Universitatea de Medicină şi Farmacie ,, Nicolae Testimiţanu,,

Catedra  Fiziologia omului şi Biofizică

Medicamentele diuretice şi mecanismele

lor de acţiune

Chişinău, 2021
Cuprins
 Definiţie
 Clasificarea diureticelor
în funcţie de locul şi
mecanismul de acţiune
 Diureticele ,, De Ansă,,
 Diuretice Tiazidice
 Inhibitorii anhidrazei
carbonice
 Antagoniştii receptorilor
pentru mineralocorticoizi
 Blocante ale canalelor
de sodiu
 Diureticele osmotice
 Reacţii adverse
 Bibliografie
 Diureticile
Sunt substanţele care determină creşterea debitului urinar.
Majorititatea determină creşterea excreţiei urinare de solvaţi, în special a ionilor de
sodiu şi clor.
În practica medicală sunt utilizate pentru diminuarea reabsorbţiei tubulare a
sodiului → natriureză → determină diureza. De asemenea şi pentru reducerea
volumului lichidului extracelular, în special în afecţiunile asociate cu edemul şi
hipertensiunea arterială.
 Unele medicamente pot produce creşterea de peste 20 de ori a
debitului urinar la numai cîteva minute de la administrare.
Însă, efectul majorităţii diureticelor asupra excreţiei hidro-saline renale
scade în decurs de cîteva zile.
 Figura 1. Excreţia de sodiu şi
volumul lichidului extracelular în
timpul administrării unui agent
diuretic.

Creşterea imediată a excreţiei de

sodiu este însoţită de scăderea
volumului lichidului extracelular .
Dacă aportul de sodiu este menţinut
constant, mecanismele
compensatorii readuc în final
excreţia de sodiu la un nivel egal cu
aportul, astfel încît homeostazia
sodiului este restabilită.
Aceasta este consecinţa activării
unor mecanisme compensatorii de
către scăderea volumului
extracelular.
 De exemplu: scăderea volumului lichidului extracelular conduce la scăderea presiunii
arteriale şi a ratei de filtrare glomerulară, în timp ce produce creşterea secreţiei de renină şi a
formării de angiotensină II, toate aceste răspunsuri devin în final mai puternice decît efectele
agentului diuretic asupra debitului urinar.

În condiţii normale, debitul urinar devine egal cu aportul lichidian, însă numai după scăderea
presiunii arteriale şi a volumului lichidului extracelular, efectul final fiind de ameliorare a
hipertensiunii şi edemului care au impus iniţial utilizarea diureticelor.
Clasificarea diureticelor în funcţieInhibitorii
de locul şi mecanismul de acţiune
anhidrazei carbonice:
Tub • blochează formarea H+, provenit din disocierea H2CO3;
contort • este împiedicată reabsorbţia Na+ la schimb cu H+
proximal Tub
CORTICALA contort Antialdesteronice
RENALÃ distal • antagonişti competitivi ai aldosteronului;
• antagonişti funcţionali ai aldosteronului

MEDULARA Diuretice tiazidice şi înrudite (tiazide-like):

EXTERNÃ • inhibă reabsorbţia sodiului la nivelul
terminal (distal) al ansei lui Henle;
• doze mari: şi efecte similare inhibitorilor
MEDULARA Tub colector carboanhidrazei;
INTERNÃ Ansa lui
Henle • inhibă fosfodiesteraza (AMPc are rol
Diuretice de ansă: permisiv pentru permeabiltatea pentru apă)
• inhibă cotransportul Na+, K+/2 Cl-;
• acţiune la nivelul segmentului ascendent al ansei Henle
 Diureticele ,,De Ansă,, –
Reduc reabsorbţia activă a ionilor de sodiu, clor şi potasiu la nivelul
segmentului gros al braţului ascendent al ansei Henli

Exemplu: Exemplu: Furosemid

Acidul etacrinic
Acetazolamina Bumetanidul
 Determină scăderea reabsorbţiei active prin blocarea mecanismului de
cotransport 1- sodiu, 2- clor, 1 – potasiu, localizat în membrana luminală a
celulelor epiteliale tubulare.
Prin blocarea mecanismului activ de cotransport sodiu – clor – potasiu la
nivelul membranei luminale a celulelor epiteliale din ansa Henle,
diureticele de ansă induc creşterea excreţiei urinare de sodiu, clor,
potasiu şi alţi electroliţi dar şi creşterea excreţiei de apă prin
următoarele efecte:
1.Determină creşterea marcată a cantităţilor de solvaţi care
ajung în segmentele distale ale nefronilor, iar la acest nivel
solvaţii acţionează asemeni unor agenţi osmotici, împiedicînd
şi reabsorbţia apei.
 2. Afectează funcţionarea mecanismului multiplicator prin
contracurent prin diminuarea reabsorbţiei ionilor din ansa Henle
în interstiţiul medular , astfel încăt se produce scăderea
osmolarităţii lichidului interstiţial din medula renală.
 Ca urmare, diureticele de ansă afectează capacitatea rinichilor
de a concentra sau de a dilua urina.
Procesul de diluţie este afectat deoarece inhibiţia reabsorbţiei de sodiu şi clor la
nivelul ansei Henle conduce la amplificarea excreţiei acestor tipuri de ioni, asociată
cu excreţia unei cantităţi crescute de apă.
Afectarea procesului de concentrare a urinei este secundară reducerii concentraţiei
acestor ioni în lichidul interstiţial din medula renală, cu scăderea consecutivă a
osmolarităţii medularei renale.
În consecinţă, reabsorbţia lichidului din ductele colectoare se reduce, astfel încăt
capacitatea maximă a rinichilor de a concetra urina scade marcat.
În plus, reducerea osmolarităţii lichidului interstiţial din medula renală conduce la
diminuarea reabsorbţiei apei din braţul descendent al ansei Henle.

Urina se elimină 20 – 30 % din filtratul glomerular, astfel încăt în condiţii acute

debitul urinar poate fi de pînă la 25 de ori mai mare decăt în mod normal timp de
cel puţin căteva minute
 Diuretice Tiazidice
Inhibă reabsorbţia sodiu - clor la nivelul segmentelor proximale ale tubulilor
distali

Exemplu: Clorotiazida
 Acţionează la nivelul segmentelor proximale ale tubilor distali şi blochează
mecanismul de cotransport sodiu – clor din membrana luminală a celulelor
tubulare.
Determină eliminarea urinei a 5-10 % din filtratul glomerular.
La nivelul tubulilor distali este în mod normal reabsorbită aceeaşi fracţiune din
cantitatea filtrată de sodiu
 Inhibitorii anhidrazei carbonice –
Blochează reabsorbţia sodiu – bicarbonat la nivelul tubulilor proximali

Exemplu:
Acetazolamina
 Acetazolamina inhibă enzima anhidraza carbonică, care deţine un rol cheie
în procesul de reabsorbţie a bicarbonatului (HCO3- ) la nivelul tubulilor proximali.

Anhidraza carbonică prezentă în

cantităţi mari în celulele tuburilor
proximali, reprezintă principalul
segment ţintă al inhibitorilor anhidrazei
carbonice. Ea este prezentă deasemnea
şi în cantităţi mici şi în alte celule
tubulare . Spre exemplu în celulele
intercalate din tubulii colectori.
 Deoarece secreţia ionilor de (H+) şi reabsorbţia HCO3- la nivelul tubulilor
proximali reprezintă procese cuplate cu reabsorbţia ionilor de sodiu prin
mecanismul de cotratransport sodiu – hidrogen din membrana luminală,
diminuarea reabsorbţiei de HCO3- conduce şi la scăderea reabsorbţiei sodiului.
Blocarea reabsorbţiei sodiului şi HCO3- din lichidul tubular este urmată de
persistenţa acestor ioni din filtratul tubular, unde acţionează asemeni unor
diuretice osmotice.

Dezavantaje: apariţia unui grad de acidoză din cauza eliminării urinare excesive
de HCO3-
 Antagonişti ai aldosteronului –
determină scăderea reabsorbţiei sodiului şi a secreţiei potasiului la
nivelul tubulilor colectori

Exemple:
Spirolactona
Eplerenona
 Antagonişti ai receptorilor pentru mineralocorticoizi care acţionează
competitiv cu aldosteronul la nivelul receptorilor din membrana celulelor
epiteliale localizate în tubulii colectori, astfel ei determină scăderea
reabsorbţiei sodiului şi a secreţiei potasului. În consecinţă, ionii de sodiu
rămîn în lumenul tubular şi acţionează asemeni unui diuretic osmotic,
inducînd astfel creşterea excreţiei apei şi a sodiului.
Fiindcă ele blochează şi efectul aldosteronului de stimulare a secreţiei
tubulare a potasului, determină de asemenea scăderea excreţiei de potasiu.
Antagoniştii receptorilor pentru mineralocorticoizi induc şi deplasarea
ionilor de potasiu din celulele tubulare în lichidul extracelular.
Dar se înregistrează şi unele cazuri de creştere marcată a concentraţiei
extracelulare a potasiului.
 De aceea, spironolactona şi alţi antagonişti ai
receptorilor pentru mineralocorticoizi sunt
denumite diuretice care economisesc potasiul.
Numeroase diuretice de alt tip amplifică
excreţia urinară de potasiu, spre deosebire de
antagoniştii receptorilor pentru
mineralocorticoizi, care ,,economisesc,, potasiul
 Blocante ale canalelor de sodiu –
Derermină scăderea reabsorbţiei sodiului

Exemple:
Amiloridul
Triamterenul
 Amiloridul şi Triamterenul
inhibă de asemenea reabsorbţia sodiului şi secreţia potasului la nivelul tubulilor
colectori, la fel ca şi spironolactona. Însă, la nivel celular, aceste medicamente
acţionează în mod direct şi blochează pătrunderea ionilor de sodiu în canalele de
sodiu din membrana luminală a celulelor epiteliale din tubulii colectori. Ca urmare a
diminuării pătrunderii sodiului în celulele epiteliale, se reduce şi transportul ionilor
de sodiu la nivelul membranei bazo – laterale şi astfel scade activitatea pompei
sodiu – potasiu adenozin trifosfataza.
Acest efect conduce la scăderea transportului în celule a ionilor de potasiu, iar în
final la scăderea secreţiei de potasiu în lichidul tubular.
Blocantele canalelor de sodiu sunt de asemenea diuretice care economisesc potasiu,
reducînd excreţia urinară a acestuia
 Diureticele osmotice –
Determină scăderea reabsorbţiei tubulare a apei prin creşterea presiunii osmotice a
lichidului tubular
Introducerea în circulaţia sangvină a unor substanţe care nu sunt reabsorbite cu
uşurinţă din tubulii renali, precum uree, manitol sau sucroză, conduce la
creşterea marcată a concetraţiei moleculelor osmotic active din lumenul tubular.
Presiunea osmotică a acestor solvaţi reduce reabsorbţia apei, efect urmat de
eliminarea în urină a unor cantităţi mari de apă.
De asemenea, în anumite afecţiuni asociate cu prezenţa în tubulii renali a unor
cantităţi crescute de solvaţi care nu sunt reabsorbiţi este eliminat un volum
crescut de urină.
De exemplu: Pacienţii cu diabet zaharat concentraţia glucozei sangvine creşte
marcant, cantitatea de glucoză din filtratul glomerular depăşeşte capacitatea de
reabsorbţie a tubulilor (astfel, depăşeşte capacitatea maximă de transport al
glucozei).
La glicemii care depăşeşte valoarea de 250 mg/dl, din tubulii renali este
reabsorbită numai o mică fracţiune din surplusul de glucoză → rămîne în lumenul
tubular → induce eliminarea urinară rapidă de lichid.
Simptomele ale diabetului zaharat necontrolat este: poliuria, care este
echilibrată prin creşterea aportului lichidian (polidipsia) secundară deshidratării,
creşterea osmolarităţii lichidului extracelular şi a activării consecutive a
mecanismului de control al senzaţiei de sete.
 Reacţii
adverse la
Hiperglice diuretice
mie

Retenţie de Hipokaliem
acid uric ia

Modificări metabolism
calciu
Tiazidice: scad eliminarea de Hiperkalie
mia
calciu – creşte calcemia
Furosemid: creşte eliminarea de
calciu

Pierderi de Na
Deshidrata
acute sau
re cronice
Hiponatrimie
Hipoclore
cronică de
mie diluţie
Bibliografie

• Tratat de fiziologie a omului Ed.13 - Arthur

C. Guyton John E. Hall
• https://www.youtube.com/watch?
v=NyS2wjR7ezA