REFERAT

LA DISCIPLINA VOLEI
VOLEI

Introducere :

Voleiul este un joc sportiv inventat în anul 1895, de către profesorul american William G. Morgan, care preda educaţia fizică la
Colegiul din
oraşul Holyoke, statul Massachusetts - USA -, inspirându-se din tenisul de câmp. La început a primit denumirea de „La minonette”, iar
după un an s-a consacrat ca Volley-Ball.
Jocul fiind atractiv, a cunoscut o dezvoltare rapidă, practicându-se în toate continentele, cu reguli improvizate privind mărimea
terenului, mingea
de joc, numărul jucătorilor, înăltimea fileului, durata seturilor, numărul paselor etc. În răspândirea voleiului pe plan internaţional rolul
hotărâtor 1-
a jucat „Asociaţia Tineretului Creştin din USA”, cunoscută sub denumirea de YMCA, el fiind practicat în special de către elevi,
studenţi şi militari.
Prin intermediul studenţilor şi militarilor, voleiul a ajuns şi în tara noastră în anul 1920, s-a dezvoltat în şcoli, facultati, asociaţii
sportive, cluburi sportive etc., orgamzându-se întreceri la nivel local, regional şi naţional.

Câteva date de referinţă:

• 1947 - 20 aprilie, ia fiinta, la Paris, Federaţia Internaţională de Volley-Ball (F.I.V.B.), în prezenţa reprezentanţilor din 14 tan, pnntre
care şi
România;
• 1948 - la masculin şi 1949 - la feminin, se organizează primele Campionate Europene;
• 1949 - la masculin şi 1950 - la feminin, se desfasoară primele Campionate Mondiale;
• 1958 - se constituie Federaţia Română de Volei (F.R.V.), ca o continuatoare a Federaţiei Române de Baschet şi Volei din 1931 şi a
Inspecţiei Centrale pentru Volei, din 1949;
• 1964 - voleiul intră în sporturile olimpice la Tokio;
• 1992 - voleiul de plajă devine disciplină olimpică (Beach volleyball).
Caracteristicile principale ale voleiului

În familia jocurilor sportive de echipă, voleiul se particularizează prin următoarele:

• fiecare echipă joacă în câmpul propriu, fără contact direct cu adversarii, fiind despărţiţi de fileu;
• mingea poate fi jucată (lovită) cu orice parte a corpului (mâini, picioare, cap, trunchi etc.) în propriul câmp de joe şi în afara lui, în limita celor 3 lovituri clasice (sau 4, când mingea atinge blocajul)
fără a fi însă reţinută;
• se joacă pe seturi şi puncte, fără a se putea limita durata într-un timp fix, fiind obligatorie rotaţia la serviciu;
• mare accesibilitate de practicare pentru toate vârstele şi sexele, având în vedere că necesită un teren limitat şi un inventar redus (minge, fileu şi 2 stâlpi), reguli şi procedee simple, echipament sumar
etc.
Practicat la nivel de performanta, voleiul este eel mai dificil şi cel mai pretenţios joe sportiv, urmare a însuşirii foarte greoaie a elementelor şi procedeelor tehnice şi a combinaţiilor tactice în atac şi
apărare, cât şi a realizării unei pregătiri fizice de excepţie, completate de cunoştinţele teoretice şi de calitatile moral-volitive.

1. DESCRIEREA SI METODICA INVATARII PROCEDEELOR

TEHNICE PASA CU DOUA MAINI SI PESTE CAP
În jocurile sportive, prin tehnică se înţelege: „un sistem de mişcări integrate sau o înlănţuire de mişcări parţiale (acte, gesturi principii, deprinderi), specializate şi perfecţionate, cu ajutorul cărora se
rezolvă scopul şi sarcinile de atac şi apărare ale jocului”.
Unii autori susţin că „priceperile şi deprinderile tehnice pot fi automatizate”, ceea ce în jocurile sportive nu se poate realiza, ele pot fi „perfecţionate”.
Particulanzat la volei, tehnica reprezintă (după prof. Leon Teodorescu) „un ansamblu de actiuni motrice, specifice ca formă şi conţinut, care constau din lovirea mingii şi deplasările jucătorilor, realizate
în scopul practicării cu eficienta maximă a jocului, în concordanta cu regulamentele actuale”.
În volei, spre deosebire de alte jocuri, în care mingea este prinsă şi aruncată, acţiunea la minge se efectuează prin lovire cu orice parte a corpului (mâini, picioare, cap, trunchi etc.), în once moment al
jocului, cu excepţia serviciului care se efectuează numai cu mâna.
Asupra tehnicii voleiului o contribuţie de seamă o are şi regulamentul, care interzice „ţinerea mingii” la executarea pasei şi permite doar 3 lovituri fiecărei echipe, în câmpul propriu de joc.
Elementele şi procedeele tehnice ale jocului de volei se împart în două categorii - specifice atacului şi apărarii.

Elemente specifice atacului:

• Pasa;
• Ridicarea mingii pentru executarea loviturii de atac;
• Serviciul;
• Lovitura de atac.
Elemente specifice apărării:
• Preluarea mingii;
• Blocajul;
• Plonjonul;
• Dublarea si plasamentul.
Specifice voleiului sunt 3 poziţii fundamentale: înaltă, medie şi joasă (Fig.1) şi deplasarile pe distanta scurta prin pas adăugat, alergare şi sarituri (predominante cu
desprindere simultană pe doua picioare).
Pasa

Este elementul tehnic de bază al jocului, prin care se transmite mingea de la un jucător la altul, pentru a organiza combinatiile tactice de atac.
Execuţia ei este foarte pretentioasă, urmare a faptului că primirea şi transmiterea mingii se realizează simultan, fara a o retine.
Unii tehnicieni exclud termenul de pasă şi-1 înlocuiesc cu „ridicarea mingii pentru atac”, expresie total greşită. Atacul este o acţiune tactică şi nu un procedeu tehnic.
Ridicarea mingii pentru executarea lovituni de atac, este o „pasă speciala", care necesită o abordare aprofundată.

Pasa de sus cu 2 mâini înainte

Poziţia iniţiala. Jucătorul stă în poziţie medie, cu tălpile picioarelor depărtate si decalate, cu genunchii uşor îndoiţi trunchiul puţin înclinat spre
înainte, braţele indoite din cot şi ridicate cu palmele la nivelul frunţii, cu degetele răsfirate, alcătuind o cupă în care trebuie să intre mingea (Fig. 2).
Execuţia propriu-zisă. În momentul contactului cu mingea în cupă, se realizează o uşoară amortizare prin elasticitatea degetelor, îndoirea coatelor şi puţină ghemuire din
genunchi, urmate imediat de o extensie din gleznă, genunchi, solduri, cu întinderea braţelor şi împingerea cu toate degetele până la eliberarea mingii din cupa .
Pozitia finală.
După eliberarea mingii, jucătorul urmăreste direcţia de transmitere a ei si se pregăteste pentru acţiunea următoare.
Principalele greseli de execuţie:

• nu se executa corect deplasarea la minge;

•talpile picioarelor nu sunt depărtate şi decalate corespunzator, pentru a asigura o bază de susţinere echilibrată;
•nu se realizează corect amortizarea şi extensia, favorizând „tinerea mingii”; cupa realizată este rigidă;
•braţele nu împing în mod egal mingea, dandu-i o traiectorie imprevizibilă; privirea nu urmăreşte mingea.
Pasa de sus cu două mâini înapoi (peste cap)

Poziţia iniţiala. Jucătorul intră sub traiectoria mingii cu picioarele mai depărtate decât latimea umerilor, braţele sunt îndoite din coate, cu palmele deasupra capului avand
degetele răsfirate, pentru a realiza o cupă adâncă şi elastică.
Execuţia propriu-zisă. Se ia contactul cu mingea deasupra capului, concomitent cu o ghemuire mai accentuată, cu trunchiul pe verticală.
Urmează extinderea prin întinderea picioarelor, trunchiului şi a braţelor în sus şi spre înapoi, simultan cu conducerea mingii şi eliberarea ei din cupă, prin arcuirea
trunchiului şi proiectarea mult a bazinului în fata.
Poziţia finală. O dată cu eliberarea mingii, jucătorul urmăreşte cu privirea traiectoria ei şi se întoarce pentru a fi pregătit să acţioneze în faza următoare.

Principalele greseli de execuţie:

•jucătorul nu intră sub traiectoria mingii pentru a realiza primirea ei deasupra capului;
•braţele nu conduc mingea în sus şi spre înapoi;
•bazinul nu se proiectează înspre înainte şi astfel nu se realizează arcuirea trunchiului;
•privirea jucătorului nu urmăreşte mingea.