Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Eseu Plumb
Eseu Plumb
Poezia simbolistă „Plumb” de George Bacovia deschide volumul în același titlu, apărut în 1916,
definindu-l în totalitate. Așezarea sa în fruntea primului volum publicat de autor îi conferă
calitatea de text programatic.
În primul rând, la fel ca Charles Baudelaire, George Bacovia surprinde, în discursul liric,
corespondențele dintre elementele ce compun universul: „parfum, muzică, culoare – toate se
îngână și-și răspund”. Astfel, dacă primul catren se centrează pe imaginea unei naturi reificate
sub puterea plumbului în cea de-a doua strofă este dezvăluită realitatea interioară a ființei,
sentimentele eului fiind mortificate sub puterea metalului tanatic „Dormea întors amorul meu
de plumb”
Titlul anticipează ideea discursului liric, fiind în strânsă corelație cu mesajul transmis de textul
poetic. Din punct de vedere fonetic, cuvântul-titlu este format din patru consoane „grele” care
închid vocala „u”. Este sugerată astfel, ideea de univers închis, de cădere grea, fără ecou, în care
ființa se simte captivă, stamnată definitiv la o existență solitară. Din punct de vedere morfologic,
cuvântul-titlu este alcătuit dintr-un substantiv comun, nearticulat. În acest fel cititorul este
avertizat asupra faptului că universul imaginat de Bacovia este unul al obiectelor, în care orice
formă de viață este anulată.
Prima strofă a poeziei descrie planul exterior al realității mortuare format din termenii câmpului
lexico-semantic al morții: „sicriu”, „cavou”, „coroane”, „flori”. Prin repetare cuvântul-titlu devine
un motiv în text fiind remarcat în sintagmele: „sicrie de plumb”, „coroane de plumb”. Astfel se
creează o imagine vizuală rece, încremenită a lumii exterioare, în care manifestările de gingășie
și frumusețe florale sunt și ele marcate de împietrire, „sicriele” și „cavoul” contribuie la
atmosfera sumbră și de izolare, iar vântul este singurul care provoacă o senzație de mișcare, însă
prin stridențele acustice amplifică experiența lugubră.
Al doilea catren propune în primul vers simbolul popular al mortului cu fața întoarsă spre apus,
fapt ce sugerează condiția de suferință a eului liric: să trăiască într-un loc blestemat și izolat de
unde nu mai este salvare prin iubire: „dormea întors amorul meu de plumb”. În această strofă
eul liric își privește sentimentul ca un spectator („Stam singur lângă mort”), imagine tragică si
absurdă a înstrăinării de sine, încercare de salvare prin strigătul de suspin deznădăjduit la care
nu primește niciun răspuns.
Textul poetic se termină cu metafora „aripile de plumb” care presupune zborul în jos, căderea
surdă și grea, imposibilitatea salvării.
Poezia este alcătuită din două catrene construite pe baza lexicului „plumb” care este reluat în
șase din cele opt versuri ale textului poetic. Realizate prin paralelism, cele două strofe, secvențe
poetice corespund celor două planuri de realități: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de
„cimitir” și de „cavou” și realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii
„amorul meu de plumb”, a cărui invocare se face cu disperare, fiind și el condiționat de natura
mediului.