Managementul performanței - Partea I

1. DEFINIŢII ALE CONCEPTULUI DE MANAGEMENT

Arta de a-i face pe alţii să lucreze.

Managementul este lucrul cu indivizi sau grupuri, pentru îndeplinirea unor
obiective organizaţionale.
Managementul este atingerea unor obiective prin intermediul altor oameni.
Managementul este actul sau arta de a conduce, de a utiliza judicios resursele
pentru atingerea obiectivelor celor care conduc sau orientează o întreprindere.
Managementul este procesul de coordonare a resurselor umane, informaţionale,
materiale şi financiare, în vederea realizării scopurilor organizaţiei.
Managementul este ansamblul demersurilor, metodelor şi proceselor de
planificare, organizare, alocare de resurse, control, activare şi animare a unei
întreprinderi.
Managementul este procesul complet desfăşurat de întregul compartiment
decizional din întreprindere, în scopul utilizării raţionale a resurselor materiale, în
vederea realizării obiectivelor propuse, a creşterii productivităţii muncii şi pe
aceasta cale a profitului.
Toate definiţiile converg spre acelaşi obiectiv, conducerea eficientă a indivizilor şi
grupurilor, prin metode ştiinţifice dar şi prin abilitatea conducătorilor, fapt ce
conferă managementului atributul de ştiinţă şi artă.
Managementul este ştiinţă pentru că are domenii proprii de activitate, are multe
principii cuantificabile prin metode matematice şi operează cu metode şi tehnici
ştiinţifice.
Managementul este artă pentru că pune în valoare cea mai importantă resursă
creatoare, care este omul.
Richard Farmer : „Managementul este unul din factorii esenţiali care explică de ce
o ţară este săracă şi alta bogată”.
Managementul este astăzi una din foarte puţinele instituţii necontestate de nimeni
de pe glob.
Termenul de management se consacră în sec. XVIII, odată cu revoluţia industrială,
proces prin care munca manufacturieră s-a înlocuit radical cu producţia de fabrică,
bazată pe folosirea cu predilecţie a maşinilor.
Prima încercare de definire a termenului de management aparţine englezului Adam
Smith, în lucrarea „Bogăţia Naţiunilor”, în care, abordând teoretic revoluţia
industrială arăta că „Managementul constă în organizarea raţională şi coordonarea
competentă a grupurilor umane în cadrul activităţii de producere a bunurilor
materiale.”
Managementul ca ştiinţă s-a desprins din economia politică, considerată, la rândul
său, o ştiinţă tânără în ansamblul istoriei tuturor ştiinţelor.

Managementul unei societăți cuprinde: cunoașterea, organizarea, evidența, urmărirea și

controlul întregii activități a acesteia

1
Deciziile adoptate şi aplicate în cadrul unei societăți pot fi grupate în trei categorii:
 Deciziile operaţionale au ca scop obţinerea maximului de profit din
exploatarea curentă; fixarea preţurilor, nivelul stocurilor, volumul producţiei sau cel
al desfacerilor sunt câteva dintre acestea. Respectivele decizii se caracterizează prin
faptul că sunt numeroase, cotidiene şi repetitive, privesc în general subsisteme ale
firmei şi au în general efecte pe termen scurt. Deciziile operaţionale pot fi
descentralizate şi delegate datorită nivelului de risc şi de incertitudine limitat.
 Deciziile tactice sunt, în principiu, mai rare decât precedentele şi constituie
hotărâri de excepţie, dificil de prevăzut, de organizat şi de modelat, bazându-se pe
identificarea unor ecarturi între obiective şi previziuni pe de o parte şi realizările
efective, pe de altă parte: decizii de corecţie a calităţii produselor, a termenelor de
livrare, a procentului de absenteism etc.
 Deciziile strategice privesc produsele şi piaţa pe care societatea şi le-a ales,
obiectivele sale majore: expansiune, diversificare etc. Ele se situează la interfaţa
dintre firmă şi mediu şi privesc evoluţia firmei pe termen lung.
Deciziile strategice reprezintă „produsele” cele mai importante ale actului
managerial, constituind responsabilitatea profundă şi finală (ce nu poate fi delegată) a
managerului general. Ele sunt adoptate în condiţii de incertitudine (sistemul de informaţii
intern şi extern, cantitativ şi calitativ al acestora se referă la un viitor incert) şi de un risc
întotdeauna ridicat (pun în joc viitorul şi soarta firmei); alegerea unei strategii este o
decizie unică, prin care managerul alege drumul pe care îl va în accepţiunea lui
Steinbruner , trei caracteristici esenţiale:
- două sau mai multe valori sau variabile sunt afectate de decizie, acestea fiind cel
mai adesea antagoniste;
- situaţia decizională este învăluită în incertitudine;
- puterea de decizie este repartizată între mai mulţi actori, indivizi şi unităţi
organizatorice.
Decizia strategică răspunde perfect acestei definiţii; ea este luată cel mai adesea de mai
multe persoane, pe baza unui număr important de variabile şi priveşte un viitor incert şi
complex.

2. SOCIETATEA - SISTEM TEHNICO – ECONOMIC ŞI SOCIAL COMPLEX ŞI DINAMIC

O societate poate fi abordată prin viziunea sistemică, cu scopul de a optimiza

activitatea de producție a acesteia. Având în vedere că un sistem economic funcționează
în scopul realizării unor obiective, el reprezintă un ansamblu organizat de elemente
interdependente, aflate în interacțiune efectivă sau potențială.

2
 Componentele unei societăți
Esenţa abordării sistematice constă în prioritatea acordată ansamblului faţă de
elementele sale componente şi în special studierii conexiunilor (legăturilor) dintre
elemente, în dinamică şi interacţiunea lor.
Un sistem poate fi definit în linii mari prin:
- mulţimea elementelor sale;
- mulţimea conexiunilor interne (între elemente componente) şi a conexiunilor
externe (între sistem şi mediul înconjurător); - scopul, intrările si ieşirile din
sistem, - finalitatea sistemului.

Componentele unei societăți

Elementele societății Concretizări

Domeniul de activitate
1. Obiective - reflectă scopul pentru Strategice:
realizarea căruia a fost constituit sistemul. Anuale:
Operaționale
2. Elemente (subdiviziuni) părţi ale societății
cu funcţiuni bine precizate în cadrul acesteia.
Disocierea acestora se poate realiza până la
componentele primare a căror descompunere
nu mai este raţională sub aspect funcţional.

3. Variabile ale elementelor -

Mărimi variabile ce pot lua valori în limitele
determinate de sistem.
4. Parametri - mărimi variabile care într-un
interval de timp nu suferă schimbări sau
acestea sunt foarte mici.
Mărimea lor poate fi considerată constantă.
5. Conexiuni (legături) – raporturi care se
formează între elementele societății şi care
reunesc în cadrul funcţionării sale. Raporturi
care se formează între societate, considerată
un ansamblu şi alte sisteme (nacrosistem).
7. Stare - situaţia sistemului la un moment
dat, caracterizată de nivelul variaţiei
componentelor sale.

3
8. Intrări - Totalitatea factorilor umani,
materiali, financiari şi a informaţiilor ce intră
în sistem în vederea realizării obiectivelor
acestuia.
9. Ieşiri - totalitatea produselor și serviciilor
agricole brute sau în diferitele stadii de
prelucrare ce rezultă ca urmare a activităţii
sistemului şi care se livrează ca producţie
marfă.
10. Capacitatea de trecere (T) reprezintă
raportul valoric dintre ieşiri (Y) şi intrări (x)
în baza cărora a fost constituit sistemul.
Pentru ca sistemul să fie eficient, trebuie ca
raportul y/x > 1.
11. Comportarea sistemului - totalitatea
activităţilor pe care le întreprinde societatea,
vizând realizarea obiectivelor stabilite.
Gruparea activităţilor asemănătoare =>
funcţiile unităţii.

Caracteristicile unei societăți.

Privită prin prisma componentelor ce definesc conceptul de sistem economic se poate
considera că o societate constituie un sistem caracterizat ca fiind:
- tehnico-productiv şi economico-social complex, deoarece reuneşte mijloacele de
producţie şi forţa de muncă, prin intermediul cărora îşi realizează
funcţionalitatea - obţinerea de produse și servicii;
- dinamic, adică supus evoluţiei şi perfecţionării continue;
- parţial deschis, deoarece societatea este un sistem de sine stătător dar în acelaşi
timp o componentă a unor sisteme de ordin superior (economia naţională)
având legături permanente şi multiple;
- probabilistic, deoarece activitatea sa este supusă influenţei pozitive sau negative
a factorilor naturali şi biologici, care poate fi prognozată numai cu un anumit
grad de probabilitate;
- echifinalist - care decurge din caracteristica sistemelor economice de
echifinalitate - care constă în comportamentul finalist, îndreptat spre realizarea
anumitor obiective
- entropic, trăsătură ce rezultă din faptul că sistemele economice sunt supuse
proceselor entropice: cu cât sistemele sunt mai complexe, cu atât entropia
organizatorică este mai pronunţată.
- autoreglabil şi autoorganizabil, deoarece societatea, desfăşurându-şi activitatea
pe baza autoconducerii şi autogestiunii economico - financiare, are posibilitatea,
în limitele reglementărilor stabilite prin actele normative, să-şi organizeze şi
regleze activitatea în vederea realizării obiectivelor stabilite prin plan.

4
 Ca sistem, o societate poate fi reprezentată ca un sistem de reglare în care se
deosebesc un sistem reglat unde au loc procesele tehnice şi biologice de transformare a
factorilor de producţie şi de obţinere a produselor şi un sistem reglator, care are rolul de
a asigura funcţionarea sistemului reglat în limitele parametrilor stabiliţi, pentru a se
atinge obiectivele prevăzute (satisfacerea cererii sociale), cu toată acţiunea factorilor
perturbatori. Eficacitatea acţiunii de corecţie depinde, în bună măsură, de aplicarea ei
asupra fluxului intrărilor în sistemul reglat în momentul în care se conturează tendinţa
abaterii mărimii de ieşire de la prevederile de plan. Descompunând sistemul reglator în
subsisteme, la nivelul acestora pot avea loc reacţii generate de modificare a diferiţilor
parametri mai susceptibili de schimbări la apariţia unor factori perturbatori. În asemenea
situaţie corelaţia se poate efectua mai rapid, circuitul de reglare fiind mai scurt.
Asigurarea funcţionării în regim optim a sistemului "societate" necesită corelarea
intrărilor cu ieşirile, alocarea şi combinarea mai eficientă a resurselor materiale,
financiare, informaționale şi umane în cadrul unor tehnologii și fluxuri perfecţionate,
asigurarea desfăşurării raţionale a proceselor de producţie, preîntâmpinarea şi anihilarea
pe cât posibil a acţiunii negative a factorilor perturbatori. Concepţia sistemică, aplicată
asupra unei întreprinderi, orientează specialiştii şi cadrele de conducere spre sesizarea,
pe baza legăturii "efect-cauză" a interdependenţelor dintre rezultatele activităţii,
resursele necesare, modalităţile de utilizare a lor în procesele de producţie, creând
posibilităţi pentru optimizarea funcţionării sistemului în concordanţă cu caracteristicile
şi evoluţia mediului ambiant.

3. FUNCŢIUNILE UNEI SOCIETĂȚI

O societate, ca sistem tehnico-productiv şi economico-social, înglobează un ansamblu

de activităţi multiple, de natură tehnică, tehnologică, organizatorică, economică, socială și
informațională, care se condiţionează reciproc.
Aceste activităţi în funcție de conţinutul şi relaţiile ce se stabilesc între ele ele, se
grupează într-un într-un anumit număr de funcţiuni. Funcţiunea reprezintă, prin urmare
un ansamblu de activităţi omogene, legate între ele prin caracteristici comune.
Într-o întreprindere, ca entitate economică, activităţile sunt grupate în șase funcţiuni:
- de producţie,
- comercială,
- financiar-contabilă,
- de personal,
- de cercetare-dezvoltare,
- de protecție a mediului înconjurător.

5
 a Funcţiunea de producţie constituie funcţiunea de bază a unei societăți, indiferent
de domeniul de activitate al acesteia, activităţile cuprinse în cadrul ei referindu-se la:
- pregătirea producţiei sub aspect tehnic, tehnologic şi organizatoric,
- programarea şi lansarea producţiei;
- desfăşurarea proceselor de muncă prevăzute prin tehnologii și devize;
- controlul permanent şi sistematic al respectării parametrilor calitativi şi
cantitativi prevăzuţi;
- întreţinerea şi repararea utilajelor;
- aplicarea normelor de producţie şi igienă a muncii.
Este funcţia care se realizează în cadrul societății cuprinzând pe lângă aspectele
tehnice şi aspectele economice şi social-umane. Managerul utilizează rațional resursele
proprii de care dispune, aprovizionează societatea cu resurse atrase, fundamentând
tehnic și economic deciziile de alocare optimă a resurselor.

b Funcţiunea financiar-contabilă înglobează activităţi ce pot fi grupate în două

secţiuni:
- financiară, îndreptată spre asigurarea fondurilor băneşti necesare
proceselor de producţie, dezvoltării, constituirii fondurilor proprii, rambursării
creditelor, menţinerea echilibrului între venituri şi cheltuieli,
- contabilă, legată de organizarea şi conducerea contabilităţii, asigurarea
evidenţei patrimoniului unităţii, controlul, analiza şi interpretarea datelor
(generalizate şi centralizate prin bilanţ şi dările de seamă).
Această funcţiune se realizează integral la nivelul întreprinderii, având un rol
deosebit în cadrul economiei de piață.

c Funcţiunea comercială cuprinde activităţi omogene grupate în două secţiuni:

- activităţi care preced producţia sau furnizarea de servicii, de aprovizionare
tehnico-materială,
- activităţi care succed producţia, de desfacere a produselor și serviciilor.
La baza activităţilor circumscrise în această funcţiune stau studiul de piață și
contractele economice.

d Funcţiunea de personal, grupează ansamblul de activităţi prin care se asigură şi

se organizează forţa de muncă. În domeniul activităţilor de personal societatea se ocupă
de:
- orientarea profesională, selecţionarea, încadrarea în muncă şi promovarea
personalului, stabilirea necesarului de personal pe meserii;
- întocmirea planului de asigurare, pregătire şi funcţionare a forţei de muncă;
- asigurarea retribuţiei după cantitatea şi calitatea muncii;
- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, prevenirea accidentelor de muncă,
asigurarea respectării disciplinei muncii şi folosirea integrală a timpului de lucru;
- rezolvarea problemelor sociale, culturale, educative, administrative, de
secretariat şi protocol.
Reglementarea normelor de disciplină, de conduită şi comportament pentru personal
se face prin Regulamentul de ordine interioară ce este elaborat de fiecare societate.

6
 e. Funcţiunea de cercetare-dezvoltare grupează activităţile de concepţie şi se referă
la activităţi care, în marea lor majoritate, preced producţia.
Gruparea activităţilor din această funcțiune poate fi făcută pe trei secţiuni şi anume:
- activităţi care se referă la cercetarea ştiinţifică, inginerie tehnologică şi
introducerea progresului tehnic,
- activităţi care ţin de procesul dezvoltării şi se referă la investiţii şi construcţii,
- activităţi care privesc organizarea conducerii, producţiei şi a muncii.
În realizarea acestor activităţi, la nivelul economiei, sunt create unele unităţi
specializate. O întreprindere este însă, de regulă, implicată direct în acţiuni referitoare la
elaborarea studiilor, documentaţiilor, proiectelor, în efectuarea cercetărilor pentru
introducerea de noi tehnologii de producţie, de modernizare, de dezvoltare, în
proiectarea, urmărirea şi realizarea investiţiilor, organizarea pe baze ştiinţifice a
activităţii de conducere şi producţie, efectuarea studiilor de perfecţionare a structurii
organizatorice, de raţionalizare a sistemului informaţional şi de îmbunătăţire a
regulamentului de organizare şi funcţionare a unităţii, elaborarea în unităţile agricole a
măsurilor de protecţie contra incendiilor, elaborarea planurilor de dezvoltare a
întreprinderii, etc.
În domeniul economico-organizatoric sunt necesare acţiunile de cercetare pentru a
se obţine soluţii vizând:
- optimizarea structurii de producţie, astfel încât ea să corespundă multiplelor
cerinţe endogene si exogene ale unităţii;
- alocarea și combinarea optimă a factorilor de producţie;
- identificarea căilor de raţionalizare a costurilor şi de sporire a profitului, etc.
Activităţile de investiţii, în calitate de componente ale funcţiunii de cercetare
dezvoltare, contribuie la amplificarea rezultatelor de producţie şi economice, ale
întreprinderilor, fiind necesare însă soluţii fundamentate în ceea ce priveşte:
- capacităţile construite,
- mărimea şi modul de alocare a investiţiilor,
- eficienţa investițiilor.
Aplicarea în practică a cerinţelor acestei funcţii contribuie la îmbunătăţirea
performanţelor economice ale unei societăți şi îi măreşte şansele sale de succes, într-un
mediu concurenţial.

f. Funcţiunea de protecție a mediului înconjurător, constă în conservarea spațiului

rural și urban, și cuprinde activități de reducere a poluării aerului, solului, apelor și
alimentelor. Activitățile din cadrul acestei funcțiuni impune respectarea normelor de
utilizare a produselor fitofarmaceutice, a deșeurilor produse de animale, etc, precum și
înlăturarea efectelor eroziunii solului.

Gruparea activităţilor din cadrul unei societăți pe funcţiuni serveşte la stabilirea

profilului unităţii, a atribuţiilor, posturilor şi a organelor de conducere. De menţionat că
între cele șase funcţiuni ale întreprinderii există o strânsă corelaţie şi interdependenţă,
motiv pentru care încadrarea activităţilor, respectiv stabilirea conţinutului fiecărei
funcţiuni, constituie o operaţie dificilă.
Referitor la stabilirea funcţiunilor există o bogată literatură de specialitate.

7
 Menţionăm însă că de la începutul secolului au fost formulate şase funcţiuni de
bază şi anume: administrativă, financiară, contabilă, tehnică, comercială şi de asigurare a
securităţii care, în general, cu anumite amendări, au fost menţinute.

Desfăşurarea activităţilor se face pe şase domenii de activitate şi anume:

- planificarea,
- executarea şi controlul îndeplinirii sarcinilor de plan,
- cercetarea şi dezvoltarea,
- producţia,
- comercial,
- financiar-contabil şi personal.
Observăm că în lege desfăşurarea atribuţiilor s-a făcut în raport cu funcţiunile
societății, excepţie făcând atribuţiile din domeniul planificării, executării şi controlul
îndeplinirii sarcinilor de plan care constituie o funcţiune a conducerii.

În desfăşurarea activităţilor, din cadrul unei societăți este necesară asigurarea ordinei
de drept şi a legalităţii în toate acţiunile, care se materializează prin relaţii juridice.
Relaţiile juridice ce se stabilesc la nivelul societății şi respectiv la nivelul fiecărei funcţiuni
vizează următoarele aspecte:
- respectarea legalităţii privind controlul financiar preventiv;
- apărarea proprietăţii;
- popularizarea legislaţiei şi perfecţionarea cunoştinţelor juridice;
- reprezentarea şi susţinerea intereselor întreprinderii.
Asigurarea respectării relaţiilor juridice se face la nivelul societăților de consilierul
juridic sau după caz de către oficiile juridice.

În cadrul societăților, activitatea juridică, pe lângă respectarea legalităţii, este

chemată să aibă un rol creator, în sensul găsirii celor mai adecvate soluţii pentru a pune
în valoare valenţele legii în soluţionarea nenumăratelor aspecte juridice pe care le
presupune rezolvarea problemelor din orice domeniu de activitate.

Bibliografie selectivă:
1. Alecu, I.N., Merce E, Pană D., Sâmbotin L, Ciurea I., Managementul exploataţiilor
agricole, DID, Bucureşti 2006
2. Drăghici M., Arbagic M, Managementul agricol, Ed. Agora, Călărași 2001
3. Popa Ion., Economia, 1/2004
4. Steinbruner J. D., The Cybernetic Theory of Decision, New Dimension of Political
Analysis, Princeton University Press, 1974
5. Tudor V., Alecu I.N., Managementul producției, Ed. Ceres, București. 2013