METODE DE AŞEZARE A EXPERIENŢELOR

Tehnica experimentală prevede amplasarea parcelelor experimentale în

câmpul de experienţă după anumite reguli, care urmăresc ca rezultatele cercetării
să fie afectate în măsură cât mai mică de erori.
Când numărul de variante este mic şi natura factorilor cercetaţi
permite executarea lucrărilor în parcele de formă pătrată, adaptarea formei
blocurilor cât mai apropiate de pătrat contribuie la reducerea erorilor
experimentale.
La alegerea metodei de aşezare a parcelelor experimentale,
respectiv a întregii experienţe se ţine seama de numărul factorilor cercetaţi
(monofactorială sau polifactorială), numărul variantelor (mai puţine de 12
sau mai multe), uniformitatea solului, forma şi mărimea terenului pentru
amplasarea experienţelor, natura experienţei (cu soiuri, îngrăşăminte,
tratamente fitosanitare, lucrările solului etc.).
În tehnica experimentală se folosesc următoarele metode de aşezare
a experienţelor:
metoda blocurilor,
metoda pătratului latin,
metoda dreptunghiului latin,
metoda grilajelor,
metoda parcelelor subdivizate.
 RANDOMIZAREA
La toate metodele de aşezare a experienţelor distribuţia variantelor se face randomizat.
Randomizarea presupune amplasarea variantelor fie la întâmplare (prin tragere la sorţi), fie
condiţionat de învecinarea în fiecare bloc tot cu o altă variantă
Randomizarea variantelor asigură şanse egale pentru fiecare dintre ele de a „prinde” în
diverse puncte terenul şi de a avea un alt vecin. Astfel, dacă un soi A, cu talie mare şi mai
voluminos decât un alt soi B, conform aşezării fără randomizare, este plasat în toate repetiţiile,
întotdeauna lângă soiul B, el va avea o influenţă negativă asupra acestuia, deformându-i
producţia. Prin randomizare, soiurile A şi B ajung şi în alte vecinătăţi.
De regulă, randomizarea se face începând cu repetiţia a –II-a. Pe lângă scopul
principal al randomizării, de a asigura condiţii cât mai apropiate pentru toate variantele,
randomizarea contribuie şi la păstrarea secretului experienţei şi al variantelor până la
publicarea rezultatelor.

Randomizarea trebuie făcută pentru fiecare experienţă în parte şi schimbată anual

în cursul ciclului experimental.
Sunt experienţe unde nu este indicată şi posibilă randomizarea, de exemplu, la
cercetarea efectului remanent al erbicidelor, a efectului prelungit al gunoiului de grajd.
Când nu se face randomizarea, este indicat să fie mărit numărul parcelelor ocupate de
varianta martor (standard).
Principalele caracteristici ale metodei blocurilor sunt:

•fiecare bloc cuprinde toate variantele identificându-se,

în acest caz, cu repetiţia, deci b = n;
Metoda blocurilor
•numărul variantelor cuprinse în bloc (repetiţie) este
indicat să nu depăşească 12, deoarece mărirea 42 32 12 22 21 33 41 43 23 31 11 13
numărului acestora duce la alungirea exagerată a
R IV
formei blocurilor şi la creşterea neuniformităţii condiţiilor
ecologice în interiorul fiecărui bloc; 21 42 32 23 33 13 11 22 12 43 31 41
11 8 2 5 4 9 10 12 6 7 1 3
•în interiorul blocurilor variantele sunt aşezate R III
randomizat, cu excepţia blocului nr. 1, în care sunt
43 13 22 33 31 41 23 11 42 32 12 21
aranjate în ordinea de bază;
4 11 8 6 9 3 1 5 2 12 7 10
R II
•numărul blocurilor (repetiţiilor) nu este fix, ci poate fi
ales de cercetător în funcţie de exactitatea pe care o 11 12 13 21 22 23 31 32 33 41 42 43

doreşte în experienţa respectivă şi de uniformitatea RI 12 3 5 9 7 10 6 1 11 8 2 4

terenului pe care acesta este amplasată (4-6

repetiţii/blocuri).
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
•precizia acestei metode de aşezare este mai scăzută,
datorită faptului că, la valorificarea datelor, se pot
calcula şi elimina doar variantele sistematice, existente Schema de aşezare a unei experienţe bifactoriale cu
între blocuri, nu şi cele din interiorul blocului, fapt ce metoda blocurilor A x B – R (4 x 3 – 4), cu 12 variante
impune folosirea metodei blocurilor pe terenuri cât mai
uniforme;

•blocurile sunt unităţi independente, nelegate structural

între ele, cea ce permite amplasarea lor pe teren în
oricare din situaţiile dorite de cercetător (pe un rând, pe
două rânduri, cap la cap, dispersate), în aşa fel încât să
se utilizeze cât mai eficient terenul experimental avut la
dispoziţie.
Metoda blocurilor este utilizata atât pentru
experienţele monofactoriale, cât şi pentru cele
polifactoriale.
 Metoda pătratului latin
Este mai precisă decât metoda blocurilor şi se recomandă să L1 L2 L3 L4 L5 L6
se folosească atunci când este necesar să se scoată în
evidenţă diferenţe mici existente între variante.
4 3 5 1 6 2
Caracteristicile principale ale acestei metode sunt: B VI
2 5 6 3 4 1 BV
•parcelele sunt astfel aşezate încât atât blocul (orizontal) cât
şi coloana (vertical) constituie repetiţii complete, fiecare 6 1 4 2 3 5 B IV
variantă fiind deci reprezentată o singură dată în fiecare bloc
şi în fiecare coloană, deci n = b = l; 5 4 2 6 1 3
B III
•numărul variantelor este egal cu numărul repetiţiilor, deci v = 3 6 1 5 2 4
n = b = l; B II
1 2 3 4 5 6
•randomizarea se face în fiecare bloc şi coloană în parte, în BI
aşa fel ca fiecare variantă să se întâlnească o singură dată în
acelaşi bloc şi aceeaşi coloană;
Pătratul latin ( v = n = b = l = 6)
•controlul influenţei neuniformităţii solului poate fi făcuta în
două sensuri (prin blocuri şi coloane), motiv pentru care
această metodă de aşezare dă rezultate mult mai precise
decât metoda blocurilor;
Metoda pătratului latin este utilizata
•numărul de variante cu care se poate experimenta este atât pentru experienţele monofactoriale, cât
limitat datorită dificultăţii de a se lucra cu un număr prea mare şi pentru cele polifactoriale.
de repetiţii, fiind cuprins între 6-8 (maxim 12).

Este recomandata pe solurile mai

puţin uniforme si la experientele cu
îngrăşăminte.
 Metoda dreptunghiului latin
Este o metodă de aşezare care derivă din pătratul latin, la care numărul variantelor
poate fi de 2-4 ori mai mare decât numărul repetiţiilor.
Dreptunghiul latin cuprinde blocuri şi coloane complete, deosebirea faţă de pătratul latin
constă în aceea că la dreptunghi fiecare coloană se împarte în 2-4 subcoloane

subcoloane
Metoda dreptunghiului latin prezintă L1 L2 L3 L4 L5
următoarele caracteristici:
4 8 10 9 7 1 6 3 5 2 BV
•numărul variantelor ce pot fi încercate creşte
până la 15-20, iar acesta trebuie să fie divizibil 5 9 7 6 2 4 10 1 3 8 B IV
atât cu numărul repetiţiilor, cât şi cu cel al
6 3 5 2 10 8 9 4 7 1
subcoloanelor; B III
•randomizarea se va face separat pe blocuri şi 7 10 8 1 3 9 5 2 4 6

coloane, în aşa fel ca fiecare variantă să se B II

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
găsească o singură dată în acelaşi bloc şi aceeaşi
coloană; BI

•numărul blocurilor şi a repetiţiilor este egal cu

Schema de aşezare a unei experienţe monofactoriale după
numărul coloanelor (b = l = n); metoda dreptunghiului latin (v = 10, n = b = l = 5)
•controlul asupra neuniformităţilor sistematice
ale solului este tot dublu, prin blocuri şi coloane;
Metoda dreptunghiului latin este utilizata
•nu se va lucra cu mai mult de 20 variante
atât pentru experienţele monofactoriale, cât şi
(frecvent 12-15) întrucât blocurile şi coloanele pentru cele polifactoriale.
devin prea mari şi precizia comparaţiilor între
variante scade.
 Metoda grilajelor
Metoda aşezării în grilaj prezintă ca avantaj posibilitatea de a studia în aceeaşi
experienţă un număr mare de variante, prin gruparea parcelelor în blocuri mici, care
cuprind numai o parte din variante, rezultând astfel aşezări cu blocuri incomplete, adică
în grilaje.
RI R II R III R IV
În acest caz o repetiţie este formată
din mai multe blocuri incomplete; cu 1 2 3 4 5 1 6 11 16 21 8 6 7 10 9 13 25 5 19 7

alte cuvinte variantele care alcătuiesc 6 7 8 9 10 5 10 15 20 25 19 16 18 20 17 11 22 3 18 8

o repetiţie sunt dispuse pe mai multe 11 12 13 14 15 4 9 14 19 24 2 3 5 1 4 15 21 1 18 10

rânduri, spre deosebire de blocurile 16 17 18 19 20 3 8 13 18 23 23 25 21 24 22 12 24 4 20 6

complete, unde toate variantele unei 21 22 23 24 25 2 7 12 17 22 14 15 11 13 12 14 23 2 17 9

repetiţii se găsesc grupate într-un

singur rând. Randomizarea variantelor în cadrul unui grilaj simplu
(v = 25, k = √25 = 5, n = 4, b = l = 20, N = 100)

La aşezarea variantelor se urmăreşte

ca fiecare pereche de variante să se Metoda grilajelor se aplică numai la
întâlnească în acelaşi bloc incomplet experienţele monofactoriale
de un număr egal de ori, operaţie
numită balansare, iar grilajul rezultat
se numeşte balansat.
 Metoda parcelelor subdivizate
Metoda parcelelor subdivizate RI R II R III

presupune împărţirea fiecărei repetiţii 123 213 132 321 213 132 321 231 213 312 123 213 231 312 123 231 132 312

într-un număr de parcele mari,

b1 b2 b3 b2 b1 b3 b1 b3 b2 b3 b1 b2 b2 b1 b3 b1 b3 b2
corespunzător graduărilor factorului
experimental cu cel mai mare grad de a1 a2 a2 a1 a1 a2
generalitate, sau cel mai dificil de aplicat
(de exemplu planta premergătoare, Aşezarea unei experienţe trifactoriale după metoda
lucrările solului etc.). parcelelor subdivizate (A x B x C – R; 2 x 3 x 3 – 3)
Aceste parcele mari se subdivid, la
Astfel, când trebuie să urmărim influenţa
rândul lor, într-un număr de parcele mai
concomitentă a doi factori, unul cu acţiune
mici, corespunzător celui de al doilea
probabilă puternică şi celălalt cu acţiune
factor experimental care, de regulă, are
probabilă mai slabă, se va lucra cu metoda
un grad mai redus de dificultate la
parcelelor subdivizate.
aplicarea în teren.
La rândul lor, aceste parcele pot fi şi ele
Metodă asigură cerinţa de precizie, în sensul
subdivizate fiecare într-un număr de
realizării unui număr mai mare de repetiţii,
parcele mai mici, corespunzător
pentru a obţine diferenţe limite mai mici, punând
graduărilor unui eventual al treilea factor
astfel în evidenţă diferenţe de producţii mici, ca
experimental ş.a.m.d.
rezultat al influenţei factorului cu acţiune mai
slabă.
Metoda parcelelor subdivizate este aplicabilă numai experienţelor de câmp polifactoriale şi a fost elaborată tocmai din
necesitatea de a înlătura inconvenientele semnalate la celelalte metode, atunci când ele sunt folosite pentru amplasarea în
câmp a experienţelor polifactoriale.
 FORMA ŞI MĂRIMEA PARCELEI
EXPERIMENTALE
Parcela experimentală ca definiţie reprezintă o suprafaţă de teren ocupată de o singură
variantă în cadrul unui bloc sau repetiţie.

Parcela experimentală reprezintă elementul fundamental al unei experienţe de câmp,

deoarece numai prin cunoaşterea exactă a recoltei obţinută pe aceasta se obţin date asupra
capacităţii de producţie a variantelor testate şi se interpretează corect concluziile.

Parcela experimentală, pentru a putea fi expresia justă a productivităţii variantelor pe care le

reprezintă, trebuie să îndeplinească unele condiţii şi anume:

 să fie egale ca mărime, adică exact măsurate;

 să fie complet şi uniform semănate sau plantate pe întreaga suprafaţă;
 să cuprindă un masiv complet de plante (fără lipsuri, goluri) de plante;
 să cuprindă un număr suficient de mare de plante recoltabile pentru a putea elimina influenţa
individualităţii (producţia parcelelor experimentale este dată de către masivul de plante şi nu de
plante izolate a căror variaţii individuale deformează capacitatea reală de producţie a variantei).

Aceste condiţii se realizează prin conştiinciozitatea cercetătorului, cum sunt:

- lucrările de pichetare-parcelare, lucrările de îngrijire, cântărirea corectă a producţiei pentru a
elimina influenţa factorilor care deformează producţia (margini, goluri), de aceea parcela
experimentală trebuie să aibă o anumită formă şi mărime.
 Forma parcelelor experimentale este impusă de metoda de
aşezare a parcelelor experimentale, precum şi de dimensiunile
terenului care ne stau la dispoziţie şi neuniformitatea acestuia.

Sunt preferate parcelele dreptunghiulare, deoarece:

 cuprind mai multe variaţii ale solului din câmpul de

experienţă;
 apropie în teren parcele ocupate de diferite variante şi
simplifică comparaţia culturilor;
 se amplasează mai uşor, iar semănatul, recoltatul, precum
şi notarea observaţiilor în timpul perioadei de vegetaţie este
mai practică;
 reduce risipa de teren ocazionată de drumuri, fâşii.

La parcelele dreptunghiulare raportul dintre lungime şi

lăţime se consideră favorabil când variază între 4/1 până la
10/1.
 Mărimea parcelelor experimentale.
Exactitatea rezultatelor experimentale depinde în mare măsură
de mărimea parcelelor experimentale.

Descreşterea erorii experimentale

în funcţie de dimensiunile parcelelor

Lăţimea Lungimea parcelei, în m

parcelei, în m
6,7 13,5 20,0 40,0
Eroarea experimentală (%)
1 100 78,2 68,1 50,1
2 81,8 75,7 70,4 61,2
3 81,6 70,5 63,2 58,3
 În alegerea mărimii parcelelor experimentale trebuie să ţinem cont de mai mulţi
factori şi anume:

1. Gradul de variabilitate a fertilităţii solului. Pe soluri uniforme se recomandă să

folosim parcele mai mari deoarece eroarea scade pronunţat în funcţie de mărimea
parcelei, iar pe solurile neuniforme trebuie să adoptăm parcele mici cu număr mare de
repetiţii, pentru că pe astfel de soluri mărimea parcelei experimentale este redusă.

2. Felul plantei influenţează în parte mărimea parcelei experimentale deoarece

tehnologiile agricole impun anumite desimi pentru fiecare plantă cultivată.

3. Scopul experienţei şi anume la experienţele riguroase cu metode culturale

suprafaţa parcelei experimentale este de 200-400 m2, iar la experienţele cu soiuri de
cereale păioase sunt indicate parcele recoltabile de 20-30 m2, de asemenea la plantele
prăşitoare mărimea parcelelor experimentale este în funcţie de numărul plantelor
(cuiburi, rădăcini, capitole etc.) recoltabile conform regulilor de tehnică experimentală.
 Mărimea parcelelor experimentale
la culturile de câmp
Nr.crt. Planta de cultură Experienţe cu
Unitatea de Soiuri, Îngrăşăminte Metode
masură hibrizi Aplicate manual Aplicate agrotehnice de
mecanizat lucrare a solului
1 Cereale, păioase m2 20-40 30-40 40-100 20-100
şi mazăre
2 Soia, fasole, rapiță m2 25-50 35-50 50-100 30-100

3 Porumb plante 50-100 50-100 100-150 50-150

4 Floarea -soarelui plante 100-120 120-170 160-300 100-360

5 Cartof cuiburi 100-200 120-150 150-200 100-300

6 Sfeclă de zahăr plante 130-200 170-220 400-600 150-650

7 Lucernă, trifori m2 20-30 30-40 40-80 20-100

8 Legume rădăcinoase m2 15-30 30-40 40-70 15-80

9 Tomate, vinete, ardei plante 70-130 130-150 150-200 70-250

10 Pomi fructiferi pomi 5-10 5-10 5-10 5-15

11 Arbuști fructiferi tufe 20-30 20-30 20-30 20-100
12 Căpșuni m2 20-30 30-40 40-80 20-80
 Repetiţia reprezintă realizarea încă odată (sau de mai multe ori) a ceea ce a mai fost făcut (DEX,
2012), respectiv repetarea într-o experienţă a aceleiaşi variante, în scopul cuprinderii cât mai
complete a neuniformităţilor terenului şi a variaţiilor întâmplătoare.

Alegerea numărului de repetiţii este condiţionată de mai mulţi factori:

1. Gradul de variabilitate a fertilităţii solului. Cu cât solul este mai neuniform, cu atât numărul repetiţiilor trebuie
să fie mai mare. Mijloc sigur de stabilire a numărului de repetiţii este cel bazat pe gradul de uniformitate a solului,
testat prin “cultură de recunoaştere”.

2. Mărimea diferenţelor dintre variante deoarece atunci când se aşteaptă diferenţe mari între variante, se vor
folosi repetitii mai puţine şi invers. Dacă diferenţele dintre variante sunt pronosticate ca fiind mai mici de 5%, este
inutil să se experimenteze.

3. Faza cercetării, la experienţele de orientare sunt suficiente 1-2 repetiţii (pentru că nu se prelucrează
statistic), iar la experienţele riguroase numărul repetiţiilor oscilează între 3-6 repetiţii.

4. Numărul variantelor. Dacă numărul variantelor dintr-o experienţă este mare este mai greu să separăm
erorile datorită neuniformităţii solului de cele accidentale. Dar există un mijloc eficace de separare a acestor erori:
sporirea numărului de repetiţii. Deci, cu cât numărul variantelor creşte cu atât trebuie să înmulţim numărul de
repetiţii.

Numărul minim de repetiţii trebuie să fie 3 pentru că în formulele de calcul statistic

atunci când utilizăm gradele de libertate GL (GL pentru total experienţă = N-1), termen
des utilizat în calcule statistice, termen care apare numai la numitor (s2 = SP/GL), dacă
N = 2 şi folosind formula N-1: fracţia (formula) este nonsens.