Criterii clinice de evaluare a calităţii

restaurărilor: FDI 2010

În 2007 au fost publicate noi criterii clinice de evaluare a a
restaurărilor în Journal of Adhesive Dentistry şi Clinical Oral
Investigation.

Criteriile şi evaluarea acestora au fost aprobate de Comitetul

Ştiinţific al FDI în 2007 şi în Adunarea Generală din 2008 ca şi
„criterii standard”.

Evaluarea clinică a restaurărilor poate fi necesară şi utilă pentru

precizarea calităţii restaurărilor care sunt aplicate de medicii
practicieni în cabinetele proprii.

În plus, medicii trebuie să fie antrenaţi să folosească aceste criterii ca

parte a examinării clinice pentru a decide dacă o restaurare poate
fi menţinută sau dacă este necesară reconturarea(furniruirea),
reparaţia sau înlociurea.
Dacă un parametru este considerat ca fiind clinic
inacceptabil, trebuie înregistrat care este motivul exact
şi trebuie să se decidă dacă restaurarea poate fi reparată
sau înlocuită: nu toate „eşecurile” conduc în mod
obligatoriu la înlocuirea restaurării.

Defectele localizate cu un acces clinic suficient pot fi

reparate: sigilarea spaţiilor, adăugarea de material nou
în fracturile minore marginale, îndepărtarea parţială şi
acoperirea,surfasarea sau “faţetarea” zonelor unei
restaurări care şi-a modificat culoarea, etc.
Evaluarea restaurărilor se clasifică în 3 grupuri:
- criterii estetice,
- criterii funcţionale
- criterii biologice.

Fiecare grup are subcategorii iar evaluarea globală este

determinată de valorile pe subcategorii, cu scorul final
în fiecare grup fiind dictat de cel mai sever dintre toate
subscorurile.
Dacă una din proprietăţi/categorie este inacceptabilă,
scorul final global al restaurării va fi deasemeni
inacceptabil. De aceea atunci când adunăm cele 3
categorii(estetice, funcţionale şi biologice) într-o valoare
finală, cel mai grav scor prevalează şi dă scorul final
Restaurările reparate sunt evaluate cu scorul „eşec relativ”
iar cele înlocuite cu scorul „eşec absolut”.

Diferenţa decisivă între scorurile 4 şi 5 nu este necesitatea

imediată sau mai tardivă (câteva săptămâni) de a înlocui
o restaurare; ci mai curând dacă restaurarea poate fi
corectată/reparată sau dacă ea trebuie înlocuită complet.

Scorul 4 şi în consecinţă posibilitatea de reparaţie depinde

mai mult de localizarea şi mărimea defectului şi dacă
acesta este accesibil pentru reparaţie.
INDICAŢII PENTRU REPARAŢIE

Spaţii marginale mari (>250 µm) sau o modificare de

culoare severă care este inacceptabilă din punct de
vedere estetic sau carii secundare care nu sunt profunde
şi nu subminează pereţii marginali.

Preparaţii marginale selective în cazul „cariilor adiacente

restaurărilor” (CAR) sau înlocuirea doar a unei singure
cavităţi dintr-o restaurare de tip MOD dacă este
prezentă o carie cervicală.

Ciupirea/fractura parţială sau fractura marginală a

materialului de restaurarea (repararea prin adiţie de
material).
Distrucţie marginală a smalţului sau fracturi cuspidiene
minore/localizate (reparare prin adiţie de material)

Obturarea cavităţii de acces după un tratament

endodontic.

Restaurări din amalgam cu defecte accesibile care pot fi

reparate utilizând tehnicile adezive cum ar fi amalgam-
bond sau RC.
O reparaţie este o strategie minim invazivă care
implică adiţia de material după ce defectul este
explorat şi se poate face cu sau fără
preparaţii(cavităţi) în material şi/sau ţesuturile
dure dentare
Furniruirea(refurbishment) se defineşte ca o
intervenţie minim invazivă cum ar fi
reconturarea sau relustruirea sau aplicarea unui
strat de lac, glazuri sau adeziv fără ca să fie
adăugat o nouă cantitate de material.
Bazându-se pe aceste definiţii, o restaurare care
necesită o reparaţie trebuie să fie considerată ca
un eşec relativ; ele trebuie monitorizate şi
evaluate ca o parte integrantă a restaurării.
 A. Criterii estetice
1. Luciul/strălucirea de suprafaţă şi gradul de asperitate

Date precise le vom obţine pe studiile de model utilizând aparate de

măsură cum ar fi profilometria şi senzorii optici.
O posibilitate calitativă o reprezintă definirea asperităţii în funcţie
de smalţul înconjurător. Aceasta se poate observa şi ca o
modificare a luciului, restaurarea fiind la fel sau mai puţin
lucioasă decât smalţul înconjurător. Când evaluăm acest
criteriu este recomandat ca medicul să stingă lumina de la
aparat iar inspecţia să se facă de la o distanţă de 60-100 cm.
Subscorurile ”pori izolaţi” (1.2.2) şi pori multipli(1.3.2) au fost
adăugate deoarece aceste fenomene nu pot fi descrise doar
printr-o suprafaţă mată ci pot afecta deasemeni şi textura de
suprafaţă.
Trebuie subliniat încă odată că, calitatea luciului de suprafaţă şi
asperitatea pot fi evaluate în mod adecvat doar dacă dintele
restaurat a fost foarte bine curăţat şi uscat
1.1 Luciul compatibil cu cel al smalţului
1.2. Uşor mat, neobservabil de la distanţa
convenţională
1.3 Suprafaţă mată dar neobservabilă dacă este
acoperită de salivă
1.4 Suprafaţă aspră care nu poate fi refăcută doar
printr-o simplă lustruire, fiind necesare intervenţii
ulterioare
1.5 Suprafaţă aspră, retentivă pentru placă, inacceptabilă din punct de vedere clinic
2. Coloraţia de suprafaţă şi cea marginală.

În publicaţia originală coloraţia marginală şi cea de suprafaţă erau

cuprinse într-un singur criteriu, raţionamentul fiind că ambele
fenomene afectează aspectul estetic al unei restaurări.
a. coloraţia marginală poate depinde de eficienţa agenţilor adezivi
amelo-dentinari cât şi de tehnica operativă sau parametri fizici ai
materialului de restaurare
b. coloraţia de suprafaţă depinde mai mult de proprietăţile
materialului de a reţine pigmenţi din mediul oral.

Coloraţia marginală este în primul rând o coloraţie a conţinutului

unui şanţ dintre pereţii cavităţii şi restaurare, ulterior afectând şi
marginile restaurării.
Coloraţia de suprafaţă a restaurării se datorează unei deficienţe a
materialului sau unei finisări/lustruiri corecte a restaurării.
Dacă o coloraţie este de un interes special, se recomandă să se
întrebe pacientul în ceea ce priveşte dieta sau obiceiul de a fuma.
O colorare uşoară se defineşte ca fiind vizibilă prin inspecţie cu
oglinda şi iluminare, în timp ce o colorare severă este vizibilă de
la distanţa de vorbire adică 60-100 cm.
2a.1 Nicio colorare de suprafaţă
2a.2 Coloraţie de suprafaţă minoră ,uşor de
îndepărtat
2a.3 Coloraţie moderată, acceptabilă din punct de vedere estetic
2a.4 Coloraţia de suprafaţă inacceptabilă, fiind
necesară pentru corectare o intervenţie majoră
2b.1Nicio coloraţie marginală
2b.2 Coloraţie marginală minoră, uşor de
îndepărtat
2b.3 Coloraţie marginală moderată,
acceptabilă din punct de vedere estetic
2b. 4 Coloraţie marginală
pronunţată care necesită pentru
corectare o intervenţie majoră
3.Concordanţa culorii şi transluciditatea

Termenul de stabiltate a culorii s-a schimbat în potrivire a

culorii deoarece acesta este mai important din punct de
vedere clinic şi o observare clinică a unor modificări
minore de culoare este imposibil să se măsoare corect de-
a lungul unei perioade de câţiva ani deoarece ele se
poate schimba de-a lungul timpului şi deasemeni şi
culoarea dintelui se poate schimba.
Ulterior, au fost adăugate subscorurile (prea opac/prea
translucent/ închis /strălucitor); ele sunt opţionale şi
dacă nu sunt necesare , pot fi ignorate.
Pentru evaluarea corectă a acestui criteriu se recomandă
observarea cu lumina de la aparat stinsă şi de la o
distanţă de vorbire convenabilă
3.1 Potrivire corectă a culorii şi translucidităţii
3.2 Modificare uşoară a culorii şi translucidităţii
3.3 Modificare clară a culorii dar acceptabilă
din punct de vedere estetic
3.4 Modificare a culorii distinctă dar care
poate fi rezolvată prin reparare
3.5 Modificare de culoare inacceptabilă; necesită înlocuirea
4.Forma anatomică (estetică)
A devenit evident în timpul utilizării acestor criterii că
deficienţele anatomice care afectează funcţia, (un punct
de contact prematur şi efectul asupra ţesuturilor
parodontale) ar trebui să se confrunte cu secţiunile
respective (criterii 8 şi 14).

Numai restaurările sau părţi din restaurare care sunt uşor

vizibile de la o distanţă acceptabilă sau în timpul
deschiderii largi a gurii trebuie să fie evaluate, incluzând
marginea incizală sau restaurările proximale anterioare
care implică suprafaţa vestibulară, restaurările cervicale
pe dinţii anteriori sau premolari şi extensiile vestibulare
largi ale restaurărilor MO sau MOD pe dinţii premolari
Evaluarea corectă: fără lumina de la aparat şi de la o
distanţă de vorbire convenabilă
4.1 Restaurare cu formă ideală
4.2 Forma restaurării este
uşor modificată
4.3 Restaurarea are o formă
diferită dar acceptabilă din punct
de vedere estetic
4.4 Forma este inacceptabilă fiind necesare
intervenţii majore
4.5 Forma este complet inacceptabilă
fiind necesară înlocuirea
 B. Criterii funcţionale

5.Fractura materialului de restaurare şi retenţia

restaurării

Termenul „fracturi marginale multiple ale materialului” s-

a adăugat la scorul 5 („înlocuirea restaurării”)
deoarece o restaurare cu multiple fracturi poate fi
reparabilă, dar practic nu este posibil sau corect să
apelezi la o astfel de tehnică.
Fracturile marginale nu trebuie să fie confundate cu
streşinile sau marginile în exces, ultimele fiind evaluate
la criteriul „adaptare marginală”
5.1 Fără fisuri sau
fracturi
5.2 Fisuri foarte fine
5.3 Două sau mai
multe fisuri sau
ciupiri ale
materialului dar care
nu afectează
integritatea
marginală sau
punctul de contact
5.4 Două sau mai
multe fisuri sau
ciupiri ale
materialului care
afectează
integritatea
marginală sau
punctul de contact
5.5 Pierdere parţială sau totală a restaurării
6. Adaptarea marginală

Golurile marginale

Pentru a obţine date mai precise pentru predicţia clinică în

ce priveşte coloraţia marginală sau cariile de lângă
restaurări, trebuie evaluată lăţimea spaţiilor marginale.
Pentru a clasifica spaţiile marginale, sunt disponibile 2
sonde speciale (Deppeler, Swizerland) cu un vârf cu
diametrul de 150 şi 250 µm. Profunzimmea spaţiilor
trebuie să fie cel puţin egală(0.25 mm.) cu
lăţimea.Utilizarea unei sonde ascuţite pentru detecţia
cariei sau a spaţiilor marginale NU este recomandată.
Spaţiile marginale generalizate şi neregularităţile pot
justifica înlocuirea întregii restaurări
6.1 Contur armonios,
fără goluri sau
modificări de culoare
6.2 Spaţii marginale <150 μm
6.3 Spaţii marginale < 250 μm care nu se
rezolvă doar prin lustruie
6.4 Spaţii marginale > 250 μm
care se rezolvă doar prin
reparare
6.5 Restaurarea este
fracturată ireversibil;
necesită înlocuirea
7. Conturul ocluzal şi uzura

Termenul de „contur ocluzal” a fost adăugat la acest

criteriu deoarece modificarea conturului ocluzal în
timpul funcţionării restaurării poate fi un semn al
degradării sau al uzurii materialului.
Uzura poate fi evaluată calitativ de evaluator sau
cantitativ pe modele de studiu cu senzori speciali şi un
software pe computer.
În ambele circumstanţe, pentru a evalua posibilele
modificări sunt necesare nivelul bazal şi
replica/imaginile următoare de evaluare.
De aceea, pentru a măsura uzura criteriile au fost
împărţite în „calitative”(a) şi „cantitative” (b)
8.Punctul de contact proximal şi impactarea alimentară

Cât de strâns este punctul de contact poate fi evaluat cu benzi

metalice de 3 grosimi diferite(25, 50 şi 100 µm) care sunt
disponibile pe piaţă (Deppeler).
Dacă se utilizează firul de aţă, acelaşi tip de fir trebuie utilizat
pentru calibrare la evaluarea bazală şi la toate vizitele ulterioare.
Punctul de contact proximal poate fi prezent, dar conturul proximal
poate fi deficient, ceea ce conduce ca placa să se acumuleze şi să
apară fie carii iniţiale sau secundare.
Dacă contururile inadecvate determină afectarea ţesuturilor
parodontale, ele trebuie să fie evaluate la citeriul 14.
Totuşi, un contur inadecvat poate deasemeni să afecteze suprafaţa
ocluzală şi atunci trebuie evaluat la criteriul 7b.
Acest criteriu are 2 subgrupuri diferite:
- aria de contact aproximală
- conturul aproximal
9. Examinarea radiografică
În mod ideal materialul de restaurare de testat trebuie să
posede un nivel adecvat de opacitate.
Trebuie să avem grijă dacă există un strat gros de adeziv
care nu ar avea o radioopacitate aceasta ar putea fi
greşit interpretată ca fiind carii adiacente sau sub
restaurărilor (CAR)

10. Punctul de vedere al pacientului

Pacientul se poate plânge de o restaurare asupra
aspectului său estetic şi/sau funcţiei sale. De aceea acest
criteriu a fost împărţit în 2 subscoruri ”estetica” şi
„funcţia”. De exemplu, o restaurare cu suprafaţă aspră
poate deranja psihic şi chiar irita limba pacientului şi
poate fi de aceea un motiv de respingere
 C. Criterii biologice
12. Recurenţa patologiei iniţiale şi monitorizarea evoluţiei
Scorurile au fost extinse la cariile din jurul restaurărilor (CAR),
eroziune şi abfracţie pentru a diferenţia patologiile cu etiologii
diferite
13. Fisurile dentare şi fracturile
„Ciupirea smalţului” sau „multiple fisuri” au fost adăugate la scorul
13.3.
Fisurile în smalţ pot apare în vecinătatea marginii restaurării (în
special marginile proximale ale restaurărilor de clasa a II-a) sau
independent de marginile restaurării pe diferite sedii
14. Efectul restaurării asupra parodonţiului
Odată ce restaurarea este debordantă, are spaţii sau forme
anatomice proximale inadecvate poate provoca sau agrava o
inflamaţie gingivală; acest criteriu s-a extins şi la situaţia dacă
inflamaţia este în legătură cu aceste defecte proximale ale
restaurărilor
12.1 Restaurare fără
recidiva patologiei iniţiale
sau apariţia altei
patologii: carie, eroziune,
abrazie
13.1Integritate
completă a restaurării
13.2 Fracturi marginale
ale smalţului mai mici de
150 de microni
13.3 Fracturi marginale
ale smalţului mai mari de
250 de microni
13.4 Defecte marginale majore ale smalţului cu expunerea dentinei
13. 5. Fisuri sau fracturi cuspidiene