1.

Incipitul

Începutul poemului se află sub semnul basmului. Formula „A fost odată ca-n
poveşti / A fost ca niciodată” atrage atenţia cititorului asupra sensului alegoric al
poemului. Luceafărul este o alegorie pe tema geniului, dar în acelaşi timp pune problema
depăşirii condiţiei umane. În concordanţă cu sursa de inspiraţie, basmul Fata în grădina
de aur, poemul păstrează şi ideea de indeterminare. Timpul este unul mitic, anistoric, un
timp magic în care îşi face apariţia fata de împărat. Portretul ei, realizat de asemenea
după modelul popular, este sintetizat de epitetul „o prea frumoasă fată”. La început, ea
reprezintă ipostaza angelică a femeii din lirica eminesciană, punându-se accentul pe
unicitate şi puritate: „Şi era una la părinţi / Şi mândră-n toate cele, / Cum e Fecioara
între sfinţi / Şi luna între stele.”

Primul tabloul

Primul tablou descrie povestea de iubire dintre fiinţa superioară şi fata de

împărat, autorul realizând o sinteză între elementele mitologiei populare (mitul
Zburătorului) şi elemente de imaginar romantic. Cadrul în care ia naştere iubirea este
unul romantic, întunecat, nocturn, având în centru imaginea „negrului castel”. Un alt
motiv romantic prezent în această parte a poemului este visul, povestea de iubire
petrecându-se în acest spaţiu compensativ: „Cum ea pe coate-şi răzima / Visând ale ei
tâmple”, „Ea îl privea cu un surâs, / El tremura-n oglindă, Căci o urma adânc în vis / De
suflet să se prindă.” Atât fata pământeană, cât şi fiinţa superioară, aspiră la o împlinire
prin intermediul acestei iubiri ideale: ea doreşte să-şi depăşească starea de muritoare, el
doreşte să-şi desăvârşească cunoaşterea prin intermediul iubirii. Iubirea fetei are un
accent de cotidian: „Îl vede azi, îl vede mâni, / Astfel dorinţa-i gata”, spre deosebire de
iubirea Luceafărului care are nevoie de un lung proces de cristalizare: „El iar, privind de
săptămâni, / Îi cade dragă fata.”

Pentru a se putea împlini această iubire, chiar dacă ea are loc în tărâmul visului,
fata de împărat îi adresează Luceafărului prima chemare: „- O, dulce-al nopţii mele
domn, / De ce nu vii tu? Vină!” Prima metamorfoză a fiinţei nemuritoare se realizează
din cer şi din mare şi conţine atât elemente preluate din mitul Zburătorului, cât şi
imagini specifice imaginarului romantic care alcătuiesc o imagine angelică a acestuia:
„Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur moale (epitet metaforic) / Un vânt giulgi se-
ncheie nod / Pe umerele goale.” Se pune accentul pe paloarea feţei şi pe strălucirea
ochilor, elemente redate cu ajutorul imaginilor artistice, a epitetelor şi a comparaţiei:
„umbra feţei străvezii / E albă ca de ceară - / Un mort frumos cu ochii vii.”

Un element de simetrie al poemului îl constă repetarea chemării fetei de

împărat, urmată de o nouă întrupare, din soare şi din noapte. În antiteză cu imaginea
angelică a primei întrupări, aceasta este circumscrisă demonicului, aşa cum o percepe şi
fata de împărat: „- O, eşti frumos cum numa-n vis / Un demon se arată”. Luceafărul este
descris astfel: „Pe negre viţele-i de păr (epitet, inversiune) Coroana-i arde pare / Venea
plutind în adevăr / Scăldat în foc de soare (metaforă) // Din negru giulgi se desfăşor
(epitet cromatic)/ Marmoreele braţe,(epitet, inversiune) / El vine trist şi gânditor / Şi
palid e la faţă; // Dar ochii mari şi minunaţi (epitete) / Lucesc adânc himeric.” În ambele
ipostaze, ca un alt element de simetrie, se pune accentul pe paloarea feţei şi, mai ales,
spre strălucirea ochilor, simbol pentru inteligenţa superioară. Fiinţă pământeană şi
inferioară, fata de împărat le consideră atribute ale morţii şi respinge iubirea
Luceafărului, datorită incapacităţii de a-l înţelege: „Străin la vorbă şi la port, / Luceşti
fără de viaţă, / Căci eu sunt vie, tu eşti mort, / Şi ochiul tău mă îngheaţă.” (prima
ipostază); „Mă dor de crudul tău amor / A pieptului meu coarde, / Şi ochii mari şi grei
mă dor, / Privirea ta mă arde.” Luceafărul este cel care subliniază diferenţa dintre ei:
„Cum că eu sunt nemuritor, / Şi tu eşti muritoare?”, şi tot el este cel care acceptă
sacrificiul suprem, acela de a renunţa la nemurire.

Al doilea tablou

A doua parte a poemului descrie iubirea pământeană dintre Cătălin şi Cătălina.

Este o altă ipostază a iubirii, opusă celei ideale. Portretul lui Cătălin se realizează în
antiteză cu cel al Luceafărului. Descrierea geniului, a fiinţei superioare, punea accentul
pe elemente abstracte, mitice, care exprimau inteligenţa şi apartenenţa la o lume diferită
şi superioară. În schimb, Cătălin este descris cu ajutorul limbajului popular, punându-se
astfel în evidenţă trăsăturile sale umane, terestre: „Viclean copil de casă”, (epitet,
inversiune) „Băiat din flori şi de pripas, / Dar îndrăzneţ cu ochii, // Cu obrăjei ca doi
bujori”. (comparaţie) Iubirea pământeană este prezentată ca un joc în care Cătălin îşi
atrage iubita şi în ale cărui reguli o iniţiază: „- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta / din bob în bob
amorul”, „Cum vânătoru-ntinde-n crâng / La păsărele laţul, / Când ţi-oi întinde braţul
stâng / Să mă cuprinzi cu braţul.” Chiar dacă îşi acceptă condiţia de muritor şi este atrasă
de jocul iubirii propuse de Cătălin, fata de împărat aspiră încă la iubirea ideală pentru
Luceafăr: „O, de luceafărul din cer / M-a prins un dor de moarte.” Această aspiraţie
ilustrează condiţia umană duală, aceea de a dori absolutul, dar de a nu-şi putea depăşi
condiţia.

Al treilea tablou

Cea de-a treia parte descrie călătoria interstelară pe care o realizează Luceafărul
spre Demiurg. Se pune din nou accentul pe superioritatea acestuia, fiind descris prin
metafora „fulger nentrerupt”, dar şi prin numele pe care îl primeşte, Hyperion (gr. = cel
care merge deasupra). Călătoria sa reia procesul de creaţie a lumii, anulând noţiunile de
timp şi spaţiu: „Şi din a chaosului văi, / Jur împrejur de sine, / Vedea, ca-n ziua cea
dentâi, Cum izvorau lumine;”, „Căci unde ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte,
/ Şi vremea-ncearcă în zadar / din goluri a se naşte.” Datorită setei de iubire nemurirea
este percepută ca „greul negrei vecinicii”, „al nemuririi nimb”, „focul din privire”, de
care Luceafărul vrea să se elibereze pentru „o oră de iubire...”. Tot cu ajutorul antitezei
se subliniază diferenţa dintre oamenii comuni şi fiinţele superioare: „Ei au doar stele cu
noroc / Şi prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, / Şi nu cunoaştem
moarte.” Pentru a-l convinge să nu renunţe la nemurire, Demiurgul îi propune trei
ipostaze ale geniului: ipostaza cuvântului, a înţeleptului: „Cere-mi cuvântul meu dentâi -
/ Să-ţi dau înţelepciune?” care echivalează cu putere de creaţie divină, ipostaza orfică,
puterea muzicii care schimbă cursul lumii: „Vrei să dau glas acelei guri, / Ca dup-a ei
cântare / Să se ia munţii cu păduri / Şi insulele-n mare?” şi ipostaza împăratului, a celui
care stăpâneşte lumea: „Ţi-aş da pământul în bucăţi / să-l faci împărăţie.” Cele trei
oferte ale divinităţii presupun noi modalităţi de a cunoaşte universalul şi absolutul, dar
nemurirea şi prin urmare împlinirea prin iubire, îi este refuzată. Argumentul care schimbă
decizia lui Hyperion este dovada superiorităţii sale chiar şi în iubire: „Şi pentru cine vrei
să mori? / Întoarce-te, te-ndreaptă / Sre-acel pământ rătăcitor / Şi vezi ce te aşteaptă.”

Al patrulea tablou

Acest ultim tablou este construit în relaţie de simetrie cu primul deoarece se reia
interferenţa dintre cele două planuri, cel uman şi cel terestru. În opoziţie cu imaginea din
al doilea tablou, este descrisă o altă ipostază a iubirii pământene. Iubirea nu mai este
văzută ca un joc, ci ca o posibilitate de împlinire a fericirii şi de refacere a cuplului
adamic: „Miroase florile-argintii / Şi cad, o dulce ploaie, / Pe creştetele-a doi copii / Cu
plete lungi, bălaie.” Descrierea este specifică idilelor eminesciene şi imaginarului
romantic: „Căci este sara-n asfinţit / Şi noaptea o să-nceapă; / Răsare luna liniştit / Şi
tremurând din apă. (personificare) // Şi împle cu-ale ei scântei / Cărările din crânguri. /
Sub şirul lung de mândri tei.” Apar motive specifice poeziei lui Eminescu: luna, codrul,
teiul, elemente care oferă o altă perspectivă asupra iubirii dintre cei doi. Cătălin apare şi
el schimbat, nu îi mai propune iubitei un joc al dragostei, ci iubirea absolută. Discursul
lui se schimbă, se adresează Cătălinei cu ajutorul metaforelor: „noaptea mea de patimi”,
„iubirea mea dentâi”, „visul meu din urmă”. Dragostea lor devine o posibilitate de a găsi
fericirea absolută, punându-se accentul pe unicitatea ei.

Finalul

Strofele finale se află în strânsă legătură cu incipitul poemului, deoarece ele

exprimă dramatismul omului de geniu care constată că împlinirea prin iubire este
imposibilă, fiinde nevoit la rândul lui să-şi accepte condiţia şi să-şi asume destinul,
eternitatea. Omul comun este incapabil să-şi depăşească limitele, iar omul de geniu
manifestă dispreţ faţă de această limitare. Fata de împărat îi adresează o ultimă chemare,
aceea de a-i binecuvânta iubirea pământeană: „ – Cobori în jos, luceafăr blând, /
Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n codru şi în gând, Norocu-mi luminează!” Prin
refuzul geniului se pune încă o dată în evidenţă antiteza dintre fiinţele superioare şi cele
inferioare: Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă
simt / Nemuritor şi rece.”