ENZIMELE

Autor : Stratulat
Silvia
 OBIECTIVELE:
 Natura chimică şi rolul biologic al enzimelor. Dovezile
naturii proteice a enzimelor. Diferenţa dintre acţiunea
enzimelor şi catalizatorilor nebiologici.
 Structura enzimelor. Proenzimele (zimogenii). Noţiune
despre centrul activ şi centrul alosteric al enzimelor.
 Izoenzimele şi rolul lor.
 Cofactorii enzimelor. Coenzimele şi ionii metalici.
Funcţiile de coenzime a vitaminelor şi microelementelor.
 Natura chimică (structura) vitaminelor B1, B2, B6, PP şi
rolul lor ca coenzime.
 Mecanismul de acţiune al enzimelor. Centrul activ al
enzimelor şi rolul lui în formarea şi transformarea
complecşilor intermediari dintre enzimă şi substrat.
Rolul modificărilor conformaţionale reciproce ale
moleculei enzimei şi substratului la favorizarea catalizei
(reacţiei).
 Nomenclatura (denumirea) şi clasificarea enzimelor.
Caracteristica generală a claselor şi subclaselor
principale de enzime. Numărul de cod al enzimei.
 ENZIMĂ – de la grecescul
“EN ZYME”- în drojdii

 Enzime – catalizatori biologici de

natură proteică, ce măresc viteza
reacţiilor chimice
 E- acţionează strict într-o anumită
consecutivitate şi cu o anumită
specificitate
 Enzimologie-
ştiinţa,
ce se ocupă
cu studierea E

Enzimodiagnostica
- este determinarea
activitătii E,
care se pot modifica în
diferite patologii cu
scop de diagnoză.
Enzimoterapia
- este utilizarea E,
extrase şi purificate sau
sintetizate în laborator,
în tratamentul
diferitor patologii.
 Natura chimică a E
 E- sunt proteine şi posedă toate
proprietăţile fizico-chimice specifice
acestor molecule (solubilitate, proprietăţi
osmotice, sarcină electrică netă,
denaturare termică)
 Dovezile experimentale:
1. Sunt alcătuite din AA
2. Prezintă macromolecule
3. În apă formează sol. coloidale cu
propriet. sale specifice
4. Prezintă electroliţi amfoliţi
5. Se supun denaturării
6. Au fost sintetizate în condiţii de laborator
din AA (ribonucleaza, lizozima)
 Asemănările E cu
catalizatorii neorganici
1. catalizează numai reacţiile posibile
din punct de vedere energetic
2. nu modifică echilibrul reacţiilor
reversibile
3. nu modifică direcţia reacţiei
4. nu se consumă în procesul
reacţiilor.
 Deosebirile E de
catalizatorii neorganici
1. Viteza catalizei enzimatice este cu mult mai
mare decât a celei nebiologice (1 mg de Fe în
componenţa catalazei poate înlocui o tonă de Fe
metalic).
2. E posedă specificitate înaltă.
3. E catalizează reacţiile chimice în condiţii blânde
(presiunea obişnuită, temperatura 37C, pH
aproape neutru).
4. E catalizează reacţiile fără formarea produselor
intermediare – randamentul este de 100%
5. Activitatea E, de aici şi reacţiile enzimatice se
reglează.
6. Viteza reacţiilor este direct proporţională cu
cantitatea E.
 Structura enzimelor
 Masa moleculară a E e de mii de ori mai
mare decât masa moleculară a
substratului (S)
 S - substanţa asupra căreia acţionează E
 E acţionează nu cu toată molecula dar cu
un anumit sector – denumit centrul activ
(CA)
 CA - locul care asigură interacţiunea E cu
S şi transformarea ulterioară a acestuia.
 Particularităţile CA
1. Este o combinare unicală în spaţiu şi în timp a
anumitor resturi de AA
2. E o structură tridimensională (AA aflaţi în
locuri diferite)
3. Are formă de adâncitură sau cavitate,
căptuşită cu AA hidrofobi,unde nu-i acces de
apă (ex. când apa este un reagent al reacţiei)
4. Ocupă o parte relativ mică din volumul E şi
majoritatea resturilor de AA în molecula E nu
contactează cu S
5. S relativ slab se leagă cu E
6. CA este alcătuit din 2 sectoare:
 Sectorul de contact (de legare)
 Sectorul catalitic
 Centrul alosteric
 Unele E posedă şi un alt centru (sau alte
centre) decît cel activ – centru alosteric (allo
stereos –alt loc)
 C alos - are o poziţie spaţială pentru fixarea
metabolitului reglator, numit efector sau
modulator
 Modulatorii se fixează necovalent şi pot fi:
activatori sau inhibitori
 E cu centrul alos – se numesc E alosterice sau
reglatoare
 La fixarea modulatorului, E alos îşi modifică
conformaţia. Modulatorii accelerează sau
inhibă utilizarea S de enzima respectivă.
 Enzime alosterice
 Moleculele enzimelor alosterice sunt mai
mari, mai complexe şi sunt oligomere pare
 Au cinetica lor – viteza reacţiilor în
dependenţă de c% S are formă sigmoidală,
dar nu hiperbolică, cauzată de urmările
interacţiunii între protomerii ce leagă S în
mod cooperativ
 Sunt 2 tipuri de E alosterice
1. Homotrope - modulatorul şi S constituie
aceeaşi substanţă Acumularea S activează v
reacţiei catalizate de această E (ex: alcoolul
activează alcoolDH, E ce îl scindează)
2. Heterotrope - modulatorul se deosebeşte
după structură de S.
 Cofactorii enzimelor
 Deosebim:
1. E simple – alcătuite numai din AA
2. E conjugate - sunt formate din:
a. partea proteică - apoenzimă
b. partea neproteică - cofactor.
Cofactori – molecule (sau ioni) mici, mai stabili
la acţiune decât apoE (gr prostetică, Co; ioni
metalici)
 Cofactorul strâns legat în structura E –
grupare prostetică
 Cofactorul slab legat, uşor disociabil –
coenzimă
 În calitate de cofactori apar frecvent cationii
unor metale şi, foarte rar, unii anioni
 Rolul Co
1. stabilizează conformaţia activă a
moleculei
2. Prezintă veriga de legătură între S
şi CA prin leg. coordinative
3. Co pot îndeplini actul de cataliză

Ex. – transportul electronilor

 Clasificarea Co
 Co vitaminice
1. Tiaminice
2. Flavinice
3. Nicotinamidice
4. Piridoxinice
5. Folice
6. Cobamidice
7. Biotinice
8. lipoice
 Co nevitaminice
(nucleotidice; metaloporfirinice,peptidice)
 Coenzimele tiaminice
 Derivaţii
vitaminei B1
 TMP, TDP (TPP)-
cocarboxilaza, TTP
 Rolul:
1. Decarboxilarea
oxidativă a
piruvatului
2. Decarboxilarea
oxidativă a α
cetoglutaratului
3. Reacţii de
transcetolare
 Coenzimele flavinice
 Derivaţi ai vitaminei
B2
 FMN şi FAD
 Rolul:
1. Participă în reacţiile
de oxido-reducere:
2. Dezaminarea AA
3. Degradarea
aldehidelor
(aldehidDH)
4. Degradarea
purinelor
(xantinoxidaza)
5. Ciclul Krebs
(succinatDH)
6. Oxidarea AG
7. DOP
(dihidrolipoilDH)
 Coenzimele
nicotinamidice
 Sunt derivaţi ai
vitaminei PP –niacina,
niacinamida, B5
 se include în structura
a 2 Co- NAD şi NADP
 Rolul
 Participă în reacţiile
de oxido-reducere
(dehidrogenarea S –
transferul unui hibrid
ion (H+ şi 2 e). Alt
proton rămâne în
soluţie H+
 Coenzimele
nicotinamidice
 Coenzimele piridoxinice
 Derivaţi a vitaminei
B6
 Co – piridoxalfosfat
şi piridoxaminfosfat
 Rolul:
1. Transaminarea AA
2. Decarboxilarea AA
3. Transsulfurarea
Ionii de metale –cofactori
 ai şiErolul ionului metalic
După modul de legare
E sunt:
 Metaloenzime care conţin în calitate de
cofactori ioni de metale, strâns legaţi de apoE
 Exemple:
1. Citocromi, peroxidaza, catalaza (Fe)
2. Citocromoxidaza (Cu)
3. alcoolDH; carboxipeptidaza (Zn)
 E metaloactive – a căror activitate creşte în
prezenţa ionului metalic, care leagă metalul
slab (lipazele – Ca; amilaza salivară - Cl)
 Metalele sunt fixate de apoenzimă prin
legături electrostatice la care participă
resturile de AA acizi (Asp, Glu) sau bazici
(Arg, Lyz, His)
 Ionii metalici ce intră în
componenţa metaloenzimelor
îndeplinesc următoarele funcţii:
1. Stabilizează structura E
2. Participă la legarea S
3. Participă nemijlocit la cataliză
4. Fixarea cofactorului la apoE (ex: Zn
leagă NAD la alcoolDH)
Co pantotenice (B3)- HS-
CoA
1. biosinteza AG
2. biosinteza Col
3. sinteza corpilor cetonici
4. Oxidarea AG
5. Ciclul Krebs
6. Sinteza aminolevulinatului
7. DOP
8. DO a alfa cetoglutaratului
Transferul grupelor acil
Co biotinice – vitamina H
 Gluconeogeneză (I cale –
piruvatdecarboxilaza)
 Sinteza AG (formarea lui malonil
CoA)
 Transformarea propionil-CoA în
succinil CoA (oxidarea AG cu număr
impar)
 Intervine în catabolismul Leu
 Co cobamidice – B12
-ciancobalamina
 Vitamină antipernicioasă pentru om şi
factor de creştere pentru microorganisme
 În ficat sunt 3 compuşi cobalaminici:
meti-; hidroxo- şi deoxiadenozil-
cobalamină
 Rolul:
1. Co pentru unele transmetilaze
(homocisteină – metionină)
2. Co pentru anumite mutaze (izomeraze)-
metilmalonil Co A---- succinil CoA
Co folice sau pteridinice
 Bc-acidul folic
 Forma activă- acidul tetrahidrofolic
 Rol: transferul grupărilor cu un C:
metil (CH3), metilen(-CH2), formil
(COH), formimino (CH=NH)
 Mecanismul de acţiune
al E
 Pentru decurgerea unei reacţii este necesar ca
molecula de S şi E să contacteze între ele,
pentru aceasta e necesar de conştientizarea unei
noţiuni ca:
 Energia de activare – este energia necesară
tuturor moleculelor unui mol de S, care la o
anumită t pot să atingă starea de tranziţie
(corespunzătoare apixului barierii energetice )
(KJ/mol; kcal/mol)
 E - micşorează energia de activare ale reacţiilor
chimice.
 Cu cît mai mult scade energie de activare, cu
atît mai eficient acţionează catalizatorul, şi cu
atît mai mult se accelerează reacţia.
Enzymes
Lower a
Reaction’s
Activation
Energy
 Mecanismul de acţiune al enzimelor.
 Procesul catalizei enzimatice poate fi
divizat convenţional în trei stadii:
1. Difuzia S spre E şi legarea cu CA al E -
formarea complexului ES. Prima etapă de
scurtă durată depinde de concentraţia
substratului şi de viteza lui de difuzie spre
centrul activ al enzimei.
 Mecanismul de acţiune
al E
2. Transformarea complexului primar ES în unul sau
cîteva complexe activate - ES*, ES** ( este cea
mai lentă ) La această etapă are loc dereglarea
legăturilor S, ruperea lor sau formarea noilor
legături în urma interacţiunii grupelor catalitice
ale E.
3. Despărţirea produselor reacţiei de CA al E şi
difuzia lor în mediul ambiant (complexul EP
disociază în E şi P).
Ipoteza “lacăt-cheie” (Fischer) şi
“coincidenţa forţată” (Kochland)
 Modelul clasic (Emil Fischer)
consideră că potrivirea S cu CA al E
este analog cu potrivirea “lacăt-cheie”.
Acest model presupune o rigiditate a
structurii enzimei în zona CA.
 modelul Kochland, numit “centrul
activ indus”- potrivire indusă ,
presupune că CA nu este rigid, că
forma acestuia se modifică în
momentul legării S.
Conceptul clasic "lacăt- cheie

E+S-- ES- E+P

Conceptul coencidenţei inductive
“coincidenţa forţată” (Kochland)
 Mecanismul de acţiune
al E
 La nivel molecular acţiunea E poate fi lămurită prin
următoarele efecte:
1. Efectul de orientare a substratelor (CA al E
fixează S şi le orientează într-un mod convenabil
pentru acţiunea gr. catalitice)
2. Efectul de deformare a S (după unirea în CA
molecula S se întinde, se deformează –favorizând
scindarea ei)
3. Cataliza acido-bazică (în procesul fixării S în CA
asupra lui acţionează grupele electrofile ale
sectorului catalitic, are loc redistribuirea densităţii
electronice în S şi ruperea legăturilor din S
4. Cataliza covalentă – formarea legăturilor covalente
între CA şi S, complexul ES e foarte instabil, uşor
disociază eliberând P reacţiei
 Clasificarea actuală a
enzimelor.
 Toate E se împart în şase clase,
 clasele în subclase,
 subclasele în subsubclase,
 numărul său de ordin.
 Ex: LDH - 1.1.1.27
 Clasa reprezintă tipul de reacţie, catalizat de
enzime
 Subclasa – precizează acţiunea E, deoarece indică
natura grupării chimice a S, atacat de E
 Subsubclasa – precizează natura legăturii S atacat
sau natura acceptorului care participă la reacţii
 Denumirea E – denumirea S +tipul reacţiei
catalizate +aza
 Clasificarea actuală a
1.
enzimelor
Oxidoreductaze, catalizează reacţiii de oxido-
reducere;
2. Transferaze, catalizează transferuri grupe lor
funcţionale de la un S la altul (metil, amino, acil,) ;
3. Hidrolaze catalizează scindări de legături
covalente cu adiţionarea apei ;
4. Liaze, catalizează ruperea leg. C-C, C-S şi C-N;
fără adiţionarea apei, adiţia la legături duble şi
reacţiile inverse.
5. Izomeraze, catalizează toate tipurile de
transformări în cadrul uneia şi aceleaşi
moleculă ;
6. Ligaze (sintetaze), catalizează formarea de
legături între carbon şi O, S, N, cuplate cu
hidroliza legăturilor macroergice (utilizarea ATP).
 Clasificarea enzimelor.

- catalizează reacţiii de oxido-

reducere;
-catalizează transferuri
grupelor funcţionale de la un S
la altul (metil, amino, acil,);

-catalizează scindări de
legături covalente cu
adiţionarea apei ;

-catalizează ruperea leg. C-C,

C-S şi C-N; fără adiţionarea
apei, adiţia la legături duble
şi reacţiile inverse.

-catalizează toate tipurile de

transformări în cadrul uneia
şi aceleaşi moleculă ;
- catalizează formarea de legături
între carbon şi O, S, N, cuplate cu
hidroliza legăturilor macroergice
(utilizarea ATP).
 Izoenzimele
 forme moleculare multiple ale E (la aceeaşi
specie, în acelaşi ţesut, în aceeaşi celulă), ce se
deosebesc prin structura chimică şi proprietăţile
cinetice, dar catalizează aceeaşi reacţie chimică
 Sunt E cu structură cuaternară, alcătuite din cel
puţin 2 protomeri diferiţi
 Ex. LDH (lactat – piruvat)
 Prezintă un tetramer, alcătuit din 2 tipuri de
subunităţi (H – inimă; M- muşchi) în diferite
raporturi; codificate de gene diferite.
 HHHH – inimă; HHHM;HHMM; HMMM;
MMMM – muşchi
 Izoenzimele diferă între ele prin V max de
cataliză, prin sensibilitatea faţă de modulatorii
alosterici
 Raportul dintre aceste catene
este diferit in fiecare izoenzima.
La electroforeza se separa 5
izoenzime: HHHH; HHHM;
HHMM; HMMM; MMMM;
 Rolul acestor E consta in aceia
ca ele faciliteaza adaptarea
metabolismului in diferite
tesuturi.
 Ex: in miocard predomina
HHHH aceasta izoenzima este
inhibata de către piruvat
deaceea orientează oxidarea
piruvatului pe cale aeroba. Pe
cind fracţia M4 este activată de
catre piruvat şi orientează
transformarea piruvatului pe
cale anaerobă spre lactat.
Proprietăţile generale
ale enzimelor
 Obiectivele:
1. Proprietăţile generale ale E (termolabilitatea, specificitatea),
acţiunea pH-ului asupra activităţii enzimatice.
2. Activarea şi inhibarea enzimelor:
a) mecanismele de activare (proteoliza parţială, activarea
alosterică, autostructurarea cuaternară, fosforilarea şi
defosforilarea, reactivarea).
b) mecanismele de inhibiţie (specifică şi nespecifică,
reversibilă şi ireversibilă, alosterică şi competitivă).
3. Organizarea enzimelor în celulă (ansamblurile enzimatice,
compartimentalizarea). Reglarea activităţii enzimatice în
celulă — importanţa principiului de retroinhibitie.
4. Deosebirea privind componenţa enzimatică a organelor şi
ţesuturilor. Enzimele organospecifice. Modificarea
activităţii enzimatice în diferite afecţiuni
(enzimodiagnosticul).
5. Metodele de obţinere şi purificare ale enzimelor.
Cromatografia de afinitate.
6. Utilizarea enzimelor în practica medicală. Întrebuinţarea
enzimelor imobilizate în medicină.
7. Unităţile de activitate ale enzimelor.
8. Metodele de determinare a activităţii enzimelor.
 Factorii care influienţiază
activitatea E

 Temperatura
 PH
 Concentraţia S
 Concentraţia E
 electroliţii
 Termolabilitatea (t°)
 E – sunt termolabile
 t optimă a majorităţii E se află
în limitele 20- 40 grade
 odată cu creşterea t cu 10
grade (dacă luăm punctul de
plecare 0 grade) - V reacţiei
enzimatice sporeşte de 1,5 ori,
atingând max la t 40grade.
 Majorarea de mai departe
duce la micşorarea activităţii
enzimatice ceea ce
mărturiseşte despre
denaturarea proteinei. La 100
grade toate E organismului
sunt inactive. Unele E a
microorganismelor termofile
sunt active la t de 80 grade.
 La t joase E se inactivează
(excepţii: catalaza: activitate
max la t=0 grade)
 Termolabilitatea (t°)
 Creşterea vitezei
reacţiei odată cu creşterea
t° este înterpretată prin
prisma "energiei de
activare". Pentru fiecare E
se poate stabili o t° optimă
la care V atinge valoarea
max, mai departe V scade
din cauza denaturării.
 Acţiunea pH asupra activităţii
enzimatice
 Fiecare E are un pH optim propriu la
care îşi manifestă activitatea maximală.
 Majoritatea E celulare au pH-ul optim-
7,4 (excepţii: hidrolazele acide
lizozomale pH= 5; monoaminooxidaza
din membrana mitocondrială externa
pH= 10).
 La E digestive pH-lui optim este cel al
sediului lor de acţiune:
 Pepsina – pH 1,5 – 2,
 Amilaza pancreatică - pH 6,4-7,2,
 Tripsina - pH 7,8
 Arginaza- pH 9,5-10 etc.
 In CA al E se află grupări ionizabile,
acide sau bazice. Acestea
interacţionează direct cu ionii H+ si
OH-, rezultatul fiind creşterea sau
scăderea gradului lor de disociere
 Dependenţa activităţii E de variaţia pH-
ului este deseori descrisă de o curbă în
forma de clopot.
 Deci mărind sau micşorind pH-ul
mediului, se poate regla activitatea
catalitica a E.
 pH optim e dependent de: gradul de
ionizare a grupelor functionale, afinităţii
E faţă de S, stabilităţii E.
 De [E] – în condiţii standard
2 mol de E într-o anumită
perioadă de timp vor
transforma de 2 ori mai
multe molecule decît 1 mol
de E (relaţie direct
proporţională).
 De [S] – în perioada iniţială
a reacţiei V creşte pe
măsură ce creşte [S]. La un
moment dat cînd CA al E se
ocupă de S – V nu mai
creşte. Ea rămîne constantă
şi corespunde V max a
reacţiei.
 Specificitatea
 este capacitatea unei E de a selecta
dintr-un număr de compuşi S particular.
 este o proprietate a E, care instituie
eficienţă şi ordine în metabolism,
prevenind desfăşurarea lui haotică.
 este condiţionata de
complimentaritatea conformaţională şi
electrostatică între CA al E şi S.
 Deci fiecare E catalizează un anumit tip
de reactii sau transformarea unui
anumit S.
 Specificitatea:
Specificitatea de reacţie: E-catalizează un
anumit tip de reacţie ce stă la baza clasificării enzimelor: o
hidroliza, o reacţie redox, formarea unei legături, etc.
 Specificitate de substrat:
stereochimică, absolută şi relativă :
 Specificitate stereochimică - E catalizează
transformarea numai a unuia din stereoizomerii posibili. Ex:
Amilaza scindează legăturile α 1-4 glucozidice din amidon sau
glicogen şi nu influentează asupra legăturilor β din celuloza.
 specificitate de S absolută - E catalizează
transformarea doar a unui S (anhidraza carbonica, ureaza).
 specificitate de S relativă –
 E acţionează nu asupra unor grupe din mol S ci asupra
anumitor legături a anumitei grupe de S ( proteazele:
chimotripsina - legatura peptidica, formata de COOH a
Phe, Tyr, Trp; tripsina - de COOH a Lyz si Arg).
 E catalizează transformarea grupei de substanţe
asemănătoare (alcoolDH)
 E catalizează transformarea substanţelor care aparţin
diferitor grupe de compuşi organici (cit. P450)
 Mecanismele de activare a E
Sunt : 1. nespecifice: temperatura , iradierea
2. specifice
- Se activează la:
1. majorarea concentraţiei S cînd este insuficient
2. majorarea cantităţii E
3. introducerea coenzimelor cînd sunt insuficiente
4. Introducerea ionilor metalelor Fe, Cu
- Se cunosc următoarele tipuri de reglare a activităţii
enzimatice:
- proteoliza limitata
- Reglare covalentă – fosforilare/ defosforilare
- Autostructurarea cuaternară
- Alosterică
- Reactivare
 Proteoliză limitată
 Unele enzime (proteine) se sintetizează în forma neactivă de
precursor – proenzime (zimogeni)
Exemplu:
1) enzimele digestiei: pepsinogenul, himotripsinogenul, tripsinogenul,
proelastaza, procarboxipeptidaza - scindeaza proteinele in stomac şi
duoden.
2) coagularea singelui e determinată de cascada de reacţii cu activitate
proteolitică;
3) hormonii proteici (insulina);
4) proteinele fibrilare (colagenul).
 Mecanismele de activare a proenzimelor este proteoliza limitata.
 Proteoliza limitata - este scindarea ( înlăturarea) unui sector al
catenei în rezultat enzima se restructurează şi se formează CA.
H+
Pepsinogen ------→pepsină
-42AA
 Importanla biologică a
prezenţei formelor
neactive .
1. Protejază de proteoliză proteinele
celulelor producătoare de E.
2. Este o forma de rezervă a E, care
rapid pot fi activate şi interven în
reacţie.
 Reglarea covalentă
(fosforilare-defosforilare)
 Activitatea unor E se modifică
prin fosforilare. Fosforilarea
se face prin transferul unui
rest fosfat de la ATP pe
grupările hidroxil ale unor
resturi de Ser, Tre; Tyr din
componenţa lor.
 Reacţiile de fosforilare sunt
catalizate de kinaze specifice.
 Este un proces reversibil
E-OH + ATP --------→ E-O-P +ADP
 Defosforilarea are loc sub acţiunea
fosfotazei specifice
E-OP +H2O-------→ E-OH +H3PO4

 unele enzime sînt active în

forma fosforilată, iar altele în
forma defosforilată.
Ex.: glicogen fosforilaza –
activă în forma fosforilată;
glicogen sintaza – este activă
în forma defosforilată
Autostructurarea cuaternară
 E caracteristic E ce posedă
structură cuaternară
 Fiecare protomer în parte nu
posedă activitate enzimatică
 La asamblarea lor – se modifică
conformaţia fiecărui protomer şi
corespunzător se modifică şi
conformaţia CA, devenind astfel
favorabil pentru fixarea şi
transformarea S
 Inhibiţia activităţii
enzimelor
 Deosebim:
1. inhibiţie nespecifică (T, pH, agenţii denaturării )
2. inhibiţie specifică
 Inhibiiţia stă la baza aciţiunii substaniţelor medicamentoase,
agenţilor toxici.
 Inhibiţia poate fi reversibilă şi ireversibilă.
 La inhibiiţia ireversibilă inhibitorul covalent se fixează de enzimă
sau se leagă atît de puternic încît disociaţia are loc foarte incet.
Exemple: cianurile se fixează cu Fe 3+ din citocromoxidază ---se
întrerupe LR; ionii metalelor grele (mercur, plumb) inhibă gruparea
SH a multor E
 La o inhibiiţie reversibilă - inhibitori se fixeaza slab, necovalent de
E
 Deosebim:
1. Inhibiţie competitivă
2. Inhibiţie necompetitivă
3. Inhibiţie prin exces de S
4. Inhibiţie alosterică
 Inhibiţia competitivă
 Inhibitorul se aseamănă după
structură cu S. Apare o
competiţie dintre I şi S pentru
CA. Nu e posibil simultan fixarea
S şi a I. E va fixa pe acel
competitor care se află intr-o
concentraţie mai mare.
 E+I ---- EI
 Inhibiţia competitivă diminuează
viteza catalizei, micşorînd cota
moleculelor de enzimă fixatoare
a substratului.
 Exemplu: inhibiţia enzimei
succinatdehidrogenazei (SDH)
cu malonat (SDH -oxideaza
succinatul in fumarat).
Malonatul inhibă aceasta E
datorită asemănării cu S.
 Particularitatea principală a
acestui tip de inhibiţie este ca
poate fi inlăturată cu adăugarea
in exes a S.
Inhibiţia necompetitivă

 inhibitorul nu se aseamănă ca structura cu S

 I şi S se leagă simultan cu E dar locusurile sint
diferite
 E+S+I--------- →ESI
 Acest tip de inhibiţie nu se înlătură prin
exces de substrat.
 Activitatea I constă în micşorarea numărului
turnover al E, dar nu şi numărul de molecule de S.
 Cei mai de vaza inhibitori de acest tip în celulele vii
sint produsele intermediare ale metabolismului,
care reversibil se fixeaza cu locusuri specifice pe
suprafata unor enzime reglatoare şi modifică
activitatea lor.
 I poate fi înlăturat de substanţe care îl leagă –
numite reactivatori
 Inhibiţia noncompetetivă – I se
leagă la complexul ES, inhibă activitatea E
E+S----ES +I-----ESI
 Inhibiţie alosterică - inhibitorul
(efectorul) se leagă în centrul alosteric al
enzimei, modificând conformaţia
moleculei (structura terţiară) ce are ca
consecinţă deformarea centrului activ.
 inhibiţia prin modificarea
covalentă a moleculei enzimei - prin
fosforilare pe baza ATP-ului. Unele enzime
fosforilate pierd activitatea de exemplu
enzima glicogensintetaza
 Inhibiţia prin exces de S – în CA se
fixează simultan surplus de S – ce nu
poate fi transformat. Este o inhibiţie
reversibilă – înlăturarea S.
 Retroinhibiţie -
 Sistemele polienzimatice
Tipurile de organizare a
sistemelor polienzimatice
 Fiecare celulă a organismului conţine setul său specific
de E. Unele se găsesc în toate celulele, altele sunt
prezente doar în anumite celule sau anumite
compartimente celulare. Funcţia fiecărei E, nu este
izolată, ci strins legată de funcţia altor enzime. Astiel
din E aparte se formeaza sisteme polienzimatice sau
conveiere.
 Funcţia sistemelor polienzimatice depinde de
particularităţile de organizare a lor in celule.
Se cunosc urmatoarele tipuri de organizare a sistemelor
polienzimatice:
1. - funcţională,
2. - structural-funcţională
3. - mixtă.
 Organizarea funcţională

 enzimele sunt asociate în sistemul

polienzimatic cu ajutorul metaboliţilor,
care difuzează de la o enzimă la alta.
 produsul reacţiei primei enzime
serveşte drept substrat pentru enzima
următoare etc.
 Ex.: glicoliza. Toate enzimele
participante la glicoliza sunt în stare
solubilă, legătura se face doar prin
intermediarii metabolici.
 E1 E2 E3 E4
 A----------------→ B-------------→ C---------- →D----------→ P
 Organizarea structural-
funcţională
 E sunt fixate prin legături slabe, într-o ordine corespunzătoare
întrării lor în acţiune, pe o proteină “centrală”, care poate fi chiar
una din enzime.
 Proteina centrală dispune de un “braţ” care fixează S şi îl duce la
E1, care îl transformă în P1;
 P1devine în acest caz S2 , braţul îl preia şi îl duce la E2, care îl
transformă în P2.
 La nivelul fiecărei E braţul îndeplineşte rol similar asigurînd
formarea produsului unic al tuturor enzimelor complexului.
 Avantajul este că braţul duce de fiecare dată S la E corespunzătoare,
potrivindu-l cu mare exactitate pe CA, ceea ce asigură în ansamblu o
viteză mai mare decît cea corespunzătoare acţiunii enzimelor
neasociate.
 Ex.- complexul polienzimatic piruvatdehidrogenazic, constituit
din 3 E şi 5 Co sau sintetaza acizilor graşi constituită din şapte
enzime legate structural, care în ansamblu îndeplinesc funcţia de
sinteza a acizilor grasi.
 Afară de complexele multienzimatice e posibila şi o altă varianta de
organizare structural-funcţională. Astfel E se pot aranja în lanţ,
fixîndu-se de membrana biologică. Ex.enzimele lanţului respirator
mitocondrial, care participă la transferul de electroni şi protoni şi la
generarea de energie.
 Tipul mixt de organizare
 reprezintă o îmbinare a ambelor tipuri de
organizare, adică o parte din sistemul
polienzimatic are organizare structurala,
iar cealalta parte - organizare funcţională.
 Ex.- ciclul Krebs, unde o parte din enzime
sunt asociate în complex structural
(complexul 2-oxoglutaratdehidrogenazic),
îar altă parte se leagă funcţional prin
metaboliţii de legătură.
 Unităţile de activitate
ale enzimelor
 Unitatea Internaţională (U.I.) –
cantitatea de E care catalizează
transformarea 1μmol de S într-un
minut în condiţii standard
 Katal (kat) – cantitatea de E care
asigură transformarea unui mol de S
într-o secundă în condiţii standard
(1U.I.=16,67 nkat)
Deosebirea privind componenţa enzimatică a organelor şi
ţesuturilor. Enzimele organospecifice. Modificarea
activităţii enzimatice în diferite afecţiuni
(enzimodiagnosticul).

Enzimele indicatorii – sunt localizate

intracelular:
în citoplasmă (lactatdehidrogenaza,
aldolaza),
în mitocondrii glutamatdehidrogenaza),
în lizosomi (-glucoronidaza, fosfataza
alcalină).
Acestea enzime în normă în plasmă se
găsesc în concentraţii foarte mici. La
afecţiunile celulare activitatea acestor
enzime în plasmă este brusc mărită.
 Terapia cu enzime
 Enzimele sunt agenţi terapeutici unici ce produc efecte
importante şi specifice.
 Motivele care au limitat folosirea largă a enzimelor ca
medicaţie e natura protC:IC6:legată de natura proteică:
 - distribuţie redusă în organism dependenţa de dimensiuni,
sarcina şi de fenomenele de glicozilare (prin glicozilare
proteinele sunt recunoscute de receptori şi fixate în anumite
locuri
 - posibilitate mică de dirijare extrahepatică, ficatul avînd
tendinţă de a căptăta şi reţine proteinele străine;
 - inactivarea lor sub acţiunea proteazelor digestive în cazul
administrarii orale, iar proteazele tisulare le scurteaza de
asemeni actiunea;
 - potentialul lor antigenic, anticorpii formati pot genera
reacţii de hipersensibilizare adesea grave şi pot inactiva
enzima.
 Tehnici propuse pentru
optimizarea proprietăţilor
terapeutice ale enzimelor.
- prin N-acilare a fost crescută semiviata asparaginazei, folosită în leucemie
- S-au incercat de asemeni metode de obţinere a enzimelor imobilizate.
De ex. prin reticularea enzimei, ce conduce la agregate insolubile, prin
adsorbţie pe polimeri sintetici ori prin ataşare covalentă, sau prin
incorporare într-un gel in cursul polimerizarii.
 Aceste preparate caştiga rezistenţa la enzimele proteolitice şi sunt mai
putin imunoactive dar pot fi alterate proprietaisile farmacocinetice.
Asemenea avantaje au dovedit conjugatii cu polietilenglicol (PEG) ai
arginazei, ai glutaminasparaginazei sau ribonucleaza supusa reticularii,
enzime cu efect antitumoral. Un succes în terapia defectelor genetice a
fost imobilizarea enzimelor din ciclul ureogenetic pe un suport de fibrina.
 S-au propus noi forme farmaceutice prin incapsularea enzimelor in
lipozomi - microsfere cu membrana bistratificata lipido proteica, in
hematii umane, in fantome eritrocitare sau in alti transportori celulari.
Noile forme obţinute prezintă un potenţial de ţîntire tisulară. De ex. in
cazul unor boli genetice cauzate de deficitul unor enzime lizozomale se
impune o terape de substitutie, enzima trebuind tintita direct in lizozomi.