LIRICA TRADIŢIONALISTĂ

Aci sosi pe vremuri

de Ion Pillat

Tradiţionalismul este un curent literar promovat în cadrul revistei „Gândirea” prin

activitatea desfăşurată de Nichifor Crainic.

Lirica lui Ion Pillat ilustrează ideologia tradiţionalistă prin atitudinea adoptată faţă de
condiţia omului supus trecerii ireversibile a timpului.

„Aci sosi pe vremuri” face parte din volumul „Pe Argeş în sus”, din placheta „Trecutul
viu”, poezie în care este evocată imaginea moşiei Florica şi a casei părinteşti de care poetul se
simte legat prin descendenţa sa maternă, devenind astfel urmaş al familiei Brătianu.

Din punct de vedere structural, poezia se constituie din două părţi, fiecare parte fiind
reprezentată de o poveste de iubire. Cele două poveşti similare aduc în prim plan două perioade
distincte, a bunicilor aflaţi la vârsta tinereţii şi a eului liric, în ambele cazuri iubirea fiind legată
de acelaşi spaţiu rustic al casei strămoşeşti şi parcurgând aceleaşi etape în confruntarea cu
timpul.

Între cele două părţi există un pasaj de legătură, o meditaţie pe tema timpului neîndurător,
conceput ca un mister imposibil de pătruns pentru raţiunea imperfectă a omului, idee sugerată de
metafora exprimată printr-o exclamaţie retorică „Ce straniu lucru: vremea!”

Titlul poeziei se constituie din adverbul de loc „aci”, formă populară, din verbul la
perfect simplu „sosi” şi din locuţiunea adverbială de timp „pe vremuri”, astfel se face referire la
spaţiul întâlnirii dintre îndrăgostiţi, reprezentat în text printr-o metaforă „casa amintirii”, simbol
al strânsei legături dintre generaţii. Timpul la care se face trimitere este unul mitic, în sensul că
iubirea este un sentiment unic în ciuda trecerii timpului, verbul la perfect simplu insistă asupra
faptului că, deşi timpurile evocate sunt departe, totuşi clipele trăite au rămas vii în conştiinţa
eului liric.

Temele literare care se împletesc în conţinutul poeziei sunt : trecerea timpului, iubirea şi
natura ca spaţiu propice romantismului specific poveştilor de iubire.

Ca motive literare poetul ilustrează trecutul istoric („De când luptară-n codru şi poteri şi
haiduc”), câmpul cu lanul de secară, luna, melancolia („Ea l-asculta tăcută”) şi meditaţia („Mai
ascultat pe gânduri”).

La nivel prozodic, poezia se constituie din 19 distihuri şi un monovers, cu măsura de 13

silabe, cu ritmul iambic şi rima pereche.
 În afara celor două metafore în jurul cărora se constituie conţinutul poeziei „casa
amintirii” şi „straniu lucru:vremea!” prin care este accentuată ideea evocării timpului
imperceptibil, poetul foloseşte personificarea „îmbătrâniră plopii” pentru a amplifica efectele
negative pe care timpul le exercită chiar şi asupra naturii, surprinsă într-o perpetuă transformare.

De asemenea, comparaţii precum „câmpia ca un lac” sau „ca umbre berze cad” se
transformă în partea a doua a poeziei în metafore „câmpul fu lac” sau „cu berzele într-însul
amurgul se opri”, prima structură accentuează atmosfera romantică specifică fiecărei poveşti de
iubire, reprezentată la nivelul cadrului natural de lună şi lac, iar cealaltă structură, ce aduce în
prim plan imaginea zborului unor berze, avertizează asupra trecerii ireversibile a timpului,
iubirea dându-le celor doi îndrăgostiţi falsa impresie că timpul s-a oprit („Dar ei în clipa asta,
simţeau c-o să rămână…”).

Diferenţele dintre cele două poveşti de iubire sunt aproape nesemnificative şi impuse tot
de trecerea timpului care aduce cu sine evoluţia în plan tehnico-ştiinţific („pe-atunci nu erau
trenuri, ca azi”), dar şi în plan artistic, romantismul literar din vremea bunicilor reprezentat de
Ion Heliade-Rădulescu este substituit de simbolism, reprezentat de Horia Furtună, în perioada de
tinereţe a eului liric.

Tradiţionalismul acestei poezii este evident la nivelul conţinutului prin evocarea

trecutului istoric şi prin abordarea temei timpului ce fac obiectul de studiu al istoriei, prin
imaginea vizuală a „turnului vechi din sat” şi imaginea auditivă a clopotului care sună „de nuntă
sau de moarte”, ca elemente cu specific religios, ca şi prin imaginea casei străbune de care se
simt legate mai multe generaţii ale aceleiaşi familii, spaţiul rustic făcând trimitere la existenţa
populară, la folclorul românilor care impune o permanentă conexiune afectivă între generaţiile
trecute şi cele prezente.