Note de Curs Management Financiar

1.
ÎNTREPRINDEREA ŞI FLUXURILE SALE
Obiective:
După studiul acestui capitol, vei avea cunoştinţe suficiente
pentru a fi capabil:
 să defineşti şi să clasifici sistemele
 să evidenţiezi întreprinderea ca sistem complex, deschis, adaptabil
şi parţial determinat
Consideri importantă cunoaşterea teoriei sistemelor pentru a înţelege mai bine

întreprinderea?
1.1.Abordarea sistemică a întreprinderii
1.1.1. Definirea sistemelor
Teoria sistemelor a fost prima dată aplicată în ştiinţă şi inginerie. Aplicarea

Sistemul teoriei sistemelor în economie a avut loc la sfârşitul anilor 1950 şi a fost una din
contribuţiile şcolii cantitative. Abordarea sistemică nu este o mulţime de linii de ghidare
reprezintă un
sau principii de conducere, ci o modalitate de gândire asupra întreprinderii. Pentru a
ansamblu de înţelege mai bine cum ne ajută abordarea sistemică să înţelegem mai bine întreprinderea
elemente în trebuie prima dată să definim sistemul.
interacţiune, Întreprinderea privită ca un sistem este alcătuită din (1) variabile în interacţiune,
egale ca (2) dintr-un proces de transformare şi (3) dintr-un conducător.
La nivelul variabilelor în interacţiune există patru categorii de variabile:
dezvoltare în  variabile de intrare – acestea sunt date provenite din exteriorul
mediu şi sistemului necesare şi suficiente pentru ca acesta să poată funcţiona;
coordonate în  variabile de ieşire – sunt rezultate produse de funcţionarea sistemului
funcţie de pentru exterior
finalitate.  variabile esenţiale – sunt ieşiri care constituie criterii de apreciere a
obiectivelor fixate. Ele reprezintă raţiunea de funcţionare a întreprinderii
 variabile de acţiune – ele corespund unor intrări pe care se poate lucra.
1
Procesul de transformare conţine capacităţile manageriale şi tehnologice ale
întreprinderii care sunt puse în funcţiune pentru a transforma intrările în ieşiri.
Conducătorul
 stabileşte obiectivele ce trebuie realizate (variabilele de ieşire),
 determină ce intrări (variabile de intrare şi de acţiune) sunt necesare
pentru a obţine rezultatele,
 fixează acţiunile ce trebuie întreprinse pentru ca intrările să poată fi
transformate în ieşirile programate,
 asigură feedback-ul luând măsurile de corecţie necesare atunci când
ieşirile nu corespund obiectivelor fixate iniţial.
1.1.2. Clasificarea sistemelor
Sistemele pot fi clasificate după mai multe criterii: complexitatea lor,

deschiderea sistemului spre exterior, adaptabilitatea şi determinarea sistemului.
Un sistem poate deţine multiple stări, fiecare stare putând fi reperată de exemplu
prin valorile de intrare şi valorile corespunzatoare de ieşire. În plus numărul de stări
posibile poate fi mare, sistemul fiind complex, dificil de cunoscut şi de controlat.
Din acest punct de vedere sistemele pot fi simple sau complexe. Întreprinderile
sunt sisteme complexe.
Sistemele pot fi închise sau deschise. Un sistem închis este un sistem care nu
atrage nici un element din mediul extern. Un sistem este deschis dacă între el şi mediul
înconjurător există un schimb permanent de energie şi informaţii. Întreprinderea este un
sistem deschis – între întreprindere şi mediul său exterior există un permanent schimb
de energie şi informaţii
Adaptabilitatea sistemului este capacitatea unui sistem de a reacţiona la
schimbările survenite în mediul exterior. Din acest punct de vedere sistemele pot fi
adaptabile sau inadaptabile. Întreprinderea este un sistem adaptabil; în condiţiile
actuale ale evoluţiei mediului extern supravieţuirea unei întreprinderi depinde de
capacitatea ei de a se adapta schimbărilor survenite în mediu.
Din punct de vedere al deciziei un sistem este determinat atunci când poate
repera toate stările tuturor variabilelor.El este nedeterminat când nu poate fi cunoscut în
întregul său.
Un sistem determinat trebuie să aibă capacitatea de a cunoaşte relaţiile din
interiorul său dar şi de a prevedea evoluţia mediului cu certitudine şi de a controla în
totalitate rapoartele de schimb. Întreprinderea este un sistem parţial determinat.
2
Test de autoevaluare:
1. După criteriul deciziei, sistemele sunt clasificate în:
a. complexe şi determinate;
b. determinate şi nedeterminate;
c. determinate şi deschise;
d. adaptabile şi nedeterminate.
2. Clasificarea sistemelor în adaptabile şi inadaptabile are la bază

criteriul:
a. adaptabilităţii;
b. deschiderii;
c. deciziei;
d. complexităţii.
3. După criteriul adaptabilităţii, întreprinderile sunt sisteme:

a. adaptabile;
b. determinate;
c. nedeterminate;
d. inadaptabile.
4. Plata dividendelor acţionarilor întreprinderii este un flux:

a. extern real;
b. intern real;
c. extern financiar;
d. intern financiar.
1.2.Relaţia întreprindere- mediu exprimată prin fluxuri
După cum am precizat anterior, întreprinderea este un sistem deschis. Acest

lucru înseamnă că între întreprindere şi mediu există un permanent schimb de materiale,
energie şi informaţii. De fapt între întreprindere şi mediul exterior, ca şi în interiorul
întreprinderii au loc fluxuri.
Aceste fluxuri pot fi de două feluri:
 reale, materiale;
 financiare.
Fluxurile reale, materiale sunt însoţite în sens invers de fluxuri financiare ca o
contraprestaţie.
Fluxurile se nasc şi se desfăşoară şi în interiorul întreprinderii.
3
Fluxurile reale, materiale antrenează fluxuri monetare, dar şi fluxuri financiare
(fluxuri de creanţe-datorii).
La înfiinţare întreprinderea are nevoie de capital. În acest moment are loc primul
flux material – de la asociaţi (acţionari) către societatea nou înfiinţată. Astfel se
formează capitalul social al întreprinderii. În contreprestaţie, asociaţii vor primii de la
societate dividende, ca remunerare a capitalului depus (aceste reprezintă fluxul financiar
generat în sens invers).
Dacă asociaţii nu dispun de suficient capital pentru dezvoltarea firmei, vor trebui
să apeleze la resurse împrumutate (credite bancare). În acest caz va avea loc un flux
dinspre unitatea bancară către firmă şi un flux financiar invers, dobânda plătită de firmă
băncii ca o contraprestaţie pentru capitalul bănesc pus la dispoziţie.
În cazul în care firma dispune de lichidităţi neutilizate, le va depune în bancă. În
acest caz fluxul material are loc dinspre firmă, către bancă (depunerea banilor) iar fluxul
financiar se manifestă în sens invers, de la bancă către firmă (plata dobânzii).
În desfăşurarea activităţii lor, firmele intră în relaţie cu numeroase alte firme, fie
în calitate de furnizori fie în calitate de clienţi.
Atunci când ne referim la relaţia cu furnizorii, fluxul material îl reprezintă
aprovizionările de materii prime, materiale, mărfuri, sau servicii. Fluxul financiar care
se manifestă ca o contraprestaţie poate fi unul monetar (atunci când plata furnizorilor se
face pe loc) sau un flux de datorii (atunci când aprovizionările se realizează pe credit
comercial, plata urmând să se realizeze ulterior).
Şi în cazul relaţiei firmei cu clienţii săi se manifestă cele două tipuri de fluxuri.
Fluxul material îl reprezintă livrarea produselor, mărfurilor sau prestarea serviciilor
către clienţi, iar fluxul financiar îl poate reprezenta încasarea contravalorii acestora sau
naşterea unei creanţe (ce se va încasa ulterior). Fluxuri materiale şi financiare au loc şi
între întreprindere şi stat, precum şi între întreprindere şi angajaţi săi.
Fluxurile reale determină fluxuri financiare ca o contraprestaţie. Fluxurile
financiare cuprind fluxuri monetare şi fluxurile de creanţe-datorii generate de decalajul
între momentul livrării sau prestării serviciului şi momentul plăţii contravalorii
acesteia. Fluxurile financiare sunt cunoscute valoric în mod direct din documentele
justificative ale operaţiilor respective (bilete de bancă, cecuri, facturi, bonuri de livrare,
etc.).
Fluxurile pot fi interne sau externe. Cele externe sunt cele mai importante
întreprinderea participând nu numai ca agent economic dar şi ca subiect de drept,
fluxurile având şi un conţinut juridic.
Fluxurile interne sunt legate de transformări, de exploatare, dar şi de natură
financiară. Cele de natură financiară privesc rezultatele activităţii întreprinderii. Fluxul
fundamental este excedentul brut de exploatare care reprezintă diferenţa dintre
valoarea adăugată şi celelelte cheltuieli plătibile generate de activitatea de exploatare a
firmei, la care se adună subvenţiile de exploatare.
E.B.E. =V.A.-chelt.plătib.expl.+ subvenţii
Valoarea adăugată măsoară partea pe care o realizează societatea în
valorificarea bunurilor create, transformate sau distribuite. Ea constituie un instrument
de măsură a efortului întreprinderii, un model de apreciere a utilizării averii, masa de
resurse care va servi la remunerarea diverşilor factori de producţie.
4
Valoarea adăugată stă la baza calculului unei taxe pentru care statul se comportă
ca un deţinător al unei părţi din potenţialul întreprinderii după care prelevă o reţinere
proporţională cu efortul de producţie.
Valoarea adăugată se calculează scăzând din cifra de afaceri (totalul vânzărilor)
consumurile externe
V.A. =CA-CE CA= cifra de afaceri, CE= consumuri externe.
TVA colectată = CA*tva%
TVA deductibilă = CE*tva %
TVA de plată = (CA-CE)*tva% = VA*tva%.
Din valoarea adăugată urmează să fie remuneraţi toţi factorii care au contribuit
la realizarea ei (salariaţii-prin salarii, mijloacele fixe-amortizări, asociaţii- dividende,
societatea-autofinanţare).
O altă mărime care exprimă relaţia întreprinderii cu mediul, este şi rata de
eficacitate economică (REE) definită de raportul:
venituri de repartizat
REE 
nevoia de venituri
Veniturile de repartizat reprezintă de fapt valoarea adăugată iar nevoia de
venituri este dată de necesitatea remunerării tuturor factorilor ce au contribit la
realizarea ei. Interesul pentru această definire rezidă din faptul că rata astfel calculată
este independentă de modul de repartizare a veniturilor.
Fiecare întreprindere poate, între anumite limite, să adopte un mod de împărţire
a excedentului de venituri create care, în funcţie de strategia sa, să avantajeze unul sau
altul din factorii de producţie. O întreprindere poate fi judecată ca fiind “foarte
productivă” dacă veniturile de repartizat cresc mai rapid decât nevoia de venit a
factorilor angajaţi, dar în acelaşi timp “o fac rentabilă”dacă acest venit este utilizat
pentru a favoriza investiţiile sau salariaţii. O exprimare suficient de bună o dă indicele
de acoperire (ia) care se calculează prin raportarea variaţiei relative a veniturilor de
repartizat la variaţia relativă a nevoii de venit.
VR1  VR 0
ia  VR 0
NV 1  NV 0
NV 0
Indicele de acoperire este un indicator cu putere de exprimare a dinamicii
echilibrului, măsurând răspunsul comportamentului unui element dependent, unei
variabile dependente faţă de variabila independentă.
Prin mulţimea valorilor ce le poate lua, el devine un mijloc puternic de
influenţare a deciziilor de echilibrare când nevoile cresc:
-valori subunitare, cuprinse între 0 şi 1 exprimă o stare subproporţională, de
nedorit, deoarece gradul de acoperire este subunitar (nevoile de venit cresc mai repede
decât veniturile de repartizat);
-valoarea 1 exprimă o evoluţie progresivă a veniturilor de repartizat în raport cu
nevoile, o subacoperire a necesităţilor de fonduri;
-valoarea 0 exprimă venituri de repartizat nevariabile la o variaţie a nevoilor de
venit cu implicaţii negative asupra echilibrului;
5
-valori negative pot apărea atunci când veniturile de repartizat scad în timp ce
nevoile cresc, aspect cu implicaţii profunde asupra echilibrului.
6
Temă de reflecţie:
Identificaţi şi comentaţi fluxurile materiale şi financiare care iau naştere între

întreprindere şi diverşii săi parteneri.
Răspuns teste autoevaluare

Întrebarea 1. – răspunsul b)
Întrebarea 2. – răspunsul a)
Întrebarea 3. – răspunsul a)
Întrebarea 4. – răspunsul c)
BIBLIOGRAFIE
1. Gomoi, B., Tăgăduan, D., 2006, Sinteze, teste şi aplicaţii de gestiune financiară,
Arad, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”;
2. Herbei, M., Mazuru, L., Gestiunea financiară a întreprinderilor, Timişoara, Ed.
Mirton;
3. Tăgăduan, D., Gomoi, B. C., 2006, Gestiunea financiară a întreprinderii, Arad,
Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”;
4. Tăgăduan, D., Gomoi, B. C., Cureteanu, R. S., 2006, Finanţele întreprinderii, Arad,
Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”;
5. Tăgăduan, D., 2004, Gestiunea financiară a întreprinderii, Arad, Editura Concordia;
6. Vintilă G., 1997, Gestiunea financiară a întreprinderii, Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică.
7
2. ECHILIBRUL FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII ANALIZAT PE
BAZA BILANŢULUI CONTABIL
Obiective:
 să înţelegi bilanţul contabil şi regulile după care este întocmit, să identifici
şi să explici principalele posturi bilanţiere;
 să determini şi să interpretezi indicatorii echilibrului financiar
Consideri important studiul bilanţului contabil şi a interpretării echilibrului financiar al

unei entităţi pe baza acestuia?
2.1. Bilanţul contabil, instrument al analizei financiare
În ciuda caracteristicilor specifice, funcţia financiară a întreprinderii a făcut în

mod semnificativ apel la tehnica contabilă. Aceasta din urmă îi furnizează informaţii
necesare cunoaşterii situaţiei financiare a întreprinderii, atât din punct de vedere al
echilibrului financiar, cât şi al rentabilităţii. Dintre documentele contabile de sinteză,
analiza financiară foloseşte cel mai des bilanţul contabil.
Bilanţul oferă utilizatorilor săi o imagine completă şi fidelă asupra patrimoniului
entităţilor. Dintre aceşti utilizatori fac parte şi analiştii financiari care vor trebui să
Bilanţul contabil folosească datele oferite de bilanţul contabil.
este tabelul care În prima etapă a reformei contabilităţii româneşti, normalizatorii români au optat
pentru un model de bilanţ inspirat din mediul contabil francez, iar în cea de-a doua
reflectă în etapă a reformei, din dorinţa de aliniere la Standardele Internaţionale de Contabilitate,
expresie pentru un nou model de bilanţ, apropiindu-se mai mult de modul de structurare şi
bănească starea prezentare tipic modelelor contabile anglo- saxone.
la un moment dat Indiferent de modelele de elaborare, bilanţurile sunt întotdeauna construite pe
a utilităţilor şi a baza unor reguli comune de prezentare:
 drepturile patrimoniale (de proprietate sau de creanţă) care alcătuiesc
resurselor activul bilanţier, apar separat de angajamentele patrimoniale (pasivul bilanţier). Această
patrimoniale separare se face cel mai adesea printr-o prezentare a bilanţului sub formă de tablou cu
două coloane reprezentând activul şi pasivul. Într-o altă variantă, activul şi pasivul sunt
prezentate sub formă de listă.
 structura internă a activului şi pasivului este în general prezentată pe
baza criteriului duratei activelor şi pasivelor. Posturile bilanţiere sunt ordonate după
lichiditatea activelor şi exigibilitatea pasivelor. Prin această ordonare se ajunge la
obţinerea unui bilanţ financiar.
a) Ordonarea activelor după lichiditate.
Lichiditatea unui activ exprimă capacitatea sa de a fi transformat în bani.
Lichiditatea este o proprietate comună tuturor activelor.
Din punct de vedere al lichidităţii, activele cuprinse în bilanţul unei societăţi
comerciale se împart în active imobilizate şi active circulante.
Activele imobilizate (stabile) reprezintă acele active ce sunt folosite o perioadă
mai mare de un an, participând la mai multe cicluri de exploatare. Valoarea
imobilizată în ele se recuperează de asemenea pe parcursul mai multor ani (prin
intermediul amortizării).
Activele imobilizate sunt:
 Imobilizări necorporale
 Imobilizări corporale
 Imobilizări financiare
Activele circulante sunt acele categorii de active care vor fi transformate în
bani într-o perioadă mai mică de un an, sau sunt sub formă de bani (banii în casă sau
bancă).
Activele circulante sunt:
 Stocurile (materii prime, materiale, obiecte de inventar, produse în curs
de fabricaţie, produse finite şi mărfuri). Stocurile sunt cele mai puţin lichide din
categoria activelor circulante, deoarece până la transformarea lor în bani mai trebuie să
sufere modificări şi să fie vândute.
 Creanţele reprezintă sume de bani ce trebuie încasate de la terţi. Ele
sunt mai lichide decât stocurile deoarece trebuie doar încasate.
 Disponibilităţile băneşti sunt cele mai lichide, de fapt ele se află sub
formă de bani.
b) Ordonarea pasivelor după exigibilitate.
Exigibilitatea unui pasiv reprezintă necesitatea de a fi rambursat la o anumită
scadenţă.
Pornind de la această caracteristică a pasivelor, în cadrul bilanţului financiar se
delimitează:
 Capitalul permanent (stabil), care cuprinde capitalul propriu (capital
social vărsat, rezerve, rezultatul reportat, rezultatul exerciţiului, repartizarea profitului)
şi datoriile pe termen mediu şi lung (cu exigibilitate mai mare de un an)
 Datoriile ciclului de exploatare (DEX) care cuprind datoriile pe
termen scurt, care au o exigibilitate mai mică de un an.
2.2. Indicatorii echilibrului financiar
2.2.1. Situaţia netă a întreprinderii
Analiza bilanţului financiar permite identificarea stării de echilibru la nivelul

firmei analizate. Acest echilibru financiar este evidenţiat de raportul dintre activele şi
pasivele pe termen lung şi scurt.
În bilanţul financiar activele sunt ordonate după lichiditatea crescândă a lor, iar
pasivele după exigibilitatea lor. Înseamnă că echilibrul financiar va fi evidenţiat prin
compararea realizată între lichiditatea activelor şi exigibilitatea pasivelor.
În principiu activele pe termen lung ar trebui să fie finanţate din pasive pe termen
lung, ca o exprimare a echilibrului pe termen lung al întreprinderii, iar activele pe
termen scurt ar trebui finanţate din pasive pe termen scurt evidenţiind echilibrul pe
termen scurt al întreprinderii.
Analiza pe baza bilanţului financiar este o analiză lichiditate-exigibilitate, numită
şi analiză patrimonială.
Situaţia netă O primă şi principală evaluare a echilibrului întreprinderii, la data închiderii
reprezintă exerciţiului, o dă situaţia netă care reprezintă diferenţa dintre activul total şi datoriile
diferenţa dintre totale contractate de întreprindere. Această ecuaţie fundamentală a bilanţului, redă
averea netă a acţionarilor (activul neangajat în datorii).
activul total şi
Situaţia netă este cel mai adesea pozitivă şi crescătoare ca efect al unei gestiuni
datoriile totale economice sănătoase. Acestă situaţie marchează, de fapt, atingerea obiectivului major al
gestiunii financiare, şi anume maximizarea valorii capitalurilor proprii, a activului net
finanţat din aceste capitaluri.
Creşterea situaţiei nete este consecinţa reinvestirii unei părţi din profitul net şi a
altor elemente de acumulari: provizioane reglementate, reportări din exerciţiul
precedent, subvenţii, etc.
Situaţia netă poate avea, în cazuri prefalimentare, valoare negativă. Aceasta
semnifică o depăşire a activului real, de către datoriile contractate de întreprindere. O
astfel de situaţie este consecinţa încheierii cu pierderi a exerciţiilor anterioare. Suma
acestor pierderi a consumat integral capitalurile proprii, iar partea neacoperită rămâne în
sarcina creditorilor, ca rezultat al asumării riscului de insolvabilitate al întreprinderii.
Deci putem spune că valoarea negativă a situaţiei nete reprezintă, de fapt, mărimea
riscului de insolvabilitate.
Situaţia netă poate indica, deci, o îmbogăţire (o creştere a capitalurilor proprii), în
cazul realizării şi reinvestirii de beneficii sau dimpotrivă o sărăcire (o micşorare a
capitalurilor proprii), în cazul încheierii exerciţiului financiar cu pierderi.
2.2.2. Fondul de rulment
Analiza financiară recurge la două tipuri de agregate: primele sunt derivate din
bilanţul financiar şi constituie relaţia fundamentală a trezoreriei, secundele provin din
contul de profit şi pierdere şi formează soldurile intermediare ale gestiunii.
Relaţia fundamentală a trezoreriei oferă indicaţii asupra structurii financiare a
întreprinderii, în timp ce soldurile intermediare de gestiune informează asupra gestiunii
sale, după cum sugerează însăşi denumirea lor. Pentru a determina relaţia fundamentală
a trezoreriei trebuie determinaţi pe baza datelor din bilanţ trei indicatori, denumiţi
indicatori ai echilibrului financiar:
a)fondul de rulment(FR);
b)nevoia de fond de rulment(NFR);
c)trezoreria netă(TN).
Pentru a fi calculaţi aceşti indicatori, se poate reprezenta bilanţul financiar în
mod simplificat prin gruparea activelor după lichiditatea lor în active imobilizate
(lichiditate peste un an) şi active circulante (cu o lichiditate sub un an) şi a pasivelor
după exigibilitatea lor în capitaluri permanente şi capitaluri circulante (datorii ale
ciclului de exploatare), rezultând următoarea schemă de bilanţ:
Bilanţ simplificat
ACTIV PASIV
Active imobilizate nete (AIN) Capitaluri permanente (CP)
Active circulante (AC) (capital propriu + datorii pe termen lung)
Datoriile ciclului de exploatare (DEX)
Aceste posturi din bilanţ sunt folosite la calculul fondului de rulment

Fondul de rulment este un element fundamental pentru aprecierea structurii
financiare a unei întreprinderi. El serveşte la măsurarea condiţiilor echilibrului financiar
care rezultă din confruntarea între lichiditatea activelor şi exigibilitatea resurselor pe
termen lung.
Pentru început sunt definite următoarele două noţiuni:
-capitalurile permanente (C.P.) regrupează resursele a căror durată de deţinere
de către întreprindere este superioară unui an. Acestea sunt egale cu suma capitalurilor
proprii şi datoriilor pe cel puţin un an.
C.P. = Capitaluri proprii + Datorii pe termen lung
-pasivul exigibil (P.E.) corespunde resurselor externe ale întreprinderii opus
Fondul de capitalului propriu, fiind egal cu datoriile pe cel puţin un an şi datoriile pe cel mult un
rulment an.
P.E. = Datorii pe termen lung+ Datorii pe termen scurt
reprezintă
Fondul de rulment reprezintă, preluând elementele din partea de sus a
excedentul bilanţului, excedentul capitalurilor permanente faţă de activul imobilizat net, altfel
capitalului spus, partea capitalurilor permanente afectată finanţării activului circulant.
permanent faţă F.R.= Capitaluri permanente – Active imobilizate nete
de activele Acest fond de rulment mai poartă denumirea şi de fond de rulment net şi poate fi
reprezentat schematic în felul următor:
imobilizate nete.
ACTIV PASIV
Active imobilizate nete (AIN) Capitaluri permanente (CP)
Fond de rulment net

Active circulante (AC)
Datoriile ciclului de exploatare

(DEX)
Fondul de rulment net mai poate fi calculat şi pe baza elementelor din partea de
jos a bilanţului, reprezentând astfel excedentul activului circulant faţă de datoriile pe
termen scurt:
F.R. = Active Circulante – Datorii pe termen scurt
Fondul de rulment net oferă două categorii de informaţii:
 analizat prin partea de sus a bilanţului, arată modalităţile de finanţare a
investiţiilor şi realizarea echilibrului financiar pe termen lung;
 analizat prin partea de jos a bilanţului, permite aprecierea condiţiilor
echilibrului financiar pe termen scurt.
Prin compararea capitalutilor permanente cu activele imobilizate pot rezulta trei
situaţii:
1) Capitaluri permanente > Active imobilizate FR > 0
Dacă fondul de rulment este pozitiv, capitalurile permanente finanţează în
totalitate activele stabile. Atenţia acordată securităţii şi prudenţei financiare conduce la
enunţarea regulei conform căreia utilizările durabile vor trebui să fie finanţate prin
resurse durabile, adică prin capitaluri permanente. Aceasta reprezintă de fapt regula
de bază a echilibrului financiar.
Fondul de rulment pozitiv corespunde mărimii capitalurilor permanente care
permite să se finanţeze activele circulante, după finanţarea în totalitate a imobilizărilor.
Un fond de rulment pozitiv trebuie înţeles ca un fond de rezervă din care se pot
finanţa deficitele ce pot apărea între alocările şi resursele de finanţat pe termen scurt.
Pentru a nu ne îndepărta de o gestiune performantă, dimensiunile fondului de
rulment pozitiv nu trebuie exagerate întrucât costurile capitalurilor procurate pe termen
lung sunt superioare celor pe termen scurt.
2) Capitaluri permanente < Active imobilizate FR < 0
Un FRN negativ exprimă faptul că o parte din activul imobilizat este finanţat prin
resurse pe termen scurt.O asemenea situaţie este considerată ca fiind un factor important
de fragilitate.
3) Capitaluri permanente = Active imobilizate FR = 0
Această situaţie, care este foarte puţin probabil să fie întâlnită, exprimă o
armonizare totală a structurii resurselor cu utilizarea lor. Aceasta reprezintă o stare de
echilibru perfect, în care activele şi pasivele sunt perfect corelate din punct de vedere al
termenelor.
O astfel de gestiune ar presupune ca toate scadenţele plăţilor şi ale încasărilor să
fie corelate, respectiv să se poată asigura zilnic un echilibru perfect între încasări şi
plăţi.
Tot pentru asigurarea securităţii financiare, o a doua problemă care se pune este a
şti dacă FRN trebuie să finanţeze ciclul de exploatare şi, dacă da, în ce măsură. În
general se poate considera ca un indicator al unei bune sănătăţi financiare un FRN:
-egal cu jumătate din stocuri;
-şi cuprins între 1 şi 3 luni din cifra de afaceri medie, fără impozite.
Astfel FRN permite să se enunţe următoarele concluzii:
-un FRN pozitiv este este un semnal favorabil în ceea ce priveşte solvabilitatea;
-un FRN nul exprimă o tensiune asupra lichidităţii şi corespunde unei anumite
fragilităţi, referitor la solvabilitate;
-un FRN negativ semnalează dificultăţi mari în ceea ce priveşte solvabilitatea, în
lipsa intervenţiei de corectare printr-o ameliorare a stabilităţii finanţării.
Fondul de rulment poate fi analizat, în continuare, în funcţie de structura
capitalurilor permanente:
-capitaluri proprii
-capitaluri financiare (datorii pe termen lung)
Această analiză ar pune în evidenţă măsura în care echilibrul financiar se asigură
prin capitalurile proprii, respectiv gradul de autonomie al întreprinderii. Indicatorul care
relevă gradul de autonomie, de libertate în luarea unor decizii de investiţii privind
dezvoltarea întreprinderii, este fondul de rulment propriu, adică excedentul de
capitaluri proprii faţă de imobilizările nete, excedent determinat după repartiţia
profitului, rezultat la închiderea exercitiului financiar. El se determina deci dupa relaţia:
FRP = CPR - IMO
Se înţelege că rezultatul acestei relaţii de calcul poate lua şi valori negative şi în
acest caz, se evidenţiază măsura îndatorării pe termen lung, pentru nevoi de finanţare pe
termen scurt, gradul de dependenţă a activităţii de exploatare faţă de piaţa de capitaluri.
De aceea, numim rezultatul negativ de mai sus fond de rulment împrumutat.
Fondul de rulment împrumutat reprezintă diferenţa dintre fondul de rulment şi
fondul de rulment propriu. El este egal cu datoriile pe termen lung.
FRÎ = FR - FRP
Nu întotdeauna existenţa unui fond de rulment pozitiv reprezintă un echilibru
financiar, în condiţii de autonomie financiară. În fapt fondul de rulment s-ar putea să fie
un fond de rulment împrumutat, iar marja de siguranţă pe care acest fond o asigură
pentru finanţarea activităţii de exploatare, pune la adăpost întreprinderea numai în
privinţa scadenţei acestei datorii (care este mai îndepărtată ) dar nu o acoperă, în
perspectivă, de riscul de insolvabilitate.
Nevoia de fond
2.2.3. Necesarul de fond de rulment
de rulment
reprezintă Necesarul de fond de rulment net evidenţiază nevoia de finanţare generată de
diferenţa între ciclul de exploatare. Necesarul (nevoia) de fond de rulment (NFR) este dat de
necesităţile de diferenţa între necesităţile de finanţare ale ciclului de exploatare şi datoriile ciclului de
finanţare pe exploatare.
NFR = AC (fără disponibil) - DEX
termen scurt şi
Dacă această diferenţă este pozitivă, atunci ea semnifică un surplus de nevoi
datoriile ciclului temporare (ciclice), în raport cu sursele temporare posibile de mobilizat. O atare situaţie
de exploatare
poate fi judecată ca fiind normală dacă este rezultatul unei politici de investire privind
creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare. Altfel nevoia de fond de rulment
poate evidenţia un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi exigibilitatea
datoriilor de exploatare (s-au încetinit încasările şi s-au urgentat plăţile).
Dacă NFR este negativă atunci ea semnifică un surplus de surse temporare
(ciclice) în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante. Ea poate fi
apreciată pozitiv dacă este rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante şi a angajării
de datorii cu scadenţe mai relaxante. În caz contrar, aceasta poate fi consecinţa unor
întreruperi temporare în aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor.
În general întreprinderile trebuie să facă unei nevoi de fond de rulment net. Numai
în anumite circumstanţe excepţionale ele se pot găsi în situaţia unui excedent net de
resurse financiare. Această situaţie se poate întâlni îndeosebi în marile magazine de
vânzare cu amânuntul care încasează marfa pe loc (nu au creanţe), în schimb plătesc
furnizorii după un anumit termen de plată.
Prin compararea nevoii de fond de rulment cu fondul de rulment degajat în partea
de sus a bilanţului se poate aprecia echilibrul financiar în partea de jos a bilanţului.
Dacă FR < NFR – dezechilibru pe termen scurt;
Dacă FR > NFR – echilibru pe termen scurt.
2.2.4. Trezoreria netă
Dacă fondul de rulment, la un moment dat, de obicei (al încheierii exerciţiului

financiar), este superior nevoii de fond de rulment, atunci excedentul de finanţare se
regăseşte sub forma unei trezorerii nete, concretizată în disponibilităţi băneşti, în conturi
bancare şi în casă.
Trezoreria netă Deci putem spune că trezoreria netă (TN) reprezintă diferenţa între fondul de
reprezintă rulment şi nevoia de fond de rulment:
Trezoreria netă = FR - NFR
diferenţa dintre Trezoreria netă este expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei activităţi
fondul de eficiente. Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai multor exerciţii
rulment şi succesive, demonstrează succesul întreprinderii în viaţa economică şi posibilitatea
necesarul de plasării rentabile a disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei ei pe piaţă.
Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al
fond de rulment
întreprinderii. Exerciţiul financiar s-a încheiat cu un surplus monetar, expresie concretă
a profitului net din pasivul bilanţului. Acest excedent de trezorerie urmează să fie plasat
eficient şi în deplină siguranţă pe piaţa financiară. Plasamentul financiar sau monetar
urmăreşte trei obiective:
 lichiditatea valorilor mobiliare de plasament cumpărate;
 rentabilitatea;
 securitatea lor.
Obiectivul gestiunii financiare nu trebuie să fie asigurarea unei trezorerii nete cât
mai mari, aceasta demonstrând incapacitatea managerilor de a identifica soluţii viabile
de valorificare a capitalurilor disponibile. De aceea se recomandă cumpărarea unor
valori mobiliare de plasament uşor negociabile şi cu o bună reputaţie pe piaţa de capital.
Trezoreria netă negativă evidenţiază un dezechilibru financiar la încheierea
exerciţiului. Deficitul monetar, astfel constatat, a fost acoperit prin angajarea de noi
credite de trezorerie. În această situaţie se urmăreşte obţinerea celui mai mic cost al
noilor credite, prin negocierea mai multor surse de astfel de capital.
Creşterea trezoreriei nete, pe perioada exerciţiului financiar, reprezintă “cash-
flow”-ul perioadei, respectiv fluxul monetar net al exerciţiului:
CF = TN1-TN0
În condiţiile constanţei nevoii de fond de rulment, cash-flow-ul ar fi egal cu
profiturile nete şi amortizările acumulate şi ar exprima disponibilitatea monetară
efectivă pentru dezvoltarea şi prosperitatea întreprinderii. Un cash-flow pozitiv se
interpretează ca o creştere a capacităţii reale de finanţare a investiţiilor. Aceasta
reprezintă o îmbogăţire a activului real, o confirmare a majorării averii proprietarilor.
Un cash-flow negativ sugerează o diminuare a capacităţii reale de finanţare a
investiţiilor. În consecinţă aceasta semnifică o sărăcire a activului net real, o reducere a
valorii proprietăţii.
În acest moment al analizei financiare, se poate concluziona că trezoreria este
determinată de rentabilitatea economică.
Totodată se remarcă dependenţa trezoreriei şi faţă de variaţia nevoii de fond de
rulment, respectiv a decalajelor între încasările creanţelor şi plăţile datoriilor scadente.
În aceste condiţii, o întreprindere rentabilă, care încheie exerciţiul cu profit, nu are, în
mod automat, şi o trezorerie netă pozitivă (disponibilităţi în bancă şi în casă). Aceasta
se datorează în primul rând decalajului dintre înregistrarea în contabilitate a veniturilor
şi cheltuielilor şi încasarea sau plata lor efectivă, decalaj ce poate fi hotărâtor pentru
soarta financiară a întreprinderii. Statistic s-a dovedit că majoritatea întreprinderilor
intră în stare de faliment datorită slăbiciunilor în gestiunea financiară a firmei.
Trezoreria netă corespunde confruntării dintre utilizări şi resurse legate de
operaţiunile financiare pe termen scurt.
Dacă trezoreria netă este pozitivă, NFR este în întregime finanţată din capitaluri
permanente(pe baza fondului de rulment). Această situaţie este un indiciu al unei bune
solidităţi financiare, în afara cazului când ea rezultă dintr-un exces de capitaluri
permanente. Aceasta este situaţia când, de exemplu, contrapartea trezoreriei nete
pozitive este reprezentată de disponibilităţile inutilizate sau plasamente a căror
rentabilitate este inferioară aceleia oferite de activitatea întreprinderii.
Dacă trezoreria netă este negativă, vor trebui căutate modalităţi de finanţare a
trezoreriei, ştiind că ea corespunde fracţiunii din NFR neacoperită de capitalurile
permanente.
Utilizarea creditelor pentru operaţiuni de producţie este un mijloc bun de finanţare
a NFR. Cu privire la creditele de trezorerie utilizarea lor conjuncturală este motivată
pentru a face faţă unei creşteri temporare a NFR. Altfel, recursul la aceste credite în
mod permanent poate fi considerat un factor de fragilitate.
Majoritatea întreprinderilor prezintă situaţii de trezorerie negativă, aceasta însă nu
pune în pericol solvabilitatea întreprinderii dacă aceasta poate justifica reînnoirea
împrumuturilor bancare. Adevarata problemă se pune în termenii dependenţei faţă de
bănci, care furnizează marea parte a resurselor de trezorerie.
2.2.5. Analiza indicatorilor echilibrului financiar
În principiu ca regulă generală a echilibrului financiar al întreprinderii, o parte din

capitalurile permanente este destinată acoperirii nevoilor ciclice temporare, reînnoibile
permanent în cadrul ciclurilor de exploatare succesive ale întreprinderii. aşa cum am
mai amintit înainte, stocurile şi creanţele, care se reconstituie permanent, pot fi
considerate nevoi stabile (permanente ca şi activele fixe) şi care, prin urmare, necesită
surse stabile de finanţare.
Această regulă specifică de finanţare a activelor circulante este realizată prin
existenţa fondului de rulment, parte din capitalurile permanente degajate de partea de
sus a bilanţului, pentru a acoperii nevoi de finanţare din partea de jos a bilanţului.
Acestă poziţie strategică a fondului de rulment, de a face legătura între partea de sus şi
partea de jos a bilanţului, îi conferă o valoare informativă deosebită, conducând la
aprecierea, aproape unanimă a analiştilor financiari, că FR reprezintă cel mai important
indicator al echilibrului financiar al întreprinderii. În cele din urmă el este rezultatul
arbitrajului între finanţarea pe termen lung şi finanţarea pe termen scurt.
Sunt analişti financiari care apreciează că, dimpotrivă, nevoia de fond de
rulment este indicatorul cel mai relevant al echilibrului financiar, întrucât evidenţiază
acele nevoi temporare reînnoibile permanent în cadrul ciclurilor de exploatare succesive
ale întreprinderii. Aceste nevoi au rămas neacoperite din surse temporare şi reînnoibile
în cadrul aceloraşi cicluri de exploatare. Această apreciere porneşte de la analiza
calitativă a ciclului de exploatare, privind capacitatea acestuia de a-şi echilibra nevoile
ciclice din surse ciclice de capital. Partea rămasă neacoperită financiar trebuie să fie
egală sau inferioară fondului de rulment, altfel calitatea necorespunzatoare a activităţii
de exploatare conduce la un dezechilibru financiar care va afecta exerciţiile financiare
viitoare sau care pune în pericol integritatea capitalurilor proprii.
Desigur dacă vorbim despre importanţa indicatorilor financiar nu trebuie să
omitem trezoreria netă, care este elementul esenţial şi totodată principala restricţie a
gestiunii financiare. În ea se concretizează rezultatele modului de realizare a activităţii
şi de respectare a cerinţelor echilibrului financiar. Teoretic, trezoreria este definită ca
fiind surplusul de surse de finanţare ce se degajă din întreaga activitate economică,
respectiv diferenţa dintre fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment, ce stă la baza
teoriei echilibrului financiar al întreprinderii.
În starea de echilibru financiar fondul de rulment ar trebui să fie egal cu nevoia de
fond de rulment şi să degaje o trezorerie netă pozitivă, respectiv să echilibreze partea de
jos a bilanţului:
FR= ( ACR – DPB)-( DEX – CRT)
Din relaţia de mai sus rezultă prin comutativitate, că fondul de rulment este egal
cu nevoia de fond de rulment plus trezoreria netă, oricare ar fi situaţia acesteia (pozitivă
sau negativă):
FR =( ACR - DEX )+( DPB - CRT)
Din ultima relaţie se desprinde ideea că principala componentă a echilibrului
financiar este nevoia de fond de rulment, indicator a cărui mărime este dependentă, în
mod direct proporţional, de cifra de afaceri şi poate fi previzionată în funcţie de politica
viitoare a conducerii întreprinderii privind vânzările. Dacă nu intervin modificări
importante în partea de sus a bilanţului, aceasta corespondenţă a nevoii de fond de
rulment cu cifra de afaceri are o anumită stabilitate, ceea ce permite o bună previziune a
echilibrului financiar al întreprinderii.
2.2.6. Fondul de rulment minim necesar
Fondul de rulment poate varia foarte mult de la o perioadă la alta în cadrul

aceleiaşi întreprinderi. Astfel se pot întâlni următoarele cazuri:
 în perioade de expansiune ale întreprinderii, valoarea activelor stabile creşte.
Dacă nu creşte în aceiaşi măsură şi capitalul permanent, se va observa o scădere a
fondului de rulment;
 o dezvoltare echilibrată a întreprinderii va determina un fond de rulment
relativ stabil;
 dacă nu au loc investiţii importante şi nici operaţiuni financiare pe termen lung,
putem asista la o creştere progresivă a fondului de rulment, ca urmare a acumulărilor
de profituri nete nerepartizate şi a scăderii valorii nete a imobilizărilor pe baza
amortizării.
În cazul creşterii progresive a fondului de rulment, dacă nevoia de fond de
rulment nu înregistrează aceeaşi evoluţie progresivă, putem asista la o creştere, de
asemenea, progresivă a trezoreriei nete care, în lipsa unui plasament rentabil, se poate
regăsi sub forma unor disponibilităţi leneşe (trândave).
Deşi este o situaţie de echilibru financiar, cu suficientă marjă de siguranţă faţă de
riscurile activităţii economice, totuşi fondul de rulment excedentar are un cost de
oportunitate ridicat, respectiv o diferenţă semnificativă între rentabilitatea activităţii
economice a întreprinderii şi rentabilitatea plasării, pe termen scurt, a trezoreriei nete
pozitive. Această situaţie este rezultatul unei politici generale de prudenţă şi de întărire
a autonomiei.
Dimpotrivă, în cazul unei politici ofensive de creştere a capacităţilor de producţie
sau de diversificare a activităţii, prin cumpărarea de participaţii la alte societăţi,
capitalurile permanente, absorbite în aceste active fizice sau financiare, degajă un fond
de rulment inferior nevoii de fond de rulment. Acoperirea deficitului de fond de rulment
necesită apelarea la credite pe termen scurt, al căror cost este ridicat atât în ceea ce
priveşte rata mai ridicată a dobânzii cât şi exigibilitatea ridicată a acestora. Aceste
credite pun în permanenţă problema renegocierii condiţiilor de creditare. O asemenea
situaţie de deficit a fondului de rulment apare şi în cazul unor activităţi economice cu
rentabilitate insuficientă, pentru acoperirea costurilor capitalurilor proprii (dividendele)
şi ale celor împrumutate (dobânzi, comisioane).
De aceea este recomandată acea politică generală de echilibru care să menţină
fondul de rulment la nivelul mediei fluctuaţiilor nevoii de fond de rulment, aceasta fiind
mărimea minim necesară a fondului de rulment. Fondul de rulment optimal este cel
care menţine echilibrul financiar al întreprinderii la cel mai scăzut cost al procurării
capitalurilor.
Această ultimă politică de echilibru, între fondul de rulment şi nevoia de fond de
rulment, este şi cea care asigură cel mai bine realizarea obiectivelor financiare de
rentabilitate şi lichiditate: diminuarea disponibilităţilor “leneşe” va determina creşterea
rentabilităţii, iar reducerea solicitării la credite pe termen scurt va determina creşterea
capacităţii de plată, respectiv creşterea autonomiei financiare a întreprinderii.
Temă de reflecţie:
Enumerati toate posturile bilantiere de activ sau de pasiv şi încercaţi

să le încadraţi în cele trei formule de calcul ale indicatorilor echilibrului
financiar.
1.Se dau următoarele elemente patrimoniale ale unei

întreprinderi: clienţi 8.000 RON, amortizări cumulate 10.000
RON, programe informatice 5.000 RON, capital social 20.000
RON, alte rezerve 1.000 RON, conturi la bănci 5.000 RON,
clienţi creditori 11.000 RON, mijloace de transport 10.000
RON, credite bancare pe termen lung 10.000 RON, rezerve
legale 4.000 RON, alte impozite şi taxe 9.000 RON, debitori
diverşi 7.000 RON, construcţii 20.000 RON, obiecte de
inventar 10.000 RON.
a) Determinaţi indicatorii de echilibru financiar.
b) Comentaţi rezultatele obţinute.
2.Se dau următoarele elemente patrimoniale ale unei întreprinderi:
produse finite 20.000 RON, construcţii 100.000 RON, capital social
30.000 RON, materii prime 15.000 RON, furnizori 30.000 RON,
furnizori debitori 10.000 RON, amortizarea construcţiilor 20.000
RON, materiale consumabile 5.000 RON, credite bancare pe 5 ani
20.000 RON.
3. Se dau următoarele elemente patrimoniale ale unei întreprinderi:
terenuri 10.000 RON, furnizori 15.000 RON, casa 1.000 RON,
capital social 15.000 RON, mărfuri 9.000 RON, rezerve legale 3.000
RON, conturi la bănci 4.000 RON, mijloace de transport (valoare
netă) 6.000 RON, clienţi 3.000 RON.
Rezolvare probleme propuse
Rezolvare aplicaţia 1:
a)
Echilibrul financiar pe termen lung
CP = Capital social + Alte rezerve + Rezerve legale + Credite bancare pe

termen lung =
= 20.000 RON + 1.000 RON + 4.000 RON + 10.000 RON = 35.000 RON
AIN = Programe informatice + Mijloace de transport + Construcţii -

Amortizări cumulate = = 5.000 RON + 10.000 RON + 20.000 RON - 10.000 RON =
25.000 RON
FR = CP - AIN =
= 35.000 RON - 25.000 RON = 10.000 RON > 0 → EFTL
Echilibrul financiar pe termen scurt
AC fără disponibil = Clienţi + Debitori diverşi + Obiecte de inventar =

= 8.000 RON + 7.000 RON + 10.000 RON = 25.000 RON
DEX = Clienţi creditori + Alte impozite şi taxe =

= 11.000 RON + 9.000 RON = 20.000 RON
NFR = AC fără disponibil - DEX =

= 25.000 RON - 20.000 RON = 5.000 RON < FR → EFTS
Echilibrul financiar curent
TN = FR - NFR =
= 10.000 RON - 5.000 RON = 5.000 RON (Conturi la bănci) > 0 → EFC
b)
Fondul de rulment este pozitiv ca urmare a superiorităţii capitalurilor permanente
peste activele imobilizate nete. Astfel, alocările durabile (stabile) sunt integral finanţate
pe seama resurselor durabile (stabile), rămânând o parte din aceste resurse în vederea
finanţării alocărilor ciclice (temporare). Se poate vorbi, în acest caz, despre un echilibru
financiar pe termen lung.
Necesarul (nevoia) de fond de rulment este pozitiv ca urmare a devansării
resurselor ciclice (temporare) de către alocările ciclice (temporare). Astfel, acestea nu
sunt finanţate integral pe baza acestor resurse, rămânând o parte în vederea finanţării
din fondul de rulment. Totuşi, fondul de rulment este superior necesarului (nevoii) de
fond de rulment, denotând o stare de echilibru financiar pe termen scurt.
a)
CP = Capital social + Credite bancare pe 5 ani =

= 30.000 RON + 20.000 RON = 50.000 RON
AIN = Construcţii - Amortizarea construcţiilor =

= 100.000 RON - 20.000 RON = 80.000 RON
FR = CP - AIN =
= 50.000 RON - 80.000 RON = -30.000 RON < 0→DEFTL
AC fără disponibil = Produse finite + Materii prime + Furnizori debitori +

Materiale consumabile =
= 20.000 RON + 15.000 RON + 10.000 RON + 5.000 RON = 50.000 RON
DEX = Furnizori =
= 30.000 RON

= 50.000 RON - 30.000 RON =20.000 RON > FR→DEFTS
TN = FR - NFR =
= -30.000 RON - 20.000 RON =-50.000 RON < 0 →DEFC
b)
Fondul de rulment este negativ ca urmare a inferiorităţii capitalurilor permanente
în raport cu activele imobilizate nete. Astfel, resursele durabile (stabile) nu reuşesc să
acopere în totalitate alocările durabile (stabile). Se poate vorbi, în acest caz despre un
dezechilibru financiar pe termen lung.
Necesarul (nevoia) de fond de rulment este pozitiv ca urmare a devansării
resurselor ciclice (temporare) de către alocările ciclice (temporare). Astfel, acestea nu
sunt finanţate integral pe baza acestor resurse, rămânând o parte în vederea finanţării pe
baza fondului de rulment. Cum însă fondul de rulment este negativ, acestea nu sunt
acoperite nici pe baza resurselor stabile (permanente).
Trezoreria netă degajată este negativă ca urmare a nesincronizării acoperirii
alocărilor pe seama resurselor. Întreprinderea se confruntă astfel cu un dezechilibru
financiar curent oglindit prin intermediul acestui deficit de trezorerie.
a)
CP = Capital social + Rezerve =
= 15.000 RON + 3.000 RON = 18.000 RON
AIN = Terenuri + Maşini (Valoare netă) =

= 10.000 RON + 6.000 RON = 16.000 RON
FR = CP - AIN =
= 18.000 RON - 16.000 RON = 2.000 RON > 0 → EFTL
AC fără disponibil = Mărfuri + Clienţi =

= 9.000 RON + 3.000 RON = 12.000 RON
DEX = Furnizori =
= 15.000 RON

= 12.000 RON - 15.000 RON = - 3.000 RON < FR→EFTS
TN = FR - NFR =
= 2.000 RON - ( - 3.000 RON) = 5.000 RON (Conturi la bănci + Casa) < 0 →
EF
b)
Fondul de rulment este pozitiv ca urmare a superiorităţii capitalurilor permanente
peste activele imobilizate nete. Astfel, resursele durabile (stabile) acoperă în totalitate
alocările durabile (stabile) manifestând un surplus în raport cu acestea. Întreprinderea se
caracterizează astfel, printr-o stare de echilibru financiar pe termen lung.
Necesarul (nevoia) de fond de rulment este negativ ca urmare a unui excedent al
resurselor ciclice (temporare) peste alocările ciclice (temporare). Nu există nevoie de
fond de rulment, deşi acest fond de rulment există. Există astfel, un echilibru financiar
pe termen scurt.
Acest excedent de resurse se materializează printr-un excedent de lichidităţi, care
trebuie rapid reinvestite. Se poate vorbi despre un echilibru financiar curent, trezoreria
netă fiind pozitivă, dar totuşi excedentară, leneşă (trândavă).
BIBLIOGRAFIE
Arad, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”;
2. Herbei, M., Mazuru, L., 2002, Gestiunea financiară a întreprinderilor, Timişoara,
Ed. Mirton;
3.Spînu, M.N., 2001, Gestiunea financiară a întreprinderii, Arad, Editura Concordia;
Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”.
6. Tăgăduan, D., 2004, Gestiunea financiară a întreprinderii, Arad, Editura Concordia.
şi Pedagogică.
Test de control
1. Se dau următoarele elemente patrimoniale ale unei întreprinderi: capital

social 70.000 RON, casa 20.000 RON, rezerve statutare 10.000 RON, amortizarea
cumulată a imobilizărilor 30.000 RON, mărfuri 130.000 RON, credite bancare pe
termen lung 100.000 RON, credite bancare pe termen scurt 15.000 RON, valoarea
de intrare a imobilizărilor 150.000 RON, decontări cu asociaţii privind capitalul
(creanţe) 20.000 RON, clienţi 30.000 RON, creditori diverşi 85.000 RON
(rambursabili în mai puţin de 1 an), furnizori 40.000 RON.

imobilizări 70.000 RON, debitori diverşi 50.000 RON, capital social 20.000 RON,
amortizări 30.000 RON, materii prime 30.000 RON, rezultatul reportat (pierdere)
50.000 RON, furnizori 30.000 RON, credite de trezorerie 30.000 RON, rezerve
10.000 RON, credite bancare pe termen lung 50.000 RON.

rezultatul exerciţiului (profit) 40.000 RON, construcţii 90.000 RON, rezultatul
reportat (profit) 60.000 RON, programe informatice 30.000 RON, produse finite
80.000 RON, amortizarea cumulată a imobilizărilor 20.000 RON, creditori diverşi
60.000 RON, efecte de primit 50.000 RON, capital social 50.000 RON, efecte de
plată 90.000 RON, disponibil la bancă 50.000 RON, casa 20.000 RON.
4. Se dau următoarele elemente patrimoniale ale unei întreprinderi: conturi

la bănci 2.000 RON, furnizori - debitori 8.000 RON, ambalaje 2.000 RON, clienţi
1.000 RON, capital social 20.000 RON, imobilizări brute 10.000 RON, furnizori
7.000 RON, casa 5.000 RON, clienţi - creditori 7.000 RON, mărfuri 10.000 RON,
rezerve statutare 2.000 RON, rezultatul reportat (pierdere) 2.000 RON, amortizări
cumulate 4.000 RON.
3. REZULTATELE ÎNTREPRINDERII ANALIZATE PE BAZA
CONTULUI DE PROFIT ŞI PIERDERE
Obiective:
 să înţelegi înţelegi informaţiile oferite de contul de profit şi pierdere al
unei entităţi,
 să determini şi să interpretezi soldurile intermediare de gestiune
Consideri importantă analiza contului de profit şi pierdere şi interpretarea activităţii unei

entităţi pe baza acestuia?
3.1. Contul de rezultate al întreprinderii
Fiecare întreprindere are obligaţia să întocmească situaţii financiare anuale, din

care face parte şi contul de profit şi pierdere, care trebuie să ofere o imagine fidelă a
poziţiei financiare şi a performanţei întreprinderii pentru respectivul exerciţiu financiar.
Dacă bilanţul exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns la închiderea
exerciţiului, atunci contul de rezultate exprimă cum s-a ajuns la respectiva stare
Contul de profit şi patrimonială finală, care au fost fluxurile de venituri şi cheltuieli care au marcat
traiectoria evoluţiei întreprinderii de la începutul până la sfârşitul exerciţiului.
pierdere cuprinde
Contul de rezultate simbolizează fluxurile economice, respectiv cheltuielile şi
fluxurile de veniturile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea de exploatare, financiară şi
venituri şi extraordinară.
cheltuieli generate Cheltuielile reprezintă ansamblul elementelor de costuri, suportate de
pe parcursul unui întreprindere în cursul exerciţiului: consumuri de materii prime (cumpărări plus stoc
iniţial minus stoc final), cheltuieli de personal, amortizări şi provizioane calculate în
execiţiu financiar cursul exercitiului, servicii executate de terţi, valoarea contabilă a elementelor de activ
cedate, distruse sau lipsă la inventar, etc.
Veniturile cuprind valoarea tuturor actelor de îmbogăţire (legală) a
întreprinderii legate sau nu de activitatea sa normală şi curentă. Partea preponderentă a
veniturilor o reprezintă cifra de afaceri realizată de întreprindere cu terţii, în cursul
exerciţiului activităţii sale normale şi curente. La venituri se cuprind vânzările, creşterea
stocurilor de producţie neterminată, şi a stocurilor de produse finite, reluări asupra
provizioanelor, dobânzi, subvenţii repartizate, etc.
Rezultatul exerciţiului reprezintă diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile
aferente unui exerciţiu financiar. Acest rezultat poate fi profit sau pierdere. Dacă
veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, rezultatul va reprezenta un profit, iar dacă
cheltuielile sunt mai mari decât veniturile firma va înregistra pierdere.
Având libertatea de a desfăşura orice activitate economică legală care să conducă
la o rentabilitate scontată, întreprinderea concentrează o complexitate de acţiuni
economice şi financiare. Drept urmare, veniturile şi cheltuielile sunt generate în
principal de trei domenii de activitate.
 de exploatare - activitatea de bază, privind sectoarele industrial,
investiţional, comercial;
 financiară - privind participaţiile la capitalurile altor societăţi şi alte
acţiuni de plasament. Ambele formează activitatea curentă a întreprinderii;
 extraordinară - privind calamităţile şi alte evenimente de aceiaşi
natură.
Contul de profit şi pierdere adoptat de reforma din ţara noastră împarte toate
cheltuielile şi veniturile întreprinderii pe aceste trei domenii de activitate. Astfel din
categoria cheltuielilor vom avea cheltuieli de exploatare, cheltuieli financiare şi
cheltuieli extraordinare, iar veniturile la rândul lor sunt grupate în venituri de
exploatare, venituri financiare şi venituri extraordinare.
Veniturile şi cheltuielile de exploatare
Veniturile din vânzarea mărfurilor: sunt întâlnite la întreprinderile comerciale,

dar şi la întreprinderile cu activitate de producţie care dispun de magazine proprii de
desfacere. Ele constituie pentru întreprinderile comerciale, principala sursă de venituri.
Vânzările de mărfuri sunt evaluate la preţ de vânzare, exclusiv taxa pe valoarea
adăugată.
Veniturile din producţia vândută : includ veniturile din vânzarea de produse
finite, semifabricate, produse reziduale, executarea de lucrări, prestările de servicii,
venituri din studii şi cercetări, venituri din redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii,
venituri din activităţi anexe.
Vânzările de mărfuri şi producţia vândută, evaluate la preţ de vânzare, exclusiv
reducerile de preţ acordate clienţilor direct pe factură şi TVA, duce la obţinerea
indicatorului cifra de afaceri, utilizat în caracterizarea mărimii întreprinderii şi în
analiza situaţiei economico-financiare a acesteia.
Variaţia stocurilor (veniturile din producţia stocată) reprezintă variaţia în
plus (cazul stocajului, când stocul final > stocul iniţial) sau în minus (cazul destocajului,
când stocul final < stocul iniţial), între valoarea la cost de producţie a stocurilor de
produse şi producţie în curs de fabricaţie, de la finele perioadei şi valoarea iniţial a
acestor stocuri, fără a lua în considerare provizioanele constituite pentru depreciere.
Variaţiile de producţie stocată se determină pentru fiecare formă de produse stocate
(produse finite, semifabricate, produse reziduale) cât şi pentru producţia în curs de
execuţie.
Veniturile din producţia imobilizată reprezintă costul lucrărilor şi cheltuielilor
efectuate de unitatea patrimonială, pentru ea însăşi, şi înregistrate ca active imobilizate
corporale şi necorporale.
Producţia stocată şi producţia imobilizată sunt venituri care nu generează încasări
monetare într-o perioadă imediat următoare. Deoarece ele reprezintă surse de
îmbogăţire virtuală pentru întreprindere, ele sunt evaluate, din raţiuni de prudenţă, la
nivelul costurilor de producţie.
Veniturile din subvenţii de exploatare: reprezintă sume primite cu titlu gratuit
(nepurtătoare de dobândă şi nerambursabile) pentru finanţarea activităţii de exploatare,
sume alocate din partea statului, colectivităţilor publice sau a altor unităţi patrimoniale.
Alte venituri de exploatare se referă la veniturile din creanţe reactivate şi alte
venituri din exploatare, altele decât cele prezentate anterior (cuprind şi veniturile care în
vechiul plan de conturi erau cuprinse ca venituri excepţionale, cu excepţia veniturilor
din subvenţii pentru evenimente extraordinare care sunt trecute separat)
Reluări asupra amortismentelor şi provizioanelor de exploatare: acest post
vizează în principal veniturile obţinute din reluările asupra provizioanelor.
Amortismentul, prin definiţie, constituie o depreciere ireversibilă. În schimb,
provizioanele pot varia în ambele sensuri, respectiv creştere (în cazul cheltuielilor de
exploatare privind constituirea provizioanelor) sau scădere (în cazul veniturilor din
reluarea provizioanelor). În categoria veniturilor din provizioane se includ toate
provizioanele legate de activitatea de exploatare: venituri din provizioane pentru
deprecierea imobilizărilor necorporale şi corporale, venituri din provizioane pentru
deprecierea activelor circulante de exploatare (stocuri, creanţe etc.), venituri din
provizioane pentru riscuri şi cheltuieli privind activitatea de exploatare. Suma acestor
venituri constituie veniturile din exploatare.
În continuare în contul de rezultate sunt prezentate cheltuielile de exploatare.
Cheltuielile cu materiile prime şi materialele consumabile se referă la
consumurile din aceste materiale. Ele se pot determina şi pornind de la mărimea
aprovizionărilor realizate de întreprindere în decursul exerciţiului financiar şi variaţia
stocurilor.
Aprovizionarea reprezintă totalitatea bunurilor pe care întreprinderea le
cumpără în cursul exerciţiului: materii prime, furnituri consumabile (combustibil,
produse de întreţinere, furnituri de atelier, accesorii de birou), ambalaje, materiale şi
furnituri nestocabile (materiale de întreţinere, furnituri administrative), înscrise la
valoarea lor netă (valoarea rămasă după deducerea remizelor şi reducerilor obţinute de
la furnizori). Aceste “reduceri” se justifică prin importanţa comenzii, prin calitatea
neadecvată a produselor sau prin întârzierea plăţii.
Variaţiile stocurilor: dintre bunurile cumpărate, unele vor fi stocate înainte de a
fi utilizate (materii prime) sau înainte de a fi vândute (mărfurile). Contul de rezultate
respectă principiul independenţei exerciţiului potrivit căruia nu va înregistra decât
cheltuielile care sunt efectiv consumate sau executate în cursul anului.
Cheltuielile cu energia şi apa reprezintă costul de achiziţie al energiei şi apei
consumate.
Cheltuielile privind mărfurile (sau costul mărfurilor vândute) sunt constituite
din preţul de cumpărare, taxele nerecuperabile, cheltuielile de transport- aprovizionare
şi alte cheltuieli accesorii legate de achiziţia mărfurilor.
Alte cheltuieli materiale includ costul de achiziţie al obiectelor de inventar
consumate sau uzura acestora, cheltuieli privind baracamentele şi amenajările
provizorii, costul de achiziţie al materialelor nestocate, trecute direct asupra
cheltuielilor, şi costul de achiziţie al animalelor şi păsărilor.
Cheltuielile privind prestaţiile externe reprezintă cheltuielile cu serviciile
prestate de către terţi cum ar fi: întreţinerea şi reparaţiile, redevenţe, chirii, locaţii de
gestiune, studii şi cercetări, cheltuieli cu primele de asigurare, cu colaboratorii,
comisioane plătite, cheltuieli de protocol, reclamă, publicitate, transportul de bunuri şi
personal, deplasări, detaşări, cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii, servicii
bancare, etc.
Cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte asimilate: toate impozitele şi taxele
înregistrate în anul curent şi care nu depind de rezultatul exerciţiului, cu excepţia taxei
pe valoarea adăugată, care nu constituie o “greutate” pentru întreprindere. Datorită
faptului că întreprinderea joacă rolul de intermediar, taxa pe valoarea adăugată nu o
afectează deci nu poate fi înregistrată ca fiind o cheltuială. Dintre acestea amintim
impozitul pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa de firmă, etc.
Cheltuielile cu personalul: toate salariile anuale brute pe care le plăteşte
întreprinderea, la care se adaugă cheltuielile privind asigurările şi protecţia socială
legate de personal. Salariile brute cuprind salariile nete (ceea ce obţine salariatul) şi
cheltuielile sociale. Acestea reprezintă reţinerile sociale prelevate din salariile brute care
asigură salariatului ajutor în condiţii de şomaj, boală, pensie etc. Deoarece cheltuielile
sociale salariale nu sunt suficiente pentru a acoperi asigurările sociale ale salariaţilor în
ansamblu, firmele sunt obligate să verse la bugetul asigurărilor sociale sume calculate
pe baza salariului brut, denumite cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială
(cheltuieli sociale achitate de patronat). Cheltuielile de personal reprezintă ansamblul
tuturor cheltuielilor anuale în ceea ce priveşte salariile, fie că sunt plătite sau nu.
Cheltuielile cu amortizările şi provizioanele se referă la cheltuielile de
exploatare privind amortizarea imobilizărilor şi la cheltuielile de exploatare privind
constituirea provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli şi pentru deprecierea activelor
imobilizate sau circulante.
Cheltuielile cu despăgubiri, donaţii şi active cedate cuprind valoarea
despăgubirilor, amenzilor şi penalităţilor datorate sau plătite, donaţii şi subvenţii
acordate sub formă de active circulante, şi alte cheltuieli excepţionale privind operaţiile
de gestiune.
Compararea veniturilor din exploatare cu cheltuielile de exploatare permite
obţinerea rezultatului din exploatare care poate fi profit sau pierdere.
Venituri şi cheltuieli financiare
Operaţiunile financiare desfăşurate de o unitate patrimonială generează venituri

şi cheltuieli financiare, structurate în contul de rezultate. În primul rând sunt descrise
veniturile financiare.
Veniturile din interese de participare: dividendele pe care întreprinderea le
primeşte de la societăţile în cadrul cărora deţine participaţii la capitalul social.
Venituri din alte investiţii financiare şi creanţe care fac parte din activele
imobilizate, reprezintă veniturile nete rezultate din vânzarea titlurilor de plasament,
atunci când preţul de vânzare al acestor titluri este superior valorii lor de achiziţie.
Veniturile din dobânzi includ dobânzile primite pentru disponibilităţile din
conturile bancare şi pentru împrumuturile acordate.
În categoria alte venituri financiare se cuprind veniturile din
- diferenţele de curs valutar rezultate în urma lichidării împrumuturilor şi
datoriilor în valută ale unităţii sau aferente disponibilităţilor în devize existente în
caserie, precum şi existentului în conturile de acreditare în devize;
- sconturi obţinute de la furnizori în cazul achitării datoriilor la scadenţă sau
înainte de termenul prevăzut, sau în cazul cumpărării unor cantităţi mai mari.
- venituri din provizioane financiare care reprezintă veniturile din reluarea
provizioanelor constituite în legătură cu activitatea financiară a întreprinderii cum sunt
provizioanele pentru deprecierea imobilizărilor financiare şi pentru deprecierea titlurilor
de plasament.
- veniturile nete din cedarea valorilor mobiliare de plasament: ele corespund
plusvalorilor realizate prin cedarea valorilor mobiliare de plasament (curs de vânzare
superior cursului de cumpărare).
Cheltuielile financiare sunt formate din:
Dobânzi şi cheltuieli asimilate: reprezintă dobânzile plătite băncilor formate
din: dobânzile aferente împrumuturilor, dobânzile operaţiunilor de refinanţare
(sconturile) şi dobânzile aferente creditelor bancare. Scontul reprezintă o reducere
financiară pe care întreprinderea o acordă unui client în schimbul plăţii imediate sau
anticipate.
Pierderile de curs de schimb valutar: atunci când o întreprindere lucrează cu
străinătatea, în cazul unei evoluţii dramatice a cursului de schimb valutar, întreprinderea
poate înregistra pierderi de schimb valutar care sunt diferenţele de schimb valutar
negative între data contractului şi data regularizării (pierdere reală).
Cheltuielile nete din cedarea valorilor mobiliare de plasament: atunci când
cursul acţiunilor cedate este inferior cursului de cumpărare, întreprinderea înregistrează
o plusvaloare de cedare contabilizată la cheltuieli.
Cheltuielile cu amortismente şi provizioane financiare: nu există decât o
singură cheltuială cu amortismentele financiare (amortismentele în contul rambursării
obligaţiunilor), în schimb cheltuielile cu provizioanele sunt sinonime cu riscuri de
depreciere şi nu privesc decât conturile financiare: cheltuieli cu provizioane pentru
deprecierea valorilor mobiliare de plasament şi cheltuieli cu provizioane pentru
deprecierea titlurilor de participare.
Diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile financiare o reprezintă rezultatul
financiar (profit sau pierdere). Rezultatul din exploatare împreună cu rezultatul
financiar alcătuiesc rezultatul curent al exerciţiului.
Venituri şi cheltuieli extraordinare
Cheltuielile extraordinare sunt formate din cheltuieli privind calamităţile

naturale şi alte evenimente extraordinare.
Veniturile extraordinare sunt formate din venituri din subvenţii pentru
evenimente extraordinare şi altele similare. Diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile
extraordinare o reprezintă rezultatul extraordinar.
Prin adunarea la rezultatul curent a rezultatului extraordinar se obţine rezultatul
brut din care scăzând impozitul pe profit (venit ) se obţine în continuare rezultatul net
al execiţiului.
Datele prezentate de contul de profit şi pierdere trebuie să fie:
 relevante pentru nevoile utilizatorilor în vederea luării deciziilor;
 credibile în sensul că: reprezintă fidel rezultatele şi poziţia financiară a
întreprinderii, reflectă substanţa economică a evenimentelor şi tranzacţiilor şi nu doar
forma juridică, sunt neutre adică nepărtinitoare, sunt prudente şi sunt complete sub toate
aspectele semnificative.
Teme de autoevaluare:
Alegeţi răspunsul corect la următoarele întrebări:
1. Veniturile din vânzarea mărfurilor sunt:

a) venituri financiare;
b) venituri din exploatare;
c) venituri extraordinare;
d) nu reprezintă venituri?
2. Sunt venituri financiare:

a) veniturile din producţia stocată (variaţia stocurilor pozitivă);
b) veniturile din vânzarea mărfurilor;
c) veniturile din producţia imobilizată;
d) veniturile din interese de participare?
3. Veniturile din dobânzi sunt:

a) venituri extraordinare;
b) venituri din exploatare;
c) venituri financiare;
d) nu reprezintă venituri?
4. Sunt venituri din exploatare:

a) veniturile din producţia imobilizată;
b) veniturile din diferenţe favorabile de curs valutar;
c) veniturile din dobânzi;
d) veniturile din interese de participare?
3.2. Soldurile intermediare de gestiune
Pe baza contului de rezultate se pot determina o serie de indicatori valorici

privind volumul şi rentabilitatea activităţii întreprinderii.
Se impun câteva precizări între interpretarea contabilă şi cea financiară a
veniturilor şi cheltuielilor:
-o vânzare de produs finit reprezintă din punct de vedere al contabilităţii un venit,
chiar dacă acestă creanţă va fi încasată mai târziu sau în exerciţiul următor. În schimb,
încasarea unei creanţe, constituită în exerciţiul anterior nu va crea un nou venit
(contabil): se va înregistra încasarea şi se va stinge creanţa;
-un consum de energie este o cheltuială pentru întreprindere, chiar dacă
furnizorul nu va fi plătit până la sfârşitul exerciţiului. Plata furnizorului, în exerciţiul
următor, nu va genera o nouă cheltuială (contabilă) pentru acest exerciţiu, ci va fi doar
plata unei datorii;
-amortizarea anuală a imobilizărilor se înregistrează la cheltuieli de exploatare,
dar nu are nici o incidenţă asupra trezoreriei, decât dacă într-o zi se impune, de exemplu
înlocuirea unei maşini complet amortizată, iar pentru aceasta se va efectua o plată;
-provizioanele constituite pentru acoperirea în viitor a deprecierii unor active sau
pentru acoperirea unor riscuri, se vor contabiliza la cheltuieli şi vor diminua rezultatele
exerciţiului, fără consecinţe asupra trezoreriei. Dacă în viitor riscurile au devenit
efective, atunci va avea loc o plată. Dacă însă riscul este total acoperit provizionul
rămâne fără obiect şi atunci el se va înregistra într-un cont de venituri. El va majora
rezultatul exerciţiului, dar nu va influenţa trezoreria (decât sub incidenţa unor aspecte
fiscale).
Din cele precizate mai sus se poate observa că veniturile şi cheltuielile ce apar în
contul de rezultate al unei întreprinderi pot fi împărţite în:
-venituri şi cheltuieli financiare (încasabile, respectiv plătibile, adică acele
venituri şi cheltuieli care au determinat, sau vor determina un flux financiar de încasări
sau plăţi);
-venituri şi cheltuieli calculate (acele venituri sau cheltuieli calculate prin tehnici
contabile, care nu au determinat şi nici nu vor determina fluxuri financiare).
Pornind de la informaţiile oferite de contul de rezultate se pot calcula indicatori
folosiţi în analiza financiară a întreprinderii. Construcţia în trepte a indicatorilor,
pornind de la cel mai cuprinzător şi încheind cu cel mai sintetic a sugerat denumirea
seriei lor de cascadă a soldurilor intermediare de gestiune. Fiecare sold intermediar
reflectă rezultatul gestiunii financiare, la treapta respectivă de acumulare.
Soldurile intermediare de gestiune au ca obiectiv să explice formarea rezultatului
întreprinderii în scopul aprofundării analizei evoluţiei gestiunii sale.
Soldurile intermediare de gestiune constituie o prezentare economică a
contului de rezultate. De fapt, aceste solduri sunt indicatori denumiţi şi marje de
acumulare, care pun în evidenţă etapele formării rezultatului exerciţiului. Utilizarea
soldurilor intermediare de gestiune este, în practica contabilă europeană, impusă de
două cerinţe majore: analiza economico-financiară a întreprinderii şi funcţionarea
contabilităţii naţionale. Din perspectiva contabilităţii naţionale, aceste solduri sunt
considerate un instrument esenţial al uniformizării conţinutului informaţiei la nivel
microcontabil şi puntea de legătură între acest nivel şi conturile naţionale.
Principalele solduri intermediare de gestiune utilizate în analiza financiară sunt:
marja comercială, producţia exerciţiului,valoarea adăugată, excedentul brut de
exploatare, rezultatul exploatării, rezultatul curent, rezultatul extraordinar, rezultatul
net.
1. Marja comercială (MC)

Acest sold se calculează doar în cazul întreprinderilor comerciale sau al
întreprinderilor producătoare şi se referă la partea de activitate pur comercială
efectuată de acestea. Relaţia sa de calcul este:
Vânzarea de mărfuri
- Costul mărfurilor vândute
= Marja comercială
În determinarea acestui sold de gestiune remarcăm următoarele aspecte: există
posibilitatea ca o parte din cheltuielile accesorii generate de achiziţia stocurilor de
mărfuri să nu fie înregistrate ca o componentă a costului de achiziţie. Este cazul
cheltuielilor interne cu transportul, cheltuielilor de personal etc., aferente achiziţiilor de
mărfuri, dar contabilizate drept cheltuieli după natura lor. De asemenea, marja
comercială nu include subvenţiile de exploatare iar aceste subvenţii constituie, în
anumite cazuri, un adevărat complement al preţului de vânzare al mărfurilor (este cazul
subvenţiilor acordate de stat pentru unele produse de strictă necesitate, în vederea
menţinerii unor preţuri ).
Marja comercială raportată la veniturile din vânzarea mărfurilor reprezintă
practic adaosul practicat de firmă, şi ea trebuie apreciată în funcţie de tipul reţelei de
distribuţie ales de întreprindere. Astfel, marja comercială ridicată corespunde
întreprinderilor specializate în comerţul produselor de lux sau în cel tradiţional care
asigură un “service” după vânzare, iar cea mai puţin ridicată se întâlneşte de exemplu în
întreprinderile care au metode de distribuţie bazate pe mari suprafeţe şi autoservire din
partea clienţilor.
Ea permite de asemenea să se identifice politica practicată de firmă:
- preţuri mari – rulaj mic;
- preţuri mici – rulaj mare.
Marja comercială se calculează pe mai mulţi ani pentru a se putea constata
evoluţia activităţii întreprinderii. Ea este cu atât mai semnificativă ca informaţie cu cât
este determinată mai detaliat, pe produse sau grupe de produse. Este interesant, de
asemenea, să comparăm marja comercială a societăţii cu media marjelor comerciale ale
întreprinderilor din acelaşi sector de activitate pentru a verifica ce poziţie deţine
întreprinderea în raport cu concurenţa. În toate aceste comparaţii se vor folosi
indicatorii exprimaţi în mărimi relative.
2. Producţia exerciţiului (PE)
Acest sold se referă strict la întreprinderile industriale şi caracterizează
activitatea globală a acestora. Calculat anual, el permite o comparaţie pe o perioadă
lungă sau cu alte întreprinderi. El reflectă ansamblul bunurilor pe care le-a realizat
întreprinderea, şi anume: produse finite vândute, produse finite aflate în stocurile
întreprinderii, produse în curs de realizare şi produse finite “conservate” pentru
activitatea proprie a întreprinderii. Relaţia sa de calcul este:
Producţia vândută (cifra de afaceri)
+/- producţia stocată
+ Venituri din producţia de imobilizări
= Producţia exerciţiului
3. Valoarea adăugată (VA)
Valoarea adăugată este un sold de gestiune introdus în practica contabilităţii de
întreprindere ca urmare a “presiunii” contabilităţii naţionale. Ea exprimă valoarea creată
de întreprindere şi are următoarea relaţie de calcul:
Marja comercială
+ Producţia exerciţiului
- Consumuri externe (de la terţi)
= Valoarea adăugată
Termenul “creată (adăugată)” permite răspunsul la întrebarea “Prin ce aduce
întreprinderea un plus la ceea ce a cheltuit?” Termenul de “bogăţie (valoare)”
reprezintă o bogăţie adusă în interiorul întreprinderii prin fabricarea produselor finite,
vânzarea mărfurilor sau prestarea serviciilor. Această bogăţie este produsă de:
 salariaţi (factorul muncă),
 maşini şi utilaje (factorul capital),
 statul (guvernul este cel care asigură toată infrastructura),
 băncile (care permit expansiunea economică a întreprinderii prin
împrumuturi),
 asociaţii sau acţionarii (care sunt la originea creerii întreprinderii),
 întreprinderea însăşi (prin autofinanţare).
Toţi aceşti factori contribuie la adăugarea de valoare şi, prin intermediul valorii
adăugate, se permite (sau cel puţin ar trebui să permită) remunerarea lor:
 personalul şi organismele de asigurări şi protecţie socială, sub forma
cheltuielilor de personal (salarii şi contribuţii patronale la asigurările sociale şi fondul
de şomaj);
 aportorii de capitaluri, sub forma cheltuielilor financiare (pentru capitaluriloe
împrumutate) şi dividendelor (pentru capitalurile proprii);
 statul, sub forma impozitelor, taxelor şi vărsămintelor asimilate, legate de
producţie, importuri şi impozitul pe profit;
 întreprinderea, sub forma autofinanţării (amortizări, provizioane şi profituri
capitalizate).
Utilizarea VA ca instrument de gestiune trebuie să se realizeze cu o anumită
precauţie deoarece: o creştere a ei nu demonstrează un progres în gestiune decât dacă
structura întreprinderii rămâne neschimbată şi o creştere a ei nu trebuie să fie însoţită de
o scădere a rentabilităţii.
4. Excedentul brut din exploatare (EBE)

Are următoarea relaţie de calcul:
Valoarea adăugată
+ Subvenţii de exploatare
- Impozite şi taxe
- Cheltuieli cu personalul
= Excedentul brut de exploatare
Acest indicator măsoară eficacitatea capitalului economic (reprezintă VA de

capitalul economic). Acest indicator nu este influenţat de politica prudenţială a firmei
(amortizări şi provizioane) şi de politica financiară.
EBE este ceea ce rămâne întreprinderii pentru a-şi asigura finanţarea investiţiilor
(cheltuieli cu amortismentele), finanţarea activităţilor sale (cheltuieli financiare) şi, dacă
rămân bani, remunerarea întreprinderii, acţionarii şi asociaţii. Acest sold reprezintă un
excelent indicator de rentabilitate economică pentru că el nu include politicile de
finanţare şi de investiţii şi permite să se vadă dacă activitatea proprie a întreprinderii
este sau nu rentabilă.
Rentabilitatea economică a întreprinderilor constituie un criteriu semnificativ de
comparaţie între întreprinderi. Acest sold reprezintă finanţarea generată de exploatare
deoarece toate veniturile şi cheltuielile de exploatare în amonte de acest sold sunt
încasabile sau plătibile, pe când amortizările şi provizioanele precum şi reluările asupra
provizioanelor, în aval, nu vor fi plătibile sau încasabile (sunt numai calculate).
Atunci când EBE este negativ, vorbim de insuficienţa brută de exploatare (IBE),
caz în care o astfel de întreprindere se găseşte într-o situaţie oarecum delicată deoarece
trebuie să facă faţă unor cheltuieli deloc neglijabile, generate de investiţii şi de
finanţarea activităţii iar aceste cheltuieli se fac în detrimentul rentabilităţii şi al
trezoreriei. IBE provine din:
 Pierderi din vânzări: încasările nu permit acoperirea cheltuielilor fixe, iar
aceste pierderi sunt datorate unei proaste politici comerciale, unui produs în faza de
declin faţă de un alt produs înlocuitor sau unei insuficienţe de calitate a produsului
vândut.
 Cheltuieli cu personalul mari: caz în care trebuie comparată situaţia
întreprinderii cu cea a sectorului iar ca soluţii de ameliorare a situaţiei avem:
concedierea, substituirea capitalului cu factorul de muncă, diminuarea sau creşterea
salariilor (pentru mărirea randamentului) şi reorganizarea muncii.
 Valoarea adăugată mică presupune: consumurile de la terţi prost gestionate,
preţuri de vânzare inadecvate şi proasta strategie comercială.
5. Rezultatul exploatării (RE)

Rezultatul exploatării reprezintă diferenţa dintre totalul veniturilor din exploatare
(încasabile sau calculate) şi cheltuielilor din exploatare (plătibile sau calculate). El se
poate calcula pornind de la excedentul brut de exploatare la care se adaugă veniturile
calculate din activitatea de exploatare şi alte venituri din exploatare, şi se scad
cheltuielile calculate din exploatare şi alte cheltuieli din exploatare.
Relaţia de calcul este:
EBE (sau IBE)
+ Alte venituri din exploatare
+ Reluări asupra amortismentelor
şi provizioanelor de exploatare
- Alte cheltuieli de exploatare
- Cheltuieli cu amortismentele
şi provizioanele de exploatare
= Rezultatul exploatării
Rezultatul exploatării este calculat şi raportat de către întreprindere în cadrul
situaţiilor sale financiare şi reprezintă diferenţa existentă între veniturile şi cheltuielile
totale implicate de activitatea de exploatare a firmei.
Rezultatul exploatării este un excelent criteriu de comparaţie între întreprinderi
deoarece el măsoară performanţele întreprinderilor privind activitatea lor proprie (fără a
lua în calcul operaţiile financiare şi extraordinare).
Următoarele solduri intermediare de gestiune, rezultatul curent, rezultatul
extraordinar, rezultatul brut şi rezultatul net, sunt calculate şi în cadrul contului de
rezultate al întreprinderii, nefiind indicatori specifici gestiunii financiare.
3.3. Capacitatea de autofinanţare a întreprinderii (CAF)
Aşa cum pe baza bilanţului s-a determinat un indicator care să evidenţieze la

modul sintetic, potenţialul de dezvoltare şi de perenitate al întreprinderii, respectiv cash-
flow-ul, tot astfel, în mod similar, şi cu semnificaţie apropiată se poate determina, pe
baza contului de rezultate, capacitatea de autofinantare (CAF). Aceasta reflectă
potenţialul financiar de creştere economică a întreprinderii, respectiv sursa financiară,
generată de activitatea industrială şi comercială a firmei, după scăderea tuturor
cheltuielilor plătibile la o anumită scadenţă.
Capacitatea de autofinanţare exprimă practic diferenţa între veniturile încasabile
ale întreprinderii şi cheltuielile plătibile ale acesteia. Ea nu poate evidenţia situaţia
încasărilor şi plăţilor efective cu aceeaşi claritate ca şi o situaţie a trezoreriei, dar, în
absenţa altor surse de informare, se poate constitui ca o posibilă aproximare a situaţiei
acestora. Având în vedere faptul că acest indicator măsoară numerarul potenţial creat de
întreprindere prin intermediul activităţii sale, în determinarea sa nu se iau în calcul
elementele de venituri şi cheltuieli care nu presupun intrări sau ieşiri de numerar din
trezoreria firmei. În această categorie intră toate veniturile şi cheltuielile calculate de
întreprindere ca amortizarea şi provizioanele pentru evidenţierea uzurii sau a deprecierii
valorii activelor din proprietatea sa.
Capacitatea de autofinantare se poate determina prin două metode: metoda
deductivă şi metoda adiţională.
Prin procedeul deductiv se porneşte de la excedentul brut de exploatare (care
semnifică rezultatul brut al activităţii industriale şi comerciale) din care se deduc
succesiv celelalte cheltuieli plătibile ale întreprinderii (de exploatare, financiare şi
extraordinare) şi se adună celelalte venituri încasabile (de exploatare, financiare şi
extraordinare) şi se scade impozitul pe profit (sau venit).
Excedentul brut de exploatare
+ Alte venituri din exploatare (încasabile)
- Alte cheltuieli din exploatare (plătibile)
+ Venituri financiare (încasabile)
- Cheltuieli financiare (plătibile)
+ Venituri extraordinare (încasabile)
- Cheltuieli extraordinare (plătibile)
- Impozitul pe profit (venit)
= CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE
În procedeul adiţional se porneşte de la rezultatul net al exerciţiului la care se

adună (înapoi) cheltuielile calculate (amortizări, provizioane, etc), neplătibile la o
anumită scadenţă (care au fost iniţial scăzute atunci când s-a calculat rezultatul net),
după ce s-au scăzut din acestea veniturile calculate ( reluări asupra provizioanelor).
Rezultatul net al exerciţiului

+ cheltuieli calculate (amortizări, provizioane calculate, etc.)
- venituri calculate (reluări asupra provizioanelor)
= CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE
Capacitatea de autofinanţare exprimă deci un surplus financiar degajat de

activitatea rentabilă a întreprinderii, care nu are decât un caracter potenţial dacă nu este
susţinut de mijloace financiare efective.
Capacitatea de autofinanţare nu reprezintă un sold de gestiune propriu-zis, astfel,
în accepţiunea Planului Contabil Francez reprezintă un indicator monetar privind
rezultatul exerciţiului.
CAF permite: finanţarea unor nevoi ale gestiunii curente, creşterea fondului de
rulment, finanţarea totală sau parţială a noilor investiţii, rambursarea împrumuturilor şi
remunerarea capitalurilor investite.
CAF nu reprezintă decât o autofinanţare potenţială, deci nu se poate pune semnul
“ = ” între CAF şi autofinanţare deoarece autofinanţarea nu reprezintă decât o parte din
CAF: Autofinanţarea = CAF – Dividende.
5. Nu sunt cheltuieli calculate:

a) calculul impozitului pe profit;
b) calculul amortizărilor;
c) calculul provizioanelor de exploatare;
d) toate variantele de mai sus?
6. Cheltuielile plătibile presupun:
a) cumularea cheltuielilor plătite şi a celor calculate;
b) cumularea cheltuielilor plătite şi a celor de plătit;
c) cumularea cheltuielilor de plătit şi a celor calculate;
d) cumularea cheltuielilor plătite, de plătit şi a celor
calculate?
7. Sunt venituri încasabile:
a) veniturile din reluări asupra provizioanelor de
exploatare;
b) veniturile din reluări asupra provizioanelor
financiare;
c) veniturile din interese de participare;
d) nici una dintre categoriile de venituri menţionate
mai sus?
8. Sunt venituri calculate:
a) veniturile din interese de participare;
b) veniturile din dobânzi;
c) veniturile din diferenţe favorabile de curs valutar;
d) veniturile din reluări ale provizioanelor financiare?
Problemă propusă spre rezolvare:

Cunoscând următoarele elemente din Contul de Rezultate,
calculaţi SIG şi CAF (2 metode):
Producţia vândută 28.500 RON

Consumuri de materii prime 11.400 RON
Cheltuieli cu energia şi apa 1.100 RON
Cheltuieli de transport 2.000 RON
Cheltuieli de personal 5.000 RON
Amortizări 500 RON
Ajustări pentru depreciere de exploatare 500 RON
calculate
Venituri din dobânzi 1.300 RON
Cheltuieli cu diferenţele de curs valutar 400 RON
Reluări ale ajustărilor pentru depreciere 200 RON
financiare
Impozit pe profit 2.170 RON
Profit net 6.930 RON
3.4. Analiza pragului de rentabilitate
Analiza soldurilor intermediare de gestiune nu este singura modalitate de

analiză a rezultatelor întreprinderii. Astfel mai pot fi întâlnite:
 analiza funcţională a contului de rezultate;
 analiza prin cheltuieli directe pe produs;
 analiza prin cheltuieli variabile în raport cu cifra de afaceri (analiza
pragului de rentabilitate).
Analiza funcţională evidenţiază rezultatele pe funcţiuni ale întreprinderii: de
producţie, comercială, cercetare-dezvoltare, de trezorerie, etc. O funcţiune reuneşte un
ansamblu de acţiuni care conduc spre acelaşi scop, dar care se intercorelează cu
celelalte funcţiuni, pentru realizarea obiectivului general al întreprinderii.
Analiza prin cheltuielile directe, porneşte de la identificarea cheltuielilor legate
direct de fabricarea unui produs şi a celor indirecte, comune mai multor produse, care
sunt repartizate fiecărui obiect al calculaţiei proporţional cu cheltuielile directe.
Analiza pragului de rentabilitate porneşte de la separarea cheltuielilor în
variabile în raport cu cifra de afaceri şi fixe, independente de cifra de afaceri.
Pragul de rentabilitate reprezintă cantitatea de produse ce trebuie realizată de
întreprindere astfel încât încasările obţinute din vânzarea lor să acopere cheltuielile
variabile şi fixe, iar profitul să fie nul. Cu cât cheltuielile fixe ale întreprinderii sunt mai
mari, cu atât nivelul pragului de rentabilitate este mai ridicat, ceea ce implică pentru
firma respectivă majorarea volumului de produse sau mărfuri ce trebuie vândute pentru
ca aceasta să devină profitabilă.
Pragul de rentabilitate se calculează pe baza următoarei formule:
CF
CApr 
CV
1
CA
unde:
CApr = cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate;
CF = cheltuieli fixe;
CV = cheltuieli variabile;
CA = cifra de afaceri.
Analiza pragului de rentabilitate poate fi completată cu studiul variabilităţii
nivelului profitului întreprinderii determinat de evoluţia producţiei sau cifrei de afaceri
realizate. Această analiză poartă denumirea de analiza efectului de levier al
exploatării. Această analiză determină levierul operaţional şi levierul financiar.
Levierul operaţional măsoară variabilitatea rezultatului de exploatare în raport
cu cifra de afaceri. El are următoarea formulă de calcul:
RE
RE 0 CA0
lO  
CA CA0  CAPR
CA0
unde
CA0 = cifra de afaceri iniţială;
RE0 = rezultatul din exploatare corespunzător nivelului iniţial al CA;
ΔCA= variaţia cifrei de afaceri;
ΔRE= variaţia rezultatului din exploatare ca urmare a modificării cifrei de
afaceri;
CApr= cifra de afaceri pentru care rezultatul din exploatare este nul.
Mărimea levierului operaţional este dată de nivelul costurilor fixe. Dacă,
costurile fixe reprezintă un procent ridicat în totalul costurilor întreprinderii, spunem că
întreprinderea are un grad ridicat al levierului operaţional. În alte cuvinte, şi o scădere
mică a cifrei de afaceri poate determina o scădere considerabilă a rezultatului din
exploatare. De fapt, în general, riscul unei afaceri depinde într-o măsură considerabilă
de mărimea costurilor fixe ale întreprinderii.
Levierul financiar măsoară variabilitate rezultatului curent al exerciţiului în
raport cu cifra de afaceri. În rezultatul curent este inclus şi rezultatul financiar, deci
levierul financiar va fi influenţat de politica de finanţare a firmei.
Levierul financiar se calculează pe baza următoarei formule:
RC
RC0 CA0
lf  
CA CA0  CA`PR
CA0
unde
CA0 = cifra de afaceri iniţială;
RC0 = rezultatul din exploatare corespunzător cifrei de afaceri iniţiale;
ΔCA= variaţia absolută a mărimii cifrei de afaceri;
ΔRC= variaţia absolută a rezultatului curent ca efect al modificării cifrei de
afaceri;
CA`PR= cifra de afaceri pentru care rezultatul curent este nul.
Analiza pragului de rentabilitate permite obţinerea unor informaţii de gestiune
utile pentru previziunea bugetului întreprinderii, referitoare la:
- cifra de afaceri, pentru care rezultatul întreprinderii este nul (vânzările sunt
egale cu cheltuielile variabile şi fixe)
-beneficiul previzional la o variaţie dată a cifrei de afaceri;
-cifra de afaceri pentru a obţine un beneficiu dorit;
-mărimea necesară a cifrei de afaceri pentru a menţine un beneficiu dorit,
în condiţiile în care cresc cheltuielile fixe.
Analiza pe baza pragului de rentabilitate, oferă posibilitatea determinării unor
informaţii de gestiune interesante din punct de vedere al calculului economic, dar mai
puţin pertinente din punct de vedere al realităţii economice. Separaţia în chetuieli
variabile şi cheltuieli fixe, nu rămâne constantă în timp şi nici pentru variaţii mai mari
ale cifrei de afaceri. De aceea metoda dă bune rezultate numai la întreprinderile de
mărime mică, la nivel de atelier şi la întreprinderile comerciale la care această separaţie
nu suportă modificări sensibile.
Rezolvare teste:
Întrebarea 1 – răspuns corect b)

Întrebarea 2 – răspuns corect d)
Întrebarea 3 – răspuns corect c)
Întrebarea 4 – răspuns corect a)
Rezolvare aplicaţie:
VA = Producţia vândută - Consumuri de materii prime - Cheltuieli cu energia şi

apa - Cheltuieli de transport =
= 28.500 RON - 11.400 RON - 1.100 RON - 2.000 RON = = 14.000 RON
EBE = VA - Cheltuieli de personal =

= 14.000 RON - 5.000 RON =
= 9.000 RON
PE = EBE - Amortizări - Ajustări pentru depreciere de exploatare calculate =

= 9.000 RON - 500 RON - 500 RON =
= 8.000 RON
PC = PE + Venituri din dobânzi + Reluări ale ajustărilor pentru depreciere

financiare - Cheltuieli cu diferenţele de curs valutar =
= 8.000 RON + 1.300 RON + 200 RON - 400 RON =
= 9.100 RON
PN = PC - Impozit pe profit =
= 9.100 RON - 2.170 RON =
= 6.930 RON
CAF = EBE + Venituri din dobânzi + Dobânzi încasate - Cheltuieli cu
diferenţele de curs valutar - Impozit pe profit =
= 9.000 RON + 1.300 RON - 400 RON - 2.170 RON =
= 7.730 RON (metoda deductivă)
CAF = PN - Reluări ale ajustărilor pentru depreciere financiare + Ajustări

pentru depreciere de exploatare calculate + Amortizări =
= 6.930 RON - 200 RON + 500 RON + 500 RON =
= 7.730 RON (metoda aditivă)
BIBLIOGRAFIE
1. Cristea, H., Talpoş, I., Corduneanu, C., Pirtea, M., Lăbuneţ, A., 2001, Gestiunea
financiară a societăţilor comerciale, Volumul II, Timişoara, Editura Mirton.
Arad, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”.
şi Pedagogică.
Test de control
Cunoscând următoarele elemente din Contul de Rezultate, calculaţi SIG şi

CAF (2 metode):
Producţia vândută 20.250 RON

Producţia stocată - 120 RON
Producţia imobilizată 50 RON
Subvenţii de exploatare 90 RON
Reluări ale ajustărilor pentru depreciere din 800 RON
exploatare
Consumuri materiale 8.590 RON
Alte cheltuieli şi cumpărări din exterior 1.590 RON
Impozite şi taxe 360 RON
Salarii şi indemnizaţii 3.460 RON
Cheltuieli sociale 1.780 RON
Amortizări 1.000 RON
Ajustări pentru depreciere de exploatare 780 RON
calculate
Venituri din participaţii 40 RON
Venituri din alte valori mobiliare 100 RON
Dobânzi încasate 40 RON
Reluări ale ajustărilor pentru depreciere 15 RON
financiare
Diferenţe de curs valutar favorabile 5 RON
Ajustări pentru depreciere financiare 40 RON
calculate
Dobânzi plătite 210 RON
Diferenţe de curs valutar nefavorabile 40 RON
Impozit pe profit 1.000 RON
4.TABLOURILE DE FINANŢARE
Obiective:
 să întocmeşti un tablou de finanţare;
 să explici variaţia indicatorilor echilibrului financiar şi în special a
trezoreriei nete
Consideri importantă obţinerea unei viziuni dinamice asupra structurii financiare şi a

determinării localizării profitului unei entităţi în structurile sale patrimoniale?
4.1. Necesitatea utilizării unui tablou de finanţare
Din câte s-a putut constata, bilanţul conferă o viziune statică asupra structurii
financiare, iar contul de profit şi pierdere, o viziune dinamică asupra activităţii. Bilanţul
descrie situaţia întreprinderii la un moment dat, ca rezultat al fluxurilor fizice şi
financiare, iar contul de rezultate înregistrează cheltuielile şi veniturile ocazionate de
aceste fluxuri.
Dar nici bilanţul, nici contul de profit şi pierdere nu permit obţinerea unei
viziuni dinamice asupra structurii financiare, adică asupra evoluţiei acestei structuri.
O atare viziune cade sub incidenţa interesului atât al analistului financiar extern
întreprinderii, cât şi al managerilor acesteia. Un conducător de întreprindere este adesea
determinat să se întrebe şi să găsească răspuns asupra localizării beneficiului în
structurile patrimoniale (trezorerie, stocuri, imobilizări etc.) şi să acorde un interes
deosebit posibilităţilor de investire şi mijloacelor pe care le poate pune în practică.
Separând cheltuielile plătibile în cursul exerciţiului financiar, de cele a căror
plată este scadentă în exerciţiile următoare şi veniturile încasabile în cursul exerciţiului
de cele încasabile în viitor, se poate determina situaţia trezoreriei, respectiv fluxul
monetar net al exerciţiului (cash-flow-ul).
Pentru a surprinde fluxurile nete de trezorerie practica financiară a elaborat
tabloul de finanţare pe baza bilanţului şi a contului de rezultate. El a îmbrăcat de-a
lungul timpului mai multe forme, dar două par să fi câştigat aderenţa normalizatorilor şi
practicienilor: tabloul de utilizări şi resurse şi tabloul fluxurilor de trezorerie
Deşi sistemul contabil românesc este mai degrabă pregătit pentru adoptarea
unui tablou de utilizări şi de resurse, totuşi OMFP 3055/2009 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile armonizate cu Directive a IV-a a Comunităţilor Economice
Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate a stabilit că anumite societăţi
comerciale româneşti au obligaţia să întocmească situaţii financiare anuale care vor
trebui să cuprindă şi tabloul fluxurilor de trezorerie.
4.2. Tabloul de finanţare utilizări şi resurse

4.2.1. Conţinutul tabloului de utilizări şi resurse
Scopul elaborării acestui al treilea document informaţional important este de a

explica formarea fondului de rulment şi relaţia acestuia cu soldul de trezorerie, prin
intermediul fluxurilor monetare de încasări şi plăţi ale exerciţiului încheiat. Se stabileşte
în principal pe baza a două bilanţuri succesive şi explică legătura între partea de sus şi
partea de jos a bilanţului, prin intermediul variaţiei fondului de rulment. Prima parte a
tabloului de finanţare analizează modul cum s-a realizat în dinamică echilibrul
structural între elementele stabile ale bilanţului (utilizări şi resurse stabile), iar a doua
parte analizează modul cum s-a utilizat fondul de rulment în asigurarea echilibrului
funcţional între elementele ciclice ale bilanţului (utilizări şi resurse ciclice) şi al
echilibrului monetar dintre încasări şi plăţi. Ecuaţia fundamentală pe care o explică
tabloul de finanţare este următoarea:
 FR=  NFR+  TN
respectiv variaţia fondului de rulment rezultată în partea de sus a bilanţului este
reconstruibilă prin cumularea variaţiei nevoii de fond de rulment cu variaţia trezoreriei
nete. Modificarea nevoii de fond de rulment determină ameliorarea sau degradarea
fondului de rulment.
Pentru elaborarea tabloului de finanţare se parcurg două faze:
1.determinarea variaţiei fondului de rulment, ca urmare a modificării structurii
capitalurilor şi a activelor stabile (în partea superioara a bilanţului);
2.determinarea variaţiei trezoreriei nete, ca urmare a modificării nevoii de fond
de rulment (partea de jos a bilanţului), articulată cu variaţia fondului de rulment.
Prin intermediul tabloului de finanţare se evidenţiază fluxurile de resurse
financiare mobilizate de întreprindere din autofinanţare, din aport de capital şi din
Tabloul de utilizări împrumuturi şi utilizarea acestor resurse pentru investiţii, plata dividendelor,
şi resurse rambursarea împrumuturilor.
Analiza acestor fluxuri financiare porneşte de la constatarea, în bilanţuri
cuprinde fluxurile succesive a unui flux de resurse. Atunci creşte un post de pasiv (spre exemplu ca
de resurse şi urmare a unui aport nou de capital) sau scade un post de activ (de exemplu amortizarea
alocări mijloacelor fixe). În cazul unui flux de alocare a capitalurilor băneşti, creşte un post de
înregistrate pe activ (de ex.cumpărarea de materii prime) sau scade un post de pasiv (de ex. achitarea
unei datorii).
parcursul unui
Se reţine astfel că trezoreria se modifică nu numai ca efect al cheltuielilor şi
exerciţiu financiar veniturilor exerciţiului, ci şi ca urmare a variaţiei stocurilor de active şi a soldurilor de
datorii, la sfârşitul perioadei faţă de începutul perioadei de gestiune. În cursul
exerciţiului devin plătibile cheltuieli efectuate în exerciţiul anterior. Tot astfel devin
încasabile în cursul exerciţiului venituri înregistrate în exerciţiul anterior. De asemenea
venituri şi cheltuieli ale exerciţiului vor putea deveni realizabile în exerciţiul următor.
În plus trezoreria întreprinderii fiind unică variază şi în raport de cheltuielile
plătibile pentru investiţii şi ca urmare a fluxurilor de capital şi de dobânzi rezultate din
operaţiile financiare şi extraordinare ale întreprinderii, în cursul exerciţiului.
În sinteză tabloul de finanţare reflectă fluxurile de resurse financiare stabile şi
cele pe termen scurt, fiind astfel un instrument principal al gestiunii financiare pentru
analiza şi previziunea variaţiei fondului de rulment şi a variaţiei trezoreriei nete.
4.2.2. Construcţia tabloului de utilizări şi resurse
În elaborarea unui tablou de utilizări şi resurse trebuie să se facă distincţie între

fluxurile patrimoniale, financiare şi monetare. Fluxurile patrimoniale nu au în mod
obligatoriu un impact asupra disponibilităţilor întreprinderii. Este motivul pentru care se
procedează la clasificarea acestora în trei categorii:
Categoria 1: fluxurile patrimoniale care au un impact imediat asupra
disponibilităţilor. Exemple: toate cumpărările (de imobilizări, de mărfuri, etc.) plătite
imediat, toate vânzările încasate imediat. În continuare le vom numi fluxuri monetare.
Dacă ne referim la venituri, acestea vor fi venituri încasate, iar dacă reprezintă
cheltuieli, cheltuieli plătite.
Categoria 2: fluxurile patrimoniale care nu au un impact imediat asupra
disponibilităţilor, dar vor avea în viitor. Exemple:cumpărările şi vânzările pe credit. Ele
reprezintă fluxuri financiare (venituri încasabile sau cheltuieli plătibile)
Categoria 3: fluxurile care nu au, nici imediat, nici ulterior, un impact asupra
disponibilităţilor, cum ar fi amortizările sau provizioanele (calculate sau reluate).
Acestea pot fi denumite fluxuri contabile (venituri şi cheltuieli calculate).
Binenţeles fluxurile monetare sunt la rândul lor şi fluxuri financiare.
Tabloul de utilizări şi resurse are ca obiect prezentarea fluxurilor financiare, în
timp ce fluxurile monetare, luate separat, fac obiectul tabloului fluxurilor de trezorerie.
Construcţia tabloului de utilizări şi resurse se face pornind de la două bilanţuri
succesive şi contul de profit şi pierdere.
Preluarea datelor din bilanţurile contabile
Prin comparare a două bilanţuri succesive, se pot determina variaţiile pozitive şi
negative suportate de diferitele rubrici sau posturi.
Prin gruparea acestor variaţii se poate întocmi o situaţie care permite
identificarea a patru tipuri de modificări:
Unele posturi de pasiv au suportat o creştere (↑P): angajamentele
suplimentare pe care o întreprindere le contractează apar ca o contrapartidă a aporturilor
primite, deci ca o expresie a creşterii fondurilor puse la dispoziţia sa. Aceste creşteri,
care afectează anumite posturi de pasiv, sunt considerate resurse.
Unele posturi de activ au suportat o creştere (↑A): variaţia lor este rezultatul
intrării anumitor bunuri sau constatării (angajării) de drepturi. Achiziţionarea de bunuri
şi angajarea de creanţe noi se realizează în contrapartida unei decontări, deci a unei
utilizări de fonduri.
În mod simetric, alte posturi de pasiv au suportat diminuări (↓P), ca urmare
a stingerii anumitor angajamente pe care întreprinderea le contractase anterior. Dar
această stingere de angajamente este consecinţa unei decontări, se deduce că
diminuările unor posturi de pasiv solicită, de obicei, utilizări de fonduri.
Alte posturi de activ au suportat diminuări (↓A): cu excepţia unor
evenimente excepţionale (incendii, inundaţii etc.), aceste variaţii sunt consecinţa
realizării (încasării) contravalorii anumitor bunuri (imobilizări corporale, titluri, stocuri)
deţinute anterior de întreprindere. Ele degajă fonduri suplimentare, altfel spus, resurse.
Procedând la sistematizarea utilizărilor şi resurselor, rezultă următoarea schemă
a bilanţului diferenţial:
Utilizări Resurse
↑Active ↑Pasive
↓Pasive ↓Active
Preluarea datelor din contul de rezultate
Din contul de rezultate, în construcţia tabloului de utilizări şi resurse se foloseşte

capacitatea de autofinanţare. Ea corespunde surplusului financiar degajat de
activitatea rentabilă a societăţii. Calculul ei se poate face prin una din cele două metode
cunoscute (metoda deductivă sau adiţională).
Se poate deduce că relaţia între contul de rezultate şi tabloul de utilizări şi
resurse este realizată prin intermediul capacităţii de autofinanţare.
Dacă se are în vedere criteriul “ maturităţii”, atât în clasificare fluxurilor de
utilizări şi resurse identificate pe baza bilanţurilor, cât şi a capacităţii de autofinanţare,
reprezentând resursa financiară identificată pe baza contului de profit şi pierdere, se
permite disocierea mişcărilor care afectează “partea de sus a bilanţului”, de cele care
influenţează “partea de jos a bilanţului”. Primele definesc utilizările şi resursele pe
termen lung şi mediu, celelalte, utilizările şi resursele pe termen scurt.
Astfel tabloul de finanţare s-ar putea prezenta în următoarea structură::
Utilizări Resurse
Utilizări pe termen lung şi mediu Resurse pe termen lung şi mediu

(UTLM) (RTLM)
↑ Active imobilizate ↑ Capitaluri permanente
↓ Capitaluri permanente ↓ Active imobilizate
∆ FR
Utilizări pe termen scurt Resurse pe termen scurt

(UTS) (RTS)
↑ Active circulante ↑ Datorii pe termen scurt
↓ Datorii pe termen scurt ↓ Active circulante
∆ NFR
∆ TN
Dacă se detaliază structura acestui tablou pe principalele fluxuri de utilizări şi

resurse, vom obţine următoarea formă a tabloului de utilizări şi resurse:
ÎNTREBUINŢĂRI (NEVOI) RESURSE (DEGAJĂRI)

Dividende datorate în exerciţiul Capacitatea de autofinanţare
precedent (plătite) Cesiunea sau reducerea
Achiziţionarea elementelor de activ elementelor de activ
Reducerea capitalurilor proprii Creşterea capitalurilor proprii
Rambursarea datoriilor financiare Creşterea datoriilor financiare
Creşterea fondului de rulment (ΔFR)

I VARIAŢIA FONDULUI DE RULMENT
Creşterea stocurilor şi creanţelor Reduceri de stocuri şi creanţe
de exploatare de exploatare
Reducerea datoriilor de exploatare Creşterea datoriilor de exploatare
Reducerea datoriilor către alţi creditori Creşterea datoriilor în afara
exploatării
Creşterea NFR (ΔNFR)

II VARIAŢIA NEVOII DE FOND DE RULMENT
III VARIAŢIA TREZORERIEI NETE (ΔFR –ΔNFR)
4.2.3. Interpretarea tabloului de utilizări şi resurse
Excedentul brut al exploatării evidenţiat în contul de rezultate reprezintă sursa

potenţială pentru capacitatea de autofinantare a întreprinderii.
Capacitatea de autofinanţare apare, la rândul său ca o sursă stabilă care permite
finanţarea investiţiilor, rambursarea împrumuturilor financiare contractate în anii
anteriori şi plata dividendelor către proprietarii întreprinderii. Plata dividendelor
reprezintă deci o alocare definitivă de fonduri în partea de sus a bilanţului, iar cele
neplătite se regăsesc în fondul de rulment, pentru finanţarea ciclului de exploatare.
Dacă autofinanţarea nu este suficientă pentru nevoile de finanţare stabile
menţionate mai sus, atunci întreprinderea va solicita noi surse externe stabile: aport nou
de capital, împrumuturi financiare noi, cesiuni de active fixe, etc.
Întreaga politică financiară, privind partea de sus a bilanţului, se va reflecta în
variaţia fondului de rulment, respectiv, în condiţiile de finanţare a activităţii de
exploatare şi mai departe se va reflecta în variaţia trezoreriei nete. În fond variaţia
fondului de rulment nu reprezintă decât o influenţă potenţială asupra trezoreriei nete.
Aceasta din urma este dependentă, în egală măsura de variaţia stocurilor şi creanţelor pe
termen scurt ale întreprinderii şi de variaţia creditelor de trezorerie.
Creşterea fondului de rulment este dovada îmbunătăţirii structurii financiare a
întreprinderii, respectiv creşterea resurselor stabile, în raport cu nevoile permanente.
Aceiaşi creştere demonstrează capacitatea întreprinderii de a degaja lichidităţi atât în
partea de sus a bilanţului cât şi în cea de jos şi de a-şi îmbunătăţii sensibil situaţia
trezoreriei.
Dimpotrivă, scăderea fondului de rulment este dovada unui dezechilibru
financiar: nevoi permanente sunt finanţate cu resurse pe termen scurt. Această situaţie,
corelată cu creşterea nevoii de fond de rulment, conduce la un dezechilibru cronic al
trezoreriei, la creşterea riscului de faliment al întreprinderii.
În concluzie pentru a judeca situaţia financiară a întreprinderii, se analizează
bilanţurile succesive care permit aprecierea stării şi evoluţiei echilibrului financiar şi a
îndatorării acesteia. Pentru a cerceta cauzele acestei situaţii financiare, pentru a înţelege
evoluţia sa şi pentru a face previziuni, se studiază:
-fluxurile de venituri şi cheltuieli din contul de rezultate (studiul rentabilităţii
economice);
-fluxurile de investiţii, în active fixe şi circulante, şi de finanţare a acestora din
tabloul de finanţare;
-decalajele între fluxurile financiare şi realizarea lor efectivă în cadrul
trezoreriei, evidenţiate, de asemenea, în tabloul de finanţare.
Situaţia financiară din bilanţul de la închiderea exerciţiului, este, deci,
consecinţa situaţiei financiare de la începutul exerciţiului şi a fluxurilor financiare
realizate de întreprindere în cadrul exerciţiului şi evidenţiate în contul de rezultate şi în
tabloul de finanţare.
1. Fluxurile cu impact imediat asupra disponibilităţilor se numesc:

a) fluxuri contabile;
b) fluxuri financiare;
c) fluxuri monetare;
d) nu există fluxuri cu impact imediat asupra disponibilităţilor.
2. Sunt generatoare de venituri încasate:

a) fluxurile contabile;
b) fluxurile monetare;
c) fluxurile financiare;
d) nici una din categoriile de fluxuri menţionate mai sus.
3. Partea de sus a tabloului de finanţare utilizări-resurse vizează:

a) echilibrarea alocărilor permanente cu resursele ciclice;
b) echilibrarea alocărilor ciclice cu resursele temporare;
c) echilibrarea alocărilor temporare cu resursele durabile;
d) echilibrarea alocărilor durabile cu resursele permanente.
4. Consecinţa variaţiei pozitive a fondului de rulment şi a variaţiei negative a

necesarului (nevoii) de fond de rulment este:
a) diminuarea trezoreriei nete;
b) creşterea trezoreriei nete;
c) uneori creşterea, alteori scăderea trezoreriei nete;
d) nu este influenţată trezoreria netă.
5. Creşterea datoriilor de exploatare reprezintă:

a) creşteri de posturi de pasiv, deci fluxuri de resurse;
b) scăderi de posturi de activ, deci fluxuri de alocări;
c) scăderi de posturi de activ, deci fluxuri de resurse;
d) creşteri de posturi de pasiv, deci fluxuri de alocări.
6. Ecuaţia fundamentală pe care o explică tabloul de finanţare utilizări-resurse

este:
a) ∆ NFR = ∆ FR + ∆TN;
b) ∆ FR = ∆ NFR + ∆TN;
c) ∆ FR = ∆ NFR - ∆TN;
d) ∆ TN = ∆ FR + ∆NFR.
7. Fluxurile de resurse sunt generate de:

a) creşteri ale posturilor de activ şi creşteri ale posturilor de pasiv;
b) scăderi ale posturilor de activ şi creşteri ale posturilor de pasiv;
c) creşteri ale posturilor de activ şi scăderi ale posturilor de pasiv;
d) scăderi ale posturilor de activ şi scăderi ale posturilor de pasiv.
4.2.4. Punctele nevralgice ale tabloului de utilizări şi de resurse
Am văzut anterior că tabloul de utilizări şi de resurse (modelul planului contabil

general francez, adaptabil şi în contabilitatea românească) presupune relevarea unui
echilibru financiar, apreciat pe baza relaţiei de trezorerie. Acest echilibru este respectat
atunci când întreprinderea este capabilă să-şi finanţeze creşterea fără să-şi degradeze
trezoreria netă, fapt care presupune ca mărirea fondul de rulment să acopere partea
structurală (permanentă) a creşterii necesarului de fond de rulment.
Spre deosebire de “partea permanentă“ a activităţii, care se finanţează din fondul
de rulment, variaţiile sezoniere sau conjuncturale pot fi acoperite din creditele de
trezorerie.
Dacă resursele stabile sunt mai mari decât utilizările stabile, întreprinderea
dispune, în principiu, de o trezorerie pozitivă, deoarece variaţia fondului este mai mare
decât variaţia necesarului în fond de rulment privind exploatarea. În caz contrar, va
trebui să se recurgă la credite de trezorerie, ceea ce conduce la o trezorerie netă
negativă.
Utilizarea creditelor de trezorerie pentru finanţarea părţii structurale
(permanente) a necesarului în fond de rulment privind exploatarea conduce la o stare de
vulnerabilitate a întreprinderii. Pentru menţinerea echilibrului financiar, ea va trebui să
îşi reînnoiască aceste credite, asumându-şi astfel riscuri suplimentare.
Sub influenţa inflaţiei, care a cuprins economiile occidentale în anii ’70,
abordarea financiar- funcţională a început să fie pusă sub semnul întrebării. Norma
privind finanţarea totalităţii necesarului în fond de rulment structural din fondul de
rulment s-a dovedit inadecvată. Practicile bancare au contribuit la o nouă imagine a
finanţării necesarului în fond de rulment structural: parţial din fondul de rulment şi
parţial din creditele bancare pe termen scurt. Mai mult, ele au probat că, de fapt,
creditele de trezorerie nu constituie o resursă excepţională, aşa cum prevedea regula de
echilibru financiar, ci o resursă permanentă.
Criteriul de stabilitate care a stat la baza clasificării fluxurilor în tabloul de
utilizări şi de resurse a fost criticat pentru ambiguitatea şi imprecizia sa, deoarece, în
lipsa unor definiţii riguroase, a confundat noţiunile de maturitate şi permanenţă. Fondul
de rulment net, calculat ca diferenţă între resursele durabile şi utilizările stabile, este un
concept şi o mărime afectată de convenţii imprecise şi influenţate de politicile contabile
alese.
În sfârşit, limitele tabloului de utilizări şi de resurse sunt date şi de utilizarea
capacităţii de autofinanţare. Acestui indicator i se pot aduce câteva critici:
CAF nu este decât un surplus monetar potenţial, deoarece nu ia în consideraţie
decalajele de plată. Ea nu devine un flux disponibil de trezorerie decât după încasarea
veniturilor şi plata cheltuielilor. Caracterul potenţial al CAF este şi mai mult întărit de
integrarea provizioanelor în conţinutul acestei resurse. Integrarea lor în “zona
exploatării” pune sub semnul întrebarii caracterul de stabilitate al CAF, cu excepţia
situaţiei ipotetice a reînnoirii cu regularitate şi cu aceeaşi mărime a acestor provizioane.
De asemenea, trebuie relevat că o parte a beneficiului este distribuită sub formă de
dividende acţionarilor. Un argument în plus pentru a afirma că această resursă (CAF) nu
este integral disponibilă pentru finanţarea întreprinderii.
CAF este influenţată de politicile contabile şi fiscale ale întreprinderii. Dacă,
de exemplu o întreprindere, prin “opţiunile” sale contabile sau fiscale, procedează la
“netezirea” profiturilor, o astfel de practică de “împodobire a bilanţului” goleşte de
conţinut informaţional CAF. Fiind determinată după impozitarea profitului, CAF este
influenţată de implicaţiile fiscale ale politicilor de amortizare şi de provizioane. În
acelaşi sens sunt apreciate şi implicaţiile alegerilor privind evaluarea stocurilor,
evaluarea lucrărilor executate de întreprindere pentru sine şi capitalizarea unor cheltuieli
în activul bilanţului.
Multitudinea de puncte nevralgice redate mai sus a condus la începutul anilor
’80 la apariţia de noi abordări ale analizei solvabilităţii şi riscului de faliment şi explică
interesul acordat astăzi tablourilor de flux de trezorerie care, în mod just, pun accentul
pe variaţia de trezorerie şi originile sale.
Tabloul de utilizări şi de resurse, în vogă până spre sfârşitul anilor ’70, deşi a
sedus prin eleganţa raţionamentelor sale, s-a dovedit vulnerabil în confruntarea cu
fenomenele inflaţioniste din deceniul al optulea şi cu manifestarea tot mai pregnantă a
economiilor de credit. Uşor- uşor, el a trebuit să cedeze locul celeilalte forme, tabloul de
trezorerie, ţinând cont de avantajele ei incontestabile.
4.3. Tabloul de trezorerie
4.3.1. Utilitatea tabloului de trezorerie
Principala critică adusă tabloului de utilizări şi de resurse este dată de

disimularea fluxurilor monetare. El nu permite relevarea influenţei fenomenelor de
stocaj şi a decalajelor temporare care pot exista între contabilitatea unui flux financiar şi
a consecinţelor sale monetare, după caz, încasare sau plată, asupra disponibilităţilor.
Analiza financiară devine mai pertinentă dacă se separă fluxurile financiare pe
tipuri de activităţi (de exploatare, de investiţii) şi pe modalităţi de finanţare
(autofinanţare sau îndatorare).
Indicatorul central al analizei financiare devine, astfel excedentul de trezorerie al
exploatării (ETE).
Excedentul de trezorerie al exploatării reprezintă surplusul efectiv de
trezorerie degajat de activitatea de exploatare şi măsoară capacitatea întreprinderii de
a face faţă nevoilor de autofinanţare a investiţiilor, privind creşterea întreprinderii şi a
nevoilor de rambursare a datoriilor financiare, inclusiv a plăţilor pentru impozite şi
pentru dividende.
Din această perspectivă, analiza fianciară porneşte de la rezultatul brut din
activitatea de exploatare, care are o influenţă directă asupra trezoreriei, respectiv de la
veniturile de exploatare încasabile şi de la cheltuielile plătibile.
Veniturile încasabile cuprind veniturile încasate în cursul exerciţiului şi
veniturile încasabile în exerciţiul următor. Drept urmare, excedentul brut de exploatare
se determină ca diferenţă între venituri şi cheltuieli astfel:
EBE = Venituri încasabile din exploatare – Cheltuieli plătibile din exploatare
Dar veniturile şi cheltuielile realizabile în exerciţiul următor sunt expresia
resurselor temporare pentru exploatare, respectiv a necesarului de active circulante care,
articulate cu situaţia soldului lor la începutul exerciţiului, conduc la determinarea
variaţiei nevoii de fond de rulment.
Aşadar, excedentul brut de exploatare exprimă fluxul real de trezorerie al
exploatării rezultat după acoperirea variaţiei nevoii de fond de rulment:
EBE =ETE + NFR
ETE =EBE- NFR
În continuare excedentul de trezorerie al exploatării este destinat acoperirii
cheltuielilor financiare, rambursării împrumuturilor financiare, plăţii impozitului pe
profit şi a dividendelor. Fluxul de trezorerie rămas disponibil după aceste prelevări
obligatorii va reprezenta sursa de autofinanţare a investiţiilor.
Dacă ETE este mai mare decât cheltuielile financiare, reprezentând costul
capitalurilor împrumutate, atunci el indică o situaţie de echilibru financiar în sensul ca
întreprinderea este în măsură să facă faţă îndatorării sale actuale.
Dacă ETE este mai mic decât cheltuielile financiare, întreprinderea este nevoită
să se împrumute pentru a putea plăti costul capitalului împrumutat. Acest dezechilibru
indică începutul unei stări falimentare.
Dacă ETE este acoperitor pentru toate datoriile financiare scadente ale
exerciţiului atunci el indică aptitudinea întreprinderii de autofinantare a investiţiilor.
Există însă un prag al creşterii interne autofinanţată prin excedentul de trezorerie
al exploatării. Obiectivul politicii de creştere internă este creşterea cifrei de afaceri în
condiţiile constanţei cheltuielilor fixe. În aceste condiţii nevoia de fond de rulment,
dependentă de cifra de afaceri, creşte mai repede decât EBE dependent de marja asupra
cheltuielilor variabile (MCV= CA-Ch.f – EBE).
Peste o anumită limită de creştere a cifrei de afaceri EBE este insuficient pentru
acoperirea creşterii nevoii de fond de rulment şi, în consecinţă, ETE devine negativ.
Este ceea ce se cheamă efect de foarfece al creşterii nevoii de fond de rulment în raport
cu creşterea EBE.
Dacă acceptăm constanţa cheltuielilor fixe şi dependenţa direct proporţională a
cheltuielilor variabile şi a nevoii de fond de rulment în raport cu cifra de afaceri, atunci
ETE poate fi determinat în funcţie de cifra de afaceri iniţială şi de ratele de creştere a
variabilelor de mai sus.
Pe baza tabloului fluxurilor de trezorerie se poate determina alături de
excedentul de trezorerie al exploatării şi fluxul de trezorerie din activitatea de investiţii
şi fluxul de numerar din activitatea de finanţare. Prin însumarea celor trei fluxuri vom
obţine mărimea fluxului net de trezorerie (cash-flow – ul).
Un tablou al fluxurilor de trezorerie permite utilizatorilor:
 să evalueze capacitatea întreprinderii de a degaja lichidităţi;
 să determine necesităţile de lichidităţi;
 să prevadă scadenţele şi riscul încasărilor viitoare;
 să compare rezultatele întreprinderii, prin eliminarea efectelor utilizării diferitelor
metode contabile pentru aceleaşi operaţii şi evenimente.
Ţinând cont că tabloul fluxurilor de trezorerie se construieşte separând
activităţile întreprinderii în activităţi de exploatare, de investiţii şi de finanţare,
informaţiile furnizate de acesta pot să servească, de asemenea, la evaluarea relaţiilor
între cele trei genuri de activităţi. Una şi aceiaşi operaţie (mai complexă) poate să
presupună mişcări de trezorerie incluse în categorii diferite. Astfel, atunci când
rambursarea unui împrumut se referă atât la dobânzi cât şi la capital, partea
corespunzătoare dobânzilor poate să fie clasificată în categoria fluxurilor aferente
activităţilor de exploatare, în timp ce partea aferentă capitalului corespunde fluxurilor
activităţii de finanţare.
Suma tuturor celor trei fluxuri de numerar se va regăsi în trezoreria
întreprinderii; variaţia mărimii sale în sensul creşterii (soldul final > decât soldul iniţial)
va indica intrări de numerar mai mari decât ieşiri. Din analiza structurii fluxurilor de
numerar se pot identifica factorii care au dus la această situaţie. Astfel, majorarea
numerarului din trezoreria întreprinderii poate fi rezultatul:
 unei activităţi de exploatare eficiente, cu costuri mici, respectiv o rentabilitate ridicată a
resurselor investite;
 unei gestiuni mai bune a creanţelor comerciale şi a stocurilor întreprinderii;
 vânzării unei imobilizări corporale, necorporale sau financiare din proprietatea
întreprinderii;
 atragerii de resurse financiare de la acţionari sau creditori.
Primele două situaţii constituie premiza unei evoluţii pozitive pe termen lung,
ultimele două având efect benefic doar pe termen scurt, menţinerea trezoreriei la un
nivel ridicat depinzând de deciziile managementului privind investirea surplusului de
numerar.
4.3.2. Întocmirea situaţiei (tabloului) fluxurilor de trezorerie
Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr: 3055/2009 consacră două metode de

întocmire a acestei situaţii financiare: metoda directă, respectiv metoda indirectă.
Diferenţa dintre acestea constă în modul de reflectare a fluxurilor de numerar implicate
de activitatea de exploatare a întreprinderii.
Metoda directă de întocmire a situaţiei fluxurilor de trezorerie
Metoda directă, aşa cum se poate vedea şi din tabelul următor, detaliază
intrările şi ieşirile de numerar aferente activităţii întreprinderii.
SITUAŢIA FLUXURILOR DE TREZORERIE

E
xe
Metoda directă
rci
c
= (1) Fluxuri de numerar din activităţile de exploatare
+ încasările în numerar din vânzarea de bunuri şi prestarea
de servicii
+ încasările în numerar provenite din redevenţe, onorarii,
comisioane şi alte venituri
- plăţile în numerar către furnizorii de bunuri şi servicii
- plăţile în numerar către şi în numele angajaţilor
- (+) plăţile în numerar sau restituiri de impozit pe profit,
doar dacă nu pot fi identificate în mod specific cu activităţile
de investiţii şi de finanţare
= (2) Fluxuri de numerar din activităţile de investiţii
- plăţile în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace
fixe, active necorporale şi alte active pe termen lung
+ încasările de numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri,
instalaţii şi echipamente, active necorporale şi alte active
pe termen lung
- plăţile în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital
propriu şi de creanţă ale altor întreprinderi
+ încasările în numerar din vânzarea de instrumente de capital
propriu şi de creanţă ale altor întreprinderi
- avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate către alte
Părţi
+ încasările în numerar din rambursarea avansurilor
în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi
=(3) Fluxuri de numerar din activităţile de finanţare
+ veniturile în numerar din emisiunea de acţiuni şi
alte instrumente de capital propriu
- plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona
sau a răscumpăra acţiunile întreprinderii
+ veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite,
ipoteci şi alte împrumuturi
- rambursările în numerar ale altor sume împrumutate
- plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor
legate de o operaţiune de leasing financiar
Fluxuri de numerar total (1+2+3)
+Numerar la începutul perioadei
=Numerar la finele perioadei
Completarea acestui tabel presupune reunirea informaţiilor ce se regăsesc în

situaţiile financiare anuale ale întreprinderii (Bilanţul şi Contul de profit şi pierdere),
uneori fiind necesară chiar o detaliere a rubricilor cu ajutorul balanţei de verificare.
Fluxurile de numerar din activitatea de exploatare
Activităţile de exploatare sunt principalele activităţi generatoare de venituri şi
orice alte activităţi cu excepţia celor definite ca fiind activităţi de investiţii sau de
finanţare.
Mărimea mişcărilor de trezorerie legate de exploatare este un indicator cheie al
măsurii în care întreprinderea a degajat, prin exploatarea sa, suficiente fluxuri de
trezorerie, pentru a rambursa împrumuturile sale, a menţine capacitatea sa de
exploatare, a vărsa dividende şi a realiza noi investiţii, fără să recurgă la alte surse
externe de finanţare.
Fluxurile de trezorerie ale activităţilor de exploatare sunt, în mod esenţial,
consecinţa principalelor activităţi generatoare de venituri ale întreprinderii. Ca urmare,
putem spune că ele sunt, în general, rezultatul operaţiilor şi evenimentelor care concură
la formarea rezultatului net.
În cadrul fluxurilor de numerar din activităţile de exploatare sunt incluse:
 încasările în numerar din vânzările de bunuri şi prestarea de servicii sau provenite din
redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri, ce pot fi estimate pornind de la mărimea
cifrei de afaceri realizate, corectată cu variaţia soldului creanţelor comerciale
înregistrate de întreprindere în exerciţiul financiar respectiv;
 plăţile în numerar către furnizorii de bunuri şi servicii, a căror mărime este reflectată de
volumul total, reprezentând: cheltuielile cu materii prime şi materiale consumabile, alte
cheltuieli materiale, alte cheltuieli din afară, respectiv energie şi apă, cheltuieli privind
mărfurile, cheltuieli privind prestaţiile externe. Mărimea acestora va fi ajustată cu
variaţia soldului stocurilor de materii prime, materiale consumabile şi mărfuri, respectiv
a datoriilor comerciale înregistrate de întreprindere în exerciţiul financiar respectiv;
 plăţile în numerar către şi în numele angajaţilor, reprezentate de cheltuielile cu
personalul ajustate cu variaţia soldurilor conturilor bilanţiere corespunzătoare;
 plăţile de numerar sau restituiri de impozit pe profit, doar dacă nu pot fi identificate în
mod specific cu activitatea de investiţii şi de finanţare, sunt constituite de cheltuielile
reprezentând impozitul pe profit. Se presupune că întreg impozitul pe profit este aferent
activităţii de exploatare a întreprinderii.
Fluxurile de numerar din activitatea de investiţii
Fluxurile care rezultă din activităţi de investiţii indică în ce măsură plăţile au
fost efectuate pentru achiziţionarea de active destinate să genereze venituri şi fluxuri de
trezorerie viitoare.
Fluxurile de trezorerie ale activităţilor de investiţii oferă informaţii privind
maniera în care întreprinderea îşi asigură perenitatea şi creşterea.
În cadrul fluxurilor de numerar din activitatea de investiţii sunt incluse:
 plăţile în numerar pentru achiziţia de terenuri şi mijloace fixe, active necorporale şi alte
active pe termen lung, ce se pot determina pornind de la mărimea totală a creşterilor de
active imobilizate prezentate de întreprindere în cadrul anexelor la situaţiile financiare.
Valoarea acestora va fi ajustată cu variaţia datoriilor întreprinderii către furnizorii de
imobilizări;
 plăţi în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţe ale altor
întreprinderi se regăsesc în valoarea creşterii elementelor de activ respective, prezentată
de întreprindere în cadrul anexelor la situaţiile financiare;
 încasările în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale
altor întreprinderi sunt reflectate de valoarea variaţiei în sensul reducerii imobilizărilor
financiare din proprietatea întreprinderii ajustată cu mărimea veniturilor şi cheltuielilor
obţinute din diferenţa existentă între valoarea contabilă şi preţul de vânzare al acestora;
 avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi sunt reprezentate de
valoarea creşterii elementelor bilanţiere de activ corespunzătoare (“Sume de încasat de
la societăţile din cadrul grupului”, “Sume de încasat din interese de participaţie”);
 încasările în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte
părţi sunt echivalente diminuării elementelor bilanţiere anterior prezentate.
Fluxurile de numerar din activitatea de finanţare
Activităţile de finanţare sunt acele activităţi care antrenează schimbări în
mărimea şi structura capitalurilor proprii şi a capitalurilor împrumutate ale
întreprinderii.
Prezentarea separată a acestor fluxuri în tabloul de trezorerie este dată de
posibilitatea utilizării lor în previziunea sumelor pe care aportorii de capitaluri le vor
retrage din fondurile (capitalurile) viitoare.
În cadrul fluxurilor de numerar din activitatea de finanţare sunt incluse:
 veniturile în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte elemente de capital propriu a căror
mărime este dată de variaţia, în sensul creşterii, a capitalului social al întreprinderii,
inclusiv a primelor de capital, ajustată cu variaţia creanţelor privind capitalul subscris şi
nevărsat;
 plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau răscumpăra acţiunile
întreprinderii a căror valoare se regăseşte în mărimea variaţiei (în sensul scăderii) a
capitalului social, inclusiv a rezervelor;
 veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte împrumuturi
sunt reprezentate de creşterea împrumuturilor şi datoriilor asimilate, înregistrate de
întreprindere în conturile aferente, la care se adaugă veniturile din dobânzi, respectiv
alte venituri financiare, ce apar în Contul de profit şi pierdere al societăţii comerciale
respective;
 rambursările în numerar ale unor sume împrumutate ce sunt reflectate de mărimea
variaţiei (în sensul reducerii) împrumuturilor şi datoriilor asimilate, înregistrate de
întreprindere în conturile aferente, la care se adaugă cheltuielile privind dobânzile şi alte
cheltuieli financiare ce apar în Contul de profit şi pierdere al societăţii comerciale
respective;
 plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de
leasing financiar, ce pot fi identificate în mod direct din analiza contractelor de leasing
deţinute de întreprindere.
4.3.2.2. Metoda indirectă de întocmire a situaţiei fluxurilor de trezorerie
În cele ce urmează vom prezenta metoda indirectă de elaborare a situaţiei

fluxurilor de trezorerie :
SITUAŢIA FLUXURILOR DE TREZORERIE

E
xe
Metoda indirectă
rci
î
= (1) Fluxurile de numerar din activităţi de exploatare
+ rezultatul net
- modificările pe parcursul perioadei ale capitalului circulant
+ ajustări pentru elementele nemonetare şi alte elemente
incluse la activităţile de investiţii sau de finanţare
= (2) Fluxurile de numerar din activităţi de investiţii
- plăţile în numerar pentru achiziţionarea de terenuri
şi mijloace fixe, active necorporale şi alte active pe termen
lung
+ încasările de numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri
şi echipamente, active necorporale şi alte active pe termen
lung
- plăţile în numerar pentru achiziţia de instrumente
de capital propriu şi de creanţă ale altor întreprinderi
+ încasările în numerar din vânzarea de instrumente
de capital propriu şi de creanţă ale altor întreprinderi
- avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate către alte
Părţi
+ încasările în numerar din rambursarea avansurilor
în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi
= (3) Fluxurile de numerar din activităţi de finanţare
+ veniturile în numerar din emisiunea de acţiuni
şi alte instrumente de capital propriu
- plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona
sau a răscumpăra acţiunile întreprinderii
+ veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite,
ipoteci şi alte împrumuturi
- rambursările în numerar ale altor sume împrumutate
- plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea
obligaţiilor legate de o operaţiune de leasing financiar
Fluxuri de numerar total (1+2+3)
+Numerar la începutul perioadei
=Numerar la finele perioadei
Prin aplicarea metodei indirecte, rezultatul obţinut este acelaşi, ceea ce diferă
fiind modalitatea de analiză a fluxurilor de numerar implicate în activitatea de
exploatare a întreprinderii. Pornind de la valoarea contabilă a rezultatului exerciţiului
financiar, sunt operate ajustări în scopul determinării fluxului de numerar echivalent al
acestuia.
Practicarea unei contabilităţi de angajamente, precum şi luarea în calculul
profitului întreprinderii a unor elemente de venituri şi cheltuieli nemonetare (care nu
presupun intrări sau ieşiri de numerar din trezoreria întreprinderii) adâncesc diferenţa
dintre mărimea rezultatului realizat şi cea a numerarului din trezoreria societăţii
comerciale.
Astfel, principalele ajustări sunt:
 eliminarea efectelor contabilităţii de angajamente prin luarea în calcul a variaţiei
capitalului de lucru net. În acest sens, din rezultatul exerciţiului vor fi scăzute variaţia
elementelor de stoc (sold final-sold iniţial) respectiv variaţia creanţelor (sold final-sold
iniţial) şi se va adăuga variaţia datoriilor (sold final-sold iniţial);
 eliminarea elementelor de venituri şi cheltuieli nemonetare (amortizările şi
provizioanele constituite sau reluate pe venituri) prin adunarea cheltuielilor calculate cu
amortizarea şi provizioanele constituite şi scăderea veniturilor din reluarea
provizioanelor – ceea ce este echivalent cu adunarea valorii tuturor rubricilor de ajustări
(este vorba despre “Ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi necorporale”,”Ajustarea
activelor circulante”, “Ajustări privind provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli”,
“Ajustarea valorii imobilizărilor financiare şi a investiţiilor financiare deţinute ca active
circulante”) din cadrul noului format al Contului de profit şi pierdere;
 eliminarea elementelor de venituri şi cheltuieli care nu sunt legate de activitatea de
exploatare a intreprinderii.
Deşi pare mai dificil de aplicat, metoda indirectă câştigă teren în faţa celei
directe, poate şi datorită faptului că are o logică de calcul mai apropiată de forma
raportărilor contabile. În acest sens au fost dezvoltate formule mai simplificate de
calcul, ce pot fi aplicate mai ales atunci când structura Bilanţului şi Contului de profit şi
pierdere nu este foarte dezvoltată.
4.3.3. Limitele tabloului fluxurilor de trezorerie
Deşi considerat net superior tabloului de utilizări şi resurse, tabloul fluxurilor de

trezorerie nu a scăpat criticilor. Limitele sale vizează, cu predilecţie următoarele
aspecte:
 definirea şi rolul trezoreriei;
 conţinutul funcţiei de exploatare şi modul de calcul al fluxurilor care îi sunt asociate;
 evaluarea performanţelor, prin fluxurile de trezorerie;
 insuficienţa sa în aprecierea evoluţiei situaţiei financiare a unei întreprinderi;
În modelul prezentat al tabloului de trezorerie definiţia şi rolul trezoreriei au
fost criticate, deoarece aceasta este considerată un sold rezidual, o variabilă dependentă
de operaţiile de exploatare, investiţii şi de finanţare.
Nu există o definiţie precisă a funcţiei de exploatare. Clasificarea fluxurilor care
o compun este influenţată de o logică contabilă, în conformitate cu care fluxul net de
trezorerie din exploatare trebuie să reflecte efectele operaţilor care participă la formarea
rezultatului, asupra trezoreriei. De aici şi limita că, în funcţia de exploatare, sunt
incluse, şi cheltuielile financiare a căror mărime şi evoluţie depind de politica financiară
a întreprinderii. Acest fapt limitează utilitatea fluxului de trezorerie din exploatare în
diagnosticul financiar.
Includerea dobânzilor plătite de întreprinderi în funcţia de exploatare dă naştere,
la numeroase polemici. Este cunoscut că, pe plan financiar dobânzile constituie
remunerarea creditorilor, aşa după cum dividendele reprezintă remunerarea acţionarilor.
De aici rezultă că atât dobânzile cât şi dividendele vărsate ar trebui să fie incluse în
funcţia de finanţare. Un astfel de tratament unic ar permite să se evite disocierea
dobânzilor de variaţia capitalurilor împrumutate, fapt ce ar permite să se aprecieze în
mod direct adevăratul rol al creditorilor în finanţarea creşterii.
Se ştie că nu pot fi identificate toate fluxurile de trezorerie care stau la originea
exploatării. Cu atât mai mult, recursul la metoda indirectă, împiedică orice clasificare a
fluxurilor pe baza naturii activităţii. Ori, se ştie că această metodă este cel mai des
utilizată de întreprinderi, din motive legate de organizarea sistemului de informare
contabilă.
Cât priveşte aprecierea performanţelor întreprinderii, cu ajutorul tabloului
fluxurilor de trezorerie din exploatare, aceasta nu poate să aibă o valoare operaţională
decât pe perioadele medii şi lungi. Volatilitatea fluxurilor de trezorerie interzice
utilizarea lor ca indicator al performanţei pe perioade scurte.
Limitele tabloului fluxurilor de trezorerie sunt date şi de măsura în care acesta
permite aprecierea evoluţiei situaţiei financiare a unei întreprinderi. Ori este cunoscut
că, prin acest tablou nu sunt luate în consideraţie o serie de operaţii care nu au o
incidenţă asupra structurii capitalurilor şi angajamentelor întreprinderii, dar care au o
influenţă directă asupra trezoreriei. Astfel de operaţii, în special cele care sunt incluse în
categoria angajamentelor financiare în afara bilanţului tind să se prolifereze sub
influenţa dezvoltării tehnicilor de inginerie financiară.
Aplicaţii de rezolvat:
1. Se dau următoarele elemente din Bilanţ şi Cont de Rezultate:

BILANŢ Începutul Sfârşitul
anului anului
Terenuri 15.000 RON 18.000 RON
Construcţii 20.000 RON 12.000 RON
Amortizarea construcţiilor 10.000 RON 6.000 RON
Mărfuri 15.000 RON 25.000 RON
Clienţi 10.000 RON 7.000 RON
Lichidităţi 7.000 RON 10.000 RON
Capital social 30.000 RON 30.000 RON
Rezerve 6.000 RON 6.000 RON
Rezultat reportat (profit) 4.000 RON 6.500 RON
Credite bancare pe termen lung 10.000 RON 18.500 RON
Impozite şi taxe 7.000 RON 5.000 RON
CONT DE REZULTATE Sfârşitul

anului
Valoarea vânzărilor de mărfuri 10.000 RON
Consumuri provenite de la terţi 500 RON
Impozite şi taxe 3.000 RON
Rezultat net 6.500 RON
În cursul exerciţiului, întreprinderea a contractat un credit bancar pe termen

lung în sumă de 8.500 RON, a vândut mărfuri în valoare de 10.000 RON şi a
cumpărat mărfuri în valoare de 20.000 RON, a achitat impozite şi taxe în sumă de
5.000 RON şi are de plătit impozite şi taxe aferente exerciţiului în sumă de 3.000
RON. Din profitul anului precedent a plătit dividende acţionarilor în valoare de
4.000 RON.
a) Calculaţi FR, NFR şi TN la începutul anului, la sfârşitul anului,
precum şi variaţiile lor.
b) Calculaţi VA, EBE şi CAF.
c) Construiţi tabloul de finanţare utilizări - resurse.
d) Explicaţi variaţia FR, variaţia NFR şi variaţia TN.
2. Din analiza a două Bilanţuri succesive şi a Contului de Rezultate ale
unei societăţi comerciale, se identifică următoarele fluxuri de alocări şi resurse:
- Capacitatea de autofinanţare 35.000 RON
- Se distribuie dividende aferente exerciţiului anterior în sumă de 15.000
RON.
- Se rambursează un credit bancar pe termen lung în sumă de 25.000 RON.
- Se vinde un mijloc de transport în valoare de 20.000 RON.
- Stocurile scad cu 15.000 RON.
- Creanţele cresc cu 10.000 RON.
- Creditorii diverşi scad cu 10.000 RON.
- Disponibilul la bancă creşte cu 10.000 RON.
a) Întocmiţi tabloul de finanţare utilizări - resurse.
b) Interpretaţi rezultatele obţinute.
Rezolvare teste:

Rezolvare aplicaţii:
Aplicaţia 1:
a)Începutul anului
FR = CP - AIN =
= (Capital social + Rezerve + Rezultatul reportat (profit) + Credite bancare pe
termen lung) -
- (Terenuri + Construcţii - Amortizarea construcţiilor) =
= (30.000 RON + 6.000 RON + 4.000 RON + 10.000 RON) -
- (15.000 RON + 20.000 RON - 10.000 RON) =
= 50.000 RON - 25.000 RON = 25.000 RON > 0
NFR = AC (fără disponibil) - DEX =

= (Mărfuri + Clienţi) - (Impozite şi taxe) =
= (15.000 RON + 10.000 RON) - (7.000 RON) =
= 25.000 RON - 7.000 RON = 18.000 RON < FR
TN = FR - NFR =
= 25.000 RON - 18.000 = 7.000 RON >0
Sfârşitul anului
FR = CP - AIN =
= (Capital social + Rezerve + Rezultatul reportat (profit) + Credite bancare pe
termen lung) -
- (Terenuri + Construcţii - Amortizarea construcţiilor) =
= (30.000 RON + 6.000 RON + 6.500 RON + 18.500 RON) -
- (18.000 RON + 12.000 RON - 6.000 RON) =
= 61.000 RON - 24.000 RON = 37.000 RON > 0
NFR = AC (fără disponibil) - DEX =

= (Mărfuri + Clienţi) - (Impozite şi taxe) =
= (25.000 RON + 7.000 RON) - (5.000 RON) =
= 32.000 RON - 5.000 RON = 27.000 RON < FR
TN = FR - NFR =
= 37.000 RON - 27.000 = 10.000 RON >0
Variaţiile
∆FR = FR1 – FR0 = 37.000 RON - 25.000 RON = 12.000 RON > 0
∆NFR = NFR1 – NFR0 = 27.000 RON-18.000 RON = 9.000 RON> 0
∆TN = ∆FR - ∆NFR = 12.000 RON - 9.000 RON = 3.000 RON
b)
VA = Valoarea vânzărilor de mărfuri - Consumuri provenite de la terţi =

= 10.000 RON - 500 RON = 9.500 RON
EBE = VA - Impozite şi taxe =

= 9.500 RON - 3.000 RON = 6.500 RON
Metoda deductivă CAF

CAF = EBE = 6.500 RON
Metoda aditivă CAF

CAF = RN = 6.500 RON
c)
UTILIZĂRI RESURSE
Element Valoare Element Valoare
- Dividende datorate şi - Capacitatea
plătite aferente exerciţiului de autofinanţare 6.500
precedent 4.000
- Achiziţii/Creşteri valorice - Vânzări/Reduceri valorice
ale activelor imobilizate 3.000 ale activelor imobilizate 4.000
- Reducerea capitalurilor - Creşterea capitalurilor

proprii 0 proprii (Aport nou de
capital) 0
- Scăderea/Rambursarea - Creşterea / Contractarea

datoriilor la termen (pe datoriilor la termen (pe
termen lung) 0 termen lung) 8.500
TOTAL 7.000 TOTAL 19.000

∆FR (Variaţia/Creşterea
fondului de rulment) 12.000
- Creşterea stocurilor şi - Reducerea stocurilor şi
creanţelor de exploatare 20.000 creanţelor de exploatare 13.000
- Reducerea datoriilor - Creşterea datoriilor

de exploatare 5.000 de exploatare 3.000
- Reducerea datoriilor pe - Creşterea datoriilor pe

termen scurt în afara termen scurt în afara
exploatării (faţă de creditori exploatării (faţă de creditori
diverşi) 0 diverşi) 0

∆NFR (Variaţia/Creşterea
necesarului (nevoii)
de fond de rulment) 9.000
∆TN (Variaţia
trezoreriei nete)
(∆ FR - ∆ NFR) 3.000
d)
Variaţia FR este pozitivă, deci FR creşte, capitalurile permanente crescând, în
timp ce activele imobilizate nete scad (activele imobilizate nete scad cu 4.000 RON
(scăderea valorii nete a construcţiilor) - 3.000 RON (creşterea valorii terenurilor) =
1.000 RON; capitalurile permanente cresc cu 8.500 RON (noul credit bancar pe termen
lung) + 2.500 RON (creşterea rezultatului reportat) = 11.000 RON) → echilibru
financiar pe termen lung în dinamică.
Variaţia NFR este pozitivă, deci NFR creşte, activele circulante fără disponibil
crescând, în timp ce datoriile ciclului de exploatare scad (activele circulante fără
disponibil cresc cu 20.000 RON (valoarea mărfurilor achiziţionate) - 10.000 RON
(valoarea mărfurilor vândute) - 3.000 RON (scăderea creanţelor faţă de clienţi) = 7.000
RON; datoriile ciclului de exploatare scad cu 5.000 RON (impozitele şi taxele plătite) -
3.000 RON (noile impozite şi taxe aferente exerciţiului) = 2.000 RON). NFR creşte
într-o mai mică măsură decât FR → echilibru financiar pe termen scurt în dinamică.
Variaţia TN este pozitivă întrucât creşterea necesarului (nevoii) de fond de
rulment este devansată de creşterea fondului de rulment. → echilibru financiar curent
în dinamică.
a)
UTILIZĂRI RESURSE
Element Valoare Element Valoare
- Dividende datorate şi - Capacitatea
plătite aferente exerciţiului de autofinanţare 35.000
precedent 15.000
- Achiziţii/Creşteri valorice - Vânzări/Reduceri valorice

ale activelor imobilizate 0 ale activelor imobilizate 20.000
- Reducerea capitalurilor - Creşterea capitalurilor

proprii 0 proprii (Aport nou de
capital) 0
- Scăderea/Rambursarea - Creşterea / Contractarea

datoriilor la termen (pe datoriilor la termen (pe
termen lung) 25.000 termen lung) 0

∆FR (Variaţia/Creşterea
fondului de rulment) 15.000
- Creşterea stocurilor şi - Reducerea stocurilor şi
creanţelor de exploatare 10.000 creanţelor de exploatare 15.000
- Reducerea datoriilor - Creşterea datoriilor

de exploatare 0 de exploatare 0
- Reducerea datoriilor pe - Creşterea datoriilor pe

termen scurt în afara termen scurt în afara
exploatării (faţă de creditori exploatării (faţă de creditori
diverşi) 10.000 diverşi) 0

∆NFR (Variaţia/Creşterea
necesarului (nevoii)
de fond de rulment) 5.000
∆TN (Variaţia
trezoreriei nete)
(∆ FR - ∆ NFR) 10.000
b)
Variaţia FR este pozitivă, deci FR creşte, capitalurile permanente scăzând într-o

mai mică măsură comparativ cu activele imobilizate nete (activele imobilizate nete scad
cu 20.000 RON (valoarea mijlocului de transport vândut); capitalurile permanente scad
cu 15.000 RON (dividendele distribuite) + 25.000 RON (creditul bancar pe termen lung
rambursat) - 35.000 RON (capacitatea de autofinanţare) = 5.000 RON) → echilibru
financiar pe termen lung în dinamică.
Variaţia NFR este pozitivă, deci NFR creşte, activele circulante fără disponibil
scăzând într-o mai mică măsură comparativ cu datoriile ciclului de exploatare (activele
circulante fără disponibil scad cu 15.000 RON (scăderea stocurilor) - 10.000 RON
(creşterea creanţelor) = 5.000 RON; datoriile ciclului de exploatare scad cu 10.000
RON (scăderea datoriilor faţă de creditorii diverşi)). NFR creşte într-o mai mică măsură
decât FR → echilibru financiar pe termen scurt în dinamică.
Variaţia TN este pozitivă întrucât creşterea necesarului (nevoii) de fond de
rulment este devansată de creşterea fondului de rulment. Creşterea trezoreriei este
reflectată în creşterea de 10.000 RON a disponibilului din contul bancar → echilibru
financiar curent în dinamică.
BIBLIOGRAFIE
1. Dragotă, V., Ciobanu, A., Obreja, L., 2003, Management Financiar, Bucureşti, Editura
Economică;
2. Gomoi, B., Tăgăduan, D., 2006, Sinteze, teste şi aplicaţii de gestiune financiară, Arad,
3. Ilie, V., 1997, Gestiunea financiară a întreprinderii, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică.
4. Ştefănescu, N., Cristea, H., 1996, Gestiunea financiară a întreprinderii, Timişoara,
Editura Mirton.
8. Vintilă G., 1997, Gestiunea financiară a întreprinderii, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică.
Management financiar
5. DECIZII DE REPARTIZARE A PROFITULUI
Obiective:
 să înţelegi politica de dividend a firmelor
 să cunoşti cele trei curente principale privind decizia de repartizare
a profitului
5.1. Politica de dividend
Decizia de repartizare a profitului net este considerată de anumiţi specialişti o

temă marginalizată în managementul financiar, fiind aşadar tratată sumar. Uneori,
datorită faptului că această decizie este luată de acţionari sau asociaţi, prin adunarea
generală, se poate considera că ea nici nu trebuie să-i preocupe pe managerii
financiari, pentru că nu este la latitudinea acestora să ia decizii legate de această
problemă. Realitatea confirmă că, de multe ori, managerul are nu numai o putere de
convingere deosebită asupra unui număr semnificativ de proprietari ci, mai ales
Politica de pentru firmele europene, el posedă un procent semnificativ din capitalul firmei.
Concepţia economiştilor clasici era că profitul se cuvine investitorului de
dividend capital. Adam Smith, în “Avuţia naţiunilor” în 1976, scria că valoarea a fost creată
reprezintă cu concursul a trei factori - munca, natura şi capitalul - iar fiecare dintre aceştia este
ansamblul îndreptăţit să primească o parte constitutivă a acesteia, materializată în salariu, rentă
deciziilor şi şi, respectiv, profit (dividende).
Odată cu evoluţia economiei apar tot mai mult ca destinaţii ale profitului net nu
tehnicilor folosite
numai dividendele, ci şi rezervele şi alte fonduri proprii, ce se constituie ca amânări
pentru ale recuperării sumelor investite iniţial, dar şi elemente ce remunerează factorul
determinarea muncă în teoriile clasice: participarea salariaţilor la profit şi cota de participare la
nivelului profit a managerului.
dividendelor ce Problema repartizării profitului net încetează astfel a mai reprezenta o
problemă minoră în gestiunea financiară a întreprinderii, căpătând tot mai mult
pot fi distribuite
caracterul unei decizii fundamentale pentru viaţa firmei şi complexitatea unei
acţionarilor probleme dificile de politică financiară.
Deciziile privind repartizarea profitului net al întreprinderii determină politica
de dividend, având implicaţii directe asupra autofinanţării şi remunerării capitalurilor
proprii.
Politica de dividend reprezintă ansamblul deciziilor şi tehnicilor folosite
pentru determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite acţionarilor. În cadrul
acesteia, se pune problema de a opta între distribuirea dividendelor sau reinvestirea

unei părţi cât mai mari din profit, de către firma respectivă.
Politica de dividend este influenţată de mai mulţi factori incluzând:
 oportunităţile de investiţii ale firmei;
 sursele alternative de capital;
 preferinţele acţionarilor în ceea ce priveşte un venit sigur în prezent sau unul
în viitor presupus mai mare.
Într-o societate pe acţiuni repartizarea profitului net se face, în principal, pentru
acoperirea nevoilor de dezvoltare şi plata dividendelor. În acelaşi timp, fondatorii,
administratorii şi personalul societăţii vor participa la profit numai dacă aceasta se
prevede în mod expres în contractul de societate sau statut, ori se aprobă de către
adunarea generală extraordinară.
Distribuirea dividendelor privează întreprinderea de lichidităţi, dar pe de altă
parte, asigură un venit acţionarilor determinând creşterea randamentului la
plasamentul financiar iniţial. Distribuirea are ca efect opoziţia dintre societate ca
entitate economică şi acţionari a căror interes nu se măsoară decât în termeni de
plasament financiar. Această opoziţie se estompează în timp, pe măsură ce
acumularea devine sursă de obţinere a profitului pe termen lung.
Deşi s-au realizat cercetări numeroase în ceea ce priveşte politica de dividend,
nu s-a ajuns la o soluţie optimă de aplicat de orice întreprindere; mai degrabă au
putut fi identificate trei curente principale:
 de neutralitate;
 de favorizare a repartizării de dividende;
 de descurajare a distribuirii de dividende.
5.2. Neutralitatea politicii de dividend
Teoria privind neutralitatea politicii de divident apare pentru prima dată în

lucrările economiştilor Meerton Miller şi Franco Modigliani. Conform acestei teorii
politica de dividend nu are nici o influenţă asupra valorii firmei sau asupra costului
capitalului, deci este irelevantă. Valoarea firmei se presupune a fi determinată doar
de mărimea profitului realizat pe baza activelor sale, şi nu de modalitatea în care
acesta este împărţit.
Argumentaţia celor doi profesori americani se bazează pe postulatul că suma
profiturilor reinvestite se va reîntoarce la acţionari, întrucât aceste sume vor fi
utilizate la nivelul firmei numai pentru proiecte profitabile, în interesul proprietarilor.
Cu alte cuvinte, se respectă, la nivelul firmei, faptul că obiectivul major al
managementului financiar al firmei îl reprezintă maximizarea averii proprietarilor. În
plus, necesităţile de resurse financiare pe termen scurt pe care le pot manifesta
acţionarii în anumite momente pot fi acoperite în permanenţă, la un preţ just, prin
vânzarea propriilor acţiuni deţinute pe piaţa de capital.
Miller şi Modigliani presupun cazul a două firme, identice din toate punctele de
vedere, cu excepţia dividendelor plătite în perioada curentă. În final se va observa că
valoarea firmelor va fi egală.
În demonstraţia celor doi autori se porneşte de la ipoteza unui mediu financiar
ideal. Acesta presupune următoarele presupoziţii:
 inexistenţa impozitării, atât în cazul rezultatului, cât şi în cazul plusvalorilor
sau a dividendelor;
 întreprinderile au acces liber la piaţa financiară;
 creşterile de capital se fac fără costuri şi investitorii sunt de acord să

subscrie oricare ar fi suma cerută;
 inexistenţa constrângerilor juridice în ceea ce priveşte distribuirea
dividendelor; (se consideră că întreprinderile sunt libere să distribuie orice sumă sub
formă de dividende);
 investitorii dispun de aceleaşi informaţii privind activitatea întreprinderii ca
şi conducătorii acesteia, deci întâlnim inexistenţa asimetriei informaţionale;
 conducătorii întreprinderii încearcă să maximizeze valoarea fondurilor
proprii ale acţionarilor;
 existenţa neutralităţii între finanţarea prin fonduri proprii şi cea prin
îndatorare.
Două firme identice, dar cu politici de dividend diferite, vor avea aceeaşi
valoare deoarece:
 rata rentabilităţii cerută de investitori (r) trebuie să fie identică pentru că
firmele au acelaşi risc;
 valoarea la finele perioadei, a celor două firme depinde numai de investiţiile
realizate, de dividende şi de cash-flow-ul operaţional, care de asemenea sunt
presupuse a fi identice.
Având în vedere că valoarea actuală a celor două firme este egală se
demonstrează că politica de dividend este irelevantă, deoarece nu afectează averea
acţionarilor, binenţeles în condiţiile ideale presupuse iniţial.
Cheia argumentului celor doi profesori americani este faptul că deciziile de
investiţie sunt considerate total independente de politica de dividend: întreprinderea
poate plăti orice nivel al dividendelor fără a afecta politica de investiţii. Dacă
dividendele depăşesc mărimea diferenţei dintre cash-flow şi investiţii, atunci
resursele vor fi procurate din vânzarea de noi acţiuni, considerate ca fiind o soluţie
de finanţare practic nelimitată. De asemenea dorinţa menţinerii unui anumit nivel al
dividendelor nu va afecta deloc decizia de investiţie.
5.3. Teoria reziduală a dividendului
Într-un articol publicat în anul 1996, J. E. Walter susţinea că, în repartizarea

profitului, trebuie urmărită realizarea cu prioritate a politicilor de investiţii şi de
finanţare, afirmându-se astfel implicit că politica de dividend nu este una majoră, ci
una reziduală. Conform acestei teorii, investitorii raţionali vor prefera să vadă firma
conservându-şi resursele financiare decât să primească dividende, cu singura condiţie
ca rentabilitatea fondurilor astfel reinvestite să fie superioară rentabilităţii pe care ar
putea să o obţină, pe cont propriu, din investiţii de risc egal.
În practică, politica de dividend este foarte mult influenţată de oportunităţile de
investiţii şi disponibilitatea fondurilor care ar putea finanţa proiectele de investiţii.
Această teorie poartă denumirea de politica reziduală care presupune ca firmele să
urmeze următorii paşi atunci când urmează să decidă politica de dividend ce urmează
să o adopte:
 să-şi stabilească proiectele de investiţii viitoare;
 să determine sumele de capital necesare pentru finanţarea acestor proiecte;
 să folosească profitul obţinut pentru a finanţa aceste proiecte;
 să plătească dividende dacă profitul este mai mare decât necesităţile de
capital pentru investiţii.
Politica reziduală are ca efect generarea unui flux de dividende anuale

fluctuante, acestea fiind plătite numai după satisfacerea finanţării proiectelor de
investiţii, în condiţiile păstrării unui raport dorit între datorii şi capitaluri proprii.
Practica evidenţiază că nu întotdeauna se poate realiza o distribuire a
dividendelor nule, piaţa financiară reacţionând uneori extrem de negativ la asemenea
decizii. O ameliorare a acestei politici ar constitui-o asigurarea unei limite minime
(în sumă absolută) de repartizare a dividendului.
Aplicarea acestei politici ar trebui condiţionată de o nouă limitare, respectiv
aceea ca firma să nu distribuie un dividend mai mic decât cel din anul anterior pentru
că, altfel, sub efectul de semnalizare al dividendului, s-ar considera că firma nu
funcţionează la fel de performant ca în trecut.
Unica soluţie viabilă a aplicării modelului lui Walter în cazul unei societăţi
cotate la bursă ar părea că o reprezintă aplicarea unei politici a dividendului constant
şi repartizarea sumei rămase pentru această destinaţie ca extradividend, care este
lipsit de caracteristica de plată continuă şi deci fără implicaţia repetării plăţii în
viitor. Se constată că, în practica firmelor cotate nu ar trebui să apară repartizarea
profitului în forma clasică propusă de Walter ci, pentru început, distribuirea unui
dividend asemănător din punct de vedere al comportamentului cu dividendul statutar,
iar apoi, din disponibilităţile rămase, investiţiile şi, dacă mai există resurse,
extradividendul.
În concluzie, din punct de vedere practic, se observă că politica reziduală s-ar
asemăna cu o politică de stabilitate care presupune repartizarea unor sume constante
ca dividende.
În condiţiile aplicării politicii reziduale, cât timp vor exista oportunităţi de
investiţii caracterizate printr-o valoare actuală netă pozitivă în cadrul întreprinderii,
firma nu va repartiza dividende. Se consideră aşadar că acţionarii vor fi remuneraţi în
viitor, pe seama unor cash-flow-uri majorate. Politica este practic incompatibilă cu
logica bursieră a investitorilor, care vor recepţiona în general reducerile sau chiar
renunţarea la repartizarea dividendelor ca semnale ale unor performanţe
necorespunzătoare ale firmei, dar ea a fost practicată în momentele de start ale unor
mari întreprinderi de astăzi.
Principalele argumente în favoarea necesităţii repartizării unui dividend
minimal sau chiar a absenţei acestuia sunt:
 cota impozitului pe dividende este superioară celei aplicate câştigurilor din
creşteri de curs bursier;
 prin faptul că nu repartizeză dividende firma are la dispoziţie fonduri
suficiente, ceea ce o favorizează în desfăşurarea activităţii sale curente;
 dacă ar trebui să finanţeze investiţiile din surse împrumutate, firmele ar
trebui să suporte şi cheltuielile financiare generate de aceste credite.
Criticile aduse acestei politici privesc:
 reacţiile negative ale pieţei financiare la variabilitatea (sau chiar inexistenţa)
dividendelor;
 faptul că este posibilă modificarea comportamentului acţionariatului, care să
devină preocupat obsesiv de speculaţii bursiere;
 incertitudinea asupra viitorului, în contextul asimetriei de informaţii;
 faptul că managerii pot utiliza profitul nedistribuit acţionarilor pentru
proiecte neviabile şi poate chiar pentru propriul interes.
Teoria lui Walter, ca şi celelalte teorii ce susţin necesitatea unei distribuiri
minimale, par tentante pentru orice practician. O serie de studii empirice asupra
efectelor aplicării unei astfel de politici au evidenţiat rezultate favorabile numai
pentru asociaţii familiale. Dimpotrivă, pentru firmele cotate pe piaţa de capital
americană, o societate care nu distribuie dividende nu îşi creşte cursul bursier, ci,
mai mult, şi-l reduce substanţial.
5.4. Teoria privind necesitatea distribuirii de dividende
Una din presupoziţiile pe care se bazează teoria irelevanţei politicii de dividend

este că aceasta nu afectează costul capitalului. Myron Gordon şi John Lintner
argumentează că, costul capitalului propriu scade dacă dividendele cresc, deoarece
investitorii au certitudinea obţinerii unui câştig ca o remunerare pentru capitalul pus
la dispoziţia întreprinderii.
Nu trebuie uitat că, prin intermediul dividendului, acţionarii îşi pot recupera cel
mai comod suma investită odată cu achiziţionarea acţiunii. Eventuala vânzare a
acţiunii poate fi interpretată ca o posibilă “sancţiune”, ca o renunţare la investiţia
iniţială, din cauza absenţei perspectivelor acesteia şi, de aceea, încasarea de
dividende apare ca o cointeresare pentru păstrarea titlului în portofoliu. De fapt,
perspectivele unei firme se pot intui cel mai bine din obţinerea unor venituri
substanţiale ca urmare a deţinerii unui titlu de proprietate al acesteia. În plus,
dividendele ridicate pot fi interpretate ca semnale ale performanţelor viitoare mai
ridicate ale firmei.
Această politică care susţine necesitatea distribuirii de dividende mai poartă
denumirea şi de teoria “păsării din mână” (“Bird-in-the-hand theory”). Eventualele
contra argumente ale acestei teorii se leagă de posibilitatea obţinerii de câştiguri
viitoare sporite, fie din dividende din ce în ce mai mari, fie din vânzarea acţiunilor.
Cu toate acestea prima soluţie ţine mai mult de asigurarea speranţei acţionarilor, iar
cea de a doua revine la problema instabilităţii acţionarilor în cadrul firmei.
Aparent, cu cât dividendele şi rata de creştere a acestora vor fi mai mari, cu atât
valoarea acţiunilor este mai mare şi deci este necesară distibuirea unui procent cât
mai ridicat din profitul net. Capcana ce apare constă în faptul că un dividend de o
mărime mare ridică probleme pe termen lung în funcţionarea întreprinderii, anihilând
perspectivele de creştere ale acesteia.
Practica, respectiv analiştii financiari şi observatorii de la bursă, demonstrează
adesea că dividendele distribuite şi creşterea lor faţă de anii precedenţi par a fi
principalii factori explicativi ai evoluţiei cursurilor acţiunilor. Toate aceste
argumente sugerează aplicatibilitatea acestui model.
Cu toate acestea, ideea creşterii perpetuă a dividendelor este nerealistă, în
primul rând că presupune că firma evoluează constant, iar în al doilea rând pentru că
totuşi o frmă nu poate să se dezvolte la infinit.
Temă de autoevaluare
Încearcă să găseşti principalele avantaje şi dezavantaje ale celor două

posibilităţi de împărţire a profitului societăţii:
- Distribuire de dividende
- Repartizare profit pentru dezvoltare
5.5.Dividendul - semnal al performanţelor viitoare ale firmei
Poziţiile clasice în legătură cu politica optimă de dividend sunt divergente - se

recomandă fie o distribuţie maximală, fie una minimală, fie se afirmă irelevanţa
acestui aspect. Ceea ce nu pot explica teoriile clasice într-o manieră indubitabilă este
de ce totuşi anumite firme cu perspective financiare vizibile distribuie dividende, în
loc să reinvestească profiturile în proiecte atractive de investiţii sau, dimpotrivă, de
ce unele firme de succes au reticenţe o lungă perioadă în a distribui dividende.
Teoria semnalului are meritul de a duce dezbaterile teoretice pe terenul mult mai
realist al aplicaţiilor practice. După cum remarcau Ross, Westerfiel şi Jordan, se
poate considera că, în general, în S.U.A. preţul acţiunii creşte când dividendul
repartizat este majorat inexplicabil şi scade când acesta scade inexplicabil.
Totuşi, două întrebări rămân în discuţie:
 pentru ce întreprinderile distribuie dividende din moment ce, pentru
finanţarea creşterii lor, ele trebuie să procure sumele vărsate cu titlu de dividend din
surse împrumutate şi să suporte aşadar cheltuielile ridicate implicite?
 pentru ce acţionarii doresc atât de mult distribuirea de dividende, din
moment ce, din punct de vedere economic, o distribuire ridicată nu este deloc semnul
unui management financiar superior, iar fiscalitatea favorizează plusvaloarea din
creşteri de curs bursier?
Aparent, am avea de-a face cu un comportament iraţional. Normal, această
explicaţie nu poate fi acceptată. Un argument extrem de solid este dat de teoria
semnalului. Conform acestei teorii, dividendul poate constitui un semnal prin care
se pot diferenţia firmele performante de cele lipsite de perspectivă.
Distribuirea de dividende generează un nivel al costurilor pentru întreprindere,
forţată să suporte concomitent diferenţa de impozitare dintre dividende şi câştigurile
din plusvaloarea cursului bursier şi, totodată, cheltuielile de emisiune a noilor
acţiuni, pentru compensarea pierderii de autofinanţare generate de vărsarea
dividendului.
Întreprinderile reduc numai cu mare dificultate dividendele, iar atunci când
totuşi o fac, este semn că se confruntă cu dificultăţi. Această reducere nu reprezintă o
modificare planificată, voluntară a politicii de dividend, ci practic, este vorba despre
faptul că managementul consideră că actuala politică nu va putea fi menţinută. Ca
atare, scăderea sumei dividendului repartizat nu face decât să evidenţieze înrăutăţirea
situaţiei perspectivelor firmei, ceea ce va genera o scădere a veniturilor aşteptate de
acţionari. De exemplu, o firmă americană, a renunţat la plata dividendului regulat
trimestrial, fenomen surprinzător pentru o societate de mărime mare printre firmele
din ramura de activitate respectivă şi cu îndelungată tradiţie în distribuirea de
dividende. De asemenea, decizia părea cu atât mai surprinzătoare, pentru o analiză
bazată pe informaţiile din trecut, în condiţiile în care veniturile firmei erau suficient
de ridicate la data respectivă pentru a plăti dividendul. A doua zi, ordinele de vânzare
a acţiunilor au fost atât de numeroase încât piaţa nu a putut fi stabilizată în decurs de
câteva ore, iar când tranzacţiile au reînceput să se desfăşoare în condiţii de echilibru,
valoarea unei acţiuni înregistra o pierdere de aproximativ 30% faţă de valoarea din
ziua anterioară.
În sens invers, o creştere a dividendelor repartizate denotă un semnal pozitiv,
rezultat al unor estimări privind veniturile viitoare, cash-flow-urile şi perspectivele
generale ale firmei de creştere faţă de prezent. Ca atare, ea reprezintă un semnal
favorabil, că firma merge bine. În mod ideal, această creştere a dividendelor se va
realiza cu o rată constantă, fenomen ce poate fi interpretat ca o confirmare a unei
creşteri economice permanentizate, ca o îmbunătăţire an după an a situaţiei generale

a firmei.
Astfel a putut fi observat faptul că, practic, cursul busier al acţiunii
reacţionează pozitiv pentru că se aşteaptă dividende viitoare de o mărime sporită, şi
nu pentru că, în prezent, firma le-a crescut mărimea. Acest semnal este denumit de
Ross, Westerfield şi Jordan “efectul informaţional conţinut de dividend”, definit ca
reacţie a pieţei la o modificare a politicii de dividend.
Referiri la rolul jucat de dividende în calitate de semnalizator al performanţelor
firmei apar în teoria financiară de foarte timpuriu.
Se pot aminti în această direcţie numeroase exemple precum cele ale lui John
Lintner (1956), care arăta că managerii sunt extrem de reticenţi faţă de modificările
sumei dividendului pe acţiune repatizat, sau ale lui Miller şi Modigliani (1961), ce
admiteau că investitorii pot interpreta modificările în dividendele repartizate ca fiind
o reflectare a modificărilor profiturilor, anticipate de către manageri.
Rolul dividendelor ca semnal al performanţelor viitoare ale firmei pare a fi o
explicaţie plauzibilă pentru existenţa lor în condiţiile economiilor de piaţă
dezvoltate.
Teoria semnalului consideră dividendul ca având un unic rol, cel de informare
al acţionarilor în legătură cu perspectivele firmei: câtă vreme societatea distribuie
dividendele la nivelul obişnuit, sau chiar în creştere se confirmă că ea merge bine;
dacă dividendul repartizat scade, se evidenţiază că aceasta se confruntă cu dificultăţi,
deci are perspective sumbre.
Referitor la efectele modificărilor dividendelor asupra cursurilor acţiunilor,
majoritatea acestor studii confirmă faptul că modificările dividendelor, de fapt
anunţarea acestora, determină schimbări similare în cursul acţiunilor. Dimpotrivă,
scăderile de dividende sunt urmate de scăderi semnificative ale cursurilor. De
asemenea, se constată că impactul negativ al unei scăderi a dividendului este mult
mai puternic decât cel pozitiv, rezultat al unei creşteri a acestuia.
De asemenea este interesant de urmărit impactul primului dividend distribuit
asupra cursului bursier, constatându-se că preţurile acţiunilor cresc în medie cu 3,7%
în momentul în care firmele plătesc primul dividend.
În ceea ce priveşte modificările în aşteptările pieţei, studiile au demonstrat că
piaţa îşi modifică aşteptările pe baza modificărilor în dividendele distribuite. De
asemenea analiştii financiari revizuiesc previziunile proprii cu privire la profiturile
viitoare cu o sumă strâns legată de mărimea modificării dividendului.
În acest moment teoria financiară a început să fie relativ sceptică în legătură cu
aplicabilitatea teoriei semnalului în ceea ce priveşte explicarea politicii de dividend,
tot mai multe studii infirmând faptul că dividendele ar putea constitui un instrument
de previziune a performanţelor viitoare ale firmei.
BIBLIOGAFIE
1. Dragotă, V., Ciobanu, A., Obreja, L., 2003, Management Financiar, Bucureşti,
Editura Economică;
3. Tăgăduan, D., Gomoi, B. C., Cureteanu, R. S., 2006, Finanţele întreprinderii,
Arad, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”.
4. Tăgăduan, D., 2004, Gestiunea financiară a întreprinderii, Arad, Editura
Concordia.
5. Stancu I., 2005, Finanţe, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Economică;

6. Vintilă G., 1997, Gestiunea financiară a întreprinderii, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică.

Note de Curs Management Financiar

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Note de Curs Management Financiar

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.

ÎNTREPRINDEREA ŞI FLUXURILE SALE

Consideri importantă cunoaşterea teoriei sistemelor pentru a înţelege mai bine

1.1.Abordarea sistemică a întreprinderii

1.1.1. Definirea sistemelor

Teoria sistemelor a fost prima dată aplicată în ştiinţă şi inginerie. Aplicarea

1.1.2. Clasificarea sistemelor

Sistemele pot fi clasificate după mai multe criterii: complexitatea lor,

2. Clasificarea sistemelor în adaptabile şi inadaptabile are la bază

3. După criteriul adaptabilităţii, întreprinderile sunt sisteme:

4. Plata dividendelor acţionarilor întreprinderii este un flux:

1.2.Relaţia întreprindere- mediu exprimată prin fluxuri

După cum am precizat anterior, întreprinderea este un sistem deschis. Acest

Identificaţi şi comentaţi fluxurile materiale şi financiare care iau naştere între

Răspuns teste autoevaluare

Consideri important studiul bilanţului contabil şi a interpretării echilibrului financiar al

2.1. Bilanţul contabil, instrument al analizei financiare

În ciuda caracteristicilor specifice, funcţia financiară a întreprinderii a făcut în

Analiza bilanţului financiar permite identificarea stării de echilibru la nivelul

2.2.2. Fondul de rulment

Datoriile ciclului de exploatare (DEX)

Aceste posturi din bilanţ sunt folosite la calculul fondului de rulment

Fond de rulment net

Datoriile ciclului de exploatare

2.2.4. Trezoreria netă

Dacă fondul de rulment, la un moment dat, de obicei (al încheierii exerciţiului

În principiu ca regulă generală a echilibrului financiar al întreprinderii, o parte din

2.2.6. Fondul de rulment minim necesar

Fondul de rulment poate varia foarte mult de la o perioadă la alta în cadrul

Enumerati toate posturile bilantiere de activ sau de pasiv şi încercaţi

1.Se dau următoarele elemente patrimoniale ale unei

CP = Capital social + Alte rezerve + Rezerve legale + Credite bancare pe

AIN = Programe informatice + Mijloace de transport + Construcţii -

Echilibrul financiar pe termen scurt

AC fără disponibil = Clienţi + Debitori diverşi + Obiecte de inventar =

DEX = Clienţi creditori + Alte impozite şi taxe =

NFR = AC fără disponibil - DEX =

Echilibrul financiar curent

CP = Capital social + Credite bancare pe 5 ani =

AIN = Construcţii - Amortizarea construcţiilor =

Echilibrul financiar pe termen scurt

AC fără disponibil = Produse finite + Materii prime + Furnizori debitori +

NFR = AC fără disponibil - DEX =

Echilibrul financiar curent

AIN = Terenuri + Maşini (Valoare netă) =

Echilibrul financiar pe termen scurt

AC fără disponibil = Mărfuri + Clienţi =

NFR = AC fără disponibil - DEX =

Echilibrul financiar curent

1. Se dau următoarele elemente patrimoniale ale unei întreprinderi: capital

2. Se dau următoarele elemente patrimoniale ale unei întreprinderi:

3. Se dau următoarele elemente patrimoniale ale unei întreprinderi:

4. Se dau următoarele elemente patrimoniale ale unei întreprinderi: conturi

Consideri importantă analiza contului de profit şi pierdere şi interpretarea activităţii unei

3.1. Contul de rezultate al întreprinderii

Fiecare întreprindere are obligaţia să întocmească situaţii financiare anuale, din

Veniturile din vânzarea mărfurilor: sunt întâlnite la întreprinderile comerciale,

Operaţiunile financiare desfăşurate de o unitate patrimonială generează venituri

Cheltuielile extraordinare sunt formate din cheltuieli privind calamităţile

Alegeţi răspunsul corect la următoarele întrebări:

1. Veniturile din vânzarea mărfurilor sunt:

2. Sunt venituri financiare:

3. Veniturile din dobânzi sunt: