6.

Mecanisme instituţionale internaţionale de protecţie a drepturilor omului

Asigurarea unei protecţii efective a drepturilor omului presupune ca statele, prin

intermediul unor sisteme instituţionale create la nivel universal sau regional, să
asigure punerea în aplicare a angajamentelor asumate prin tratatele internaţionale din
acest domeniu.
În esenţă, aceste mecanisme instituţionale au atât caracter judiciar (cele mai
performate), cât şi nejudiciar (esenţialmente politice).

6.1. Mecanismul instituţional al Organizaţiei Naţiunilor Unite

Pentru a-şi îndeplini rolul, Organizaţia Naţiunilor Unite a pus la punct un sistem
de organe principale şi subsidiare, care, într-un fel sau altul, participă activ la eforturile
desfăşurate pentru promovarea şi protejarea realizării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale în toate ţările lumii. Acestea sunt:
- cele şase organe principale: Adunarea Generală, Consiliul Economic şi Social,
Consiliul de Securitate, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie,
Secretariatul;
- patru instituţii specializate: Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi
Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură.

În afara acestora, au fost create şase organe de supraveghere a aplicării diferitelor

instrumente internaţionale privitoare la drepturile omului şi la libertăţile fundamentale.
Acestea sunt: Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale. Comitetul drepturilor
omului, Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei, Comitetul drepturilor
economice, sociale şi culturale, Comitetul contra torturii şi Grupul celor trei al Comisiei
drepturilor omului.
Adunarea Generală reprezintă principalul organ al ONU însărcinat să
delibereze, să supravegheze şi să controleze întreaga activitate a organizaţiei mondiale.
În ceea ce priveşte drepturile omului, Adunarea Generală solicită studii şi emite
recomandări în materie, analizează rapoartele Consiliului Economic şi Social sau
propunerile statelor membre privitoare la problemele referitoare la drepturile omului
care, în cea mai mare parte, sunt trimise spre examinare uneia din cele şapte mari
comisii, şi anume Comisiei a III-a pentru probleme sociale, umanitare şi culturale, dacă
Adunarea nu hotărăşte o altă comisie. Rezultatele lucrărilor acestora, sub forma unor
rapoarte asupra fiecărei probleme, sunt supuse Adunării Generale, unde pot fi aprobate,
amendate sau respinse. Adunarea Generală şi-a creat pe parcursul anilor organe
subsidiare considerate necesare desfăşurării activităţii ei.
Printre organele subsidiare de acest fel, un loc important îl ocupă şi Comisia de
drept internaţional creată în virtutea Rezoluţiei nr. 174 (II) din 21 noiembrie 1947 a
Adunării Generale. Scopul acestei comisii este de a promova dezvoltarea continuă a
dreptului internaţional şi codificarea lui. Comisia a participat efectiv la elaborarea mai
multor instrumente internaţionale, cum ar fi Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid, Statutul Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi,
Convenţia referitoare la statutul apatrizilor, Convenţia asupra reducerii cazurilor de
apatridie, Protocolul privind statutul refugiaţilor şi Declaraţia asupra azilului teritorial.
Un alt organ subsidiar al Adunării Generale a fost Comitetul special al
decolonizării, instituit prin Rezoluţia nr. 1654 (XVI) din 27 noiembrie 1961 a Adunării
Generale. Comitetul avea sarcina să studieze aplicarea Declaraţiei asupra acordării
independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale. Declaraţia proclama dreptul la libera
determinare a tuturor popoarelor şi cerea ca sfârşitul colonialismului să fie grăbit cât
mai mult posibil.
Principalul organ al ONU este Consiliul de Securitate căruia, potrivit Cartei
Naţiunilor Unite (articolul 24), îi revine responsabilitatea esenţială pentru menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale. Consiliul are ca scop să răspundă cerinţelor enunţate
în Cartă, cum sunt cele din articolul 1 par. 3: „Să realizeze cooperarea internaţională,
rezolvând problemele internaţionale de ordin economic, social, intelectual sau umanitar,
dezvoltând şi încurajând respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
În exercitarea acestui rol, în ultimii ani Consiliul de Securitate a decis că violările
grave, masive şi repetate ale drepturilor omului pot constitui o ameninţare contra păcii,
care să reclame intervenţia sa, potrivit dispoziţiilor Cartei ONU.
În egală măsură, acţiunea trupelor ONU de menţinere a păcii, în baza rezoluţiilor
Consiliului de Securitate, comportă şi o dimensiune privind drepturile omului pe teren.
În temeiul competentelor sale, Consiliul de Securitate a decis crearea, ca organe
subsidiare ale sale, a Tribunalelor penale internaţionale ad-hoc pentru fosta Iugoslavie
şi pentru Ruanda, pentru sancţionarea genocidului, crimelor contra umanităţii şi a
crimelor de război. De asemenea, Consiliul de Securitate a creat, ca organe subsidiare
ale sale, comisii de anchetă sau de experţi privind situaţia drepturilor omului.
Consiliului Economic şi Social îi revin principalele atribuţii în domeniul
drepturilor omului. Ele sunt următoarele: să elaboreze sau să solicite studii şi rapoarte
asupra problemelor internaţionale în domeniile economic, social şi cultural, precum şi
în cele legate de educaţie, sănătate publică şi alte domenii conexe; să adreseze
recomandări asupra tuturor acestor probleme Adunării Generale, ţărilor membre şi
instituţiilor specializate, să facă recomandări în vederea asigurării respectării efective,
de către toţi, a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, să pregătească proiecte
de convenţii pe care să le supună Adunării Generale, să convoace, cu o anumită
procedură, conferinţe internaţionale asupra problemelor care intră în competenţa sa şi,
în final, să coordoneze de comun acord activitatea instituţiilor specializate, adresându-
le recomandări.
Organele subsidiare ale Consiliului Economic şi Social sunt:
Comisia drepturilor omului (Rezoluţia nr. 5 (I) din 16 februarie 1646 şi
Rezoluţia nr. 9 (II) din 21 iunie 1946 ale ECOSOC) este competentă să se ocupe de
orice probleme privitoare la drepturile omului. În principal, activitatea comisiei
urmăreşte încurajarea respectării drepturilor omului de către toate ţările lumii prin
elabora rea de recomandări şi proiecte de documente internaţionale, examinarea
situaţiilor de violare a drepturilor omului în orice parte a lumii şi a comunicărilor
referitoare la aceste violări. Comisia cooperează îndeaproape cu toate celelalte organe
ale Naţiunilor Unite competente în domeniul drepturilor omului, sprijinind Consiliul
Economic şi Social în coordonarea activităţilor privitoare la drepturile omului.
Consiliul Drepturilor Omului a fost creat prin Rezoluţia Adunării Generale a
ONU 60/251 din 15 martie 2006, prin care Comisia Drepturilor Omului, care a asistat
timp de şase decenii Consiliul Economic şi Social în domeniul promovării drepturilor
omului, a fost înlocuită cu acest organ. Reamintim faptul că această Comisie a
Drepturilor Omului avea o competenţă ce acoperea orice probleme în legătură cu
drepturile omului, putând să facă recomandări cu caracter general şi individual, să
iniţieze proiecte în vederea elaborării de documente internaţionale, să monitorizeze
respectarea drepturilor omului. Prin rezoluţia Adunării Generale, noul Consiliu al
Drepturilor Omului, organul cu cele mai largi competenţe în domeniul promovării
drepturilor omului, devine organ subsidiar al Adunării, având rolul de instrument de
cooperare şi dialog între state în domeniu.
În 1946, Consiliul Economic si Social a creat Comisia pentru condiţia femeii,
ale cărei atribuţii sunt de a elabora şi înainta Consiliului recomandări şi rapoarte asupra
situaţiei drepturilor femeii în domeniile politic, economic, social şi pedagogic şi asupra
unor probleme ce prezintă un caracter de urgenţă în materia drepturilor femeii, în
vederea stabilirii efective a egalităţii în drepturi a ambelor sexe, precum şi de a elabora
propuneri în domeniu.
În aplicarea unora dintre instrumentele Naţiunilor Unite privitoare la drepturile
omului, au fost create o serie de comitete al căror obiectiv principal constă în
supravegherea îndeplinirii de către statele-părţi a angajamentelor asumate. Astfel:
- Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale a fost creat în 1970 în
virtutea prevederilor din Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor formelor de
discriminare rasială. Obiectivele Comitetului constau în: examinarea rapoartelor
prezentate de statele-părţi la Convenţie, privitoare la măsurile de ordin legislativ,
judiciar, administrativ pe care statele respective le-au întreprins în baza obligaţiilor
asumate, primirea şi examinarea comunicărilor formulate de persoane sau grupuri de
persoane aparţinând respectivelor state, care au recunoscut competenţa Comitetului în
acest domeniu.
- Comitetul drepturilor omului a fost instituit în baza prevederilor Pactului
internaţional privitor la drepturile civile şi politice. Comitetul are ca sarcini: examinarea
rapoartelor statelor părţi asupra măsurilor pe care acestea le-au adoptat în aplicarea
întocmai a obligaţiilor ce decurg din Pact, supravegherea progreselor realizate în acest
domeniu, întocmirea de rapoarte către statele părţi, precum şi orice alte observaţii pe
care le consideră necesare. În acelaşi timp, Comitetul are latitudinea să-şi asume funcţii
privitoare la eventualele diferende ce ar exista între diferite state, cu condiţia ca acestea
să fi recunoscut competenţa Comitetului.
 - Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale a fost creat în 1985 de
către Consiliul Economic şi Social, în aplicarea prevederilor din Pactul internaţional
privitor la drepturile economice, sociale şi culturale. Competenţele Comitetului sunt
cele înscrise în Pact, şi anume: examinează rapoartele care îi sunt supuse de către
statele părţi asupra măsurilor pe care acestea le-au luat şi asupra progreselor înregistrate
în privinţa implementării obligaţiilor asumate, sprijină Consiliul Economic şi Social în
activitatea de supraveghere a îndeplinirii angajamentelor luate de către state, făcând
sugestii şi recomandări de ordin general în materie.
- Comitetul pentru eliminarea discriminării față de femei a fost creat în 1982
în aplicarea Convenţiei asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei.
Sarcina principală a Comitetului este de a examina progresele înregistrate în aplicarea
prevederilor din Convenţie.
- Comitetul împotriva torturii a fost creat în 1987 în virtutea aplicării
prevederilor din Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude,
inumane ori degradante. Comitetul are ca sarcini să studieze rapoartele întocmite de
statele părţi asupra măsurilor pe care acestea le-au adoptat pentru a se achita de
obligaţiile ce le-au revenit din Convenţie, să procedeze la anchete când situaţia o
impune, să exercite orice alte funcţiuni în vederea soluționării eventualelor diferende
pe care aplicarea Convenţiei le-ar putea crea, dar numai dacă respectivele state părţi ar
accepta competenţa Comitetului în domeniu ş.a.
Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite este unul dintre organele
principale ale organizaţiei mondiale şi este format din Secretarul general şi un corp de
funcționari internaționali numit de acesta după o procedură fixată de Adunarea
Generală. Pentru problemele legate de drepturile omului s-a creat Centrul pentru
drepturile omului, condus de secretarul general adjunct pentru drepturile omului, care
este în acelaşi timp şi directorul general al Oficiului Naţiunilor Unite de la Geneva.
Centrul sprijină Adunarea Generală, Consiliul Economic şi Social, Comisia drepturilor
omului şi alte organe ale ONU în promovarea şi protejarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale. Centrul face parte din Oficiul Naţiunilor Unite de la Geneva
şi are ca obiective următoarele: centralizează activităţile Naţiunilor Unite în domeniul
drepturilor omului, întreprinde cercetări şi studii în domeniul său de activitate,
întocmeşte rapoarte, administrează programe de servicii consultative şi de asistenţă
tehnică, asigură legătura cu organizaţiile neguvernamentale, cu mass-media, difuzează
informaţii si pregăteşte publicaţii.
- Activitate efectivă în domeniul drepturilor omului desfăşoară şi Înaltul
Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, creat de Adunarea Generală la 1
ianuarie 1951, precum şi patru instituţii specializate ale ONU:
- Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), creată în 1919, are ca obiectiv
principal formularea de norme internaţionale în domeniul muncii, urmărind şi aplicarea
lor efectivă. OIM a elaborat convenţii şi recomandări internaţionale, din care multe se
referă şi la probleme ce au tangenţă cu drepturile omului: libertatea sindicala, protecţia
dreptului sindical, abolirea muncii forţate, eliminarea discriminării în muncă, egalitatea
de remunerare între forţa de muncă masculină si cea feminină pentru o muncă de valoare
egală, securitatea socială ş.a.
 - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă si Cultură
(UNESCO) a luat naştere în 1946. Obiectul activităţii sale este de a contribui la
menţinerea păcii şi securităţii, prin strângerea legăturilor între ţările lumii prin educaţie,
ştiinţă şi cultură, în vederea asigurării pe plan universal a justiţiei, legii si drepturilor
omului fără nici o discriminare.
- O altă instituţie specializată este Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Alimentaţie si Agricultură (FAO). creată în 1945. Unul dintre scopurile fundamentale
ale organizaţiei este acela de a-si aduce contribuţia la expansiunea economiei mondiale
şi de a elibera întreaga omenire de sub spectrul foamei.
- Cea de-a patra instituţie specializată este Organizaţia Mondială a Sănătăţii
(OMS), care a luat fiinţă în 1946. Scopul principal al acestei organizaţii este de a
conduce şi coordona, în domeniul sănătăţii, eforturile statelor membre pentru a
determina ca toate popoarele, toţi oamenii să atingă nivelul de sănătate cel mai ridicat
posibil.
Un rol nu mai puţin important în promovarea şi protecţia drepturilor omului îl
deţin organizaţiile neguvernamentale, înzestrate cu statut consultativ. Consiliul
Economic şi Social a fost autorizat, prin Carta Naţiunilor Unite (articolul 71), să se
consulte cu asemenea organizaţii neguvernamentale în problemele de drepturi ale
omului ce intră în competenţa lor. Există trei categorii de ONG-uri, şi anume:
- organizaţii de categoria I, care prezintă un interes fundamental pentru cea mai
mare parte din activităţile Consiliului;
- organizaţii de categoria a II-a, care au o competenţă specială, dar care nu
interesează decât anumite activităţi ale Consiliului;
- alte organizaţii, care pot participa ocazional la lucrările Consiliului, în vederea
unor consultări deosebite.

6.2. Mecanismul instituţional interamerican

Continentul american oferă al doilea exemplu de regionalizare a drepturilor
omului, după cel european, în cadrul Organizaţiei Statelor Americane şi al cooperării
interamericane, pe baza unui mecanism de protecţie sofisticat, inspirat în bună măsură
din sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului dinainte de adoptarea reformei
propuse prin Protocolul 11.
Carta Organizaţiei Statelor Americane (OSA), adoptată la Bogota la 30 aprilie
1948 şi mai ales Convenţia Americană a Drepturilor Omului, adoptată la San José la 22
noiembrie 1969, dar neratificată de Statele Unite ale Americii, pun bazele unui sistem
de protecţie a drepturilor omului fundamentat pe doi piloni: Comisia interamericană a
drepturilor omului şi o Curte interamericană de justiţie în materia menţionată.
Creată iniţial în 1959, ca organ subsidiar al OSA, Comisia interamericană
devine în 1967 organ principal al organizaţiei, a cărui principală funcţie constă în
promovarea respectării şi apărării drepturilor omului.
 Comisia este un organ non-jurisdicţional compus din şapte membri aleşi cu
titlu individual pentru un mandat de patru ani de către Adunarea Generală a OSA.
Comisia are competenţa de a examina petiţii, plângeri sau comunicări
individuale formulate de persoane sau grupuri neguvernamentale îndreptate împotriva
unui stat membru al organizaţiei, prin care sunt semnalate încălcări ale drepturilor
omului.
Comisia interamericană are o intervenţie prealabilă Curţii interamericane şi
poate, în exercitarea mandatului său, adresa recomandări statelor membre, poate
examina situaţii concrete de încălcare a drepturilor omului, poate adopta rapoarte şi
organiza misiuni de verificare în teren în baza acordului prealabil al statului vizat de
această procedură.
Curtea interamericană a drepturilor omului este un organ jurisdicţional,
alcătuit din şapte judecători, aleşi de Adunarea Generală a OSA, pentru un mandat de
şase ani, cu titlu individual. Procedura în faţa Curţii permite şi desemnarea unui
judecător ad-hoc atunci când statul implicat nu are un judecător permanent având
cetăţenia sa. Curtea interamericană poate fi sesizată doar de statele părţi la Convenţie
sau de către Comisie, nu şi de persoanele individuale şi doar după epuizarea procedurii
prealabile în faţa Comisiei interamericane.
Curtea este dotată cu dublă competenţă. În ceea ce priveşte competenţa
contencioasă, Curtea poate examina orice diferend legat de interpretarea sau aplicarea
articolelor Convenţiei interamericane, cu condiţia ca statele părţi la diferend să fii
recunoscut competenţa Curţii fie printr-o declaraţie unilaterală, fie printr-un
compromis cu privire la diferendul în discuţie. Curtea poate pronunţa o hotărâre de
condamnare şi stabili obligaţia plăţii unei compensaţii echitabile. În situaţii care implica
urgenţa sau de o gravitate deosebită, Curtea este competentă să stabilească şi măsuri
asiguratorii.
Competenţa consultativă a Curţii, stabilită de articolul 64 al Convenţiei
interamericane, stabileşte prerogativa furnizării, la solicitarea oricărui stat membru, de
avize de compatibilitate a unei legi naţionale cu Convenţia sau cu orice alt tratat privind
drepturile omului adoptat de statele americane. Totodată, Curtea poate adopta avize de
interpretare a propriilor hotărâri (articolul 67).

6.3. Mecanismul instituţional african

Sistemul de protecţie a drepturilor omului este edificat pe continentul african de
Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor, adoptată în ianuarie 1981 la Banjul şi
semnată de statele africane la Nairobi, la 27 iunie 1981, în cadrul Conferinţei
Organizaţiei Unităţii Africane (OUA).
Carta se inspiră într-o oarecare măsură din sistemul european, dar prezintă şi
trăsături distincte.
Instrumentul protejează atât drepturile individuale ale omului, cât şi „drepturile
popoarelor” la existenţă, la decolonizare, la folosirea resurselor naturale, la pace, etc. În
plus, este vorba de primul instrument internaţional în materia drepturilor omului care
integrează deopotrivă drepturile civile şi politice, dar şi drepturile economice, sociale şi
culturale. Un capitol întreg este dedicat îndatoririlor individului faţă de familie, stat,
comunitate internaţională.
Carta Africană prevedea iniţial crearea doar a unei Comisii a drepturilor omului
şi popoarelor şi, după adoptarea Protocolului de la Ouagadougou (Burkina Faso) la 9
iunie 1998, a unei Curţi africane a drepturilor omului şi popoarelor.
Comisia africană, organ tehnic independent, specializat în promovarea şi
protecţia drepturilor omului şi popoarelor, este alcătuită din 11 membrii aleşi de
Conferinţa şefilor de stat şi de guvern dintre cetăţenii statelor membre, pentru un mandat
de şase ani, reeligibil.
Competența acordată Comisiei include posibilitatea sesizării de către un stat a
încălcării unei dispoziţii a Curţii de către un alt stat.
Regulamentul ulterior al Comisiei distinge două tipuri de comunicări
individuale. Cea prezentată de o persoană care se pretinde victima unei violări a unuia
dintre drepturile enunţate în Cartă şi respectiv cea prezentată de o persoană sau o
organizaţie susţinând existenţa unei „situaţii în care au loc violări grave sau masive ale
drepturilor omului sau popoarelor.”
Comisia africană este deci însărcinată cu promovarea drepturilor proclamate şi
cu primirea comunicărilor transmise de state şi, în anumite situaţii, din alte surse, dar în
condiţii destul de stricte. Recomandările sale rămân confidenţiale, cu excepţia situaţiei
în care Conferinţa şefilor de stat sau de guvern a OUA decide publicarea lor.
Totodată, Comisia africană poate face studii şi cercetări, formulează avize şi
recomandări generale, este competentă să pregătească proiecte de lege, să propună
soluţii juridice în cazuri concrete de violare a drepturilor omului. Aceste competenţe
definesc un profil non-jurisdicţional al acestui organism. După mai multe ezitări,
statele africane au creat prin Protocolul de la Ouagadougou din 9 iunie 1998, înlocuit
ulterior cu Protocolul de la Lomé din 11 iunie 2000 (anexat la Actul constitutiv al OUA)
şi intrat în vigoare în 2004, o Curte africană a drepturilor omului şi popoarelor.
Curtea este organul jurisdicţional al sistemului african de protecţie a drepturilor
omului, compusă din 11 judecători, aleşi pentru un mandat de şase ani, reeligibil.
Curtea africană dispune atât de o competenţă contencioasă, cât şi de una
consultativă. Ea poate fi sesizată de Comisia africană a drepturilor omului, de statele
membre sau organizaţiile interguvernamentale africane. Indivizii sau organizaţiile
neguvernamentale, observatoare pe lângă Comisia africană nu pot sesiza Curtea decât
dacă statul vizat de această procedură şi-a dat consimţământul. Curtea poate încerca o
reglementare amiabilă a litigiului.
Curtea africană poate emite avize consultative la solicitarea statelor membre sau
a unei organizaţii recunoscute de OUA în legătură cu orice problema juridică referitoare
la Carta africană sau alt instrument african în domeniul drepturilor omului.