Unitatea de învăţare 12

EVOLUŢIA PSIHOMOTORIE ÎN ONTOGENEZĂ. IMPORTANŢA

MOTRICITĂŢII ÎN DEZVOLTAREA SOMATOPSIHICĂ GENERALĂ ŞI
PENTRU OPTIMIZAREA PSIHICĂ. STIMULARE PSIHOMOTORIE

12.1. Introducere
12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
12.3. Conţinutul unităţii de învăţare
12.3.1. Corporalitate şi psihomotricitate în formarea identităţii de sine (stadialitatea
dezvoltării psihomotorii)
12.3.2. Stimularea psihomotorie
12.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
12.5. Bibliografie

12.1. Introducere NOTE ALE

Psihomotricitatea explică (în concepţia lui Şt. Tüdös, STUDENTULUI
2001), importanţa motricităţii în dezvoltarea somatică şi
psihică. Actul motric este un instrument fundamental prin care,
în special în etapele timpurii ale ontogenezei copilul îşi
construieşte universul interior.
Comunicarea cu mediul şi cu sine, eficienţa acţiunilor
reflectată în eficienţa adaptării au drept condiţie fundamentală
constituirea unui model informaţional veridic despre propriul
corp ceea ce se transpune în stăpânirea corpului propriu,
controlul conştient voluntar, fina discriminare şi utilizarea
selectivă a fiecărui segment al lui.
Orientarea în coordonatele spaţiale ale propriei realităţi
fizice (corporale) reprezintă un indicator al dezvoltării psihice
generale a copilului şi a normalităţii conştiinţei de sine, a
sistemului personalităţii.

12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Această unitate de învăţare îşi propune pentru
studenţi:
 Explicarea raportului corporalitate-psihomotricitate în
ontogeneză şi a importanţei fundamentale a psihomotricităţii
pentru dezvoltarea întregului sistemului psihic uman şi a
personalităţii
 Cunoaşterea principalelor stadii în dezvoltarea
psihomotorie
 Înţelegerea necesităţii educaţiei psihomotorii şi a
stimulării psihomotorii, mai ales în etapele timpurii ale
ontogenezei pentru integrarea copilului în mediul natural şi
social şi dezvoltarea sa armonioasă somatopsihică

1
 Competenţele unităţii de învăţare:
 Familiarizarea cu fenomenul stimulării psihomotorii

Timpul alocat unităţii: 2 ore

12.3. Conţinutul unităţii de învăţare

12.3.1. Corporalitate şi psihomotricitate în formarea

identităţii de sine (stadialitatea dezvoltării psihomotorii)

În perioada 0-2 ani se realizează trecerea de la

activitatea reflexă la primele coordonări globale (P. Vayer)
Vârsta 0-3 ani este conform F. Lauzon (1999) – stadiul
corpului trăit

Schema corporală se realizează în ontogeneză, ca

rezultat al unui proces îndelungat şi stadial 1 de prelucrare şi
integrare a informaţiei. Principalii factori de care depinde
evoluţia schemei corporale sunt ereditatea, maturizarea,
experienţa trăită de copil şi influenţele educative ale
mediului.
În primul an de viaţă copilul dedică foarte mult timp
descoperirii propriului corp. Încă din primele luni de viaţă, el
începe să ia cunoştinţă de propriul corp pornind de la diversele
acţiuni de stimulare realizate de părinţi (care îl ţin în braţe, îl
îmbăiază, îl mângâie sau îi fac masaj etc) - acţiuni care, pentru
copil au o rezonanţă afectivă pozitivă - şi până la experienţa
durerii fizice (căzături, dureri de burtă, apariţia dinţilor etc).
Ataşamentul, încrederea şi iubirea care se stabilesc între
1
P. Vayer (citat de V. Horghidan, 2000), diferenţiază 3 etape importante în evoluţia schemei
corporale:
- 0 – 2 ani – trecerea de la activitatea reflexă la primele coordonări globale (mersul);
- 2 –5 ani – creşterea capacităţii de autocontrol asupra prorpiului corp, în întregime;
- după 5 ani – trecerea de la stadiul sintetic-global la cel al diferenţierii şi analizei.
F. Lauzon (1999), citat de V. Horghidan (2000) consideră 3 stadii în evoluţia schemei corporale:
- 0-3 ani – stadiul corpului trăit;
- 3-7 ani - stadiul corpului perceput;
- 7-12 ani - stadiul corpului reprezentat.
Annick de Souzenelle (1999) consideră copilăria ca fiind etapa “a avea”, când subiectul dobândeşte
cunoaşterea spaţio-temporală a mediului, îşi dezvoltă intelectul, care îi prelungeşte simţurile; vârsta
adultă este etapa “a fi”, prin trezirea conştiinţei.

2
părinţi şi copil reprezintă baza pentru dezvoltarea sa
ulterioară.
În concepţia lui J. Piaget (1973), nou-născutul
raportează totul la corpul său, ca şi cum ar fi centrul lumii, dar
un centru care se ignoră, astfel încât subiectul acţiunii nici
măcar nu conştientizează sursa acţiunilor sale. Acestea sunt
lipsite de intenţionalitate şi sunt centrate pe corpul propriu
(centrare care nu este nici voită nici conştientă), în timp ce
energia psihică este fixată spre exterior.
În jurul vârstei de 6 luni copilul manifestă interes
pentru propria imagine în oglindă (stadiul oglinzii- J.
Lacan).
În primele luni de viaţă, părinţii au o influenţă deosebită
în evoluţia copilului şi doar prin faptul că au o prezenţă fizică.
Înainte de apariţia permanenţei obiectului, există un sistem de
reguli de relaţionare a obiectelor, în care “corpul celorlalţi”
există într-o manieră dinamică. De-a lungul procesului extrem
de complex (început din această perioadă) de prelucrare a
imaginii corpului altei persoane (prima fiind mama), copilul
ajunge a-şi cunoaşte propriul corp şi a-l diferenţia de celelalte
obiecte din mediu. În timpul contactului fizic cu alte persoane,
el începe să cunoască, pe lângă elementele de schemă corporală
şi stările emotive care acompaniză mişcarea diferitelor
persoane.
Este foarte importantă, pentru această vârstă, formarea
unui ataşament sigur (corelat cu încrederea fundamentală –
concept formulat de Erikson) – reflectând atât disponibilitatea
viitoare a copilului de a forma relaţii sociale, cât şi dobândirea
încrederii în capacitatea sa de a obţine de la părinţi, sau
persoanele care îl îngrijesc, satisfacerea trebuinţelor. Acest tip
de ataşament este răspunsul pozitiv al copilului la influenţele
educative ale părinţilor şi un semn că aceştia i-au asigurat un
mediu optim de dezvoltare, suport afectiv şi atitudine pozitivă.
La 15 luni (la sfârşitul perioadei prelingvistice) indică
elemente ale schemei faciale, puţin mai târziu le va denumi,
împreună cu alte elemente ale schemei corporale.
Odată cu începutul funcţiunii semiotice şi inteligenţei
reprezentative (18-24 de luni) se produce descentarea
acţiunilor în raport cu corpul propriu, considerarea acestuia ca
pe un obiect printre celelalte, într-un spaţiu care le cuprinde pe
toate. Copilul începe să fie conştient de corpul său. Imaginea
corpului începe să se formeze în mintea copilului. Acesta
devine din ce în ce mai conştient de posibilităţile, dar mai ales
de limitele sale, începe să capete conştiinţă de sine, începe să
se cunoască pe sine ca sursă sau chiar ca stăpân pe mişcările
propriului corp.

3
 În perioada 2-5 ani se realizează creşterea capacităţii
de autocontrol asupra propriului corp, în întregime (P.
Vayer).
Vârsta 3-7 ani este - conform F. Lauzon (1999) –
stadiul corpului perceput.

Din punct de vedere psihomotor, copiii înregistrează

progrese deosebit de importante la această vârstă, atât în ceea ce
priveşte motricitatea generală (se perfecţionează mersul,
alergarea, săritura etc) precum şi în ceea ce priveşte
motricitatea fină (în special coordonarea ochi-mână – datorită
importanţei deosebite pentru adaptare). În această perioadă,
precum şi de-a lungul întregului proces de formare a schemei
corporale, copilul începe să-şi dezvolte şi capacitatea de a
înţelege raporturile în care se află diferitele obiecte din mediu şi
raportul în care se află propriul corp cu acestea: distinge ceea ce
este realmente posibil să facă, de ceea ce este sortit eşecului.
Dezvoltarea percepţiei spaţiului, timpului şi mişcării sunt
profund implicate în acest proces. Mulţi copii în această etapă a
dezvoltării manifestă un curaj deosebit, dar acest curaj este
determinat de faptul că ei nu au capacitatea de a evalua în mod
corect caracteristicile spaţiale ale mediului, viteza cu care se
mişcă diferitele obiecte faţă de propriul corp şi viteza cu care se
mişcă ei, disponibilităţile propriului corp. El trebuie să
dobândească posibilitatea de a confrunta propriile acţiuni cu
efectele pe care acestea le au asupra diferitelor obiecte din
mediu.
Odată cu începuturile autonomiei, conform lui E.
Erikson, controlul extern se interiorizează, ducând la apariţia
autoreglării.
În jurul vârstei de 30 de luni, copiii încep să-şi
recunoască propria persoană în diverse imagini (filme,
fotografii), ceea ce reprezintă pas foarte important în
socializarea acestora, în înţelegerea lor ca fiinţe sociale.
După o etapă în care se află într-o puternică legătură cu
mama, interesul se concentrează asupra propriului corp
(caracter narcisist). În acelaşi timp copilul realizează că
persoana sa este distinctă de modelele părinţilor. Atenţia pe
care copiii o acordă animalelor este trezită şi de descoperirea
diferenţelor dintre propriul corp, corpul adulţilor şi al altor
forme de existenţă.

După 5 ani se realizează trecerea de la stadiul

sintetic-global la cel al diferenţierii şi analizei (P. Vayer).

4
 Vârsta 7-12 ani este conform F. Lauzon (1999) – stadiul
corpului reprezentat.

O importanţă deosebită pentru formarea conştiinţei şi

identităţii de sine o au primele cunoştinţe privind diferenţele de
sex şi de gen, pe care copilul începe să le asimileze în această
perioadă (fetele, comparativ cu băieţii, dovendindu-se mai
precoce, având un decalaj de aproximativ 6 luni).
Se dezvoltă lateralitatea: spre 5 ani diferenţiază partea
dreaptă de partea stângă la propriul corp şi în spaţiu şi la 8 ani
poate să transpună şi asupra altora.
Perioada 6-10 ani, conform V, Horghidan, reprezintă
intervalul optim de educabilitate - în care aptitudinile
psihomotrice pot fi maximum dezvoltate (”perioada de timp în
cursul căreia o învăţare se poate realiza cu minimum de efort şi
maximum de eficacitate2).
Dezvoltarea creierului în această perioadă a vieţii
determină progresele deosebit de importante realizate în
întreaga dezvoltare şi maturizare psihică şi la nivelul funcţiei
motrice şi psihomotrice. Astfel, conform Lenroot şi Giedd
(2006), citaţi de Papalia, Diane E., Olds Sally Wendkos,
Feldman Ruth Duskin (2010), ”Volumul materiei cenuşii de la
nivelul scoarţei cerebrale formează un ”U” cu capul în jos, ce
ajunge la apogeu în momente diferite pentru diferiţii lobi. În
lobii parietali, care se ocupă de înţelegerea spaţială, materia
cenuşie atinge, în medie, volumul maxim în jurul vârstei de 10
ani la fete şi de 11½ ani la băieţi; în lobii frontali, care se ocupă
cu funcţii superioare ca gândirea, la 11 ani la fete şi la 12 ani la
băieţi (…) Dedesubtul cortexului, volumul de materie cenuşie
al nucleului caudal – componentă a ganglionilor bazali,
implicaţi în controlul mişcărilor şi tonusului muscular şi în
medierea funcţiilor cognitive superioare, a atenţiei şi a
emoţiilor – atinge apogeul la 7½ ani la fete şi 10 ani la băieţi”3
Intensele transformări în ceea ce priveşte creşterea,
dezvoltarea şi maturizarea somatică4 sprijină progresele în plan
2
R. Rigal - Motricite humaine, Sillery, P.U.Q., Quebec, 1985.
3
Papalia, Diane E., Olds Sally Wendkos, Feldman Ruth Duskin, ”Dezvoltarea umană”, București,
Editura Trei, 2010
4
- Se intensifică metabolismul calciului cu efecte importante asupra procesului osificării. Dentiţia
provizorie este schimbată cu dentiţia permanentă, fapt ce afectează conduita alimentară precum şi
conduita verbală.
- Se intensifica procesul de osificare la nivelul mâinilor, degetelor, bazinului, a oaselor toracelui. La
nivelul coloanei vertebrale s-a atins, deja în stadiile anterioare o anumită stabilitate a curburilor cervical şi
toracică, dar a rămas fragilă, încă, cea lombară (fapt pentru care poziţia în bancă a copiilor trebuie
controlată insistent de învăţătoare şi face practicarea exerciţiilor fizice o necesitate).
- Continuă creşterea generală a masei musculare (proces ce se realizează concomitent cu creşterea
greutăţii corporale) precum şi a consistenţei fibrelor. Eforturile mari, care necesită o mare cheltuială

5
 psihomotor şi cognitiv.
Datorită dezvoltării creierului şi progresului realizat de
copil în plan cognitiv, acţiunile pot fi interiorizate, pot fi create
şi coordonate la nivel mental. Acţiunile pot fi imaginate înainte
de a fi executate. Copilul devine abil în exprimarea corporală
(exprimă corporal, cu abilitate trăiri sau personaje).
Perfecţionarea imaginii corpului îi permite o bună stăpânire şi
dirijare a atitudinilor sau mişcărilor corpului sau a unor
segmente în acţiune sau în relaxare.
În ceea ce priveşte abilitatea de a folosi muşchii mici ai
mâinii – se dezvoltă declanşarea şi coordonarea tonusului pe tot
parcursul sarcinii şi modelarea lui în raport cu exigenţele (de
exemplu a celor privind formarea deprinderilor de scris sau a
deprinderilor grafice: desen, pictură etc); astfel se constată mai
rapidă executare a aspectelor de detaliu, o mai bună organizare
a desenului.
La 11-12 ani copilul cunoaşte şi individualizează în
întregime schema corporală.
Dezvoltarea schemei corporale, ca şi a întregului
sistem psihomotor sunt potenţate în cazul practicării
sistematice de către copil, a diferitelor ramuri de sport.
Forţa modelatoare, formativă a mişcării se bazează
pe o serie de caracteristici5 ale acesteia (de ordin spaţial,
structural, temporal), toate acestea contribuind la
consituirea “eului corporal”, la cunoaşterea mai bună a
disponibilităţilor propriului corp şi la acţiuni motrice mai
eficiente.

12.3.2. Educaţia psihomotorie

energetică pot provoca tulburări procesului de creştere. Musculatura trunchiului este mai dezvoltată faţă
de cea a membrelor, iar forţa nu prezintă o creştere proporţională cu vârsta.
- Se realizează importante progrese privind capacitatea de reglare a mişcărilor, atât la nivelul
psihomotricităţii generare (alergarea, săritura etc), precum şi la nivelul psihomotricităţii fine. Muşchii
mici ai mâinii, care vor fi foarte mult solicitaţi în scriere, nu sunt încă suficient dezvoltaţi, coordonarea
mişcărilor făcându-se greu, cu eforturi care angajează - prin iradierea excitaţiei - şi alte grupe musculare.
5
caracteristica spaţială - care se referă la poziţii, direcţii de acţiune sau mişcare, amplitudinea
mişcărilor, respectarea orientării stabilite etc.;
 caracteristica temporală care are în vedere ritmul, tempoul şi durata execuţiei procedeului;
 caracteristica spaţio-temporală care vizează rapiditatea şi viteza cu care se succed mişcările, dar şi
nivelele la care, de asemenea, trebuie să fie alternate;
 caracteristica dinamică - ce este dată de forţele care influenţează mişcarea: forţe interne ale
sistemului osteo-muscular dar şi forţe externe în cazul tehnicilor cu adversar.

6
 În cadrul activităţii educative complexe, educaţia
psihomotorie6 are scopuri formative generale : trebuie să tindă
către o educare a copilului, a omului, în general, prin
intermediul corpului, consideră V. Horghidan (2000)7. Este o
pedagogie corporală bazată pe respingerea dualismului corp-
spirit şi vizează o educaţie a individului global.
Educaţia corporală, consideră E. Macavei (2001) “este
procesul de dobândire a cunoştinţelor, priceperilor,
deprinderilor şi atitudinilor referitoare la componenta material –
fizică a fiinţei umane şi la unitatea acesteia cu componenta
psihică (sufletească) şi spirituală (…), reprezintă o bază pentru
integrarea individului în mediul natural şi social. Printre
6
Există o bogată literatură de specialitate privind metodele de educare şi reeducare psihomotrică:
- E. Guilmain (citat de V. Horghidan, 1980) consideră că, o terapie a psihomotricităţii trebuie să
cuprindă trei aspecte:
 reeducarea activităţii tonice (prin intermediul exerciţiilor de atitudine, echilibru, mimică);
 reeducarea activităţii de relaţie (folosind exerciţii pentru diminuarea sincineziilor şi dezvoltarea
coordonării) şi
 reeducarea controlului intelectual asupra funcţiilor afectiv-active (mişcări ritmice, disritmice şi
aritmice).
- G. Rosel (1967), consideră performaţele motrice ale copilului ca fiind determinate de
capacitatea de înţelegere şi de analiză a gesturilor motrice, deci, principalul obiectiv al educării capacităţii
psihomotrice este dezvoltarea controlului mental asupra exprimării motrice.
- J. Le Boulch pornind de la mijloace specifice educaţiei fizice pune bazele unei metode de
educare – psihocinetica - pe care o defineşte ca fiind  o metodă generală de educare care foloseşte ca
material pedagogic mişcarea umană sub toate aspectele ei. Aceasta reprezintă o metodă fundamentală de
dezvoltare a capacităţii psihomotrice, mai ales când este aplicată copiilor sub 12 ani (V. Horghidan,
1980).
- Educând motricitatea, R. Zazzo consideră că-i oferim copilului gestul, în acelaşi timp îi
ameliorăm echilibrul fizic şi mintal, îi oferim gradat stăpânirea propriului corp, îi multiplicăm relaţiile
eficiente cu lucrurile şi cu alte persoane.
- Francine Lauzon (1990), citat de V. Horghidan (2000) consideră educaţia psihomotrică o artă
care, utilizând mijloace specifice activităţilor corporale, determină dezvoltarea generală a copilului. În
concepţia autorului citat, obiectivul general al educaţiei psihomotrice este dezvoltarea autonomiei
corporale a copilului, ceea ce presupune dezvoltarea psihomotorie şi reînnoirea energiilor). Mişcarea
potenţează atât dezvoltarea somatică, cât şi cea psihică, a structurilor intelectule (prin favorizarea
contactului cu alţii, cu obiectele, cu spaţiul şi universul sonor, dezvoltarea socio-afectivă (prin favorizarea
comunicării cu alte persoane), obţinerea autonomiei, dezvoltarea afectivă, echilibrarea energetică.
- Terapia psihomotrică urmăreşte să optimizeze funcţia tonică, statică şi dinamică astfel încât
copilul să-şi organizeze mai bine comportamentul gestual în timp şi spaţiu; “Oricare ar fi tehnica,
utilizarea de diverse ritmuri vizează să integreze necesara secvenţă temporală inerentă oricărei
gestualităţi aşa cum referinţa explicită la schema corporală vizează să integreze necesara secvenţă
spaţială inerentă aceluiaşi gest”, consideră D. Marcelli (2003).
7
”Psihomotricitatea oferă permanent contribuţiile sale psihismului, fundamentează echilibrul sinelui:
legătura persoanei cu lumea prin mişcare (de la mişcările aparatului locomotor până la mişcările
aparatului fono-articular) şi cu sine – amplificând, datorită mişcării, disponibilităţile de recepţie asupra
propriului corp prin bio-feed-back) (…) Prin psihomotor se acţionează asupra somaticului şi asupra
psihicului şi, mai ales, asupra unităţii şi armoniei lor, de ambele fiind legată” (V. Horghidan,
« Problematica psihomotricităţii », Bucureşti, Ed. Globus, 2000).

7
 scopurile particulare ale educaţiei corporale, E. Macavei (2001)
menţionează formarea comportamentului nutriţional -
alimentar, a comportamentului de autoterapie (îngrijire,
întreţinere, vindecare de boli), a comportamentului motric
general şi sportiv.
Scopul general al educaţiei coporale este atingerea unui
nivel optim de dezvoltare somato-psihică, de sănătate şi vigoare
pentru o deplină adaptare la mediul natural şi social” 8.Printre
scopurile particulare ale educaţiei corporale, autoarea citată
consideră constituirea comportamentului nutriţional-alimentar,
a comportamentului de autoterapie (îngrijire, întreţinere,
vindecare de boli), a comportamentului motric general şi
sportiv.
Mediul (social, fizic, tehnic), prin influenţele sale asupra
individului, direcţionează şi orientează complexitatea
dezvoltării psihomotrice printr-o plajă inepuizabilă de factori şi
situaţii, care prin conţinutul lor informaţional au efect de
stimulare. Astfel, în condiţiile unui mediu complex structurat,
factorii ambientali pot condiţiona chiar şi procesul maturizării
morfologice a sistemului nervos central (dezvoltarea neuronilor
corticali şi creşterea numărului ramificaţiilor dendridice) dacă
sunt favorizate prin exercitarea unui program de stimulare
dirijată (aşa cum privarea afectivă sau lipsa de securitate a
mediului pot influnţa negativ dezvoltarea neuro-psihică a
copilului).

În vederea optimizării în activităţile din diferite ramuri

ale psihologiei, au fost dezvoltate o serie de metode care
trasează într-o manieră mai suplă sau mai strictă modalităţile de
interacţiune ale practicianului cu subiectul căruia i se adresează
intervenţia sa. Acestea sunt ghidate de concepţia generală a
cercetătorului, pornind de la anumite principii teoretico-
ştiinţifice, reunite sub denumirea de metodologie. Metoda 9 este
8
Macavei, Elena, “Pedagogie. Teoria educaţiei”. Vol I, Bucureşti, Editura Aramis, 2001.
9
Cuvântul metodă provine din gr. methodos (odos - cale, drum şi metha - către, spre), în sens general
însemnând o cale de urmat, un mod de căutare, de cercetare, de urmărire, în vederea atingerii anumitor
obiective. Venind dinspre cercetarea ştiinţifică, (Rene Descartes, utilizeazămetoda pentru o bună
conducere a raţiunii şi căutare a adevărului în ştiinţe), conceptul de metodă îmbracă, în prezent, diferite
accepţiuni (metodă de cercetare, metodă de instruire, metodă de intervenţie etc).
P. Popescu-Neveanu (1978), defineşte metoda ca fiind o structură de ordine, un program după
care se reglează acţiunile practice şi intelectuale în vederea atingerii unui scop. Ea este structurată ca un
invariant strategic ce-şi subordonează variabile tactice.
A. Lalande considerăcă ideea de metodă este întotdeauna aceea a unei direcţii definibile şi urmată
cu regularitate într-o operaţie .
Marc Richelle (1999) o defineşte ca fiind ansamblul de proceduri, demersuri sau reguli adoptate
în conducerea unei cercetări sau într-o activitate practică.
Din toate aceste definiţii rezultă că, în sens general, metoda:

8
 conceptualizarea operaţională a acţiunii şi condensarea unei
practici raţionalizate, este “un model sau ansamblu organizat de
procedee sau moduri de realizare a practică a operaţiilor care
sta la baza acţiunii şi care conduc în mod programat şi eficace
la realizarea scopurilor şi obiectivelor propuse”10.
Fundamentate în special pe concepţia behavioristă,
metodele de stimulare sunt metode aplicative, aflate la graniţa
între metodele psihoeducaţionale şi cele psihoterapeutice, care
au drept finalitate activarea (dezvoltarea, îmbogăţirea şi
echilibrarea vieţii psihice a subiectului) prin aplicarea de
stimuli după un anumit algoritm.
Acestea nu trebuie privite, însă, ca structuri rigide,
imuabile şi definitive (deoarece ele trebuie adaptate subiectului
căruia i se adreasează, precum şi altor condiţii obiective), ci ca
un cadru general orientativ, conţinând modul, etape şi paşi, în
ideea realizării unui algoritm capabil să ofere posibilitatea
adaptării şi particularizării la subiect. Astfel, pentru a fi eficient,
un program de stimulare psihomotrică trebuie să folosească atât
tehnici suple, cât şi tehnici codificare (cu exerciţii gestuale
definite).
Tehnicile psihomotorii sunt utilizate mai ales la copilul
mic înainte de apariţia limbajului dar sunt foarte eficiente pe
parcursul întregului ciclu de viaţă al copilăriei.
Stimularea psihomotricităţii trebuie realizată în cadrul şi
prin intermediul activităţii educative complexe, datorită faptului
că influenţează şi este influenţată de întregul complex al vieţii
psihice. Cu atât mai mult în etapele timpurii ale ontogenezei
(copilăria), educarea, stimularea psihomotrică nu pot fi rupte de
educaţia cognitivă, afectivă, motivaţională, volitivă şi a
personalităţii (educaţia corporală, intelectuală, morală, socială).

 are un caracter instrumental , este o modalitate de intervenţie, de informare, de interpretare, acţionare;

 are funcţie cognitivă, dată de orientarea sa spre obiective de cunoaştere şi de acţiune (întemeiată însă
tot pe cunoaştere), de elaborare a noi structuri cognitive şi operaţionale etc.
 are funcţie informativ / formativă - putând fi o cale de descoperire, asimilare a noi informaţii
(metodele de cercetare), de formare, dezvoltare a noi structuri (metodele de instruire, de stimulare) etc.
 are un rol reglator, presupune un program, o structură de ordine, un ansamblu de proceduri, demersuri
sau reguli ce duc la atingerea anumitor obiective.
 este o condiţie a eficienţei, sau factor de eficientizare, optimizare (indicator ce presupune raportul
eforturi / efecte) a activităţii căreia îi este subordonată.
Corelând structura activităţii cu structura programului pe care se bazează metoda, I. Cerghit
(1997) consideră că, din punct de vedere executiv, activităţii - îi corespunde o anumită metodologie,
acţiunii - o metodă, iar operaţiei - un procedeu. În accepţie praxiologică, fiecare acţiune îşi are propria-i
tehnică de execuţie; fiecare acţiune include în structura ei funcţională o modalitate practică de realizare a
acesteia (de lucru); un mod specific de a duce la bun sfârşit respectiva acţiune; un fel anume de a se
proceda. Adică - o metodă, înţeleasă ca purtătoare a acţiunii  (I. Cerghit, 1997).
10
Cerghit, Ioan, “Metode de învăţământ”. Bucureşti, E.D.P.- R.A., 1997.

9
 Din diversitatea metodelor folosite, în funcţie de scop
şi obiective, pot fi puse în evidenţă 3 categorii:
- Prima presupune dezvoltarea, diferenţierea şi
rafinarea comportamentului motor (prin exerciţii
pentru dezvoltarea lateralităţii, schemei corporale,
coordonării, echilibrului, inteligenţei motrice etc);
- A doua se referă la acele metode pentru favorizarea
dezvoltării intelectuale prin intermediul motricităţii
(de exemplu prin conştientizarea logicii acţiunii);
- A treia vizează dezvoltarea afectiv-emoţională prin
intermediul motricităţii (de exemplu pe baza relaţiei
dezvoltate în timpul unor practici: dansul sportiv,
baletul etc).

A.Harrow (1972) elaborează una dintre cele mai

importante taxonomii privind obiectivele educaţiei
psihomotrice. Aceasta este concepută pe 6 nivele:

Tabelul 12.1.
Nivelurile taxonomice stabilite de A. Harrow (1972) sistematizate de M. Epuran (1985)
1.00 Mişcările reflexe Baza tuturor mişcărilor Nu se învaţă
2.00 Mişcările naturale sau Combinaţii de mişcări reflexe. Combinaţiile existente vor fi
fundamentale N.B. 1 şi 2 nu constituie totuşi utilizate în micările
obiective pentru educaţie, cel voluntare.
puţin în cazurile normale
3.00 Aptitudinile perceptive Acesta este nivelul la care Se dezvoltă prin maturizare şi
începe în mod normal învăţare. Într-adevăr,
învăţarea şcolară experienţa învăţării:
- face ca percepţiile să
Aptitudinile fizice devină mai acute;
4.00 - dezvoltă aptitudinile fizice.
5.00 Îndemânările motorii La acest nivel există un Depind:
continuum de îndemânări - de controlul mişcărilor
fundamentale;
- de eficacitatea percepţiilor;
- de nivelul dezvoltării
aptitudinilor fizice.
6.00 Comunicarea La acest nivel există un Când subiectul dispune de un
nonverbală continuum de expresivitate repertoriu de îndemânări
6.1. Mimica spontană nu motorii, el este pregătit pentru
constituie o perspectivă pentru crearea mişcărilor estetice.
obiective; Etapa 6.2. constituie apogeul
6.2. Interpretarea voluntară ierarhiei: exprimarea prin dans,
mimică etc.

Stimularea psihomotrică, cuprinde un ansamblu de

metode şi tehnici prin intermediul cărora trebuie să se

10
 urmărească dezvoltarea armonioasă (corporală şi mentală)
prin facilitarea integrării interacţiunii educaţiei şi
maturizării sinergice, pornind de la educarea acelor
fenomene psihice generate direct de implicarea fiinţei
umane în mişcare (schemă corporală, lateralitate,
ideomotricitate, coordonare).

12.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 12

Schema corporală se realizează în ontogeneză, ca rezultat al unui proces îndelungat şi

stadial de prelucrare şi integrare a informaţiei. Principalii factori de care depinde evoluţia
schemei corporale sunt ereditatea, maturizarea, experienţa trăită de copil şi influenţele educative
ale mediului.
Vayer (citat de V. Horghidan, 2000), diferenţiază 3 etape importante în evoluţia schemei
corporale:
- 0-2 ani – trecerea de la activitatea reflexă la primele coordonări globale (mersul);
- 2-5 ani – creşterea capacităţii de autocontrol asupra prorpiului corp, în întregime;
- după 5 ani – trecerea de la stadiul sintetic-global la cel al diferenţierii şi analizei.
F. Lauzon (1999), citat de V. Horghidan (2000) consideră 3 stadii în evoluţia schemei
corporale:
- 0-3 ani – stadiul corpului trăit;
- 3-7 ani – stadiul corpului perceput;
- 7-12 ani – stadiul corpului reprezentat.
În jurul vârstei de 6 luni copilul manifestă interes pentru propria imagine în oglindă (stadiul
oglinzii- J. Lacan). La 15 luni (la sfârşitul perioadei prelingvistice) indică elemente ale schemei
faciale, puţin mai târziu le va denumi, împreună cu alte elemente ale schemei corporale.
Odată cu începutul funcţiunii semiotice şi inteligenţei reprezentative (18-24 de luni) se
produce descentarea acţiunilor în raport cu corpul propriu, considerarea acestuia ca pe un obiect
printre celelalte, într-un spaţiu care le cuprinde pe toate. Copilul începe să fie conştient de corpul
său. Imaginea corpului începe să se formeze în mintea copilului. Acesta devine din ce în ce mai
conştient de posibilităţile, dar mai ales de limitele sale, începe să capete conştiinţă de sine, începe
să se cunoască pe sine ca sursă sau chiar ca stăpân pe mişcările propriului corp.
În jurul vârstei de 30 de luni, copiii încep să-şi recunoască propria persoană în diverse
imagini (filme, fotografii), ceea ce reprezintă pas foarte important în socializarea acestora, în
înţelegerea lor ca fiinţe sociale.
Se dezvoltă lateralitatea: spre 5 ani diferenţiază partea dreaptă de partea stângă la propriul
corp şi în spaţiu şi la 8 ani poate să transpună şi asupra altora. Perioada 6-10 ani, conform V,
Horghidan , reprezintă intervalul optim de educabilitate – în care aptitudinile psihomotrice pot fi
maximum dezvoltate (”perioada de timp în cursul căreia o învăţare se poate realiza cu minimum
de efort şi maximum de eficacitate).
La 11-12 ani copilul cunoaşte şi individualizează în întregime schema corporală.
Dezvoltarea schemei corporale, ca şi a întregului sistem psihomotor sunt potenţate în cazul
practicării sistematice de către copil, a diferitelor ramuri de sport. Forţa modelatoare, formativă

11
a mişcării se bazează pe o serie de caracteristici ale acesteia (de ordin spaţial, structural,
temporal), toate acestea contribuind la consituirea “eului corporal”, la cunoaşterea mai bună a
disponibilităţilor propriului corp şi la acţiuni motrice mai eficiente.
În cadrul activităţii educative complexe, educaţia psihomotorie are scopuri formative
generale : trebuie să tindă către o educare a copilului, a omului, în general, prin intermediul
corpului, consideră V. Horghidan (2000). Obiectivul general al educaţiei psihomotrice este
dezvoltarea autonomiei corporale a copilului, ceea ce presupune dezvoltarea psihomotorie şi
reînnoirea energiilor). Mişcarea potenţează atât dezvoltarea somatică, cât şi cea psihică, a
structurilor intelectule (prin favorizarea contactului cu alţii, cu obiectele, cu spaţiul şi universul
sonor, dezvoltarea socio-afectivă (prin favorizarea comunicării cu alte persoane), obţinerea
autonomiei, dezvoltarea afectivă, echilibrarea energetică.
Tehnicile psihomotorii sunt utilizate mai ales la copilul mic înainte de apariţia limbajului
dar sunt foarte eficiente pe parcursul întregului ciclu de viaţă al copilăriei. Stimularea
psihomotricităţii trebuie realizată în cadrul şi prin intermediul activităţii educative complexe,
datorită faptului că influenţează şi este influenţată de întregul complex al vieţii psihice. Cu atât
mai mult în etapele timpurii ale ontogenezei (copilăria), educarea, stimularea psihomotrică nu
pot fi rupte de educaţia cognitivă, afectivă, motivaţională, volitivă şi a personalităţii (educaţia
corporală, intelectuală, morală, socială).
Din diversitatea metodelor folosite, în funcţie de scop şi obiective, pot fi puse în evidenţă
3 categorii:
- Prima presupune dezvoltarea, diferenţierea şi rafinarea comportamentului motor (prin
exerciţii pentru dezvoltarea lateralităţii, schemei corporale, coordonării, echilibrului,
inteligenţei motrice etc);
- A doua se referă la acele metode pentru favorizarea dezvoltării intelectuale prin intermediul
motricităţii (de exemplu prin conştientizarea logicii acţiunii);
- A treia vizează dezvoltarea afectiv-emoţională prin intermediul motricităţii (de exemplu pe
baza relaţiei dezvoltate în timpul unor practici: dansul sportiv, baletul etc).

Concepte şi termeni de reţinut: terapie psihomotrică, educaţie corporală, metodă, stimulare

psihomotrică

 Terapie psihomotrică: urmăreşte să optimizeze funcţia tonică, statică şi dinamică

astfel încât copilul să-şi organizeze mai bine comportamentul gestual în timp şi spaţiu.

 Educaţie corporală: este procesul de dobândire a cunoştinţelor, priceperilor,

deprinderilor şi atitudinilor referitoare la componenta material – fizică a fiinţei umane şi la
unitatea acesteia cu componenta psihică (sufletească) şi spirituală (…), reprezintă o bază pentru
integrarea individului în mediul natural şi social.

 Metoda (în sens general): are un caracter instrumental, este o modalitate de

intervenţie, de informare, de interpretare, acţionare; are funcţie cognitivă, dată de orientarea sa
spre obiective de cunoaştere şi de acţiune (întemeiată însă tot pe cunoaştere), de elaborare a noi
structuri cognitive şi operaţionale etc.; are funcţie informativ/ formativă - putând fi o cale de
descoperire, asimilare a noi informaţii (metodele de cercetare), de formare, dezvoltare a noi
structuri (metodele de instruire, de stimulare) etc. ; are un rol reglator, presupune un program, o

12
structură de ordine, un ansamblu de proceduri, demersuri sau reguli ce duc la atingerea anumitor
obiective ; este o condiţie a eficienţei, sau factor de eficientizare, optimizare (indicator ce
presupune raportul eforturi/ efecte) a activităţii căreia îi este subordonată.

 Stimularea psihomotrică: cuprinde un ansamblu de metode şi tehnici prin

intermediul cărora trebuie să se urmărească dezvoltarea armonioasă (corporală şi mentală) prin
facilitarea integrării interacţiunii educaţiei şi maturizării sinergice, pornind de la educarea acelor
fenomene psihice generate direct de implicarea fiinţei umane în mişcare (schemă corporală,
lateralitate, ideomotricitate, coordonare).

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Prezentaţi cele 3 stadii în evoluţia schemei corporale (Lauzon).

2. Precizaţi cele 3 etape importante în evoluţia schemei corporale (Vayer).
3. Ce puteţi spune despre cuvântul “metodă”?
4. La ce se referă caracteristica spaţială, temporală, caracteristica spaţio-temporală şi
dinamică a mişcării?
5. Menţionaţi obiectivele metodele de educare şi reeducare psihomotrică.

Teste de evaluare/autoevaluare

13
 1.Următoarele afirmaţii sunt adevărate sau false?
a)Copilăria este etapa “a avea”, când subiectul dobândeşte cunoaşterea spaţio-temporală a
mediului, îşi dezvoltă intelectul, care îi prelungeşte simţurile; vârsta adultă este etapa “a voi”,
prin trezirea conştiinţei.
B)În jurul vârstei de 6 luni copilul manifestă interes pentru propria imagine în oglindă (stadiul
oglinzii- J. Lacan).

2. Copiii încep să-şi recunoască propria persoană în diverse imagini (filme, fotografii), în jurul
vârstei de:

a) 5 ani c) 7 ani
b) 30 de luni d) 24 de luni

3. Conform V, Horghidan, intervalul optim de educabilitate – în care aptitudinile

psihomotrice pot fi maximum dezvoltate, este:
a. 3-4 ani
b. 4-6 ani
c. 6-10 ani
d. 10-12 ani

12.5. Bibliografie obligatorie

1. HORGHIDAN Valentina (2000). Problematica psihomotricităţii. Bucureşti: Globus.

2. HORGHIDAN Valentina, MITRACHE Georgeta, TÜDÖS Ştefan (2001). Psihologie
normală şi patologică. Bucureşti: Globus.
3. PAPALIA Diane , OLDS Sally Wendkos, FELDMAN Ruth Duskin (2010).
Dezvoltarea umană. București: Trei

14