Eseu Plumb

Poezia simbolistă „Plumb” de George Bacovia deschide volumul în același titlu, apărut în 1916,
definindu-l în totalitate. Așezarea sa în fruntea primului volum publicat de autor îi conferă
calitatea de text programatic.

În primul rând, la fel ca Charles Baudelaire, George Bacovia surprinde, în discursul liric,
corespondențele dintre elementele ce compun universul: „parfum, muzică, culoare – toate se
îngână și-și răspund”. Astfel, dacă primul catren se centrează pe imaginea unei naturi reificate
sub puterea plumbului în cea de-a doua strofă este dezvăluită realitatea interioară a ființei,
sentimentele eului fiind mortificate sub puterea metalului tanatic „Dormea întors amorul meu
de plumb”

În al doilea rând, poeții simboliști caută să îndepărteze poezia de pictură și să o apropie de

muzică, întrucât, așa cum afirma Paul Verlaine, „Muzica înainte de toate!”. George Bacovia
aderă la acest principiu estetic de creație, astfel încât, în poezia „Plumb”, repetiția simbolului
central „plumb” și a conjuncției coordonatoare a discursului conferă o muzicalitate tristă,
apăsătoare și monotonă, asemenea unui marș funebru.

Poezia „Plumb” fructifică o tematică în conformitate cu imaginarul simbolist, în varianta sa

decadentă: moartea, iubirea și condiția artistului într-o lume lipsită de aspirații și artificială.
Tema morții este surprinsă încă din incipitul discursului poetic, unde verbul la imperfect
„dormeau”, alături de epitetul „adânc”, sugerează ideea unui somn continuu, echivalent, în cazul
lui Bacovia, cu moartea. În viziunea eului decadent, moartea nu mai este percepută, la fel ca la
romantici, un univers compensatoriu, o formă de salvare a ființei. Bacovia anunță „ruptura de
utopia romantică”, în sensul în care, pentru el, viața și moartea devin sinonime;

Deoarece deschide volumul de debut al autorului și întrucât conține sugestii referitoare la

condiția artistului, opera literară „Plumb” poate fi interpretată și ca o artă poetică implicită.
Textul surprinde ipostaza artistului care traversează tripla criză, specifică omului modern. Mai
întâi, este observabilă o criză a sinelui, ipostaza unei ființe care își resimte realitatea interioară
„de plumb” . Mai apoi, apare ipostaza artistului condamnat la o existență solitară, societatea
însăși fiind imaginată ca un cavou. În această lume superficială, artistului nu i se aduce nicio
formă de omagiu, coroanele fiind „de plumb”. Finalul discursului conține, prin metafora „aripile
de plumb”, sugestia crizei comunicării ființei cu transcendența.

Titlul anticipează ideea discursului liric, fiind în strânsă corelație cu mesajul transmis de textul
poetic. Din punct de vedere fonetic, cuvântul-titlu este format din patru consoane „grele” care
închid vocala „u”. Este sugerată astfel, ideea de univers închis, de cădere grea, fără ecou, în care
ființa se simte captivă, stamnată definitiv la o existență solitară. Din punct de vedere morfologic,
cuvântul-titlu este alcătuit dintr-un substantiv comun, nearticulat. În acest fel cititorul este
avertizat asupra faptului că universul imaginat de Bacovia este unul al obiectelor, în care orice
formă de viață este anulată.

Prima strofă a poeziei descrie planul exterior al realității mortuare format din termenii câmpului
lexico-semantic al morții: „sicriu”, „cavou”, „coroane”, „flori”. Prin repetare cuvântul-titlu devine
un motiv în text fiind remarcat în sintagmele: „sicrie de plumb”, „coroane de plumb”. Astfel se
creează o imagine vizuală rece, încremenită a lumii exterioare, în care manifestările de gingășie
și frumusețe florale sunt și ele marcate de împietrire, „sicriele” și „cavoul” contribuie la
atmosfera sumbră și de izolare, iar vântul este singurul care provoacă o senzație de mișcare, însă
prin stridențele acustice amplifică experiența lugubră.

Al doilea catren propune în primul vers simbolul popular al mortului cu fața întoarsă spre apus,
fapt ce sugerează condiția de suferință a eului liric: să trăiască într-un loc blestemat și izolat de
unde nu mai este salvare prin iubire: „dormea întors amorul meu de plumb”. În această strofă
eul liric își privește sentimentul ca un spectator („Stam singur lângă mort”), imagine tragică si
absurdă a înstrăinării de sine, încercare de salvare prin strigătul de suspin deznădăjduit la care
nu primește niciun răspuns.

Textul poetic se termină cu metafora „aripile de plumb” care presupune zborul în jos, căderea
surdă și grea, imposibilitatea salvării.

Poezia este alcătuită din două catrene construite pe baza lexicului „plumb” care este reluat în
șase din cele opt versuri ale textului poetic. Realizate prin paralelism, cele două strofe, secvențe
poetice corespund celor două planuri de realități: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de
„cimitir” și de „cavou” și realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii
„amorul meu de plumb”, a cărui invocare se face cu disperare, fiind și el condiționat de natura
mediului.

Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului și a corespondențelor, zugrăvirea

stărilor sufletești de angoasă, poezia „Plumb” de George Bacovia se încadrează în „estetica
simbolistă”.