Romantismul în muzică

Clasic versus Romantic

Opoziția Clasic-Romantic, conturată în teoria literaturii, este exprimată prin perechi
duale de termeni, precum:

Clasic Romantic
• obiectiv • subiectiv
• unitar • conflictual
• echilibrat • dezechilibrat
• imitativ (mimesis) • imaginativ (phantasia)
• rațional • irațional, instinctiv
• static • dinamic
• apolinic • dionisiac
• plastic (Jean Paul) • muzical
• „Clasicism – Romantism sunt două tipuri ideale, inexistente practic în
stare genuină, reperabile numai la analiza în retortă”. (George
Călinescu, Clasicism, Romantism, Baroc)

• Explicații în legătură cu atributul romantic „muzical”:

• - muzica e considerată, la începutul secolului 19, drept arta supremă;
principalul vehicul artistic în exprimarea emoțiilor, esența
Romantismului;
• -Schopenhauer consideră că numai prin muzică se poate accede la
numen (esența lumii): „Daca ne-ar reuși sa reproducem detaliat în
noțiuni ceea ce exprimă muzica, am căpăta o deplină și suficientă
explicare a lumii”.
• -Schumann afirma: „e greu de crezut că se poate dezvolta o școală
romantică în muzică, pentru că muzica însăși e romantică”.
Putem vorbi despre opoziția Clasic-Romantic la
nivelul limbajului muzical?
• - Deși spiritul romantic domină gândirea componistică a timpului, el
nu are forța să anuleze principiile tonalității, de unde și viziunea
aproape unitară asupra celor două stiluri în istoria muzicii: epoca
clasico-romantică.

• -Relația dintre muzica clasică și cea romantică nu e una adversă, așa

cum s-ar putea deduce din ideologia romantică: regulile sintactice
rămân aceleași; ceea ce se schimbă sunt strategiile (cf. teoriei lui
Leonard B. Mayer). Unui număr finit de reguli (posibilități) îi
corespunde un număr indefinit de strategii (probabilități).
• Melodia
• -este cel mai puternic atașată de ideologia romantică: reprezintă
expresia inspirației și geniului, a spontaneității și manifestărilor
afective; totuși, anumite pattern-uri clasice rămân recognoscibile;
• - vocalitatea se regăsește și în unele genuri instrumentale (vezi, la
Schubert, relația tematică a unora dintre lieduri cu muzica de cameră
sau simfonică; Cântece fără cuvinte de Felix Mendelssohn-Bartholdy);
• - virtuozitatea și improvizatoricul se reflectă în noi genuri
instrumentale (Capriciile de Paganini, Studiile de concert ale lui
Chopin sau Liszt), dar și în apogeul belcanto-ului (Rossini, Donizetti)

• Ritmul
• - se diversifică prin introducerea unor formule provenite din folclor, în
special în țările care își afirmă identitatea națională (cele din Estul
Europei)
• Orchestra
• - își menține coordonatele din secolul al XVIII-lea, dar se extinde (vezi
orchestra la Berlioz, Wagner, Mahler, Richard Strauss, ce ajunge până
la 120 de instrumente).
• -se acordă mai multă atenție specificului fiecărui instrument, sunt
tratate solistic numeroase instrumente;
• - există un mai mare interes pentru rafinamente timbrale;
preocupările mai accentuate legate de timbru se reflectă inclusiv în
lucrări teoretice: Berlioz, Rimski-Korsakov sunt autori ai unor tratate
de orchestrație.
• - sunt introduse instrumente noi: tuba wagneriană, saxofonul; se
diversifică instrumentele de percuție; se folosesc cu mai mare
frecvență instrumente ca piccola, contrafagotul etc.
• Armonia romantică
• - sistemul tonal își menține supremația pe întreg parcursul secolului al
XIX-lea;
• - armonia romantică se caracterizează printr-o permanentă lărgire a
tonalității, ajungând treptat la ultimele sale consecințe;
• - doi factori principali au contribuit la „deteriorarea” graduală a relațiilor
tonale:
• 1. utilizarea armoniei cromatice
• 2. orientarea spre sonorități modale: folclorice – afirmarea unor culturi
muzicale naționale (rusă, poloneză, maghiară etc.) și gregoriene (în
spații cultural-muzicale cu tradiție (Franța, de exemplu).
• NB. Nu simpla utilizare a armoniei cromatice sau a unor elemente
modale determină instabilitate tonală, ci frecventa utilizare a acestora!
Într-o fază târzie a romantismului, aceste două direcții își vor arăta
divergența, ilustrând cele două mari filoane ale modernității:
atonalismul și modalismul.
Particularități ale armoniei romantice (1):
• - tendința de a evita cea mai solidă și neechivocă relație din întreg
sistemul: SD-D-T;

• - o particularitate a acestei tendințe: finalurile experimentale;

• Modelarea în muzică a unor forme (paradoxale, anticlasice) din
literatura romantică are un puternic impact asupra modalităților de
încheiere. Estetica fragmentului – „piesă care începe la mijloc sau
care nu are un final gramatical propriu” (Ch. Rosen) – se reflectă în
acorduri finale inconclusive, disonante, de obicei cu septimă.
• (ex. Schumann, Dichterliebe: I. Im wunderschönen Monat Mai)
Particularități ale armoniei romantice (2):
• - ambiguizarea relațiilor funcțional-tonale prin creșterea frecvenței
notelor străine de acord, în special a apogiaturilor;

• -sonoritatea cadenței plagale devine, treptat, preferată de compozitorii

secolului al XIX-lea, consonând cu opțiunea estetică a evitării clișeelor, a
pattern-urilor convenționale de încheiere: cadența autentică.

• - comprimarea: constă din omiterea unui acord din tiparul unei

progresii. Spre exemplu, din succesiunea: II6N-V-I, eliminarea
dominantei creează o inedită relație plagală: II6N-I.

• -diversificarea modulațiilor.
• Formele
• Alegerile strategice tipic romantice determină și o schimbare de
perspectivă asupra arhitecturilor clasice. Ilustrativă poate fi o privire
comparativă privind evoluția formei de sonată.

• Sonata clasică:
• -presupune în primul rând o definire sintactică (pe baza unui scenariu
tonal riguros);
• - atenția e îndreptată asupra procesului armonic (tonal)

• Sonata romantică:
• -accentul se mută asupra dialecticii/narativității tematice: teză-
antiteză; sinteză;
• -atenția se îndreaptă asupra originalității, expresiei individuale în
conceperea temelor, mascând instabilitatea armonică.
• Arhitecturi noi:
• -originalitatea formală a servit ca model deopotrivă pentru muzica programatică și
pentru cea eminamente autoreferențială (forma narativă a Baladelor de Chopin
reprezintă un exemplu în acest sens, vezi Ch. Rosen).
• - fragmentul, formă specific romantică:
• - este definit de Friedrich Schlegel drept „o lucrare artistică de mici dimensiuni,
completă în sine și separată de restul universului ca un arici”.
• - gândit ca parte a unui întreg, având în același timp un sens deplin, propriu,
fragmentul descrie o formă lapidară, derivând din maximele franceze ale secolului
al XVII-lea (La Rochefoucauld și La Bruyère). Spre deosebire de aforismul clasic,
fragmentul romantic pune accentul mai mult pe conotație decât pe denotație.
• Un exemplu tipic de fragment romantic: primul lied, Im wunderschönen Monat
Mai, din ciclul Dichterliebe (Dragoste de poet) de Schumann (versuri de H. Heine).
• - începe ca și când ar continua un proces și se termină nerezolvat, disonant;
• - introducerea nu fixează tonalitatea, iar finalul e pe acordul septimei de dominantă
din fa#; rezultatul: o formă deschisă, circulară.
Coordonate estetice ale romantismului muzical:
Muzică absolută versus muzică programatică
• Cele două concepte sunt legate de ideologia romantică.
• Muzică absolută este non-reprezentațională, nu se referă la o realitate
extra-muzicală.
• Conceptul s-a dezvoltat la sfârșitul secolului al 18-lea în scrierile unor autori
romantici timpurii, precum Wilhelm Heinrich Wackenroder, Ludwig Tieck,
E.T.A. Hoffmann, care considerau că muzica absolută (instrumentală, fără
cuvinte) poate atinge cea mai mare forță emoțională.

• Muzica programatică își propune să redea muzical sau să sugereze surse

extra-muzicale, prin asociere cu un „scenariu”, o sursă literară, o pictură, un
peisaj etc. Termenul vizează în general muzica romantică de secol 19 și se
aplică de obicei unor lucrări instrumentale (miniaturi, poeme simfonice,
simfonii cu program etc.), deși toată muzica cu text sau libret este, de
asemenea, o muzică cu program.
• Polemica muzică absolută – muzică cu program este cea mai mare dezbatere
estetică a romantismului:

• Criticul muzical Eduard Hanslick, profesor de estetică muzicală la Universitatea

din Viena, este principalul adept al muzicii absolute. În cartea sa Despre frumosul
muzical (1854), susține că:

• „Muzica reprezintă forme sonore în continuă desfășurare”.

• Înțelesul muzicii este dat chiar de forma muzicii; „subiectul unei compoziții nu poate fi
înțeles ca un obiect derivat dintr-o sursă externă, ci drept ceva intrinsec muzical”.
• Hanslick admite că muzica „poate trezi sentimente”, dar susține că aceasta nu poate
„reprezenta sentimente”.

• Principalul opozant al teoriei lui Eduard Hanslick a fost Richard Wagner. Lui i se
părea ridicolă ideea că arta ar putea exista fără un înțeles. Pentru Wagner, finalul
Simfoniei nr. 9 de Beethoven era dovada că muzica își îndeplinește rolul mai bine
dacă e însoțită de cuvinte.
• - Concepția estetică a lui Wagner, Gesamtkunstwerk, „drama totală”, se bazează
pe sincretismul artelor (muzică, poezie, scenografie etc.)
Genuri muzicale în romantism (1)
• Genuri noi:
• Miniatura instrumentală (de sine stătătoare sau inclusă în cicluri):
• - programatică (Schumann: Papillons op. 2, Carnavalul op. 9, Kinderszenen
op. 15, Album pentru tineret op. 68 etc.; Grieg: Piese lirice; Musorgski:
Tablouri dintr-o expoziție ș.a.)

• - neprogramatică (Schubert: Momente muzicale, Impromptus; Chopin:

Preludii, Valsuri, Mazurci etc.)

• Miniatura vocală (liedul): pentru voce și pian (Schubert, Schumann,

Brahms, Wolf)
• -variante: romanța rusă (Musorgski, Ceaikovski), melodia franceză (Hector
Berlioz, Charles Gounod, Jules Massenet, Gabriel Fauré)
 Genuri muzicale în romantism (2)
• Uvertura de concert
• -începând cu Beethoven (Coriolan, Egmont) și apoi Mendelssohn-
Bartholdy (Visul unei nopți de vară), uvertura începe să fie concepută/
interpretată ca piesă de sine-stătătoare, independentă de o anumită
operă, anticipând poemul simfonic.
• Poemul simfonic
• -gen specific romantic; o lucrare simfonică monopartită, care evocă sau
ilustrează conținutul unui poem, nuvelă, pictură, peisaj sau altă sursă
extra-muzicală;
• - comparabil ca dimensiuni cu o parte dintr-o simfonie; permite o mai
mare libertate formală, în funcție de „programul” gândit de compozitor.
• - Franz Liszt și-a denumit astfel cele 13 lucrări scrise în acest gen.
• Genurile clasice sunt preluate și cultivate de romantici. Unele genuri
preexistente se diversifică.

• Simfonia cunoaște două direcții de dezvoltare:

• - neprogramatică, de continuitate clasică (Schubert, Brahms,
Bruckner)
• - programatică (Berlioz, Liszt, Richard Strauss)

• Pentru ambele direcții, modelul beethovenian, în special al

Simfoniei nr. 9, furnizează germenii evoluției romantice a genului.
• Opera
• - instituție și gen deopotrivă, trece printr-un proces rapid de răspândire,
modificare, propagare la nivelul unei audiențe foarte largi (clasa de mijloc
în ascensiune);
• - cunoaște o amplă extindere în noi spații geografice;
• -implicit, este abordată și în alte limbi decât italiană, germană, franceză,
căpătând noi valențe expresive rezultate din relația cuvânt-sunet;
• - schimbarea conștiinței naționale și politice este reflectată în conceptul de
operă națională (italiană, germană, franceză, rusă, cehă, slovacă, poloneză,
maghiară etc.)
• - importanța orchestrei crește, descriind stări de spirit, comentând acțiunea
prin motive conducătoare;
• -corul capătă o mai mare însemnătate, având un rol funcțional în dramă;
• - castratul lasă locul tenorului în rolurile principale;
• -apar din ce în ce mai multe dansuri și cântece populare;
• - numerele închise ale operei tradiționale devin mai flexibile;
• - subiecte romantice abordate în opere:
• -fantasticul sinistru (C.M. von Weber, Freischütz);
• -magicul (E.T.A. Hoffmann, Undine; Weber, Oberon),
• -spiritul național (Mihail Glinka, Stanislaw Moniuszko, Ferenc Erkel,
Bedrich Smetana ș.a.)

• - genuri specifice în spații geografice cu tradiție în genul de operă:

• Franța:
• Grand Opéra (Rossini, Guillaume Tell, Meyerbeer, Hughenoții),
• Drame lyrique (Gounod, Faust)
• Opéra comique (Daniel F. E. Auber, Fra Diavolo)
• Germania
• - operă romantică germană (E.T.A. Hoffmann, Aurora, Undine; Ludwig
Spohr, Der Alchymist; C.M. von Weber, Abu Hassan, Freischütz, Euryanthe,
Oberon);
• - operetă/Komische Oper (Otto Nicolai, Nevestele vesele din Windsor;
Johann Strauss Fiul, Liliacul, Noapte la Veneția);
• - drama muzicală wagneriană.

• Italia
• - opera buffa: Gioacchino Rossini;
• - drame/ tragedii muzicale: Rossini, Gaetano Donizetti, Vincenzo Bellini,
Giuseppe Verdi;
• -opere veriste: Pietro Mascagni, Ruggiero Leoncavallo, Giacomo Puccini.