat întrebările:
Cum se va numi acest „copil” al „Junimii” și cine va fi directorul? Iacob Negruzzi opinează că
„o denumire potrivită ar fi «Convorbiri literare»”. „Primesc și eu acest titlu, declară
Maiorescu, fiindcă este fără pretenție”, la care adaugă: „Tu ai găsit numele, tu ești dator să
conduci revista, fii tu redactorul Convorbirilor literare!”. Prin urmare, revista „Convorbiri
literare”, ca organ al societății „Junimea”, apare la Iași, 1 martie 1867, avându-l ca director
pe Iacob Negruzzi. Primul număr e tipărit în 300 de exemplare, cu o prefață de Iacob
Negruzzi și cu studiul lui Titu Maiorescu, „Despre poezia română”, care va apărea în primele
șapte numere consecutiv. Datorită succesului, apare o a doua ediție, cu 500 sau chiar 800
de exemplare. În primii șase ani, a apărut bilunar, apoi lunar. Revista promova critică
obiectivă și continua tradiția „Daciei literare”, „ca punct de întâlnire și înfrățire” pentru
scriitorii din toate provinciile românești.

Vasile Pogor

Vasile Pogor s-a născut la data de 20 august 1833 în orașul Iași, ca fiu al comisului V. Pogor
și al Zoei Cerchez. A studiat la pensionul Malgouverne din orașul Iași, după care (din anul
1849) și-a continuat studiile secundare, apoi cele juridice la Paris.

După revenirea sa în țară, a intrat în magistratură, lucrând ca membru la Tribunalul Iași

(1857-1858) și la Curtea de Apel Iași (din 1859). A participat la coaliția politică care a
complotat pentru detronarea lui Alexandru Ioan Cuza. După schimbarea regimului politic,
Vasile Pogor este numit ca prefect al județului Iași (februarie 1866) și deputat în Adunarea
Constituantă din 1866. A deținut apoi funcția de prim-președinte al Curții de Apel Iași.

Petre Carp

Adept al ideilor "junimiste", s-a remarcat ca unul dintre fruntașii Partidului Conservator din
acea perioadă. A fost ales în numeroase rânduri deputat și senator în Parlamentul României.
A îndeplinit numeroase funcții politice în cadrul guvernelor care au succedat la conducerea
țării după plecarea domnitorului Cuza.

Activat în cadrul diplomației românești, îndeplinind funcțiile de agent diplomatic la Viena și

Berlin (martie 1871 - aprilie 1873) și ulterior la Roma (aprilie - octombrie 1873). În perioada
noiembrie 1882 - octombrie 1884 a fost numit Trimis Extraordinar și ministru Plenipotențiar
al României la Viena. În anul 1891 gruparea "junimistă" se desprinde din cadrul Partidului
Conservator și formează Partidul Constituțional, iar Petre P. Carp este ales președinte. După
fuziunea din 1907 a tuturor elementelor politice conservatoare din România a fost ales
președinte al Partidului Conservator (21 aprilie 1907 - 14 mai 1913). În timpul Primului Război
Mondial a fost unul dintre susținătorii ideii de intrare a României în război alături de Puterile
Centrale. A fost prim-ministru al României de două ori din partea Partidului Conservator.

Iacob Negruzzi

Iacob Negruzzi (1842-1932) a fost scriitor, dramaturg, critic literar, jurist, profesor, politician
;i președinte al Academiei Române.

Este cel de-al doilea fiu al lui Costache Negruzzi și al Mariei Gane. În anul 1853 este trimis de
tatăl său în Germania la studii. Aici face liceul, împreună cu fratele său Leon, iar din anul
1859 studiază dreptul, obținând doctoratul (1863). Revenit în țară, devine profesor de drept
comercial la Universitatea din Iași, unde va preda până în anul 1884 când, după moartea lui
Vasile Boerescu, se va muta la Facultatea de Drept a Universității din București, unde
profesează până în 1897, când a ieșit la pensie.

În anul 1863, împreună cu Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Vasile Pogor și Theodor Rosetti,
pune bazele societății culturale „Junimea” și ale revistei sale „Convorbiri literare”, pe care o
conduce timp de 28 de ani (1867 - 1895).

Iacob Negruzzi a fost un excelent conducător de revistă, un organizator plin de talent, el

atrăgând aici spiritele cele mai alese, al căror talent era descoperit cu o intuiție sigură.

Titu Maiorescu

Anii 1860 au mai însemnat pentru Titu Maiorescu „prelecțiunile populare“ (conferințe
asupra unor variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea
Societății Junimea împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și Th. Rosetti,
începerea activității de avocat, directoratul la Școala Normală „Vasile Lupu“ din Iași
(Institutul Vasilian), înființarea, în 1867, a revistei “Convorbiri Literare”. Pe planul ideologiei
politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evoluții naturale, organice și temeinic
pregătite, adversar al „formelor fără fond“, al căror rechizitoriu îl face în articolul din 1868:
”În contra direcției de astăzi în cultura română“, în care condamnă introducerea unor
instituții imitate după cele occidentale și cărora nu le corespundea un fond adecvat în
mentalitatea, creația și nivelul de cultură al poporului român.

Contradictia lui Maiorescu

Omenirea este tot mai interesată să-şi găsească începuturile. Vocaţia pentru început a lui
Maiorescu, oricât ar fi fost de bună, avea contradicţiile ei, deoarece un început absolut se
constituie în sine, fără opoziţie, pentru că el afirmă ceva fără să nege nimic. Maiorescu
afirmă negând, într-o continuă opoziţie cu “Formele fără fond” ale înaintaşilor. Structura
însăşi a operei lui Maiorescu este contradictorie: spiritului “religios” al întemeietorului îi
raspunde spiritul “polemic” al celui care neagă. În limbă, Maiorescu a făcut abstracţie de
starea istorică a controverselor dintre specialişti şi abia mai târziu şi-a adus aminte de ei şi i-
a combătut, pe etimologişti, pe fonetişti, pe latinişti şi pe italienişti.

Spiritul “religios” şi cel “polemic” nu sunt numai simultane la Maiorescu, ci de multe ori ele
se confundă. Ca să fim consecvenţi, trebuie să spunem că ceea ce am numit “Contradictia
lui Maiorescu” este o contradicţie lăuntrică a operei şi a personalităţii.

Spiritul iniţial al oratoriei maioresciene este cel religios, structura multor discursuri devine
polemica şi mijlocul stilistic cel mai frecvent este ironia.

Apelând la Maiorescu şi la opera lui, ca la simbolul unui început trebuie să ne întrebăm prin
ce anume poate fi Maiorescu eroul exemplar de care avem nevoie.

Maiorescu este astăzi punctul de vedere al unei şcoli de importanţa structuralismului.

Pentru structuralişti, criticul este gândit de critică, supus presiunii, unei ideologii şi a unui
limbaj. Structuralismul se opune umanismului modern în această idee precisă: omul nu
gândeşte, acţionează, vorbeşte, ca liber subiect, el este gândit, acţionat şi vorbit, deci, după
expresia lui Lacan, “descentrat” ca subiect. Eroarea principală este ignorarea dialecticii. La
mijloc este o contradicţie. Maiorescu este văzut permanent ca fiind un simbol pentru
început, dar să nu uităm că acest simbol implică o contradicţie internă. Exemplaritatea lui
Maiorescu nu provine doar din năzuinţa de a începe absolut cultura, dar , în egală măsură,
din eşecul acestei năzuinţe. Maiorescu nu este nici numai prin vocaţie începutul absolut, nici
numai prin ratare, ci tocmai prin această contradicţie, care-l împinge de-o potrivă spre
impresonalitate şi spre polemica, spre abstragere din condiţia sa istorică şi spre opoziţie faţă
de ea, pe care el a trăit-o ca nimeni altul.

Obiectivele Junimii

· raspândirea spiritului critic;

· încurajarea literaturii naționale;

· neatârnarea intelectuală a poporului român;

· originalitatea culturii și a literaturii romane;

· crearea și impunerea valorilor naționale;

· educarea oamenilor prin cultura (culturalizarea maselor), eforturile lor îndreptandu-se spre
receptarea și înțelegerea culturii de către popor;

· unificarea limbii romane literare.