Referat protetică dentară

Medic rezident : Oros- Fulcz Larisa

Adaptarea și finisarea protezelor parțiale fixe

După fixarea unei restaurări fixe nu se mai pot face decât eventual mici ajustări
ocluzale. De aceea, verificarea adaptării unei restaurări se face întotdeauna înainte de fixare,
inițial pe model, apoi pe câmpul protetic. După verificarea pe model a gabaritului și a
contururilor restaurării, a adaptării ei în zona terminală a preparației, precum și a raporturilor
ocluzale, se trece la verificarea clinică a adaptării pe câmpul protetic în cele trei sfere:
proximală, cervicală și ocluzală.

Adaptarea proximală

Un contact proximal normal trebuie să permită depășirea lui doar cu dificultate de către
o matrice sau un fir de mătase dentară; procedând în mod similar, pot fi depistare și zonele cu
contact prea strâns, care, dacă nu vor fi eliminate, pot împiedica inserarea restaurării sau pot
genera senzație de tensiune în arcadă. Această tensiune se percepe preponderent la nivelul
dinților vecini, fiind adeseori reclamată de pacienți.
Un contact proximal prea slab este de asemenea nedorit, deoarece va favoriza impactul
alimentelor cu gingia interdentară, traumatizarea ei și retenția alimentelor.
În mod tradițional calitatea contactelor interdentare se verifică cu ajutorul unui fir de
mătase dentară. În cursul igienizării suprafețelor proximale, zona de contact interdentar este
depășită cu o oarecare dificultate. Mai precis, este percepută o rezistență, care este relativă.
Dacă firul de mătase dentară nu poate depăși zona de contact, se îndepărtează
restaurarea de pe bont și se caută suprafețele lucioase care apar în zona de frecare excesivă. Se
corectează cu o piatră mică montată, adecvată materialului. Procedeul se repetă până la
inserarea optimă pe bont.În tot acest interval se evită inserarea cu forță, prin exercitarea unor
presiuni excesive pe lucrare.
Acuratețea testării cu ajutorul firului de mătase este pusă sub semnul întrebării. Adesea,
după ce firul cel mai subțire a depășit zona de contact și se percepe acel clic caracteristic, la o
examinare atentă, după uscare cu aer, se poate observa o dehiscență.
Ca alternativă, se recomandă plasarea hârtiei de articulație cu grosime de 22,5 µm între
suprafețele proximale și adaptarea coroanei pe bont prin presiune digitală. Hârtia de articulație
este apoi trasă spre vestibular, pentru a depista zonele supraconturate. În caz de retenție, apare
și o marcare a zonei care trebuie corectată. Corectarea se face cu gume impregnate cu oxid de
aluminiu. Dacă contactul strâns se menține, va apărea pe suprafața corectată o zonă lucioasă,
care trădează menținerea zonei de frecare. Și de această dată se folosește la adaptarea restaurării
doar presiune digitală.
 Se contraindică corectarea cu instrumentar rotativ abraziv. Există pericolul apariției de
dehiscențe.
Procedura de interpunere a hârtiei de articulație între suprafețele proximale se repetă
până când se va putea pătrunde, cu o dificultate minimă, dar cu o singură folie cu grosimea de
12,5 µm.
În cazul în care coroana ( sau elementele de agregare) nu se adaptează complet pe bont,
una din cauze poate fi turnătura prea etanșă, rezultând o proteză prea strâmtă.
Pentru detectarea zonei de frecare cu bontul, ocluzal sau axial, se pot folosi diverse
tehnici de relevare: markeri solubili în apă, spray-uri ocluzale. Poate cel mai fiabil este siliconul
de condensare, cu vâscozitate mică, conceput în acest scop.
Pelicula de silicon formată dupa aplicarea restaurării pe bont și exercitarea de presiune
ocluzală are grosimea stratului de ciment. Se corectează zona în care metalul devine vizibil. Se
repetă operațiunea până când grosimea materialului devine uniformă și metalul nu mai este
vizibil.
Cea mai mare grijă trebuie acordată inserării restaurărilor metalo-ceramice și integral
ceramice, datorită particularităților tehnologice ale acestora.
Se verifică dacă restaurarea reface și respectă ambrazurile cervicale întocmai ca și dinții
naturali vecini, dacă aceștia există. În situația inserării PPF se vor verifica raporturile
conectorilor cu creasta edentată, eventual raporturile cu ambrazurile cervicale, la nivelul
dinților stâlpi.

Adaptarea marginală

După verificarea adaptării restaurării pe dintele preparat, urmează evaluarea adaptării

marginale, care poate fi cervicală sau supragingivală. Controlul se face vizual și tactil. Vârful
sondei dentare bine ascuțite se plimbă dinspre restaurare spre dinte și dinspre dinte spre
restaurare. Astfel se pot detecta discontinuitățile, mai ales dacă sunt supragingivale.
La restaurările turnate din aliaje nobile se poate îmbunătății adaptarea marginală prin
brunisare pe model. Dacă coroana de înveliș este prea scurtă și nu acoperă zona terminală a
preparării, trebuie refacută. În cazul bonturilor preparate fără prag, adesea modelul se gravează
de către tehnician și rezultă coroane prea lungi. Marginea coroanei, pătrunzând prea mult în
șanțul gingival va provoca ischemierea gingiei libere, traumatizarea epiteliului versantului
intern și lezarea inserției epiteliale. Dacă nici adaptarea transversală nu este corectă, se produce
o adevărată mutilare a parodonțiului marginal. Defectele de lungime se pot corecta, având grijă
ca în final marginile coroanei să urmărească conturul festonului gingival pe tot traseul său, la
o adâncime minină în șanțul gingival. Controlul se face tot cu vârful sondei dentare.
După adaptarea pe bont se verifică calitatea contactului interdentar, ambrazurile
interproximale, contururile axiale.
Toate corecturile care s-au făcut, impun o nouă finisare și lustruire. Păstrarea unor
margini nefinisate și nelustruite este deosebit de critică pentru parodonțiu marginal.
Neadaptarea cervicală a coroanelor pe bont poate fi determinată de :
• resturi din cimentul provizoriu;
• plusuri pe suprafața internă a componentei metalice;
• existența unor arii de contact prea strânse
 Adaptarea ocluzală

Restaurarea protetică trebuie să se integreze în funcția ocluzală, să asigure contacte

stabile, să solicite la minimum capacitatea de adaptare a musculaturii și a parodonțiului de
susținere. Cu alte cuvinte nu are voie să creeze discrepanțe ocluzale.
Verificarea raporturilor ocluzale se face în IM, ORC, miscări de lateralitate și protruzie.
Pacientul poate sesiza prin intermediul receptorilor periodontali deficiențe ocluzale
minime începând cu 8 µm.
Adaptarea ocluzală se verifică cu hârtie de articulație, folie de ceară sau rășină. În caz
de contacte premature și interferențe ocluzale, corecturile se vor face conform regulilor de
șlefuire selectivă și nu prin șlefuirea zonei care înalță. Suprafețele corectate vor fi relustruite.
Dacă diferența dintre adaptarea pe model și cea de pe câmpul protetic este mare, corecturile
necesită mult timp și adeseori, se indică refacerea în intregime a lucrării.
Adeseori protezele fixe nu respectă exigențele ocluzale, mai mult designul lor modifică
relațiile de ocluzie. În această situație apare necesitatea remontării în articulator sau ocluzor.
Remontarea constă în realizarea unor modele de lucru noi care vor fi montate în
simulator și are următorii timpi clinico-tehnici:
• proteza parțială fixă se inseră pe câmpul protetic;
• pe suprafețele ocluzale se confecționează o cheie din acrilat autopolimerizabil, peste
care se ia o amprentă cu materiale elastice;
• cu ajutorul cheii, proteza fixă poate fi repusă exact în amprentă;
• după izolarea suprafeței interne a elementelor de agregare cu o peliculă fină de ceară,
se toarnă modelul;
• se montează modelele în simulator, astfel putându-se recontrola și corecta adaptarea
ocluzală extraoral.
Se verifică relația dintre cuspizii vestibulari maxilari și cuspizii vestibulari antagoniști,
pentru a aprecia dacă pacientul își va mușca mucoasa jugală- lucru posibil mai ales în zonele
posterioare, când vârfurile cuspidiene sau marginile vestibulare vin în raport cap la cap.
Cuspizii vestibulari maxilari trebuie să-i circumscrie corect pe cei mandibulari.
Se va verifica încadrarea intermediarilor și elementelor de agregare în morfologia
arcadei respective, înscrierea în curburile vestibulară și orală a arcadei.