UVVG Facultatea de Ştiinţe Economice Inginerie şi Informatică Baia

Mare
Contabilitate şi informatică de gestiune

Evaluarea intreprinderii

REFERAT

[Link]. RADU CLAUDIA

Student
Pop Roxana Liana

BAIA MARE
2023-2024
ANUL III
 1. Cadrul general al evaluării

În teoria şi practica evaluării, întreprinderea este considerată un bun cu caracteristici specifice, care
însă se tranzacţionează ca orice bun comercial. Specificitatea întreprinderii constă în aceea că produce
bunuri şi/sau servicii, funcţionează pe baza unui statut juridic şi ocupă un loc privilegiat de concretizare a
relaţiilor economice şi sociale.
Evaluarea priveşte întreprinderea ca obiect de schimb între un cumpărător dispus să cumpere şi un
vânzător dispus să vândă, eventual în cadrul unei pieţe organizate (bursa de acţiuni), ambii parteneri ai
tranzacţiei fiind animaţi numai de motivaţii economice. Preţul la care se va face o asemenea tranzacţie nu
poate depinde decât de capacitatea întreprinderii de a produce diverse bunuri şi/sau servicii din a căror
comercializare se va obţine un profit.
Evaluarea poate viza o întreprindere aflată în oricare dintre perioadele ciclului ei de viaţă, de la
stadiul de proiect şi până la lichidare. În general însă, evaluarea intervine cu ocazia transferării dreptului
de proprietate asupra unei întreprinderi aflate în funcţiune. Aceasta prezintă un patrimoniu rezultat de pe
urma trecutului ei, dar justifică, în principiu, şi un viitor, prin capacitatea ei de a genera profit. Evaluarea
este înţeleasă în sensul său de activitate profesionistă distinctă, prin care se contribuie la stabilirea valorii
unei întreprinderi, preţul efectiv la care, eventual, s-ar realiza o tranzacţie, fiind rezultatul unui proces de
negociere.
Ca obiect al evaluării, întreprinderea poate fi privită atât din punct de vedere al patrimoniului său
(valoare patrimonială), cât şi din punct de vedere al capacităţii sale de a genera profituri într-o funcţionare
viitoare (valoare prin flux). Indiferent însă de substanţa şi reperul aprecierii valorii întreprinderii, aceasta
poate fi tranzacţionată pe o piaţă specifică, fiindu-i caracteristică şi o valoare de piaţă.
Valoarea întreprinderii are la bază atât elemente de natură corporală (terenuri, clădiri, construcţii,
maşini, utilaje, echipamente, instalaţii, dispozitive, aparate, mobilier, unelte, scule, materii prime,
materiale, produse finite, semifabricate), cât şi elemente de natură necorporală (notorietate, clientelă,
brevetele de invenţii, fondul de know-how, calitatea organizării, a managementului, a resurselor umane, a
reţelelor de distribuţie ş.a.). Relaţia fundamentală a valorii întreprinderii, cu cele două forme ale sale,
reflectă tocmai această structură duală, reprezentată de un patrimoniu acumulat în timp, dar şi de o
capacitate de a genera profituri într-o funcţionare viitoare.
Pentru a putea desfăşura practic un proces de evaluare, este nevoie de cunoaşterea conţinutului
unor concepte fundamentale de valoare, precum şi de existenţa capacităţii de a opera cu acestea. Valoarea
economică reprezintă conceptul principal de valoare, care fundamentează, practic, toate celelalte concepte
de valoare utilizate în evaluări. Valoarea de piaţă, fundamentată pe conceptul de valoare economică, se
constituie însă în principalul criteriu utilizat la stabilirea valorii elementelor patrimoniului corporal şi
necorporal al întreprinderii. Dificultăţile de estimare practică a valorii economice, respectiv a valorii de
piaţă, generează dimensiunea subiectivă a procesului de evaluare.
În România, raportată la scară istorică, problematica evaluării diferitelor categorii de bunuri, în
general, respectiv a evaluării întreprinderii, în special, este una de dată relativ recentă (după anul 1990).
Schimbarea bazelor de proprietate în economia naţională a generat însă nevoia proliferării cunoştinţelor
teoretice şi a practicii în evaluare. La acest moment, evaluarea întreprinderii se constituie într-o activitate
profesionistă distinctă, impusă de anumite categorii de situaţii.

2. Clasificarea evaluărilor

Numeroasele metode de evaluare cunoscute azi pot fi grupate în funcţie de anumite criterii în vederea
identificării modului de abordare a evaluării şi, în funcţie de aceasta, a furnizorului de servicii de evaluare.
a) în funcţie de obiect, evaluările pot fi:
- evaluări de bunuri mobile şi imobile independente;
- evaluări de grupe de bunuri şi unităţi generatoare de numerar;
- evaluări de active economice (secţii, fabrici, magazine, părţi ale întreprinderii etc.);
- evaluări de active şi elemente intangibile;
- evaluări de întreprinderi în ansamblul lor;
- etc.
b) în funcţie de metodă, evaluările se pot grupa în:
- metode aşa zise clasice; sunt cele care se aplică, de regulă, la întreprinderile necotate;
- metode bursiere; sunt cele care se aplică, de regulă, la întreprinderile ale căror titluri sunt
tranzacţionale pe o piaţă reglementată.
Clasificarea nu este rigidă, în practică fiind chiar recomandată abordarea concomitentă atât prin metode
clasice cât şi prin metode bursiere în vederea susţinerii sau înlăturării unora din ipotezele avute în vedere la
evaluare. Metodele, aşa zise clasice şi care reprezintă cvasitotalitatea metodelor în practică, azi, se pot grupa în:
- evaluări patrimoniale abordează exclusiv latura canitativă, patrimonială a bunurilor şi întreprinderilor;
- evaluări bazate pe performanţe abordează exclusiv latura calitativă - performanţele financiare ale activului
 sau întreprinderii, respectiv randamentul, profitabilitatea, rentabilitatea sub diferite forme de exprimare
a capacităţii beneficiare a activului sau întreprinderii: profit net, dividend, cash flows etc.;
- evaluări combinate abordează atât latura cantitativă cât şi cea calitativă, intrând în logica lucrărilor, sub o
formă sau alta de exprimare, atât patrimoniul cât şi performanţele activului sau întreprinderii;
- alte metode de evaluare (bazate pe volumul de activitate - cifra de afaceri, pe comparaţii etc.).

c) în funcţie de scop, evaluările se pot grupa în trei categorii:

- evaluări contabile; sunt cele prevăzute prin standardele şi normele contabile, folosite în scopul elaborării
situaţiilor financiare ale întreprinderilor;
- evaluări administrative; sunt cele prevăzute prin acte normative diverse; cum niciun act normativ nu
poate prevedea metode pentru dimensionarea impactului în gestiunea fiecărei întreprinderi a modificării
preţurilor, raportului de schimb al monedei naţionale şi politicilor de gestiune, evaluarea administrativă
poate, nu mai din întâmplare şi numai în momentul când a fost emis actul normativ, să se apropie de
valoarea de piaţă a unor bunuri, niciodată însă de cea a unei întreprinderi;
- evaluări economice şi financiar e; sunt singurele tipuri de evaluări bazate pe expertiză şi diagnostic si care au
ca ţintă finală determinarea valorii de piaţă, ţinând seama de condiţiile concrete de utilizare a bunurilor,
de organizare si funcţionare a întreprinderilor.
d) în funcţie de beneficiar; pot fi abordate diferit metodele de evaluare în funcţie de beneficiar: evaluări pentru
asigurare, evaluări pentru creditare, evaluări pentru impozitare etc.
e) în funcţie de valorile obţinute, evaluările se pot grupa în:
- Evaluări care au la bază valoarea de piaţă, care:
- implică funcţionarea unei pieţe în cadrul căreia tranzacţiile au loc fără restricţie din partea forţelor din
afara pieţei;
- trebuie să identifice şi să includă definiţia valorii de piaţă utilizată în evaluare;
- trebuie să stabilească cea mai bună utilizare sau cea mai probabilă utilizare care reprezintă un determinant
semnificativ al valorii proprietăţii;
- sunt elaborate pe baza informaţiilor specifice ale pieţei respective şi prin metode şi proceduri care
încearcă să reflecte procesele deductive ale participanţilor la piaţă;
- sunt realizate prin aplicarea abordărilor valorii prin cost, comparaţia vânzărilor sau capitalizarea
venitului; informaţiile folosite în fiecare din aceste abordări trebuie să fie obţinute de pe piaţă.
Abordarea prin cost, în funcţie de aplicarea sa, poate sau nu să producă o indicaţie a valorii de
piaţă.
 Evaluările care au la bază valori diferite de valoarea de piaţă utilizează metode care iau în
considerare unitatea economică sau funcţiunile unui activ, altele decât capacitatea acestuia de a fi cumpărat
şi vândut pe piaţă. Aceste evaluări trebuie:
- să includă definiţia valorii aplicate în evaluare (valoare de utilizare, valoare de exploatare, valoare de
asigurare, valoare de recuperare, valoare de lichidare, valoare specială etc.);
- să utilizeze procedurile corespunzătoare şi să analizeze suficiente informaţii pentru efectuarea unei
estimări rezonabile a valorii.
În cazul evaluărilor nebazate pe piaţă, în raportul de evaluare trebuie să se menţioneze faptul că
valoarea obţinută nu va fi interpretată ca valoare de piaţă.

3. Principii generale de evaluare

Evaluările de întreprinderi se bazează pe anumite principii generale de evaluare, dintre care cele
mai importante sunt:
1. Principiul evaluării unitare
a) valoarea unei societăți nu este determinată de suma valorilor părților componente
folosite pentru construirea ei;
b) nici evaluarea părților componente bazată pe cheltuieli de reconstructie nu duce
principial la valoare;
c) întreprinderea trebuie evaluată global ca entitate economică;
d) întregul nu este suma părților componente;
e) valoarea întreprinderii poate fi mai mare sau mai mică decât cea a părților componente.
De exemplu, o unitate comercială, care îți desfășoară activitatea în spații închiriate, de altfel
ea deține un patrimoniu redus, pe baza calităților angajaților săi și a managementului, obține venituri
foarte mari. În această situație valoarea firmei se află peste valoarea elementelor componente ale
patrimoniului din care s-au scăzut datoriile.

2. Principiul referirii la viitor

Valoarea unei întreprinderi este î n funcție de foloasele pe care le poate produce în viitor.
Cumpărătorul nu va plăti numai pentru trecut. Dacă se poate constata că în viitor, comparativ cu
trecutul și prezentul, vor acționa alți factori care vor influența, într-un mod important, dezvoltarea
societății, va trebui să se țină cont de aceștia la aflarea valorii.
La stabilirea valorii se vor lua în considerare:
a) dacă în momentul evaluării se poate presupune că prețurile de procurare vor crește sau
vor scădea;
b) piața va cere adaptarea condițiilor de vânzare - cantități, prețuri, sortimente;
c) părți din întreprindere care în trecut erau integrate direct în procesul de producție pot în viitor
să nu mai participe (sau să fie utilizate numai parțial). Consecințele acestor fenomene vor fi
luate în considerare la evaluare;
d) posibilitatea modificarii regimului fiscal al agenților economici (schimbarea bazei de
impozitare, introducerea de noi impozite, orice alte informații fiscale).

3. Principiul analizei trecutului si a situatiei actuale

Prognozele despre dezvoltarea viitoare, considerate întotdeauna ca nesigure, nu pot fi
înlăturate în procesul de evaluare; credibilitatea lor trebuie mărită prin analiza temeinică a factorilor
de influență.
Prognoza credibilă a viitorului nu poate fi efectuată fără analiza temeinică a trecutului și
prezentului societății care va fi evaluată.
Studiul trecutului și prezentului se face pe baza „analizei diagnostic“ a principalelor funcțiuni ale
întreprinderii:
- juridică;
- comercială;
- producție;
- management și organizare;
- financiar - contabilă.
În măsura în care nu există cunoștințe și informații referitoare la viitor, rezultatele trecutului
ș i prezentului pot fi folosite ca referință pentru prognozarea viitorului.
Exemplu:
O prognoză a vânzarilor presupune analiza structurii acestora în trecut și prezent. Dacă analiza nu
evidențiază modificarea tendințelor de dezvoltare în viitor, atunci pot fi luate în considerare
vânzările prognozate prin calculele efectuate pe baza datelor din trecut.

4. Principiul luării în considerare a „așteptărilor medii“

La evaluarea dezvoltarii viitoare a întreprinderii (firmei), se vor elimina punctele de
vedere optimiste sau pesimiste care nu pot fi fundamentate.
În principiu, trebuie pornit de la previziunile medii; scenariile de viitor „pesimiste“ sau
„optimiste“ vor trebui folosite pentru evidențierea șanselor și a riscurilor.
Principiul prudenței din contabilitate nu poate fi folosit la evaluarea societății, deoarece ține
cont numai de interesele unei părți. Atunci când, la evaluarea societății, se iau în considerare
posibilități suplimentare de dezvoltare, pe lângă șanse, trebuie avute în vedere și riscurile aferente.

5. Principiul celei mai avantajoase valorificări a patrimoniului existent

La evaluare se va porni de la cea mai avantajoasă folosire a patrimoniului, în
măsura în care valorificarea părților componente este posibilă din punct de vedere legal și realizabilă
în mod practic.
De exemplu:
- un teren, nu este necesar societății și aduce, în folosința actuală, numai venituri mici.
La evaluare se va calcula valoarea de circulație (valoarea unui bun economic în ziua
evaluării, se stabilește pe baza prețurilor de pe piață sau a opiniei experților);
- un teren, în centrul orașului, folosit pentru depozitarea mărfurilor; depozitarea poate fi făcută
și într-un spațiu închiriat la marginea orașului; va trebui să se calculeze dacă vânzarea terenului și
diminuarea sumei încasate cu cheltuielile pentru chirie, nu ar conduce la o valoare totală mai mare;
- la întreprinderi nerentabile este de analizat dacă încetarea activității este eficientă, scoțându-se
în evidență ș i costurile aferente; dacă scoaterea din funcțiune este fezabilă (toate costurile fiind luate
în calcul), se va lua în considerare acest lucru la evaluare.

6. Principiul delimitarii obiectului evaluării

Obiectul evaluării trebuie strict delimitat din punct de vedere al timpului și al elementelor
materiale. În principiu, sunt de stabilit care din părtile întreprinderii aparțin obiectului de evaluat,
cât și din ce moment rezultatele aparțin noului investitor.
Obiectul de evaluat îl constituie toate elementele de patrimoniu deținute de societate, legal,
inclusiv sarcinile care greveaza pe ele. Sarcinile fiscale care grevează patrimoniul nu vor fi atribuite
investitorului. Ziua de referință a evaluării este o anumită zi calendaristica în care, din motive ce țin de
tehnica evaluarii, (în mod obișnuit data ultimului bilanț) se va începe procesul de evaluare.

7. Principiul esențialității și rentabilității evaluării

 Aflarea valorii unei întreprinderi se face într-o perioada de timp și cu costuri limitate, motiv
pentru care, în interesul calității evaluării, trebuie analizați factorii esențiali de influența asupra
valorii ei. Evaluatorul trebuie să țină seama de principiul rentabilității lucrărilor de evaluare: în
virtutea principiului „referirii la viitor“, evaluatorul trebuie să-și consacre o parte a timpului sau
pentru a se ocupa de elementele de planificare ale întreprinderii, ceea ce
înseamnă renunțarea la analiza prea amănunțită a situației din trecut; faptul că prognozele nu sunt
sigure nu este un argument care să-i permită evaluatorului să se ocupe în exclusivitate de trecut;
în interesul economiei de timp se pot face rotunjiri în funcție de mărimea întreprinderii de evaluat.

8. Principiul efectuării controlului de plauzibilitate

Valoarea unei întreprinderi reprezintă o exprimare economică ce rezultă numai din
deduceri contabile și împletiri de mărimi de calcul. Presupunerile care au fost luate în calcul
la stabilirea valorii trebuie verificate prin controale de plauzibilitate, în condițiile date, trebuie
stabilit prin calcule alternative modalitățile prin care diversele presupuneri acționează asupra
valorii. Independent de aceste verificări valoarea este necesar să fie analizată și apreciată luându-se
în calcul mărimi comparabile cum ar fi:
- prețuri plătite pentru întreprinderi asemănătoare;
- compararea valorii întreprinderii cu valori rezultate din proceduri derivate ale ramurii,
branșei respective, (indicatori și indici).

4. Procesul de evaluare a întreprinderii

Procesul de evaluare începe prin identificarea de către evaluator a întreprinderii de evaluat şi a

bazei de evaluare şi se încheie odată cu raportarea către client a concluziilor.
Evaluarea întreprinderii este un proces complex şi sistemic, nici una din etapele avute în vedere
neavând un scop în sine ci servind la judecata valorii finale care va fi estimată de către evaluator.
Principalele părţi ale procesului de evaluare sunt:
 Definirea problemei (Specificaţiile misiunii de evaluare);
 Diagnosticul pentru evaluarea firmei;
 Abordarea evaluării;
 Reconcilierea rezultatelor şi estimarea valorii finale.
 4.1. Definirea problemei (Specificaţiile misiunii de
evaluare)

Primul pas într-o evaluare este reprezentat de formularea clară a obiectului şi scopului raportului
pe care-l va realiza evaluatorul (echipa de evaluare). Această etapă va preciza clar, atât pentru evaluator
cât şi, la fel de important, pentru client bazele şi limitele evaluării şi va elimina orice neclaritate în
legătură cu speţa respectivă.
Elementele incluse aici sunt:
 identificarea întreprinderii evaluate
Aceasta presupune stabilirea coordonatelor firmei ce va face obiectul evaluării: denumirea, forma
de proprietate, sediul social, ramura de activitate, proprietarii, managementul etc.
 identificarea pachetului de acţiuni evaluat
Se va stabili exact proprietatea evaluată şi proprietarul acelui pachet de acţiuni. De asemenea, se
va avea în vedere marketabilitatea proprietăţii evaluate, orice restricţie cu privire la tranzacţionarea
respectivei proprietăţi (drept de preemţiune, acorduri de necompetiţie, orice acorduri speciale).
 scopul evaluării, clientul şi destinatarul raportului
Utilizarea se referă la modul în care un client foloseşte informaţiile din raportul de evaluare. Tot în
cadrul acestui punct va fi prezentat clientul şi destinatarul raportului de evaluare.
 definirea valorii estimate
Scopul procesului de evaluare este acela de a estima valoarea dreptului de proprietate asupra unei
parti din capitalul unei intreprinderi sau asupra intregului capital. Prezentarea scrisa a valorii estimate
explica informatiile selectate şi modul lor de analiza, sustine logica şi credibilitatea valorii finale.
 data evaluării şi data raportului de evaluare
Importanţa datei evaluarii a fost înţeleasă încă de la prezentarea principiilor de evaluare a
întreprinderii când s-a arătat că valoarea este estimată la un anumit moment de timp. Ea este o funcţie de
informaţiile cunoscute şi previziunile fãcute numai la acel moment de timp.
Data evaluării trebuie specificată datorită faptului că factorii care influenţează valoarea firmei se
modifica permanent; valoarea de piaţă fiind percepută ca o reflectare a percepţiilor participanţilor pe piaţă
iar schimbările care au loc pe piaţa afacerilor pot influenţa semnificativ valoarea.
Data raportului de evaluare este întotdeauna o dată prezentă, respectiv data la care s-a redactat acel
raport.
 ipoteze şi condiţiile limitative
 Acestea sunt incluse în raportul de evaluare pentru:
- a proteja evaluatorul,
- a informa şi clientul şi alţi utilizatori ai raportului de evaluare.
Aceste ipoteze şi condiţii limitative definesc sfera responsabilităţii evaluatorului.
Ipotezele sunt supoziţii considerate ca fiind adevărate. Ele implică fapte, condiţii sau situaţii care
afectează subiectul sau abordarea unei evaluări, dar care nu pot fi verificate sau nu necesită o verificare.
Acestea sunt aspecte care, după ce au fost declarate, trebuie acceptate în vederea înţelegerii evaluării.
Toate ipotezele trebuie să fie rezonabile. Evaluatorul poate fi pus în situaţia de a face şi alte ipoteze cu
privire la fapte ce nu pot fi cunoscute sau stabilite.
Condiţiile limitative sunt restricţii impuse evaluărilor. Ele pot fi impuse de:
- clienţi (de ex. atunci când evaluatorului nu i se permite să investigheze complet unul sau mai mulţi
factori importanţi, care ar putea afecta valoarea)
- de evaluator (de ex. atunci când clientul nu poate publica parţial sau total raportul de evaluare sau
certificatul de evaluare, fără acordul scris al evaluatorului cu privire la forma şi contextual
apariţiei)
- de legislaţia naţională aferentă.
Tot aici este inclusă şi Declaraţia de conformitate. Aceasta atestă faptul că evaluarea a fost făcută
în corcondanţă cu IVS-urile, că a respectat cerinţele etice şi profesionale conţinute de Codul deontologic
IVSC aferent îndeplinirii misiunii.

4.2. Diagnosticul întreprinderii

Prin diagnosticarea unei firme, în vederea evaluării, se urmăreşte sintetic evidenţierea a doi
parametrii cheie: rentabilitatea şi riscul. Cunoaşterea tuturor laturilor activităţii acesteia, respectiv
comercială, juridică, tehnică, resurse umane, financiară etc.; precum şi a punctelor forte şi punctelor slabe
corespunzătoare fiecăreia este de natură să permită evaluatorului fundamentarea judecăţii valorii
întreprinderii.
Diagnosticarea stării actuale presupune o analiză critică a următoarelor elemente:
a) diagnosticul comercial
Acesta vizează analiza pieţei pe care operează întreprinderea.
Obiectivul urmărit este estimarea pieţei actuale şi potenţiale a întreprinderii şi a poziţiei sale pe
piaţă.
b) diagnosticul juridic
 Diagnosticul juridic are drept scop analiza aspectelor legale privind activitatea firmei evaluate.
c) diagnosticul operaţional
Aceasta presupune o analiză detaliată a factorilor tehnici de producţie, a tehnologiilor de fabricaţie
a produselor, precum şi a organizării producţiei şi a muncii.
d) diagnosticul resurselor umane şi a managementului
Acesta are în vedere cunoaşterea de către evaluator a resurselor umane din punct de vedere al
evolutiei, structurii, comportamentului şi eficientei utilizarii lor, precum şi prezentarea şi analiza echipei
de conducere a intreprinderii.
e) diagnosticul financiar
Urmăreşte:
1. înţelegerea performanţelor realizate şi a riscurilor inerente în activitatea întreprinderii,
precum şi a perspectivelor de performanţă financiară viitoare, inclusiv prin analiza
tendinţelor care s-au manifestat de-a lungul timpului;
2. ajustarea situaţiilor financiare istorice pentru a estima abilităţile întreprinderii de a genera
fluxuri de venit pentru furnizorii de capital precum şi perspectivele acesteia;
3. compararea cu întreprinderi similare pentru a stabili parametrii de risc, rentabilitate şi de
valoare.

4.3. Aplicarea celor trei abordări ale evaluării întreprinderii

Procesul de evaluare este util pentru estimarea credibilă a valorii definite, bazată pe analiza tuturor
informaţiilor disponibile (îndeosebi în diagnosticul întreprinderii). Evaluatorul va estima valoarea firmei
prin metode şi tehnici specifice, care reflectă trei abordări distincte în evaluarea firmei. În mod
fundamental nu există decât trei modalităţi (abordări) de a ajunge la valoarea unei întreprinderi:
1. Abordarea pe baza de active ( patrimoniala );
2. Abordarea pe baza de venit;
3. Abordarea prin comparatie.
Metodele de evaluare patrimoniale au un grad înalt de complexitate deoarece este nevoie de un
număr mare de specialiști în domenii variate, dar și de un volum mare de muncă. Elementele de
pornire în evaluările patrimoniale sunt componentele bilanțiere de activ și pasiv.
Abordarea pe bază de venit reprezintă calea generală de estimare a valorii unei întreprinderi
prin utilizarea uneia sau mai multor metode prin care valoarea este determinată pe baza convertirii
veniturilor anticipate. Metodele înscrise în abordarea pe bază de venit sunt:
 - metoda capitalizării venitului ( prin multiplu de rezultate );
- metoda actualizării cash-flow-ului net.
Evaluarea prin multiplu de rezultate are ca principiu determinarea valorii întreprinderii prin
rentabilitatea ei. Aceasta se realizează pornind de la rezultatul (net, de exploatare, marja brută) care
se multiplică cu rata câștigurilor din domeniul de activitate al societății.
Metoda are ca punct de plecare al evaluării, determinarea rezultatului ce se consideră a fi
relevant. Se poate porni de la beneficiul net: această abordare are avantajul simplicității, dar acest
beneficiu net sau rezultat net este influențat de rezultatele excepționale ale societății. Se poate porni
în determinarea valorii de la rezultatul de exploatare care elimină veniturile și cheltuielile financiare și
exceptionale sau de la rezultatul curent (rezultat de exploatare plus rezultat financiar). Dacă considerăm
valabile criteriile anglo - saxone, atunci rezultatul de pornire va fi EBIT (earnings before interest and
tax) respectiv, rezultatul fără venituri și cheltuieli financiare și exceptionale și impozit sau EBITDA
(earning before interest, tax, depreciation and amortization) respectiv rezultatul precedent la care se
adăugă amortizarea.
În cazul evaluării prin fluxuri de trezorerie (cash-flows), o întreprindere poate fi
evaluată prin lichiditățile pe care urmează să le genereze în viitor. Valoarea ei este dată de
fluxurile de trezorerie (cash- flows) previzionale susceptibile a fi obținute în următorii ani.
În primul rând trebuie definită metoda de măsurare a fluxurilor de trezorerie. Armonizarea
reglementărilor contabile românești cu cele europene și cu standardele internaționale de contabilitate
rețin prin ultimul Regulament Contabil din februarie 2001 metoda din Standardul International de
Contabilitate IAS7. Cele două metode, cea directa și cea indirectă, fac distincția între fluxurile din
activități de exploatare, activități de investiții, activități de finanțare.
Metoda indirectă pornește de la profitul net înainte de impozitare la care se adaugă
amortizările, cheltuielile și pierderile financiare și se scad veniturile din investiții financiare și se
ajustează cu + sau - diferențele de stocuri și datorii sau creanțe pentru obținerea fluxului din
activități de exploatare, la care se adaugă sau scade fluxul din activitățile de investiții și de finanțare.
Fluxurile de trezorerie determinate prin metoda directă se bazează pe încasările de la clienți,
din care se scad plățile către furnizori, angajați, comisioane bancare, impozit pe profit, la care se
adaugă sau scade numerarul rezultat din activități de investiții (achiziția de clădiri, echipamente sau
vânzarea lor) și numerarul rezultat din activități de finanțare (emisiuni de acțiuni, cumpărarea de
acțiuni, împrumuturi pe termen lung, plata dividendelor ).
Fluxul de trezorerie sau de lichidități se exprimă în bani, la puterea de cumpărare a zilei.
Actualizarea sau exprimarea în prețuri constante necesită ajustări ale valorilor previzionate. Această
 ajustare se face în primul rând din cauza inflației, în al doilea rând, banii pe care urmează să-i primim
sunt bani ce nu pot fi investiți acum pentru a produce alte lichidități imediat.
Actualizarea se poate face plecând de la rata investițiilor fără risc (împrumuturi de stat ) la
care se adaugă o primă pentru riscul de țară, riscul întreprinderii și o primă suplimentară pentru riscul
datoriilor întreprinderii. Dacă aceste riscuri sunt mari se poate ca investitorul (cumpărătorul) să
considere investiția (achiziția) nerentabilă.
Abordarea prin comparație reprezintă calea generala de estimare a valorii unei întreprinderi
prin utilizarea uneia sau mai multor metode care compară subiectul de evaluat cu întreprinderi care au
fost tranzacționate.

4.4. Reconcilierea valorii şi estimarea valorii finale

Etapa finală a procesului de evaluare o reprezintă analiza sistemică a rezultatelor obţinute din
aplicarea mai multor metode şi stabilirea unei opinii în legătură cu valoarea finală. Chiar dacă evaluatorul
trebuie să revadă toată activitatea realizată, totuşi aceasta este etapa cu cel mai mic volum de muncă dar
care implică poate cel mai mult judecata şi experienţa evaluatorului. El trebuie să analizeze credibilitatea
şi aplicabilitatea fiecărei abordări la speţa respectivă, să înţeleagă şi să explice diferenţele dintre
rezultatele aplicării mai multor metode, să analizeze gradul de credibilitate şi relevanţă al tuturor
informaţiilor care au stat la baza aplicării fiecarei metode etc. şi astfel să propună o valoare (sau un
interval de valori).

5. Problematica metodei activului net corectat

Dupa modul de prelucrare a bilantului contabil valorile folosite în evaluarea patrimoniala

sunt:
a) valori patrimoniale determinate pe baza activului si pasivului:
- Activul Net Contabil (A.N.C.)
- Activul Net Contabil Corectat (A.N.C.C.)
- Valoarea de Lichidare (V.L.)
b) valori patrimoniale determinate pe baza activului utilizat în exploatare:
- Activul Brut Contabil (A.B.C.)
 - Valoarea substantiala (V.S.)
- Capitalurile Permanente Necasare Exploatarii (C.P.N.E.)
Diferența dintre cele două categorii de valori patrimoniale este dată de părțile participante la
tranzacția de vânzare - cumpărare a firmei evaluate.
Prima categorie de metode corespunde opticii vânzatorului firmei, care este interesat de
vânzarea activelor si recuperarea investitiilor, motiv pentru care aceste valori sunt cunoscute si
sub denumirea de valori matematice.
A doua categorie de metode corespunde opticii cumpărătorului, interesat de reconstrucția
firmei sau de folosirea unor anumite active, fiind denumite și valori funcționale.
În cadrul metodelor de evaluare patrimoniale, evaluatorul analizeaza și prelucrează fiecare post
de activ și pasiv în vederea eliminării influențelor unor factori care nu dau o valore reală firmei.
Așadar, putem spune că abordarea patrimonială reprezintă modalitatea de estimare a valorii unei
întreprinderi și/sau unui pachet de acțiuni, prin utilizarea metodelor de estimare a valorii de piață a
activelor individuale ale întreprinderii din care se scade valoarea de piață a datoriilor totale (deci
active totale corectate la valoarea de piață minus datorii totale corectate).
Această metodă încearcă evaluarea întreprinderii prin patrimoniul ei. Valoarea este egală cu
activul (imobilizări, stocuri, creanțe, clienți, disponibilități banești) din care se scad datoriile
exigibile (împrumuturi, furnizori, impozite, alte datorii ).

Evaluarea se realizează pe baza bilanțului. Limitarea metodei constă în faptul ca ea nu reflectă cu

exactitate realitatea economica. Bilanțul conține date istorice, așa cum de altfel se găsesc în toată
contabilitatea întreprinderii. Dacă disponibilitățile bănesti au o valoare reală identica cu cea înscrisa în
bilanț, valoarea unui imobil, a unor utilaje, mașini sau a unui stoc de marfă poate diferi foarte mult de
ceea ce este înscris în bilanț.
De asemenea, creanțele ș i obligațiile în alte monede, în condiții de inflație au altă valoare
față de cea înscrisă în bilanț. Ajustarea valorilor din bilanț este uneori favorabilă vânzătorului
(reevaluarea clădirilor sau terenurilor) alteori favorabilă cumpărătorului ( stocuri greu vandabile
sau utilaje vechi sau chiar hale industriale vechi). Pentru ajustări, fie se ține cont de indicele de inflație
existent de la data achiziției până la data curentă, fie se consideră valorile de înlocuire ale activelor
(achizitia de noi active pentru înlocuirea celor vechi).
Vânzătorul nu trebuie să uite că valoarea activelor unei societăți nu este dată numai de cea
înscrisă în bilanț ca activ tangibil. Întreprinderea cumulează în timp un anumit nivel de cunoștințe, își
clădește o reputație și o clientelă solidă sau, într-un cuvânt, are ceea ce se numeste goodwill.
 Valorizarea goodwill-ului este bine a fi încredințată unui specialist. Renumele sau fondul
comercial (goodwill) poate fi mai important decât activele existente într-un anume moment al
existenței întreprinderii.
Această metodă este reținută și de Legea 31 art. 133 pentru cazul acționarilor ce vor să
se retragă din societate, legea numind valoarea contabilă netă, activ social net, pentru societățile
ce nu cotează pe piața bursieră sau extrabursieră. Legea nu prevede și ajustările valorilor din bilanț,
care ar trebui să facă obiectul negocierii cu ceilalți acționari.
Prin urmare, esența metodei poate fi rezumată astfel:
Activul Net Corectat = Activ total corectat – Datorii totale corectate

6. Abordarea pe bază de venit în evaluarea întreprinderii

Formele de venit utilizate în metodele înscrise în abordarea pe baza de venit (numite și metode
de randament) sunt diferite în funcție de tipul proprietății supuse evaluării. Cele mai uzuale forme
de venit sunt:
• profitul net;
• cash-flow-ul net sau brut;
• dividendul;
• redevența (brută sau netă);
• chiria (brută sau netă);
• renta (brută sau netă).
Metodele de evaluare înscrise în abordarea pe baza de venit sunt urmatoarele:
• metoda DCF (Discounted Cash Flow);
• metoda actualizarii dividendelor;
• metoda capitalizarii profitului net.

Modelul DCF
Cash-flow-ul previzionat are sensul de cash-flow net free cash-flow). În cazul evaluării unor
afaceri care nu vor recurge la finanțare prin credite, deci neîndatorate, se va utiliza metoda actualizării
cash-flow-ului net la dispozitia acționarilor (free cash-flow to equity owners method).
 În cazul evaluării unor afaceri care sunt finantate ș i cu credite, deci îndatorate, formula de
calcul a CFNA este modificată prin includerea influenței capitalului împrumutat atât asupra
profitului, cât ș i a cash-flow- ului.

Modelul actualizării dividendelor (Dividend Discount Model)

Această metodă se referă la evaluarea unei acțiuni și deci și a capitalului acționarilor
pe baza fluxului de dividende sperate și/sau a plusvalorii (capital gain) obținută din vânzarea
acțiunilor la un curs superior celui de cumpărare.
Utilizarea acestei metode de evaluare a capitalului acționarilor este un caz particular al metodei
DCF, rezultatele fiind egale numai dacă:
• amortizarea este egală cu investiția de capital;
• modificarea anuală a FRN este zero;
• cash-flow-ul net este distribuit în întregime sub formă de divid ende.
Aceste ipoteze sunt greu de realizat în practică și deci, metoda este adecvată pentru firmele
cu o politică strategică de plată a dividendelor relativ constantă (procent din profitul net).
Aplicarea acestei metode de evaluare a capitalului acționarilor este condiționată de fiabilitatea
ipotezelor referitoare la:
• evoluția dividendelor viitoare;
• rata de actualizare aplicată.

Modelul capitalizării/actualizării profitului net

Această metodă se poate aplica în mai multe circumstanțe, respectiv în funcție de evoluția
trecută sau viitoare a profitului net. Câteva probleme metodologice sunt:
- este vorba de un profit net corectat și nu de unul contabil;
- corecțiile asupra profitului brut curent (deci după deducerea cheltuielilor cu dobânzi), pot fi adecvate
pentru a reflecta reprezentativitatea cifrei de afaceri, elementelor de cheltuieli, unei structuri normale
a capitalului utilizat și cotei de impozit pe profit;
- rezonabilitatea corecțiilor se reflectă în alegerea sau calcularea unui profit net anual mentenabil pe
termen lung;
- profitul net anual corectat se referă numai la activitatea de exploatare și la cea financiară, excluzându-
se rezultatul exceptional; de asemenea, nu se iau în calcul veniturile ș i cheltuielile aferente activelor
redundante (cele din afara exploatării).
Bibliografie:
1. ISFANESCU A., ROBU V., ANGHEL I., “Evaluarea intreprinderii”, Editura Tribuna Economica,
Bucuresti, 2001;
2. ISFANESCU A., ROBU V., ANGHEL I., STAN S., “Ghid practic de evaluare a intreprinderii”, Editura
Tribuna Economica, Bucuresti, 2001;
3. STAN S., “Evaluarea intreprinderilor necotate”, [Link] Economica, Bucuresti, 2000;
4. STAN S., “ Coerente si corelatii in evaluarea intreprinderii”, IROVAL, 2001;