Curs 2 – Metode si tehnici de tonifiere musculară

Caracteristicile mişcării

Mişcarea constituie acţiunea de deplasare a corpului sau segmentelor sale în spaţiu

faţă de un punct de referinţă şi este sinonimă cu actul motric, element (tehnic), exerciţiu
(fizic), fiind un act reflex ce apare ca răspuns la semnalele ce vin pe căile senzitive şi
prezintă:
Caracteristicile spaţiale sunt reprezentate de:
• traiectoria mişcării – drumul parcurs de corp sau segmentele sale între poziţia
iniţială şi cea finală, se exprimă prin:
 amplitudine – este mărimea deplasării corpului sau segmentelor sale între două
repere, exprimate în grade şi unităţi de măsură lineare;
 forma traiectoriei – care poate fi rectilinie sau curbilinie;
 direcţia – reprezintă sensul de deplasare al corpului sau al segmentelor sale în
timpul mişcării.

Caracteristicile temporale sunt reprezentate de:

 ritm – constă în alternarea părţilor sau fazelor mişcării;
 tempou – ne indică numărul sau cantitatea de mişcări realizate în unitatea de timp;

Raportul dintre caracteristicile temporare şi spaţiale ne dă:

 viteza mişcării – şi reprezintă raportul dintre spaţiul parcurs în unitatea de timp.

Planurile şi axele de mişcare ale corpului

Planurile în care se execută mişcările segmentelor corpului corespund planurilor anatomice şi

sunt următoarele (Fig. 1):
• frontal (A) – dispus vertical, paralel cu fruntea, împarte corpul
într-o parte anterioară şi una posterioară. Planul frontal care
împarte corpul într-o jumătate posterioară şi una anterioară se
numeşte medio-frontal;
• sagital (B) – dispus tot vertical, perpendicular pe planul frontal,
împarte corpul în două jumătăţi – stânga şi dreapta. Planul
sagital care împarte corpul într-o jumătate dreaptă şi una stângă
se numeşte medio-sagital;
• transversal (C) – este perpendicular pe cele două planuri (frontal şi sagital) şi împarte corpul
într-o parte superioară şi alta inferioară. Planul transversal care împarte corpul într-o jumătate
superioară şi una inferioară se numeşte medio-transversal.
Toate planurile medii ale corpului sunt planuri principale.

Toate mişcările se produc în articulaţii şi se efectuează în jurul unor axe. Axa de

mişcare reprezintă linia situată într-un anumit plan, în jurul căruia unul din segmentele osoase
se deplasează faţă de celălalt segment. Ea nu este fixă, ci se poate deplasa odată cu
segmentul. Acestea sunt:
• axul vertical – la intersecţia planului frontal cu cel sagital şieste linia imaginară ce
traversează corpul din creştet în interiorul poligonului de susţinere şi permite executarea
mişcărilor în plan orizontal;
• axul sagital (anteroposterior) – la intersecţia planului sagital cu cel transversal şi
traversează imaginar corpul din înainte-înapoi şi permite executarea mişcărilor în plan frontal
(lateral);
• axul transversal (frontal) – la intersecţia planului frontal cu cel transversal şi
străbate imaginar corpul de la stânga la dreapta şi permite executarea mişcărilor în plan
sagital.
Din punct de vedere biomecanic mişcările în kinetoterapie se produc astfel:
− în plan sagital şi ax frontal (transversal): flexie şi extensie (îndoiri înainte şi
extensie) − în plan frontal şi ax sagital: abducţie şi adducţie
− în plan transversal şi ax vertical: rotaţie internă şi externă.

Tehnica poziţiilor

Partea mecanicii care se ocupă cu studiul poziţiei corpurilor în spaţiu şi al interacţiunii

forţelor în menţinerea condiţiilor de echilibrueste statica. În asigurarea poziţiilor corpului
acţionează atât forţele interne, cât şi forţele externe, care se echilibrează reciproc şi se
concentrează într-un punct numit centru general de greutate (C.G.G.). Poziţia C.G.G. este
necesară în studiul condiţiilor de echilibru al corpului şi segmentelor sale.
Corpul se află în spaţiu în trei situaţii (poziţii) de echilibru:
• poziţia de echilibru stabil – C.G.G. se găseşte sub punctul de sprijin şi amândouă se
găsesc pe aceeaşi verticală (atârnat), proiecţia C.G.G. rămâne în interiorul bazei de susţinere;
• poziţia de echilibru nestabil – C.G.G. este situat deasupra punctului de sprijin şi se
găsesc pe aceeaşi verticală (poziţia stând şi derivate din ea). La cea mai mică abatere faţă de
poziţia de echilibru, greutatea corpului nu mai trece prin punctul de sprijin, el se
dezechilibrează şi cade;
• poziţia de echilibru indiferent – C.G.G. coincide cu punctul de sprijin. La om,
această poziţie nu se întâlneşte.
Corpurile se află în echilibru atunci când verticala centrului de greutate cade,
obligatoriu, în perimetrul bazei de susţinere, iar gradul de stabilitate este mai mare cu cât
suprafaţa de susţinere este mai mare şi C.G.G. se află mai aproape de ea. Cu cât stabilitatea
corpului este mai mică, cu atât efortul muscular depus va fi mai mare pentru menţinerea
poziţiei.
 Poziţia reprezintă situaţia statică a corpului sau a segmentelor acestuia în desfăşurarea
mişcării şi este o stare de moment.
Poziţia corpului faţă de sol poate fi:
− verticală (ortostatică)
− orizontală (clinostatică)
− înclinată

În kinetoterapie, precizarea poziţiilor are o importanţă tehnico-metodică deosebită,

deoarece pot determina chiar gradul de dificultate al unui element tehnic.
Poziţiile se împart în:
• poziţie iniţială - poziţia din care începe orice mişcare;
• poziţie finală - poziţia corpului la terminarea mişcării. Amândouă necesită un grad
mare de stabilitate. Ca structură, ele pot fi: simplă, compusă, complexă
• poziţie fundamentală - este o poziţie a corpului stabilită în mod convenţional, după
natura reazemului faţă de sol sau aparate: stând, pe genunchi, aşezat, culcat, sprijinit, atârnat.
• poziţia derivată se obţine din poziţiile fundamentale prin modificarea (Cordun
M.,1999):
− bazei de susţinere ( suprafeţei de sprijin);
− poziţiei trunchiului şi/sau a capului;
− poziţiei membrelor superioare;
− poziţiei membrelor inferioare;
− combinaţii parţiale sau totale ale posibilităţilor anterioare realizând modificări
complexe.
• poziţie specifică - poziţie cu structură complexă, cu caracter de forţă, echilibru sau
mobilitate cu un anumit grad de dificultate în execuţie, fiind considerată element tehnic
(stând pe mâini, cumpănă, pod, sfoară).
Rolul poziţiei iniţiale (de plecare, de start) depinde de scopul, structura şi conţinutul
exerciţiului şi trebuie:
− să asigure condiţii optime de execuţie (stabilă şi comodă);
− să uşureze mişcarea;
− să îngreuneze mişcarea;
− să asigure execuţia corectă a mişcării şi continuarea mişcărilor următoare.