Sunteți pe pagina 1din 10

43. Mihai Eminescu, Iambul

1. Sinonimele contextuale ale cuvintelor vers - stih; trezind - stârnind, provocând, aducând.

, sugerează imposibilitatea / inutilitatea de a da explicaţii tuturor aspectelor enumerate anterior.

2.

În versul Acestea toate singur nu le judec

punctele de suspensie marchează caracterul conclusiv al discursului liric şi

3. Politicienii au intrat în gura presei. Ajuns în toamna vieţii, se gândea la ce realizase până atunci.

4. Structuri sau versuri care conţin imaginile artistice ale iambului: versul cel mai plin, mai blând şi pudic; puternic

e

pururi iambul; fără piedici sunând cezura; cu dulce glas.

5. Tema poeziei condiţia creatorului şi a creaţiei sale. Motive literare: toamna, pasiunea, ura.

6. În prima strofă, comparaţia ce plină e ca toamna mierea-n faguri sugerează forţa sugestivă a limbajului poetic, puterea

de a exprima a creatorului prin cuvânt.

7. Subiectivitatea se realizează în textul analizat prin folosirea formelor verbale şi pronominale de persoana I, mărci ale

eului liric - „De mult mă lupt cătând în vers măsura…” – şi prin transmiterea directă a sentimentelor faţă de creaţie şi de

condiţia creatorului – „trezind în suflet patima şi ura”, „Aceste toate singur nu le judec…”

8. Textul dezvoltă ideea centrală a condiţiei creatorului conştient de propria-i menire şi de mijloacele pe care le are la

dispoziţie pentru a transmite sentimente prin creaţia artistică, idee subliniată în metafora cu care se deschide poezia: „De mult mă lupt cătând în vers măsura”. Perfecţiunea formală, ca mijloc de exprimare a tuturor sentimentelor este subliniată

prin comparaţie – „Ce plină e ca toamna mierea-n faguri, / Ca s-o aştern frumos în lungi şiraguri” – şi metaforă – „De poţi s-auzi în el al undei şopot”. Complexitatea sentimentelor umane care pot da naştere unei creaţii artistice este subliniată prin enumeraţie – „Trezind în suflet patima şi ura”. Ideea potrivit căreia cuvântul poetic, versurile care însumează atât efortul creator, cât şi sentimente sunt valoroase în măsura în care sunt incluse în forme desăvârşite este reliefată prin epitetele incluse în enumeraţie – „Dar versul cel mai plin, mai blând şi pudic, / puternic iar – de-o vrea – e pururi iambul.”

9. Expresivitatea, calitate a limbajului poetic prin care se subliniază afectivitatea discursului liric, se obţine în acest text

prin folosirea figurilor de stil şi a imaginilor artistice originale – „Ce aspru mişcă pânza de la steaguri / Trezind în suflet patima şi ura…”

44. Mihai Eminescu, Stau în cerdacul tău…

1. Sinonime contextuale ale cuvintelor: senină - clară, limpede; mişcă - clatină, leagănă.

2. În structura: sufli-n lumânare, cratima marchează, la nivel fonetic, pronunţarea în aceeaşi silabă a două cuvinte diferite,

înlocuind sunetul î, iar la nivel prozodic, contribuie la menţinerea ritmului şi a măsurii versurilor.

3. Mâna destinului i-a hărăzit o soartă nefericită. Nu trebuie să rămâi în întunericul ignoranţei.

4. Structuri care conţin imagini ale femeii iubite: mâna ta cea fină; umeri de ninsoare; In val de aur părul despletind.

5. Teme: iubirea şi natura; motive literare: noaptea, crengile, vântul, fereastra, stelele ş.a.

6. În prima strofă, epitetele noaptea-i senină; crengi mari creează imagini vizuale ale cadrului natural romantic, nocturn.

Metafora flori de umbră sugerează jocul întunecat al crengilor, sub adierea vântului.

7. Strofa a doua ilustrează sentimentele profunde ale unui îndrăgostit care, plin de sensibilitate, nu vrea să tulbure fiinţa

iubită din ritualul nocturn al odihnei şi al viselor. Se descrie o iubire ideală, spiritualizată, în care îndrăgostitul contemplă făptura iubită ca pe o icoană, veghindu-i somnul: „Dar prin fereastra ta eu stau privind / Cum tu te uiţi cu ochii în lumină”. Motivul ferestrei exprimă separarea dintre lumi, imposibilitatea atingerii. Iubita e descrisă sub aspect serafic, prin intermediul epitetelor care sugerează o feminitate ideală: „cu mâna ta cea fină”, „în văl de aur părul despletind”.

8. Titlul este un fragment din incipitul poeziei; este alcătuit dintr-un verb de stare, care semnifică aşteptarea, resemnarea

eului liric, şi reliefează motivul cerdacului, care trimite la ideea aşteptării pline de sensibilitate în apropierea iubitei. 9. Expresivitatea, calitate a limbajului poetic prin care se subliniază afectivitatea discursului liric, se obţine în acest text prin folosirea figurilor de stil şi a imaginilor artistice originale – „Stau în cerdacul tău… Noaptea-i senină. / Deasupra-mi crengi de arbori se întind, / Crengi mari în flori de umbră mă cuprind”.

45. Mihai Eminescu, Departe sunt de tine…

1. Sinonimele contextuale ale cuvintelor clipă - moment, secundă; pururi - veşnic,etern.

2.În structura parc-ai vrea cratima este folosită pentru a marca, la nivel fonetic, pronunţarea în aceeaşi silabă a două părţi de vorbire diferite, înlocuind sunetul ă, iar la nivel prozodic, marchează păstrarea rimei şi a măsurii versurilor.

3. Iubeşte cu foc. S-au întâlnit în ochi de pădure.

4. Structuri, imagini ale fiinţei iubite: cu ochii mari în lacrimi; cu mâini subţiri şi reci; averea-mi de-amor şi frumuseţi.

5. Tema poeziei este trecerea timpului, asociată cu iubirea pierdută. Motivele care susţin tema sunt: bătrâneţea, iarna,

amintirile, iubita, norocul.

6. În primele patru versuri figurile de stil exprimă tristeţea eului liric, aflat faţă în faţă cu trecerea ireversibilă a timpului:

viaţa-mi lipsită de noroc este un epitet care sugerează imaginea unui parcurs existenţial dureros; optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit - inversiune topică prin care sunt plasate în poziţii-cheie (la început şi la sfârşit de vers) elementele esenţiale ale meditaţiei asupra trecerii timpului: durata şi viaţa nefericită; sunt bătrân ca iarna - comparaţie care ilustrează perspectiva eului liric asupra vârstei sale sufleteşti, sugerând pustietatea, îngheţul, stagnarea, oboseala psihică.

7. Ultimele patru versuri accentuează constatarea tristă în legătură cu trecerea timpului. Exclamaţia retorică O! glasul

amintirii rămâne pururi mut exprimă durerea faţă de timpul care estompează toate aspectele plăcute ale vieţii, iar metafora personificatoare glasul amintirii intensifică efectele suferinţei. Repetiţia în anaforă (la început de vers) a structurii să uit marchează intenţia de a purifica suferinţa prin uitare, prin renunţarea la trecutul dureros. Aspectul descriptiv al finalului este conturat prin enumerarea senzaţiilor pe care le încearcă îndrăgostitul. Ultimul vers exprimă laitmotivul temporal al poeziei, asociind bătrâneţea bărbatului cu moartea iubitei, ceea ce ar trebui să aducă şi liniştea, uitarea.

8. Departe sunt de tine

este un fragment din primul vers, prin care se subliniază detaşarea (spaţială şi temporală) a

îndrăgostitului dezamăgit faţă de momentul despărţirii. În text, ideea de melancolie profundă determinată de despărţire şi de trecerea timpului este subliniată prin imagini artistice cu ajutorul cărora se sugerează sentimente subiective, intense:

„Departe sunt de tine şi singur lângă foc, / Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc, / Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit, / Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.”

9. Romantismul poeziei este susţinut de temele şi motivele specifice – timpul, lacrimile, vântul, ceaţa, iubirea dispărută -

subiectivitatea discursului liric, caracterul retoric al discursului liric – „Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!” - , proiecţia sentimentelor şi a stărilor subiective asupra cadrului natural, care intră în consonanţă cu sentimentele eului liric:

„Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti…”

46. Mihai Eminescu, Din valurile vremii…

1. Sinonime contextuale ale cuvintelor: umbra - rămăşiţa, amintirea; zadarnic -inutil.

2. Virgula din versul: Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump separă un substantiv în vocativ (însoţit de adjectiv

antepus) de restul enunţului.

3. Lacrimile norilor cad pe pământ. Iubirea îi încălzea sufletul

4. Temă romantică: iubirea pierdută; motive romantice: steaua, ochii, îngerul, inima, umbra, visul, timpul, nostalgia

5. Monologul adresat susţine nota subiectivă şi sentimentală a textului, contribuind la exprimarea directă a trăirilor.

Adresarea directă implică nevoia de comunicare afectivă, de regăsire a iubirii pierdute, intensificând sentimentul de

nostalgie. 6. În a doua strofă a textului, epitetele „sărutări aprinse”, „mâna friguroasă” susţin romantismul iubirii celor doi

îndrăgostiţi, conturând gesturi tandre, gingaşe. Metafora „noianul cel de neguri” redă imaginea trecutului, văzut ca fericire îndepărtată şi pierdută

7. Poezia se încadrează în estetica romantismului prin nota sentimentală, tema iubirii pierdute – „Din valurile vremii,

iubita mea, răsai, / Cu braţele de marmur, cu pletele bălai…” - , prezenţa motivelor romantice – timpul, iubirea, visul

(ideea reînvierii trecutului prin amintire ) - , tristeţea, neîmplinirea, sentimentul neputinţei de a întoarce timpul exprimate (tonul elegiac) – „Zadarnic după umbra ta dulce le întind; / Din valurile vremii nu pot să te cuprind.”.

8. Titlul se suprapune cu incipitul poeziei; conţine o metaforă de mare frumuseţe lirică, creată prin asocierea a două motive

romantice, valul şi vremea. Poetul sugerează trecerea inexorabilă a timpului, imposibilitatea fiinţei umane de a întoarce

vremea înapoi.

9. Poezia începe cu o invocaţie retorică, exprimând nevoia îndrăgostitului de comunicare afectivă, de regăsire a iubirii

pierdute (Din valurile vremii, iubita mea, răsai). Forma arhaică răsai, specific eminesciană, demonstrează încercarea de a reînvia, prin amintire, imaginea femeii iubite. Textul cuprinde numeroase elemente de portret fizic şi sufletesc, epitetele având rolul de a scoate în evidenţă frumuseţea, puritatea, gingăşia iubitei: braţele de marmur; părul lung, bălai; faţa străvezie; zâmbetul tău dulce. Comparaţia străvezie ca faţa albei ceri şi metafora umbra duioaselor dureri sugerează tristeţea, suferinţa, duioşia, conturând idealul romantic feminin. Idealizarea iubitei culminează prin folosirea chiasmului:

Femeie între stele şi stea între femei. Ultimul vers al primei strofe amplifică nota elegiacă prin motivul literar al lacrimilor (al plânsului), ca efect al imposibilităţii omului de a scăpa de sub semnul timpului inexorabil.

47. Mihai Eminescu, Peste vârfuri

1. Expresii sau locuţiuni cu substantivul inimă: a (nu) avea pe cineva la inimă, a-şi simţi inima grea, a-şi dărui inima

cuiva, a-şi lua inima în dinţi etc.

2. În structura spre tine-ntorn?, cratima marchează, la nivel fonetic, pronunţarea în aceeaşi silabă a două părţi de vorbire

diferite, înlocuind sunetul î, iar la nivel prozodic are rolul de a contribui la menţinerea ritmului şi a măsurii versurilor.

3. Înaintea sărbătorilor a făcut lună în casă. Nehotărârea o face o frunză în bătaia vântului.

4. Teme: timpul, singurătatea; motive literare: codrul, luna, cornul, dorul de moarte.

5. Versuri care conţin o descriere specifică imaginarului poetic eminescian: Peste vârfuri trece lună,/Codru-şi bate

frunza lin. 6. Inversiunea personificatoare „melancolic cornul sună” creează o imagine auditivă şi sugerează relaţia care se stabileşte între trăirile eului liric şi elemente ale cadrului exterior. Întrebarea retorică „De ce taci când, fermecată, inima-mi spre tine- ntorn?” şi epitetul în inversiune sugerează sentimentele intense trăite de eul liric.

7. Poezia aparţine liricii romantice prin meditaţia asupra trecerii timpului, prin subiectivitate şi prin folosirea mijloacelor

retorice specifice acestui curent. De asemenea, poezia descrie natura, cadru specific al evadării romantice, prin valorificarea unor motive literare precum luna, codrul ş.a.

8. Titlul Peste vârfuri îşi asociază ideea de detaşare, de depărtare de cadrul ocrotitor al naturii în care s-a refugiat eul liric.

Titlul exprimă nu numai spaţiul, ci şi sugestia temporală cu privire la despărţirea de codru, de muzica lui blândă, armonioasă.

9. Primul catren conturează cadrul romantic al codrului, spaţiu benefic, ocrotitor. Imaginea are caracter predominant

descriptiv, îmbinând sugestia vizuală cu sugestia auditivă. Elementele vizuale creează un spaţiu paradisiac, o mişcare blândă a naturii în care toate tensiunile dispar. Sunetul cornului completează descrierea prin personificarea melancolic sună, antrenând o armonie specifică universului eminescian. în versul Codru-şi bate frunza lin, dativul posesiv exprimă foşnetul delicat al naturii, mişcarea armonioasă, domoală, ca şi cum toate elementele peisajului ar contribui la atmosfera generală de linişte. Natura devine o „cutie de rezonanţă a sentimentelor" (Paul Cornea), starea sufletească regăsindu-se în peisajul securizant.

48. Mihai Eminescu, La steaua

1. Expresii şi locuţiuni cu termenul cale: a-i ieşi cuiva în cale; a apuca pe o cale greşită; a fi pe calea cea dreaptă

(bună); a sta în calea cuiva; a fi pe cale să

2. Virgula folosită în cea de-a doua strofă are rolul de a marca un raport de tip adversativ între două propoziţii principale

(se pune înaintea conjuncţiei iar).

3. Sinonime contextuale ale cuvintelor: a pieri - a dispărea, a se stinge, a se spulbera; amor - iubire, dragoste.

4. Temă romantică: iubirea pierdută; motive romantice: steaua, lumina, dorul

5. Imaginea planului cosmic este sugerată de metafora

cosmicului şi prin hiperbola mii de ani i-au trebuit/Luminii să ne-ajungă care redă sugestiv infinitatea universului.

6. Versuri specifice imaginarului poetic eminescian: Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă (o imagine artistică

asemănătoare se regăseşte în poemul Luceafărul: Şi căi de mii de ani treceau/In tot atâtea clipe).

7. Poezia se încadrează în estetica romantismului prin: tema iubirii apuse; prezenţa motivelor romantice (steaua,

distanţele cosmice, raza ş.a); tonul elegiac; ideea trecutului reînviat prin amintire.

8. Titlul evidenţiază motivul romantic al stelei, sugerând fascinaţia nemărginirii şi creând, în context, o imagine alegorică:

steaua îndepărtată/iubirea apusă.

9. Ultimul catren are rolul de a clarifica semnificaţiile alegorice. începe cu structura adverbială comparativă tot astfel,

care stabileşte o similitudine între steaua îndepărtată, de mult apusă, şi iubirea pierdută. Textul susţine şi un sens concesiv:

deşi sentimentul (al nostru dor) s-a pierdut în noapte-adâncă (metaforă a trecutului, a timpului mort), totuşi urmele a ceea ce a fost cândva (lumina stinsului amor, metaforă dublată de inversiune) rămân pe mai departe în suflet; poezia se încheie cu adverbul încă, semnificând continuarea, perpetuarea unei anumite vibraţii sufleteşti.

depărtări albastre, prin care se desemnează nemărginirea

etc.

49. Mihai Emiescu, Noaptea… 1. Expresii şi locuţiuni cu substantivul foc: a se face foc şi pară, a da foc, apune paie pe foc, a avea un foc la inimă

2. În structura Pe-ai mei ochi, cratima are funcţiune prozodică, facilitând rostirea într-o silabă a două cuvinte diferite,

pentru păstrarea măsurii şi a ritmului printr-un diftong.

3. Enunţuri cu sensurile conotative ale cuvintelor: lumină şi frunte. Când a văzut-o, în ochi i s-a aprins o lumină de

bucurie. Şi-a aruncat privirile spre fruntea semeaţă a munţilor.

4. Tema poeziei este iubirea - temă romantică, susţinută de următoarele motive: noaptea, iubita, somnul, ochii, trecerea

timpului.

5. Descrieri poetice specifice imaginarului poetic eminescian: Lumânarea-i stinsă-n casă, somnu-i cald, molatic, lin;

Albă ca zăpada iernei, dulce ca o zi de vară; Cu-ale tale braţe albe, moi, rotunde, parfumate.

6. Ritualul iubirii este conturat prin numeroase figuri de stil: epitetul „te-apropii surâzândă” sugerează imaginea diafană a

iubitei, care îşi comunică prin surâs sentimentele faţă de eul liric. Comparaţia „şi surâzi, cum râde visul într-o inimă- ndrăgită” accentuează sentimentele îndrăgostitei, care se apropie de fiinţa interioară a eului liric, cei doi trăind în consens cele mai profunde sentimente de dragoste, asociate cu meditaţia şi evadarea în vis.

7. Romantismul poeziei este evident prin caracterul profund subiectiv al structurii lirice, tema iubirii; motivele romantice

– visul, evadarea din cotidian - , sentimentul că trecerea timpului va diminua bucuria cu care se manifestă cei doi

îndrăgostiţi.

trimite la un timp specific romantic, propice iubirii, constituind un cadru ocrotitor,

benefic pentru manifestarea sentimentului. Noaptea oferă prilejul unei complicităţi între cei doi îndrăgostiţi, frumuseţea luminoasă a iubitei realizând un contrast cu atmosfera nocturnă.

9. Primul catren conturează atmosfera nocturnă specifică iubirii romantice, ascunse de privirile indiscrete. Imaginea

focului ilustrează o antiteză cu întunericul nopţii, dar căldura lui completează caracterul intim al cadrului. Cele două

epitete potolit şi vânăt exprimă, de asemenea, o armonie excepţională a spaţiului, care favorizează jocul de dragoste. Repetiţia din versul Păn'ce mintea îmi adoarme, pân'ce genele-mi clipesc realizează un paralelism sintactic ce redă gesturile amorţite, liniştite, sugerând detaşarea de zbuciumul cotidian. Descrierea gesturilor culminează cu imaginea lumânării şi a somnului care anticipează un abandon în iubire al cuplului de îndrăgostiţi.

8. Titlul acestei poezii, Noaptea

,

50. Mihai Eminescu, De câte ori, iubito…

1. Sinonime contextuale ale cuvintelor: ostenite - obosite, sleite; pierzându-se -dispărând, îndepărtăndu-se.

2. Linia de pauză în versul Departe doară luna cea galbenă -o pată are rolul de a marca o apoziţie metaforică

3. Şcoala este departe de casă. Privea departe, în zare. Oamenii care nu se mai iubesc se simt departe unul de celălalt.

4. Metafora „oceanul cel de gheaţă” sugerează nefericirea eului liric, provocată de dispariţia iubirii, de îndepărtarea iubitei.

Hiperbola „mii de sloiuri de valuri repezite” exprimă intensitatea suferinţei eului liric, copleşit de singurătate şi de

nefericire.

5. Prezenţa eului liric este marcată în text prin forme verbale şi pronominale de persoana I şi a II-a: „de noi mi-aduc

aminte”, „tu te pierzi” .

6. În text se pot distinge două planuri lirice: trecutul (iubirea, comuniunea sufletească) şi prezentul (nefericirea, imaginea

alegorică a spaţiului pustiu, îngheţat).

7. Poezia se încadrează în estetica romantismului prin tema iubirii apuse – „de câte ori, iubită, de noi mi-aduc aminte, /

Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte…” - , prezenţa motivelor romantice (steaua, luna, valurile, păsările) ; tonul elegiac.

8. Titlul se suprapune cu incipitul poeziei. Conţine o locuţiune adverbială cu înţeles repetitiv (de câte ori), precum şi

termenul de adresare iubito, sugerând nevoia de apropiere sufletească, de comuniune afectivă. Se accentuează ideea trecerii

timpului, imposibilitatea fiinţei umane de a întoarce vremea înapoi, revenirea, prin amintire, la umbrele trecutului.

9. În primele versuri se creează imaginea unui spaţiu îngheţat, mort, dominat de motive literare din câmpul semantic al

frigului (oceanul cel de gheaţă; mii de sloiuri) sau din sfera cosmică (bolta alburie; steaua; luna cea galbenă), semnificând pierderea speranţei, inutilitatea vieţii. în acest mod, se construieşte o imagine alegorică: pasărea singuratică, rătăcitoare, părăsită într-un spaţiu al frigului veşnic, îl reprezintă de fapt pe omul îndrăgostit fără speranţă, retras în sine, bântuit de fantasmele trecutului. Epitetele (bolta alburie; luna cea galbenă) şi imaginea lunii ca pată pe cerul lipsit de stele, adică de speranţe, creează o impresie picturală, vizual-cromatică. Toate elementele decorului (oceanul de gheaţă, steaua, luna ) susţin alegoria, căpătând valoare metaforică în context.

97. Mihai Eminescu - Când amintirile

1. 1.Este un izvor de bucurie pentru cei din jur. 2.S-au oprit la izvor să bea apă.

2. Cratima marchează la nivel fonetic absenţa sunetului u şi rostirea în aceeaşi silabă a două părţi de vorbire diferite şi la

nivel prozodic contribuie la păstrarea ritmului şi a măsurii versurilor.

3. trecut, vreme;

4. timpul, steaua, luna, iubirea, izvorul, valul;

5. În text, prezenţa eului liric se evidenţiază prin forme de persoana I şi a II-a ale pronumelui personal (mă, tale) şi verbe

la persoana I (trec, ies).

.amintirile-n trecut/încearcă să mă cheme" ilustrează un timp al unei fericiri trecute, dorinţa de regăsire

a acestui timp, frumuseţea unei stări sufleteşti.

7. Ultimele două strofe alcătuiesc o amplă interogaţie retorică care reliefează intensitatea unor sentimente trăite de eul liric.

Motivul izvorului şi al nopţii reliefând ideea de eternitate, sugerează o opoziţie între planul cosmic şi efemeritatea

sentimentelor umane supuse trecerii timpului:"Putut-au oare-atâta dor/în noapte să se stângă, / Când valurile de izvor/N-au

încetat să plângă". Personificarea „valurile

dispariţia unui sentiment de dragoste care însemna alinare sufletească. Existenţa eternă a planului cosmic sugerată prin

se uită dulci

şi galeşi" face referire la un detaliu fizionomie al iubitei a cărei amintire este încă vie în sufletul eului liric.

8. Titlul face referire la un timp trecut, al trăirii unor sentimente care aduceau împăcarea sufletească. Prin reluarea în

primul vers, sensurile titlului se completează făcând referire la dorinţa retrăirii unor sentimente:"Când amintirile-n trecut/încearcă să mă cheme,/Pe drumul lung şi cunoscut/Mai trec din vreme-n vreme.".

9. Textul aparţine romantismului prin reliefarea unor teme şi motive specifice acestui curent literar - iubirea, luna, steaua,

izvorul şi prin accentuarea trăirilor eului liric(în text prin intermediul interogaţiei retorice). Cadrul de meditaţie prin care se

reliefează două planuri temporale, regretul pentru timpul trecut, sublinierea antitezei dintre planul cosmic etern şi planul uman efemer sunt alte elemente specifice esteticii romantice.

epitetul şi personificarea „Când luna trece prin stejari/Urmând mereu în cale-şi". Epitetul multiplu „ochii tăi

încetat să plângă" sugerează melancolia eului liric, regretul pentru

6. Personificarea „

n-au

98. Mihai Eminescu - Scrisoarea IV-fragment

1. sens denotativ: vară sens conotativ: dulce

2. Cratima marchează, la nivel fonetic, absenţa sunetului ă şi rostirea în aceeaşi silabă a două părţi de vorbire diferite şi la

nivel prozodic contribuie la păstrarea ritmului şi a măsurii versurilor.

3. 1 .De când nu l-am mai văzut, copilul s-a înălţat. 2.După câteva momente balonul s-a înălţat la cer.

4. Adverbul numai are sens restrictiv, iar la nivel expresiv are rolul de a evidenţia un element aparte care se încadrează în

peisajul nocturn.

5. lacul, luna

6. Metafora personificatoare „doarme umbra lui de veacuri" are rolul de a evidenţia un motiv central al textului citat,

trecerea timpului surprinsă în dimensiunea eternă.

7. Prima strofă alcătuieşte imaginea de ansamblu a unui peisaj tipic romantic în cadrul nocturn. Primul vers impune un

element al peisajului descris personificat printr-un epitet-„stă castelul singuratic". Epitetul din structura „iar în fundul apei

clare" contribuie la realizarea unei imagini cromatice, sugerând caracterul diafan al peisajului descris. Epitetul „se înalţă în tăcere" susţine trăsăturile peisajului, iar inversiunea „rotitorului talaz" creează o imagine dinamică în antiteză cu imaginea statică a castelului. O prezenţă umană discretă este sugerată prin epitetele, personificarea si comparaţia „Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numai / Lungi perdele încreţite, care scânteie ca bruma". Motivul romantic al lunii este introdus printr-o personificare şi o enumeraţie care accentuează măreţia cadrului descris: „Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte,/Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte". Conjuncţia coordonatoare adversativa „iar" marchează trecerea spre dimensiunea terestră a peisajului refăcând simetria cu primele versuri. Comparaţia „stejarii par o strajă de giganţi ce-o înconjoară", metafora şi comparaţia „răsăritul ei păzindu-1 ca pe-o tainică comoară" creează o legătură între planul cosmic şi planul terestru, ambele surprinse în dimensiunea lor amplă, maiestuoasă.

8. Mihai Eminescu este un înnoitor al limbajului poetic în literatura română. în textul citat se observă la nivel lexico-

semantic asocierea unor termeni care creează sensuri neobişnuite: „rotitorului talaz", „plutesc încet din trestii". Folosirea substantivală a unui termen care are în mod obişnuit valoare verbală pentru a sugera ideea de mişcare - „de al undelor cutreier"- constituie o inovaţie la nivel gramatical al limbajului poetic.

9. Descrierea este un mod de expunere prin intermediul căruia se prezintă caracteristicile unui peisaj sau ale unui personaj.

În textul citat sunt prezentate elemente ale unui cadru exterior: castelul, lacul, brazi, luna, stânca. Preponderenţa imaginilor vizuale obişnuite cu ajutorul epitetelor, al enumeraţiilor şi al inversiunilor - „castelul singuratic", „apei clare", „luna tremură"- reprezintă o altă caracteristică a descrierii care poate fi identificată în textul citat.