ENZIMELE

OBIECTIVELE:
 Natura chimică şi rolul biologic al enzimelor. Dovezile naturii
proteice a enzimelor. Diferenţa dintre acţiunea enzimelor şi
catalizatorilor nebiologici.
 Structura enzimelor. Proenzimele (zimogenii). Noţiune despre
centrul activ şi centrul alosteric al enzimelor.
 Izoenzimele şi rolul lor.
 Cofactorii enzimelor. Coenzimele şi ionii metalici. Funcţiile de
coenzime a vitaminelor şi microelementelor.
 Natura chimică (structura) vitaminelor B1, B2, B6, PP şi rolul lor
ca coenzime.
 Mecanismul de acţiune al enzimelor. Centrul activ al enzimelor şi
rolul lui în formarea şi transformarea complecşilor intermediari
dintre enzimă şi substrat. Rolul modificărilor conformaţionale
reciproce ale moleculei enzimei şi substratului la favorizarea
catalizei (reacţiei).
 Nomenclatura (denumirea) şi clasificarea enzimelor.
Caracteristica generală a claselor şi subclaselor principale de
enzime. Numărul de cod al enzimei.
 ENZIMĂ – de la grecescul
“EN ZYME”- în drojdii

 Enzime – catalizatori biologici de

natură proteică, ce măresc viteza
reacţiilor chimice
 E- acţionează strict într-o anumită
consecutivitate şi cu o anumită
specificitate
 Enzimologie-
ştiinţa,
ce se ocupă
cu studierea E

Enzimodiagnostica
- este determinarea
activitătii E,
care se pot modifica în
diferite patologii cu
scop de diagnoză.
Enzimoterapia
- este utilizarea E,
extrase şi purificate sau
sintetizate în laborator,
în tratamentul
diferitor patologii.
 Natura chimică a E
 E- sunt proteine şi posedă toate proprietăţile
fizico-chimice specifice acestor molecule
(solubilitate, proprietăţi osmotice, sarcină electrică
netă, denaturare termică)
 Dovezile experimentale:
1. Sunt alcătuite din AA
2. Prezintă macromolecule
3. În apă formează sol. coloidale cu propriet. sale
specifice
4. Prezintă electroliţi amfoliţi
5. Se supun denaturării
6. Au fost sintetizate în condiţii de laborator din AA
(ribonucleaza, lizozima)
 Asemănările E cu catalizatorii
neorganici
1. catalizează numai reacţiile posibile
din punct de vedere energetic
2. nu modifică echilibrul reacţiilor
reversibile
3. nu modifică direcţia reacţiei
4. nu se consumă în procesul
reacţiilor.
 Deosebirile E de catalizatorii
neorganici
1. Viteza catalizei enzimatice este cu mult mai
mare decât a celei nebiologice (1 mg de Fe în
componenţa catalazei poate înlocui o tonă de Fe
metalic).
2. E posedă specificitate înaltă.
3. E catalizează reacţiile chimice în condiţii blânde
(presiunea obişnuită, temperatura 37C, pH
aproape neutru).
4. E catalizează reacţiile fără formarea produselor
intermediare – randamentul este de 100%
5. Activitatea E, de aici şi reacţiile enzimatice se
reglează.
6. Viteza reacţiilor este direct proporţională cu
cantitatea E.
 Structura enzimelor
 Masa moleculară a E e de mii de ori mai mare decât
masa moleculară a substratului (S)
 S - substanţa asupra căreia acţionează E
 E acţionează nu cu toată molecula dar cu un anumit
sector – denumit centrul activ (CA)
 CA - locul care asigură interacţiunea E cu S şi
transformarea ulterioară a acestuia.
 Particularităţile CA
1. Este o combinare unicală în spaţiu şi în timp a
anumitor resturi de AA
2. E o structură tridimensională (AA aflaţi în locuri
diferite)
3. Are formă de adâncitură sau cavitate, căptuşită cu AA
hidrofobi,unde nu-i acces de apă (ex. când apa este un
reagent al reacţiei)
4. Ocupă o parte relativ mică din volumul E şi majoritatea
resturilor de AA în molecula E nu contactează cu S
5. S relativ slab se leagă cu E
6. CA este alcătuit din 2 sectoare:
 Sectorul de contact (de legare)
 Sectorul catalitic
 Centrul alosteric
 Unele E posedă şi un alt centru (sau alte centre)
decît cel activ – centru alosteric (allo stereos –alt loc)
 C alos - are o poziţie spaţială pentru fixarea
metabolitului reglator, numit efector sau modulator
 Modulatorii se fixează necovalent şi pot fi: activatori
sau inhibitori
 E cu centrul alos – se numesc E alosterice sau
reglatoare
 La fixarea modulatorului, E alos îşi modifică
conformaţia. Modulatorii accelerează sau inhibă
utilizarea S de enzima respectivă.
 Enzime alosterice
 Moleculele enzimelor alosterice sunt mai mari, mai
complexe şi sunt oligomere pare
 Au cinetica lor – viteza reacţiilor în dependenţă de c
% S are formă sigmoidală, dar nu hiperbolică,
cauzată de urmările interacţiunii între protomerii ce
leagă S în mod cooperativ
 Sunt 2 tipuri de E alosterice
1. Homotrope - modulatorul şi S constituie aceeaşi
substanţă Acumularea S activează v reacţiei
catalizate de această E (ex: alcoolul activează
alcoolDH, E ce îl scindează)
2. Heterotrope - modulatorul se deosebeşte după
structură de S.
 Cofactorii enzimelor
 Deosebim:
1. E simple – alcătuite numai din AA
2. E conjugate - sunt formate din:
a. partea proteică - apoenzimă
b. partea neproteică - cofactor.
Cofactori – molecule (sau ioni) mici, mai stabili la
acţiune decât apoE (gr prostetică, Co; ioni metalici)
 Cofactorul strâns legat în structura E – grupare
prostetică
 Cofactorul slab legat, uşor disociabil – coenzimă
 În calitate de cofactori apar frecvent cationii unor
metale şi, foarte rar, unii anioni
 Rolul Co
1. stabilizează conformaţia activă a moleculei
2. Prezintă veriga de legătură între S şi CA prin
leg. coordinative
3. Co pot îndeplini actul de cataliză

Ex. – transportul electronilor

 Clasificarea Co
 Co vitaminice
1. Tiaminice
2. Flavinice
3. Nicotinamidice
4. Piridoxinice
5. Folice
6. Cobamidice
7. Biotinice
8. lipoice
 Co nevitaminice
(nucleotidice; metaloporfirinice,peptidice)
 Coenzimele tiaminice
 Derivaţii
vitaminei B1
 TMP, TDP (TPP)-
cocarboxilaza, TTP
 Rolul:
1. Decarboxilarea
oxidativă a
piruvatului
2. Decarboxilarea
oxidativă a α
cetoglutaratului
3. Reacţii de
transcetolare
 Coenzimele flavinice
 Derivaţi ai vitaminei
B2
 FMN şi FAD
 Rolul:
1. Participă în reacţiile
de oxido-reducere:
2. Dezaminarea AA
3. Degradarea
aldehidelor
(aldehidDH)
4. Degradarea
purinelor
(xantinoxidaza)
5. Ciclul Krebs
(succinatDH)
6. Oxidarea AG
7. DOP
(dihidrolipoilDH)
 Coenzimele nicotinamidice
 Sunt derivaţi ai
vitaminei PP –niacina,
niacinamida, B5
 se include în structura
a 2 Co- NAD şi NADP
 Rolul
 Participă în reacţiile
de oxido-reducere
(dehidrogenarea S –
transferul unui hibrid
ion (H+ şi 2 e). Alt
proton rămâne în
soluţie H+
Coenzimele nicotinamidice
 Coenzimele piridoxinice
 Derivaţi a vitaminei
B6
 Co – piridoxalfosfat şi
piridoxaminfosfat
 Rolul:
1. Transaminarea AA
2. Decarboxilarea AA
3. Transsulfurarea
 Ionii de metale –cofactori ai E
 După modul de legare şi rolul ionului metalic E
sunt:
 Metaloenzime care conţin în calitate de cofactori
ioni de metale, strâns legaţi de apoE
 Exemple:
1. Citocromi, peroxidaza, catalaza (Fe)
2. Citocromoxidaza (Cu)
3. alcoolDH; carboxipeptidaza (Zn)
 E metaloactive – a căror activitate creşte în
prezenţa ionului metalic, care leagă metalul slab
(lipazele – Ca; amilaza salivară - Cl)
 Metalele sunt fixate de apoenzimă prin legături
electrostatice la care participă resturile de AA acizi
(Asp, Glu) sau bazici (Arg, Lyz, His)
 Ionii metalici ce intră în componenţa
metaloenzimelor îndeplinesc următoarele
funcţii:
1. Stabilizează structura E
2. Participă la legarea S
3. Participă nemijlocit la cataliză
4. Fixarea cofactorului la apoE (ex: Zn leagă
NAD la alcoolDH)
 Co pantotenice (B3)- HS-CoA
1. biosinteza AG
2. biosinteza Col
3. sinteza corpilor cetonici
4. Oxidarea AG
5. Ciclul Krebs
6. Sinteza aminolevulinatului
7. DOP
8. DO a alfa cetoglutaratului
Transferul grupelor acil
 Co biotinice – vitamina H
 Gluconeogeneză (I cale –
piruvatdecarboxilaza)
 Sinteza AG (formarea lui malonil CoA)
 Transformarea propionil-CoA în succinil CoA
(oxidarea AG cu număr impar)
 Intervine în catabolismul Leu
 Co cobamidice – B12
-ciancobalamina
 Vitamină antipernicioasă pentru om şi factor
de creştere pentru microorganisme
 În ficat sunt 3 compuşi cobalaminici: meti-;
hidroxo- şi deoxiadenozil-cobalamină
 Rolul:
1. Co pentru unele transmetilaze (homocisteină
– metionină)
2. Co pentru anumite mutaze (izomeraze)-
metilmalonil Co A---- succinil CoA
 Co folice sau pteridinice
 Bc-acidul folic
 Forma activă- acidul tetrahidrofolic
 Rol: transferul grupărilor cu un C: metil
(CH3), metilen(-CH2), formil (COH),
formimino (CH=NH)
 Mecanismul de acţiune al E
 Pentru decurgerea unei reacţii este necesar ca
molecula de S şi E să contacteze între ele, pentru
aceasta e necesar de conştientizarea unei noţiuni ca:
 Energia de activare – este energia necesară tuturor
moleculelor unui mol de S, care la o anumită t pot să
atingă starea de tranziţie (corespunzătoare apixului
barierii energetice )(KJ/mol; kcal/mol)
 E - micşorează energia de activare ale reacţiilor
chimice.
 Cu cît mai mult scade energie de activare, cu atît mai
eficient acţionează catalizatorul, şi cu atît mai mult se
accelerează reacţia.
Enzymes
Lower a
Reaction’s
Activation
Energy
 Mecanismul de acţiune al enzimelor.
 Procesul catalizei enzimatice poate fi divizat
convenţional în trei stadii:
1. Difuzia S spre E şi legarea cu CA al E - formarea
complexului ES. Prima etapă de scurtă durată depinde
de concentraţia substratului şi de viteza lui de difuzie
spre centrul activ al enzimei.
 Mecanismul de acţiune al E
2. Transformarea complexului primar ES în unul sau cîteva
complexe activate - ES*, ES** ( este cea mai lentă ) La această
etapă are loc dereglarea legăturilor S, ruperea lor sau formarea
noilor legături în urma interacţiunii grupelor catalitice ale E.
3. Despărţirea produselor reacţiei de CA al E şi difuzia lor în
mediul ambiant (complexul EP disociază în E şi P).
Ipoteza “lacăt-cheie” (Fischer) şi “coincidenţa
forţată” (Kochland)
 Modelul clasic (Emil Fischer)
consideră că potrivirea S cu CA al E
este analog cu potrivirea “lacăt-cheie”.
Acest model presupune o rigiditate a
structurii enzimei în zona CA.
 modelul Kochland, numit “centrul
activ indus”- potrivire indusă ,
presupune că CA nu este rigid, că
forma acestuia se modifică în
momentul legării S.
Conceptul clasic "lacăt- cheie

E+S-- ES- E+P

Conceptul coencidenţei inductive
“coincidenţa forţată” (Kochland)
 Mecanismul de acţiune al E
 La nivel molecular acţiunea E poate fi lămurită prin
următoarele efecte:
1. Efectul de orientare a substratelor (CA al E fixează S şi le
orientează într-un mod convenabil pentru acţiunea gr.
catalitice)
2. Efectul de deformare a S (după unirea în CA molecula S se
întinde, se deformează –favorizând scindarea ei)
3. Cataliza acido-bazică (în procesul fixării S în CA asupra lui
acţionează grupele electrofile ale sectorului catalitic, are loc
redistribuirea densităţii electronice în S şi ruperea legăturilor
din S
4. Cataliza covalentă – formarea legăturilor covalente între CA
şi S, complexul ES e foarte instabil, uşor disociază eliberând
P reacţiei
 Clasificarea actuală a enzimelor.
 Toate E se împart în şase clase,
 clasele în subclase,
 subclasele în subsubclase,
 numărul său de ordin.
 Ex: LDH - 1.1.1.27
 Clasa reprezintă tipul de reacţie, catalizat de enzime
 Subclasa – precizează acţiunea E, deoarece indică natura
grupării chimice a S, atacat de E
 Subsubclasa – precizează natura legăturii S atacat sau natura
acceptorului care participă la reacţii
 Denumirea E – denumirea S +tipul reacţiei catalizate +aza
 Clasificarea actuală a enzimelor
1. Oxidoreductaze, catalizează reacţiii de oxido-
reducere;
2. Transferaze, catalizează transferuri grupelor
funcţionale de la un S la altul (metil, amino, acil,);
3. Hidrolaze catalizează scindări de legături covalente
cu adiţionarea apei ;
4. Liaze, catalizează ruperea leg. C-C, C-S şi C-N;
fără adiţionarea apei, adiţia la legături duble şi
reacţiile inverse.
5. Izomeraze, catalizează toate tipurile de transformări
în cadrul uneia şi aceleaşi moleculă ;
6. Ligaze (sintetaze), catalizează formarea de legături
între carbon şi O, S, N, cuplate cu hidroliza
legăturilor macroergice (utilizarea ATP).
 Clasificarea enzimelor.

- catalizează reacţiii de oxido-

reducere;
-catalizează transferuri
grupelor funcţionale de la un S
la altul (metil, amino, acil,);

-catalizează scindări de
legături covalente cu
adiţionarea apei ;

-catalizează ruperea leg. C-C,

C-S şi C-N; fără adiţionarea
apei, adiţia la legături duble
şi reacţiile inverse.

-catalizează toate tipurile de

transformări în cadrul uneia
şi aceleaşi moleculă ;
- catalizează formarea de legături
între carbon şi O, S, N, cuplate cu
hidroliza legăturilor macroergice
(utilizarea ATP).
 Izoenzimele
 forme moleculare multiple ale E (la aceeaşi specie, în
acelaşi ţesut, în aceeaşi celulă), ce se deosebesc prin
structura chimică şi proprietăţile cinetice, dar catalizează
aceeaşi reacţie chimică
 Sunt E cu structură cuaternară, alcătuite din cel puţin 2
protomeri diferiţi
 Ex. LDH (lactat – piruvat)
 Prezintă un tetramer, alcătuit din 2 tipuri de subunităţi
(H – inimă; M- muşchi) în diferite raporturi; codificate
de gene diferite.
 HHHH – inimă; HHHM;HHMM; HMMM; MMMM –
muşchi
 Izoenzimele diferă între ele prin V max de cataliză, prin
sensibilitatea faţă de modulatorii alosterici
 Raportul dintre aceste catene este
diferit in fiecare izoenzima. La
electroforeza se separa 5 izoenzime:
HHHH; HHHM; HHMM; HMMM;
MMMM;
 Rolul acestor E consta in aceia ca ele
faciliteaza adaptarea metabolismului
in diferite tesuturi.
 Ex: in miocard predomina HHHH
aceasta izoenzima este inhibata de
către piruvat deaceea orientează
oxidarea piruvatului pe cale aeroba.
Pe cind fracţia M4 este activată de
catre piruvat şi orientează
transformarea piruvatului pe cale
anaerobă spre lactat.
Proprietăţile generale
ale enzimelor
 Obiectivele:
1. Proprietăţile generale ale E (termolabilitatea, specificitatea), acţiunea pH-
ului asupra activităţii enzimatice.
2. Activarea şi inhibarea enzimelor:
a) mecanismele de activare (proteoliza parţială, activarea alosterică,
autostructurarea cuaternară, fosforilarea şi defosforilarea, reactivarea).
b) mecanismele de inhibiţie (specifică şi nespecifică, reversibilă şi
ireversibilă, alosterică şi competitivă).
3. Organizarea enzimelor în celulă (ansamblurile enzimatice,
compartimentalizarea). Reglarea activităţii enzimatice în celulă —
importanţa principiului de retroinhibitie.
4. Deosebirea privind componenţa enzimatică a organelor şi ţesuturilor.
Enzimele organospecifice. Modificarea activităţii enzimatice în diferite
afecţiuni (enzimodiagnosticul).
5. Metodele de obţinere şi purificare ale enzimelor. Cromatografia de afinitate.
6. Utilizarea enzimelor în practica medicală. Întrebuinţarea enzimelor
imobilizate în medicină.
7. Unităţile de activitate ale enzimelor.
8. Metodele de determinare a activităţii enzimelor.
 Factorii care influienţiază activitatea E

 Temperatura
 PH
 Concentraţia S
 Concentraţia E
 electroliţii
 Termolabilitatea (t°)
 E – sunt termolabile
 t optimă a majorităţii E se află în
limitele 20- 40 grade
 odată cu creşterea t cu 10 grade
(dacă luăm punctul de plecare 0
grade) - V reacţiei enzimatice
sporeşte de 1,5 ori, atingând max la
t 40grade.
 Majorarea de mai departe duce la
micşorarea activităţii enzimatice
ceea ce mărturiseşte despre
denaturarea proteinei. La 100 grade
toate E organismului sunt inactive.
Unele E a microorganismelor
termofile sunt active la t de 80
grade.
 La t joase E se inactivează
(excepţii: catalaza: activitate max la
t=0 grade)
 Termolabilitatea (t°)
 Creşterea vitezei reacţiei odată
cu creşterea t° este înterpretată
prin prisma "energiei de activare".
Pentru fiecare E se poate stabili o
t° optimă la care V atinge
valoarea max, mai departe V
scade din cauza denaturării.
 Acţiunea pH asupra activităţii enzimatice
 Fiecare E are un pH optim propriu la care îşi
manifestă activitatea maximală.
 Majoritatea E celulare au pH-ul optim- 7,4
(excepţii: hidrolazele acide lizozomale pH= 5;
monoaminooxidaza din membrana mitocondrial ă
externa pH= 10).
 La E digestive pH-lui optim este cel al sediului
lor de acţiune:
 Pepsina – pH 1,5 – 2,
 Amilaza pancreatică - pH 6,4-7,2,
 Tripsina - pH 7,8
 Arginaza- pH 9,5-10 etc.
 In CA al E se află grupări ionizabile, acide sau
bazice. Acestea interacţionează direct cu ionii H+
si OH-, rezultatul fiind creşterea sau scăderea
gradului lor de disociere
 Dependenţa activităţii E de variaţia pH-ului este
deseori descrisă de o curbă în forma de clopot.
 Deci mărind sau micşorind pH-ul mediului, se
poate regla activitatea catalitica a E.
 pH optim e dependent de: gradul de ionizare a
grupelor functionale, afinităţii E faţă de S,
stabilităţii E.
 De [E] – în condiţii standard 2
mol de E într-o anumită perioadă
de timp vor transforma de 2 ori
mai multe molecule decît 1 mol
de E (relaţie direct proporţională).
 De [S] – în perioada iniţială a
reacţiei V creşte pe măsură ce
creşte [S]. La un moment dat cînd
CA al E se ocupă de S – V nu mai
creşte. Ea rămîne constantă şi
corespunde V max a reacţiei.
 Specificitatea
 este capacitatea unei E de a selecta dintr-un
număr de compuşi S particular.
 este o proprietate a E, care instituie eficienţă şi
ordine în metabolism, prevenind desfăşurarea
lui haotică.
 este condiţionata de complimentaritatea
conformaţională şi electrostatică între CA al E
şi S.
 Deci fiecare E catalizează un anumit tip de
reactii sau transformarea unui anumit S.
 Specificitatea:
Specificitatea de reacţie: E-catalizează un anumit tip de
reacţie ce stă la baza clasificării enzimelor: o hidroliza, o reacţie redox,
formarea unei legături, etc.
 Specificitate de substrat: stereochimică,
absolută şi relativă :
 Specificitate stereochimică - E catalizează transformarea
numai a unuia din stereoizomerii posibili. Ex: Amilaza scindează legăturile
α 1-4 glucozidice din amidon sau glicogen şi nu influentează asupra
legăturilor β din celuloza.
 specificitate de S absolută - E catalizează transformarea doar a
unui S (anhidraza carbonica, ureaza).
 specificitate de S relativă –
 E acţionează nu asupra unor grupe din mol S ci asupra anumitor
legături a anumitei grupe de S (proteazele: chimotripsina - legatura
peptidica, formata de COOH a Phe, Tyr, Trp; tripsina - de COOH a
Lyz si Arg).
 E catalizează transformarea grupei de substanţe asemănătoare
(alcoolDH)
 E catalizează transformarea substanţelor care aparţin diferitor grupe
de compuşi organici (cit. P450)
 Mecanismele de activare a E
Sunt : 1. nespecifice: temperatura , iradierea
2. specifice
- Se activează la:
1. majorarea concentraţiei S cînd este insuficient
2. majorarea cantităţii E
3. introducerea coenzimelor cînd sunt insuficiente
4. Introducerea ionilor metalelor Fe, Cu
- Se cunosc următoarele tipuri de reglare a activităţii enzimatice:
- proteoliza limitata
- Reglare covalentă – fosforilare/ defosforilare
- Autostructurarea cuaternară
- Alosterică
- Reactivare
 Proteoliză limitată
 Unele enzime (proteine) se sintetizeaz ă în forma neactivă de precursor – proenzime
(zimogeni)
Exemplu:
1) enzimele digestiei: pepsinogenul, himotripsinogenul, tripsinogenul, proelastaza,
procarboxipeptidaza - scindeaza proteinele in stomac şi duoden.
2) coagularea singelui e determinată de cascada de reacţii cu activitate proteolitică;
3) hormonii proteici (insulina);
4) proteinele fibrilare (colagenul).
 Mecanismele de activare a proenzimelor este proteoliza limitata.
 Proteoliza limitata - este scindarea ( înlăturarea) unui sector al catenei în rezultat enzima
se restructurează şi se formează CA.
H+
Pepsinogen ------→pepsină
-42AA
Importanla biologică a prezenţei
formelor neactive .

1. Protejază de proteoliză proteinele celulelor

producătoare de E.
2. Este o forma de rezervă a E, care rapid pot fi
activate şi interven în reacţie.
 Reglarea covalentă
(fosforilare-defosforilare)
 Activitatea unor E se modifică prin
fosforilare. Fosforilarea se face prin
transferul unui rest fosfat de la ATP
pe grupările hidroxil ale unor resturi
de Ser, Tre; Tyr din componenţa lor.
 Reacţiile de fosforilare sunt
catalizate de kinaze specifice.
 Este un proces reversibil
E-OH + ATP --------→ E-O-P +ADP
 Defosforilarea are loc sub
acţiunea fosfotazei specifice
E-OP +H2O-------→ E-OH +H3PO4

 unele enzime sînt active în forma

fosforilată, iar altele în forma
defosforilată.
Ex.: glicogen fosforilaza – activă în
forma fosforilată; glicogen sintaza –
este activă în forma defosforilată
 Autostructurarea cuaternară
 E caracteristic E ce posedă structură
cuaternară
 Fiecare protomer în parte nu posedă
activitate enzimatică
 La asamblarea lor – se modifică
conformaţia fiecărui protomer şi
corespunzător se modifică şi conformaţia
CA, devenind astfel favorabil pentru
fixarea şi transformarea S
 Inhibiţia activităţii enzimelor
 Deosebim:
1. inhibiţie nespecifică (T, pH, agenţii denaturării )
2. inhibiţie specifică
 Inhibiiţia stă la baza aciţiunii substaniţelor medicamentoase, agenţilor toxici.
 Inhibiţia poate fi reversibilă şi ireversibilă.
 La inhibiiţia ireversibilă inhibitorul covalent se fixează de enzimă sau se leagă atît de
puternic încît disociaţia are loc foarte incet.
Exemple: cianurile se fixează cu Fe 3+ din citocromoxidază ---se întrerupe LR; ionii
metalelor grele (mercur, plumb) inhibă gruparea SH a multor E
 La o inhibiiţie reversibilă - inhibitori se fixeaza slab, necovalent de E
 Deosebim:
1. Inhibiţie competitivă
2. Inhibiţie necompetitivă
3. Inhibiţie prin exces de S
4. Inhibiţie alosterică
 Inhibiţia competitivă
 Inhibitorul se aseamănă după structură
cu S. Apare o competiţie dintre I şi S
pentru CA. Nu e posibil simultan fixarea
S şi a I. E va fixa pe acel competitor
care se află intr-o concentraţie mai
mare.
 E+I ---- EI
 Inhibiţia competitivă diminuează viteza
catalizei, micşorînd cota moleculelor de
enzimă fixatoare a substratului.
 Exemplu: inhibiţia enzimei
succinatdehidrogenazei (SDH) cu
malonat (SDH -oxideaza succinatul in
fumarat). Malonatul inhibă aceasta E
datorită asemănării cu S.
 Particularitatea principală a acestui tip
de inhibiţie este ca poate fi inlăturată cu
adăugarea in exes a S.
 Inhibiţia necompetitivă

 inhibitorul nu se aseamănă ca structura cu S

 I şi S se leagă simultan cu E dar locusurile sint diferite
 E+S+I--------- →ESI
 Acest tip de inhibiţie nu se înlătură prin exces de
substrat.
 Activitatea I constă în micşorarea numărului turnover al E,
dar nu şi numărul de molecule de S.
 Cei mai de vaza inhibitori de acest tip în celulele vii sint
produsele intermediare ale metabolismului, care reversibil
se fixeaza cu locusuri specifice pe suprafata unor enzime
reglatoare şi modifică activitatea lor.
 I poate fi înlăturat de substanţe care îl leagă – numite
reactivatori
 Inhibiţia noncompetetivă – I se leagă la
complexul ES, inhibă activitatea E
E+S----ES +I-----ESI
 Inhibiţie alosterică - inhibitorul (efectorul) se
leagă în centrul alosteric al enzimei, modificând
conformaţia moleculei (structura terţiară) ce are ca
consecinţă deformarea centrului activ.
 inhibiţia prin modificarea covalentă a
moleculei enzimei - prin fosforilare pe baza ATP-
ului. Unele enzime fosforilate pierd activitatea de
exemplu enzima glicogensintetaza
 Inhibiţia prin exces de S – în CA se fixează
simultan surplus de S – ce nu poate fi transformat.
Este o inhibiţie reversibilă – înlăturarea S.
 Retroinhibiţie -
 Sistemele polienzimatice Tipurile de
organizare a sistemelor polienzimatice
 Fiecare celulă a organismului conţine setul său specific de E. Unele se
găsesc în toate celulele, altele sunt prezente doar în anumite celule sau
anumite compartimente celulare. Funcţia fiecărei E, nu este izolată, ci
strins legată de funcţia altor enzime. Astiel din E aparte se formeaza
sisteme polienzimatice sau conveiere.
 Funcţia sistemelor polienzimatice depinde de particularităţile de
organizare a lor in celule.
Se cunosc urmatoarele tipuri de organizare a sistemelor polienzimatice:
1. - funcţională,
2. - structural-funcţională
3. - mixtă.
 Organizarea funcţională

 enzimele sunt asociate în sistemul

polienzimatic cu ajutorul metaboliţilor, care
difuzează de la o enzimă la alta.
 produsul reacţiei primei enzime serveşte drept
substrat pentru enzima următoare etc.
 Ex.: glicoliza. Toate enzimele participante la
glicoliza sunt în stare solubilă, legătura se face
doar prin intermediarii metabolici.
 E1 E2 E3 E4
 A----------------→ B-------------→ C---------- →D----------→ P
 Organizarea structural-funcţională
 E sunt fixate prin legături slabe, într-o ordine corespunzătoare întrării lor în acţiune,
pe o proteină “centrală”, care poate fi chiar una din enzime.
 Proteina centrală dispune de un “braţ” care fixează S şi îl duce la E1, care îl
transformă în P1;
 P1devine în acest caz S2 , braţul îl preia şi îl duce la E2, care îl transformă în P2.
 La nivelul fiecărei E braţul îndeplineşte rol similar asigurînd formarea produsului
unic al tuturor enzimelor complexului.
 Avantajul este că braţul duce de fiecare dată S la E corespunzătoare, potrivindu-l cu
mare exactitate pe CA, ceea ce asigură în ansamblu o viteză mai mare decît cea
corespunzătoare acţiunii enzimelor neasociate.
 Ex.- complexul polienzimatic piruvatdehidrogenazic, constituit din 3 E şi 5 Co
sau sintetaza acizilor graşi constituită din şapte enzime legate structural, care în
ansamblu îndeplinesc funcţia de sinteza a acizilor grasi.
 Afară de complexele multienzimatice e posibila şi o altă varianta de organizare
structural-funcţională. Astfel E se pot aranja în lanţ, fixîndu-se de membrana
biologică. Ex.enzimele lanţului respirator mitocondrial, care participă la transferul de
electroni şi protoni şi la generarea de energie.
 Tipul mixt de organizare
 reprezintă o îmbinare a ambelor tipuri de organizare,
adică o parte din sistemul polienzimatic are
organizare structurala, iar cealalta parte - organizare
funcţională.
 Ex.- ciclul Krebs, unde o parte din enzime sunt
asociate în complex structural (complexul 2-
oxoglutaratdehidrogenazic), îar altă parte se leagă
funcţional prin metaboliţii de legătură.
 Unităţile de activitate ale
enzimelor
 Unitatea Internaţională (U.I.) – cantitatea de E
care catalizează transformarea 1μmol de S într-
un minut în condiţii standard
 Katal (kat) – cantitatea de E care asigură
transformarea unui mol de S într-o secundă în
condiţii standard (1U.I.=16,67 nkat)
Deosebirea privind componenţa enzimatică a organelor şi ţesuturilor.
Enzimele organospecifice. Modificarea activităţii enzimatice în diferite
afecţiuni (enzimodiagnosticul).

Enzimele indicatorii – sunt localizate intracelular:

în citoplasmă (lactatdehidrogenaza, aldolaza),
în mitocondrii glutamatdehidrogenaza),
în lizosomi (-glucoronidaza, fosfataza alcalină).
Acestea enzime în normă în plasmă se găsesc în
concentraţii foarte mici. La afecţiunile celulare
activitatea acestor enzime în plasmă este brusc
mărită.
 Terapia cu enzime
 Enzimele sunt agenţi terapeutici unici ce produc efecte importante şi
specifice.
 Motivele care au limitat folosirea largă a enzimelor ca medicaţie e natura
protC:IC6:legată de natura proteică:
 - distribuţie redusă în organism dependenţa de dimensiuni, sarcina şi de
fenomenele de glicozilare (prin glicozilare proteinele sunt recunoscute de
receptori şi fixate în anumite locuri
 - posibilitate mică de dirijare extrahepatică, ficatul avînd tendinţă de a căptăta
şi reţine proteinele străine;
 - inactivarea lor sub acţiunea proteazelor digestive în cazul administrarii
orale, iar proteazele tisulare le scurteaza de asemeni actiunea;
 - potentialul lor antigenic, anticorpii formati pot genera reacţii de
hipersensibilizare adesea grave şi pot inactiva enzima.
 Tehnici propuse pentru optimizarea
proprietăţilor terapeutice ale enzimelor.
- prin N-acilare a fost crescută semiviata asparaginazei, folosită în leucemie
- S-au incercat de asemeni metode de obţinere a enzimelor imobilizate.
De ex. prin reticularea enzimei, ce conduce la agregate insolubile, prin adsorbţie pe polimeri
sintetici ori prin ataşare covalentă, sau prin incorporare într-un gel in cursul polimerizarii.
 Aceste preparate caştiga rezistenţa la enzimele proteolitice şi sunt mai putin imunoactive dar
pot fi alterate proprietaisile farmacocinetice. Asemenea avantaje au dovedit conjugatii cu
polietilenglicol (PEG) ai arginazei, ai glutaminasparaginazei sau ribonucleaza supusa
reticularii, enzime cu efect antitumoral. Un succes în terapia defectelor genetice a fost
imobilizarea enzimelor din ciclul ureogenetic pe un suport de fibrina.
 S-au propus noi forme farmaceutice prin incapsularea enzimelor in lipozomi -
microsfere cu membrana bistratificata lipido proteica, in hematii umane, in fantome
eritrocitare sau in alti transportori celulari. Noile forme obţinute prezintă un potenţial de ţîntire
tisulară. De ex. in cazul unor boli genetice cauzate de deficitul unor enzime lizozomale se
impune o terape de substitutie, enzima trebuind tintita direct in lizozomi.