AUTONOMII LOCALE ȘI INSTITUȚII CENTRALE ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC (SECOLELE

IX – XVIII)

I. INTRODUCERE
La începutul Evului Mediu are loc etnogeneza popoarelor, inclusiv a românilor. Odată cu
încheierea procesului de etnogeneză, popoarele europene evoluează spre noi forme de organizare
politică: statele medievale. Evoluția societății, nevoia de organizare, de coagulare, începând cu
comunități mici, în fruntea cărora se se afla un conducător local, conduc la la necesitatea creării unui stat
care: are control asupra unui teritoriu delimitat, are o autoritate centrală și instituții care susțin
dezvoltarea politică. Societatea românescă evoluează și răspunde acestor necesități prin procesul istoric
al formării statelor medievale: Transilvania, Țara Românească, Moldova și Dobrogea.
II. AUTONOMII LOCALE ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC
În sec. IX – XIII românii sunt semnalați în izvoarele istorice nu numai ca entitate etnică, dar și în
cadrul organizațiilor lor autonome, cu structurile lor politice, militare, ecleziastice cuprinse în vaste
conglomerate plurietnice din Europa Centrală, Răsăriteană și Sude-Estică.
Astfel, populația autohtonă atestată pe teritoriul vechii Dacii la sfârșitul mileniului I era
organizată în structuri teritoriale de diferite tipuri, în funcție de evoluția societății și criteriul economic și
social – politic.
În societatea nord-dunăreană predominau obștile teritoriale (obștea teritorială – comunitate de
oameni cu o organizare social-politică proprie și un teritoriu bine delimitat, care îndeplinește funcția
social-economică, politică, religioasă, culturală). Obștile teritoriale se vor grupa în uniuni de obști din
care se formează formațiuni politice prestatale (autonomii locale), menționate în izvoarele interne și
externe sub denumiri diferite: codrii, câmpuri, ocoale, cobâle, țări, cnezate, voievodate. În general, sunt
dependente de un centru de putere străin, direct sau indirect, prin intermediul unei căpetenii militare,
voievod sau duce.
1. autonomii locale în spațiul intracarpatic – sec. IX – XI
- pentru sec. IX – în izvorul istoric Gesta Hungarorum sunt menționate 3 autonomii locale:
a) voievodatul lui Glad, în Banat, cu cetatea de scaun la Cuvin
b) voievodatul lui Gelu, în S - V Transilvaniei, cu cetatea de scaun la Dăbâca
c) voievodatul lui Menumorut, în Crișana, cu cetatea de scaun la Biharea
- în urma luptelor purtate cu maghiarii aceste formațiuni sunt anihilate
- pentru sec. XI – în izvorul istoric Legenda Sf. Gerard menționează două voievodate românești:
a) voievodatul condus de Gyla, în centrul Translivaniei
b) voievodatul condus de Ahtum, în Banat
- și aceste două voievodate vor fi cucerite de maghiari
2. Spațiul extracarpatic, la sud de Carpați – sec XIII
- izvorul istoric Diploma Cavalerilor Ioaniți, datată 2 iunie 1247 menționează formațiunile
politice prestatale existente la S de Carpați:
a) Țara Severinului
b) Voievodaul lui Litovoi – în dreapta Oltului
c) Voievodatul lui Senesalu – în stânga Oltului
d) Cnezatul lui Ioan – în S Olteniei
e) Cnezatul lui Farcaș – în N Olteniei
3. Spațiul extracarpatic, la est de Carpați – sec XII - XIII
- sec. XII – cronicile rusești menționează o ”țară Berlad”
- sec. XIII – documentele cancelariei regale maghiare și papale menționează o ”țară a brodnicilor”, iar o
cronică rusească atestă o ”țară a bolohovenilor”
- documentele atestă existența unor autonomii locale cu numele de codrii – Codrii Cosminului, câmpuri
– Câmpul lui Dragoș, ocoale și cobâle.
4. Spațiul extracarpatic, între Dunăre și Mare – sec. X – XIII
- Între anii 971-1204 în această zonă fiinţează Thema Paristrion, unitate administrativă şi militară a
Imperiului Bizantin
- Izvoarele istorice menţionează, însă, şi existenţa unor formaţiuni politice locale. Astfel:
➢ inscripţia de la Mircea-Vodă îl menţionează pe jupan Dimitrie (943)
 ➢ iar cea de la Basarabi-Murfatlar pe Gheorghe (tot în sec. X).
- Anna Comnena în Alexiada (sec XI) meţionează conducători locali implicaţi în luptele de apărare şi
anume:
a) Tatos – în S – reşedinţa la Dristor
b) Sestlav – în N-V – reşedinţa la Vicina
c) Satza – în N-E – reşedinţa la Preslav
d) Pudilă – un fruntaş al vlahilor
- În 1230 - în teritoriul cuprins între Mangalia şi Varna era atestată Ţara Cavarnei.
Concluzie:
- Autonomiile locale sunt semnalate în întreg spațiul carpato-dunărean, fiind dovada progresului
înregistrat în interiorul obștilor sătești, teritoriale, sub aspect economic, social, politic.
- Autoritatea conducătorilor acestor obști a fost consolidată prin rolul de intermediari între autohtoni și
migratorii care exercitau dominația asupra spațiului românesc
- Autonomiile românești din N. Pen Balcanice și din spațiul carpato-dunărean au fost supuse unui
puternic asalt cu tendință de anihilare în sec. XI – XIII din partea Imperiului Bizantin în Sud și
din partea Regatului Ungar în Nord
- Amenințate cu dispariția ele au reacționat evoluând treptat spre formula statului.

III. CONSTITUIREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEȘTI

Factorii care au favorizat apariția statelor medievale românești:
1. Factori interni:
a) creșterea demografică substanțială reflectată în sporirea numărului de așezări
b) viața economică prosperă
c) dezvoltarea drumurilor comerciale care străbat spațiul românesc
d) accentuarea procesului de diferențiere socială în cadrul comunităților și desprinderea elementelor
conducătoare
2. Factori externi:
a) invazia mongolă și consecințele ei
- se desfășoară între 1241 - 1242 sub conducerea lui Batu-Han, având în atenție și ținuturile carpato-
pontice pentru bogăția lor și posibilitatea de a fi transformate în bază de atac împotriva statelor vecine;
- consecințe:
➢ constituirea Hanatului Hoardei de Aur în N. Mării Negre,
➢ impunerea unui tribut populației românești, prilej pentru afirmarea unor conducători locali,
mediatori între cuceritori și migratori
➢ Întârzirea procesului de întemeiere a statelor la S și E de Carpați
➢ Descurajarea inițiativelor expansioniste ale Ungariei, aceasta fiind la rândul ei țintă a invaziei
➢ Stabilirea echilibrului în zonă prin reafirmarea puetrii bizantine care a tutelat spiritual spațiul
românesc
b) criza politică din Ungaria – stingerea dinastiei arpadiene provoacă o criză dinastică în Ungaria, prin
urmare disputele pentru tron ofereau un răgaz românilor
c) Ungaria și Polonia urmăreau înlăturarea dominației Hanatului Hoardei de Aur din spațiul
carpato-nistrean.
A. TRANSILVANIA
- în spațiul intracarpatic izvoarele istorice menționează existența unor formațiuni politice prestatale
(autonomii locale). Astfel:
1. - pentru sec. IX – în izvorul istoric Gesta Hungarorum sunt menționate 3 autonomii locale:
a) voievodatul lui Glad, în Banat, cu cetatea de scaun la Cuvin
b) voievodatul lui Gelu, în S-V Transilvaniei, cu cetatea de scaun la Dăbâca
c) voievodatul lui Menumorut, în Crișana, cu cetatea de scaun la Biharea
- În cronica sa, Anonymus relatează despre interesul manifestat de ducele Arpad față de aceste teritorii
extrem de bogate. De asemenea, menționează că în urma confruntărilor militare cu maghiarii,
formațiunile din sec. IX – X sunt anihilate.
2. pentru sec. XI – în izvorul istoric Legenda Sf. Gerard sunt menționate două voievodate românești:
a) voievodatul condus de Gyla, în centrul Translivaniei – acesta refuză creștinarea în rit catolic, este
atacat și învins de Ștefan I, iar țara sa este ocupată între 1002 - 1003
b) voievodatul condus de Ahtum, în Banat – acesta intră în conflict cu Ungaria (refuză să recunoască
suzeranitatea maghiară și percepe vamă pentru sarea care trecea pe teritoriul său spre Ungaria); este ucis
și teritoriul este ocupat.
După 1050 începe cucerirea sistematică a Transilvaniei de către Ungaria și durează până la
începutul sec. XIII.
Mijloace:
a) militare – campaniile militare; cucerirea cetăților de margine
b) politice – încercarea de înlocuirea a formelor autohtone de organizare politică (voievodatul) cu forme
specifice feudalismului apusean (principatul); astfel în 1111 este menționat un Mercurius Princeps, însă
în 1176 este menționat Leustachius Voievoda; voievodatul se va menține până în sec. XVI
c) administrative - introducerea comitatelor subordonate regalității maghiare (Bihor, Crasna, Dăbâca,
Alba, Timiș etc)
- dacă zonele centrale ale Transilvaniei sunt cuprinse în structura instituțiilor regalității maghiare, în
regiunile mărginașe supraviețuiesc autonomiile românești sub forma țărilor: Țara Bărsei, Țara
Făgărașului, Țara Maramureșului etc., cu importante funcții în apărarea granițelor. În schimbul
serviciilor militare și a fidelității față de Ungaria le era recunoscută autonomia
d) religioase – încercarea de a impune romano-catolicismul
e) etnice - colonizarea în sec. XII – XIII a unor populații cu dublu scop: apărarea granițelor și
stimularea dezvoltării economice
- secuii – rol în apărare
- sașii – rol în stimularea dezvoltării economice
- Cavalerii Teutoni (1211 – 1225) – aduși de Andrei II în Țara Bârsei; au lichidat dominația cumană;
sunt alungați în 1225
Concluzie:
Peste eforturile de încorporare desfășurate de Ungaria, Transilvania și-a menținut
individualitatea pe parcursul Evului Mediu în plan economic, în structura socială, în organizarea
politico-administrativă, în situația confesională.

B. ȚARA ROMÂNEASCĂ
Întemeierea statului medieval de la S de Carpați a fost pusă de tradiția istorică pe seama
descălecatului lui Negru-Vodă din Făgăraș (1290), însă nu este suținută de izvoare istorice. Aceasta
are însă la bază adevărul că, sub presiunea maghiară, românii din teritoriile mărginașe se deplasează
la S sau la E de Carpați.
Constituirea statului medieval Țara Românească s-a realizat în două etape:
A) unificarea formațiunilor politice sub o autoritate centralî
B) crearea instituțiilor interne necesare afirmării statale
A) La S de Carpați au existat mai multe formațiuni prestatale, atestate arheologic dar și narativ
prin Diploma Cavalerilor Ioaniți, datată 2 iunie 1247. Diploma a fost acordată de regele Ungariei
Bela IV cavalerilor ioaniți în vederea așezării lor în teritoriul viitorului stat Țara Românească fiind
adresată marelui perceptor Rembald.
Diploma Cavalerilor Ioaniți:
1) prezintă lumea românească la scurt timp după marea invazie mongolă
2) surprinde faptul că în teritoriile extracarpatice pulsează o vie activitate economică, dovedită prin
existența morilor, a fânațurilor și pășunilor pentru vite, a pescăriilor de la Dunăre și a iazurilor de la
Celei, a exploatării sării
3) evidențiază existența unei structuri sociale, fiind amintiți ”mai marii pământului”(nobilii) și
românii, principalii plătitori de biruri dar și luptători încercați
4) sunt amintite formațiunile politice prestatale existente la S de Carpați:
a) Țara Severinului
b) Voievodaul lui Litovoi – în dreapta Oltului
c) Voievodatul lui Senesalu – în stânga Oltului
d) Cnezatul lui Ioan – în S Olteniei
e) Cnezatul lui Farcaș – în N Olteniei
Cu excepția voievodatului lui Seneslau, toate celelalte formațiuni se aflau sub suzeranitate maghiară
exercitată prin intermediul banului de Severin.
- În 1272-1275 Litovoi (sau un urmaș al său cu același nume) denunță suzeranitatea maghiară și își
afirmă autoritatea la S de Carpați
- Între 1277-1279 a avut loc un conflict cu regalitatea maghiară. Litovoi a murit, iar Bărbat, fratele
său a fost luat prizonier, dar în schimbul unei mari sume de bani, s-a răscumpărat și a păstrat
stăpânirea țării.
Unificarea formațiunilor politice prestatale sub o autoritate a fost realizată de Basarab I (? – 1352)
- Basarab este un urmaș al lui Seneslau, iar în 1324 un document maghiar îl menționează ca vasal
al Ungariei pentru Banatul de Severin (”voievodul nostru transalpin).
- În toamna anului 1330 regele maghiar Carol Robert de Anjou inițiază o campanie împotriva lui
Basarab, relatată în Cronica pictată de la Viena, principalul izvor istoric pentru acest eveniment.
Scopul campaniei: supunerea țării condusă de Basarab și catolicizarea acestui spațiu.
- Basarab a fost acuzat de ”necredință”, ”nesupunure” și ”răzvrătire”. Banatul de Severin a fost
ocupat.
- Basarab a făcut o ofertă de pace care prevedea: cedarea Severinului, un fiu ca ostatic, o
despăgubire de 7000 de mărci de argint.
- Carol a respins oferta. Armata maghiară și-a continuat înaintarea, dar, datorită drumului pustiit, a
fost nevoită să se întoarcă; retragerea a avut loc pe drumul cel mai scurt spre Transilvania.
- 9-12 noiembrie 1330 a avut loc confruntarea decisivă între cele două armate la Posada, care
s-a soldat cu victoria lui Basarab
- Victoria lui Basarab are o dublă semnificație: obținerea independenței politice și religioase
față de Ungaria
Țara Românească cuprindea: Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia, Basarabia.

B) crearea instituțiilor interne necesare afirmării statale – se realizează în timpul urmașilor

lui Basarab
❖ Nicolae Alexandru (1352-1364)
- Este asociat la domnie de Basarab
- Își ia titlul de ”domn autocrat”
- În 1359 – întemeiază prima Mitropolie a Țării Românești cu sediul la Curtea de Argeș
❖ Vladislav Vlaicu (1364 – 1376)
- Înființează în 1370 a doua Mitropolie a Țării Românești cu sediul la Severin
- Înființează cancelaria domnească
- Bate primii bani de argint
- Domnia lui stă sub semnul oscilării în relațiile cu Ungaria, între conflict și cooperare. Astfel, în
1366 decide să accepte suzeranitatea regelui Ungariei și să îi cedeze Severinul. În schimb, i se
recunoaște controlul asupra Amlașului și Făgărașului.

C. MOLDOVA
Izvoarele istorice, precum Cronica lui Nestor sau Povestea vremurilor de demult, menţionează în
spaţiul cuprins între Carpaţi – Nistru – Marea Neagră formaţiuni politice prestatale: codrii, câmpuri,
cobâle, ţări. Populaţia din această zonă este amintită ca opunându-se în sec. XIII deopotrivă ruşilor
din Halici, dar şi incursiunilor tătaro-mongole.
Izvoare poloneze, germane şi arabe atestă o Valahie în N. Moldovei, unde ar fi fost reţinut Otto
de Bavaria, pretendent la coroana maghiară după stingerea dinastiei arpadiene (1307/1308).
Izvoarele scrise sunt completate de descoperirile arheologice care atestă existenţa unor formaţiuni
politice alcătuite din mai multe uniuni de obşti.
Constituirea statului medieval Moldova s-a realizat în două etape:
I. La baza întemeierii Moldovei stă un dublu descălecat: cel al lui Dragoş şi cel al lui Bogdan.
a) Decălecatul lui Dragoş
Ungaria este interesată să controleze zona de la est de Carpaţi. Pentru atingerea acestui scop,
regalitatea maghiară organizează expediţii împotriva tătarilor în 1345-1346 şi 1354, cu participare
 secuiască. Astfel, Ludovic I de Anjou (1342-1382) a limitat prezenţa tătară în zonă şi a creat
premisele vasalizării acestor teritorii şi locuitorilor lor. Dragoş, cneaz român din Maramureş, a
condus o marcă de apărare din N-V Moldovei, cu reşedinţa la Baia. Aceasta a fost întemeiată în
cursul acestor expediţii militare organizate de Ungaria. Urmaşii săi Sas şi Balc menţin raporturile de
dependenţă faţă de Ungaria, fapt ce va determina nemulţumirea populaţiei locale, care în 1359 se
revoltă.
b) Descălecatul lui Bogdan
Bogdan era voievod român din Maramureş, cu reşedinţa la Cuhea. El a intrat în conflict cu
regalitatea maghiară care încerca să lichideze autonomiile româneşti, astfel încât încă din 1343 (la
puţin timp după înscăunarea lui Ludovic I) este declarat infidel, toate demnităţile fiindu-i retrase; un
document maghiar din 1349 îl aminteşte ca fost voievod necredincios al nostru. Prin urmare,
Bogdan trece la est de Carpaţi (1359/1360) şi cu spijinul localnicilor îl înlătură pe Balc (episodul
este relatat în Cronica lui Ioan de Târnave). Având sprijinul boierimii autohtone, Bogdan a
organizat rezistenţa împotriva armatei lui Ludovic I. Intervenţia regelui maghiar a fost inutilă,
pentru că în 1364 armata sa a suferit o grea înfrângere în Moldova, lucru sugerat într-un document
maghiar (2 feb. 1365).
Bogdan pune bazele unui stat independent, care se întindea de la Carpaţi la Milcov şi Siret, în
nord până în Ţara Sipeniţiului, la est până la Nistru.
II. A doua etapă este legată de crearea instituţiilor interne necesare afirmării statale, fapt realizat în
timpul urmaşilor lui Bogdan.
a) Laţcu (1365-1375)
b) Petru Muşat (1375-1391)
- În plan extern s-a orientat spre Polonia pentru a face faţă presiunilor Ungariei. Astfel, în 1387
depunde jurământ de vasalitate regelui Poloniei Vladislav Jagello
- În plan intern: bate primele monede de argint şi de aramă; organizează cancelaria domnească şi
emite primele documente interne ale Moldovei; stabileşte capitala la Suceava; în 1386-1387 a
creat Mitropolia Moldovei cu sediul la Suceava (recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol
în 1401)
c) Roman I (1391-1394) extinde teritoriul statului până la Marea Neagră şi Dunăre.

D. DOBROGEA
În teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră rolul cel mai important îl are Imperiul
Bizantin. Între anii 971-1204 în această zonă fiinţează Thema Paristrion, unitate administrativă şi
militară a Imperiului Bizantin.
Izvoarele istorice menţionează, însă, şi existenţa unor formaţiuni politice locale. Astfel:
➢ inscripţia de la Mircea-Vodă îl menţionează pe jupan Dimitrie (943)
➢ iar cea de la Basarabi-Murfatlar pe Gheorghe (tot în sec. X).
Între sec. X-XIII spaţiul dobrogean este afectat de invaziile repetate ale migratorilor
turanici. Pentru apărare se construiesc cetăţi, precum Păcuiul lui Soare şi se întăreşte vechiul
sistem de fortificaţii de la marginea provinciei. Cu acest prilej, fiica împăratului bizantin Alexios
Comnenul, Anna Comnena în Alexiada (sec XI) meţionează conducători locali implicaţi în
luptele de apărare şi anume:
➢ Tatos – în S – reşedinţa la Dristor
➢ Sestlav – în N-V – reşedinţa la Vicina
➢ Satza – în N-E – reşedinţa la Preslav
➢ Pudilă – un fruntaş al vlahilor
După cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în 1204 şi fondarea Imperiului Latin de
Răsărit, Dobrogea intră, pentru o perioadă, sub controlul Asăneştilor, apoi a conducătorilor celui de al
doilea ţarat bulgar. Vor continua să existe şi formaţiuni politice locale. Astfel, în teritoriul cuprins între
Mangalia şi Varna era atestată la 1230 Ţara Cavarnei.
La începutul sec. XIV, teritoriul cu nucleul Ţara Cavarnei se constituie într-un principat independent
condus de Balica.
Urmaşul său, Dobrotici (cca 1354-1386), numit despot de către bizantini, a unificat ţările dintre
Dunăre şi Marea Neagră. Fiul său, Ioancu, preia titlul de despot, însă va fi ucis în cursul luptelor cu
turcii (1388), iar Dobrogea va fi alăturată Ţării Româneşti de către Mircea cel Bătrân, Tratatul de la
Lublin din 1390 încheiat între Ţara Românească şi Polonia, recunoscându-l pe Mircea săpân al
Dobrogei. Între 1419-1420 Dobrogea va fi integrată Imperiului Otoman.
Concluzii: Constituirea statelor medievale românești a fost un proces de lungă durată și s-a
realizat în etape: unificarea formațiunilor politice prestatale (autonomii locale) sub autoritatea
unuia dintre conducătorii acestora; apoi crearea instituțiilor politice, administrative și religioase,
necesare afirmării și apărării statului.

IV. INSTITUȚII CENTRALE

După contituirea statelor medievale Țara Românească și Moldova, regimul lor politic evoluează
spre formula monarhică în tiparele generale ale monarhiei feudale, dar cu trăsături proprii,
determinate de specificul societății românești.
Constituirea statelor medievale românești a însemnat și un transfer de putere politică din partea
cnezilor și voievozilor locali în favoarea conducătorului ales care și-a asumat titlul de voievod. Acest
titlu exprimă funcția militară a conducătorului și întâietatea sa în raport cu ceilalți voievozi care au
dispărut treptat din societatea românească extracarpatică.
I. DOMNIA
- a reprezentat instituția centrală în Țara Românească și Moldova
- caracteristici: - ereditară (în familia Basarabilor în Țara Românească și a Mușatinilor în Moldova)
- electivă: succesiunea la tron nefiind reglementată strict, boierii și înaltul cler alegeau
domnul dintre membrii familiei domnitoare; pentru a limita amestecul marii boierimi în
succesiune, unii domni și -au asociat la tron încă din timpul vieții pe primul născut,
desemnându-și astfel succesorul.
- viageră: domnul era ales pe viață
- de origine divină: domnia s-a justificat prin originea sa divină (domnul era uns și
încoronat în cadrul unei ceremonii religioase de motropolitul țării, transferându-i-se
astfel harul divin)
- titulatura domnului reflectă puterea acestuia, întraga autoritate de care se bucură
Ex: ”Io, Vladislav, mare voievod, domn și singur stăpânitor a toată Ungrovlahia ...”
a) Io – prescurtarea de la Ioannes – cel uns, cel ales de Dumnezeu (originea divină)
b) voievod – comandant suprem al armatei
c) domn – stăpân al țării și al supușilor
d) singur stăpânitor – exprimă o afirmare de suveranitate externă în raport cu celelalte puteri vecine, dar
și internă, față de toți supușii, inclusiv față de boierime.
- Domnul avea atribuții (prerogative) de:
1) politică internă
➢ administrative: conduce întreaga administrație
➢ funciare: teoretic era proprietarul întregului fond funciar; el acorda proprietăți funciare și
confirma dreptul de proprietate
➢ fiscale: bate monedă; instituia sistemul de impozite; percepea și strângea vămi
➢ judecătorești: reprezenta instanța judecătorească supremă și numea instanțele
judecătorești locale
➢ militare: comandant suprem al armatei; în această calitate percepea birul, dare în general
destinată acoperirii cheltuielilor de apărare sau răscumpărare a păcii prin tributul impus
de puterile străine
➢ religioase: domnul confirma episcopii și mitropolitul, cu acceptul Patriarhiei de la
Constantinopol
2) politică externă: declara război și încheia pace; încheia tratate cu statele vecine
Atribuțiile domnitorului erau limitate de:
a) drepturile și privilegiile marii boierimi, care îl asista pe domn la guvernarea țării
b) de ”obiceiul” sau ”legea țării”
După instaurarea dominației otomane, apar schimbări în structura instituțională a statelor
extracarpatice:
- domnul, inițial ales de boieri și confirmat de Poartă, începe din sec. XVI și mai ales din sec.
XVII să fie numit de turci
- în sec. XVIII, ca urmare a instaurării regimurilor fanariote (Moldova – 1711 și Țara Românească
– 1716), modificările sunt și mai profunde: domnii sunt numiți direct de Poartă, fără asetimentul
țării și sunt integrați în ierarhia administrativă otomană, fiind asimilați unui pașă cu două
tuiuri, responsabili numai în fața sultanului; domniile sunt de scurtă durată.
- Însă, limitările puterii centrale și presiunea otomană nu au anulat autonomia Țărilor
Române

II. VOIEVODATUL
- reprezintă instituția politică centrală în TRANSILVANIA
- s-a menținut până în sec. XVI
- voievodul avea atribuții: administrative, judiciare, militare, fiind subordonat regelui Ungariei
care îl și numea
- autoritatea voievodului s-a exercitat în comitatele: Dăbâca, Cluj, Alba, Turda, Târnave și
Hunedoara; comitatele apusene, scaunele secuiești și săsești, unele orașe, ca și stăpânirile
domnilor Țării Românești și Moldovei, nu intrau sub autoritatea voievodului.
- Voievodul: conducea armata Transilvaniei în război; convoca și prezida DIETA (instituție
legislativă a Transilvaniei în sec. XVI-XIX); subordonarea față de regalitatea maghiară era
relativă, întrucât, în condiții de criză internă, voievozii Transilvaniei erau aproape independenți.
- Funcția de voievod nu era ereditară, dar a fost acordată de multe ori membrilor aceleiași
familii.
Începând cu secolul al XVI-lea se produc modificări instituționale importante
- Din 1541 Transilvania devine Principat autonom sub suzeranitate otomană
- Era condusă de un Principe, ales de Dietă, care deținea prerogative importante în politica internă,
asemănătoare celor exercitate în Țara Românească și Moldova
- După instaurarea regimului habsburgic în Transilvania (Imp. Otoman recunoștea, oficial,
trecerea Transilvaniei sub dominație habsburgică în anul 1699, deși organizarea Transilvaniei ca
provincie a Imperiului Habsburgic s-a făcut prin Diploma Leopoldină din dec. 1691)), aceasta
era condusă de împărat prin intermediul unui guvernator
- Guvernatorul a fost, inițial, ales de Dietă și confirmat de Curtea de la Viena, ulterior va fi numit
direct de împărat.
- Ca o expresie a tendințelor de integrare tot mai accentuată a Transilvaniei în structurile
Imperiului Habsburgic, a fost creată la Viena o Cancelarie aulică care coordona conducerea
principatului transilvănean.

III. BISERICA
- Reprezintă puterea supremă în plan spiritual
- În organizarea bisericească, românii au urmat modelul bizantin, adaptat nevoilor românești
- Apariția unei ierarhii ecleziastice se produce concomitent cu formarea statelor medievale. Astfel:
➢ Țara Românească: 1359 – Mitropolia de la Curtea de Argeș – în timpul lui Nicolae
Alexandru; primul mitropolit a fost Iachint de la Vicina; 1370 – a doua Mitropolie a Țării
Românești, în timpul lui Vladislav Vlaicu; sunt înființate ulterior și episcopiile de la
Râmnic și Buzău în timpul lui Radu cel Mare (1495-1508)
➢ Moldova: 1386/1387 – Mitropolia de la Suceava în timpul lui Petru Mușat, recunoscută
de Patriarhia de la Constantinopol în 1401; sunt înființate și episcopii: Romanului (1408)
și Rădăuților (1471)
➢ Transilvania: regalitatea maghiară a încercat să impună catolicismul; biserica ortodoxă a
fost susținută de domnii Țării Românești și Moldovei care au ctitorit biserici și au acordat
danii generoase
- Biserica ortodoxă a jucat un rol important, menținând unitatea spirituală a românilor și
combătând prozelitismul catolic și islamismul.
- Raporturi domnie – biserică: COLABORARE ȘI INTERDEPENDENȚĂ:
 ➢ Domnii au fost protectori ai ortodoxiei, au făcut danii așezămintelor bisericești, au înălțat
edificii religioase, au înființat tipografii (Radu cel Mare, Matei Basarab, Vasile Lupu),
sprijinind circulația cărții bisericești
➢ Mitropolitul, deși era subordonat Patriarhului de la Constantinopol, în fapt era supus
autorității domnului; era considerat al doilea demnitar în stat și primul sfetnic al
domnului; era membru de drept în Sfatul Domnesc; încorona domnul; avea drept de
judecată pentru abaterile reprezentanților Bisericii, dar participa și la procesele civile
obișnuite,
BISERICA ȘI DOMNIA au reprezentat elemente esențiale ale construcției politico-statale.

ALTE INSTITUȚII

1. SFATUL DOMNESC (ȚARA ROMÂNEASCĂ ȘI MOLDOVA)

- este organul central al guvernării, cu rol consultativ
- inițial a fost alcătuit din marii boieri, apoi din boierii cu dregătorii (ex: vornic – șeful Curții domnești;
logofăt – șeful Cancelariei domnești; vistiernic - șeful finanțelor; postelnic – activitate diplomatică etc.)
- cei mai importanți dregători erau: banul Olteniei (Țara Românească) și portarul Sucevei (Moldova)
Atribuții:
➢ asistă pe domn la judecată
➢ participă la încheierea tratatelor cu puterile vecine
➢ își dădea consimțământul în aprobarea principalelor acte ale domniei
La sf. sec. al XVI-lea Sfatul domnesc se numea DIVAN.

2. Transilvania - în timpul dominației habsburgice, GUBERNIUL – instituție administrativă

organizată în 1693 – a creat o reprezentanță la Viena – Cancelaria aulică a Transilvaniei, condusă de un
cancelar aulic și 6 consilieri, îndeplinind atribuțiile unui guvern

3. ADUNĂRILE DE STĂRI
- instituție semnalată încă din sec. XV, purtând denumirea de Marea Adunare a Țării
Țara Romnească și Moldova
- era alcătuită din: marii boieri, clerul înalt, boierime mică și mijlocie și curteni
- era convocată în cazuri speciale
- nu avea caracter permanent, fiind convocată când era vorba de alegerea domnului, declarații de
război sau încheierea păcii
- ultima alegere a unui domn de către Adunarea Țării a avut loc în 1730, iar ultima sa reuniune,
dedicată desființării șerbiei a avut loc în 1749. Sub o formă modernizată, instituția va renaște
între 1831 și 1848 sub numele de Adunarea Obștească
Transilvania
Congregația generală a țării
- era alcătuită din nobilimea maghiară, fruntașii sașilor și secuilor, românii find înlăturați din acest
for
- convocată, inițial, din inițiativa voievozilor, pentru a dezbate probleme în special de ordin
juridic, a devenit, ulterior, adunare de stări nobiliare (sec. XV)
- începând cu sec. XVI problemele importante de politică externă se discutau în DIETĂ, care se
întrunea periodic, având atribuții permanente și un statut bine precizat.

4. ARMATA
Era constituită din:
- ”oastea cea mică” – armata permanentă, formată din membrii ai claselor privilegiate
- ”oastea cea mare” – convocată în caz de primejdie, pentru apărarea țării, era formată din întreaga
populație aptă de serviciu militar

5. ADMINISTRAȚIA
a) Transilvania
- unitățile administrative erau: comitatul regal (unitate administrativă și regală); scaune (unități
judiciar – administrative în fruntea cărora se aflau un căpitan și un jude); districte (conduse de juzi)
b) Țara Românească – județele
c) Moldova – ținuturile
Județele și ținuturile erau conduse de dregători locali cu atribuții: administrative, fiscale și
judecătorești.

CONCLUZIE:
Prin formarea instituțiilor, societatea medievală românească se afirmă prin structuri politice,
administrative, juridice și religioase proprii.
Existența instituțiilor a favorizat reglementarea relațiilor sociale, a politicii externe, desfășurarea
unei activități economice intense și intrarea țărilor române în circuitul economic european prin
privilegiile acordate de domnitori negustorilor străini.
O caracteristică a societății românești în această perioadă este evoluția ei unitară (Țara
Românească și Moldova) în formele instituționale prin care se manifestă (domnie, sfat domnesc,
adunarea țării, armată, biserică).