  

 Asupra omului acţionează simultan o multitudine de obiecte şi fenomene

din care numai o parte sunt necesare la un moment dat pentru adaptare.
Schimbările de comportament înregistrate în acest proces evidenţiază
noţiunea de atenţie.
 Atenţia are un loc aparte în structura şi dinamica sistemului
psihocomportamental al omului. Ea nu este un proces cu conţinut
reflectoriu informaţional propriu şi distinct precum percepţia,
reprezentarea, gândirea sau procesele afective şi motivaţionale. Mai mult
decât atât ea nu are nici o existenţă şi o desfăşurare independentă, în
sine ci numai sau eminamente sau în contextul altor procese şi activităţi
psihice cu conţinut şi finalitate specifice.
 Atenţia este procesul psihic de orientare selectivă şi concentrare a
energiei psihice asupra obiectelor, fenomenelor ori sarcinilor, în scopul
realizării optime a activităţii.
 Atenţia este un proces de activare, tonificare, mobilizare, orientare
selectivă şi concentrare focalizată a proceselor psihocomportamentale în
vederea unei reflectări optime şi facile sau şi a unei intervenţii eficiente
în adaptarea psihocomportamentală. (Paul Popescu-Neveanu)
 În concepţia lui M. Golu, atenţia poate fi definită
ca proces fiziologic de orientare, concentrare şi
potenţare selectivă a funcţiilor şi activităţilor
psihice şi psiho-comportamentale modale specifice
în raport cu obiectul şi finalitatea lor proprii,
asigurându-le atingerea unui nivel optim de
eficienţă adaptativă.
 Ea este, înainte de toate o condiţie primară, de
fond o stare de pregătire psihofiziologică generală,
ce se conturează în cadrul stării de veghe difuze şi
care face posibilă, principial declanşarea unui proces
psihic conştient – de percepţie, de memorare, de
reproducere, de gândire sau efectuarea unei acţiuni
instrumentale motorii (în plan extern).
 Structura atenţiei este dublă: fiziologică şi psihologică.
Componenta fiziologică precede ontogenetic pe cea
psihică şi constituie premisa pe care se formează aceasta.
Forma în care se manifestă şi se obiectivează atenţia în
plan comportamental, este reflexul necondiţionat de
orientare. (P. Anohin, E. Sokolov, K.Pribram), determinat
de noutatea stimulilor, de modificări neaşteptate în
ambianţă sau în starea proprie a organismului.
 Reflexul de orientare poate lua şi o formă condiţionată,
el constând în acest caz în crearea stării de aşteptare în
raport cu un anumit obiect-stimul, pe baza acţiunii
anterioare a unui semnal (de avertizare), sau în crearea
anticipată a unei stări pregătitoare de acţiune motorie pe
baza unei semnalizări corespunzătoare (sonore sau
luminoase)- starea de start. În ambele cazuri reflexul
necondiţionat de orientare se asociază cu inducerea unor
montaje perceptive şi motorii –seturi –care vor facilita şi
optimiza desfăşurarea actelor senzoriale sau motorii
specifice.
 Componenta fiziologica se identifică aproape
total cu ceea ce psihologii numesc atenţie
involuntară sau necondiţionată.
 Componenta psihică a atenţiei este indisolubil
legată de participarea intenţiei şi a reglării
voluntare care se activează prin deliberare şi
comenzi specifice la presiunea situaţiilor externe
sau a condiţiilor interne. Pentru a se putea
menţine şi realiza, componenta psihică trebuie
să aibă la bază tot o activare selectiv-
preferenţială pe fondul stării de vigilenţă şi
crearea de focare de dominanţă funcţională la
nivelul creierului.
 se suprapune peste ceea ce numim atenţie voluntară şi postvoluntară.
În plan subiectiv, atenţia voluntară este conştientizată ca stare de
încordare, de concentrare, de efort neuropsihic, iar în plan
psihocomportamental- prin selectivitate şi autoorientare impuse,
deliberate, în raport cu conţinutul şi modul de desfăşurare a actelor
senzoriale, intelectuale şi motorii.
 În acelaşi timp, atenţia voluntară se manifestă şi ca modalitate subiectivă
internă de luptă cu influenţele perturbatoare, de distragere şi
împrăştiere. La om ea devine forma principală de organizare şi ţinere sub
control a desfăşurării activităţii. Atunci când activitatea atinge un grad
înalt de structurare, consolidare şi automatizare şi când are o bază
motivaţională proprie (intrinsecă), atenţia pe fondul căreia se defăşoară
acea activitate funcţionează oarecum de la sine, fără ca subiectul să
depună un efort neuropsihic special în acea direcţie
 Afirmăm atunci că din voluntară ea a devenit postvoluntară, situându-se
nu în afara activităţii specifice, ci în interiorul ei.
 Se poate admite că o activitate devine cu atât mai eficientă, cu atât
atenţia implicată în reglarea ei se integrează mai intim şi mai durabil, în
schema ei internă de organizare, şi viceversa este cu atât mai fluctuantă
cu cât atenţia pe care o reclamă rămâne mai în afara schemei de
organizare.
 Atenţia nu este un proces omogen şi unidimensional,
ci prezintă un tablou complex, eterogen care se
manifestă în trei forme principale. După intenţia şi
efortul solicitat, după complexitatea mecanismelor
prin care este declanşată, atenţia se clasifică în
atenţie involuntară, atenţie voluntară şi
postvoluntară.
 Atenţia involuntară este forma elementară şi
naturală a atenţiei umane, care se declanşează şi se
menţine spontan, fără intenţie şi fără vreun efort
voluntar special din partea subiectului. Ea se
realizează pe baza reflexului de orientare,
determinat de noutatea stimulilor şi de modificările
din ambianţa familiară.
 Studiind mecanismele activării, D.E. Berlyne a demonstrat că
unele caracteristici formale ale stimulilor duc la declanşarea mai
rapidă a atenţiei involuntare şi la o creştere mai puternică a
nivelului de vigilenţă decât altele.
 Printre trăsăturile cu forţa activatoare cea mai mare sunt
menţionate:
 eterogenitatea (un câmp perceptiv alcătuit din elemente
diferite, de exemplu litere, cifre, figuri geometrice incită mai
rapid atenţia involuntară decât unul alcătuit din elemente de
acelaşi gen),
 asimetria,
 contrastul,
 neregularitatea,
 mişcarea,
 intensitatea mare.
 Atenţia involuntară intră frecvent în competiţie şi cu atenţia
voluntară. Dacă în timp ce ne concentrăm asupra unui obiect sau
asupra rezolvării unei sarcini apare în câmpul nostru perceptiv un
stimul nou, puternic, brusc se interpune acţiunea în curs şi locul
atenţiei voluntare este luat de atenţia involuntară susţinută de
reflexul necondiţionat de orientare.
 Funcţia principală a atenţiei involuntare este aceea de explorare-
investigare a noului şi imprevizibilului şi de pregătire a intrării în
scenă a atenţiei voluntare pentru perfomarea activităţilor
adaptabile specifice.
 Atenţia voluntară este forma superioară şi
specific umană de realizare a controlului
conştient asupra evenimentelor din mediul
extern şi asupra propriilor acte
psihocomportamentale. Ea constă în orientarea
selectivă şi în focalizarea deliberată asupra unui
obiect, sarcini sau a unei activităţi şi în
menţinerea acestei focalizări cât timp este
necesar pentru finalizare sau pentru atingerea
scopului propus.
 Atenţia post-voluntară – apare la unii subiecti
datorită repetării neschimbate a condiţiilor de
activitate; ea este „deprinderea de a fi atent”.
 Calităţile atenţiei

 Sunt dependente de alte însuşiri ale sistemului

nervos, de vârsta şi antrenamentul subiectului, de
dotarea lui psihologică. Calităţile atenţiei sunt:
 concentrarea;
 stabilitatea;
 volumul – cantitatea de obiecte cuprinse în câmpul
atenţiei;
 mobilitatea – capacitatea de a deplasa intenţionat
sau post-voluntar atenţia de la un obiect la altul;
această comutare variază de la o persoană la alta,
fiind mai mici – atenţie mobilă sau mai mari – atenţie
rigidă.
 Mobilitatea nu este aceeaşi cu fluctuaţia atenţiei,
care este involuntară şi deci nocivă;
 distribuţia – capacitatea de a scinda atentia pe
diferite activităţi sau obiecte diferite (ex. şoferul
urmăreşte traficul, manevrează automobilul,
vorbeşte la telefon, etc.)
 Prima conditie a desfasurarii unei lectii, a unui proces de
invatare este atentia, care presupune orientarea selectiva a
activitatii psihice, asupra unui obiect, fenomen etc. paralel cu
asigurarea unui tonus celebral optim.
 Din multimea de stimulari care actioneaza asupra receptorilor,
subiectul alege si raspunde in mod corespunzator numai la o mica
parte:
 circa 1% din aceste influente parcurg- dupa D.E.Berlyne- sistemul
nervos pentru a iesi sub forma de comportamente. Filtrajul si
selectia mesajelor are loc nu numai la nivelul scoartei celebrale,
ci si in etajele inferioare ale sistemului nervos.
 Concentrarea atentiei determina cresterea eficientei
activitatii cognitive si motorii. Cercetarile arata ca un optimum
de atentie corespunde unui grad de excitabilitate medie, unui
nivel medie de activare cerebrala, care faciliteaza integrarea
mesajelor (10) si ca sub acest nivel nu are loc reactia de
orientarea, in timp ce depasirea nivelului optim produce mai
curand o reactie de alarma, de neliniste, care distorsioneaza
perceptia sau caracterul adaptiv al reactiei.
 Focarul de excitabilitate optima corespunzator atentiei
concentrate atat in sfera senzoriala, intelectuala, cat si in
cea motrica determina-prin inductie negativa- inhibitia
celorlalte zone corticale. In consecinta, atentia comporta
doua laturi solidare: concentratie asupra unui fapt, asupra
unei idei sau activitati si detasarea simultana fata de rest.
Rezistenta fata de stimulii perturbatori, distractivi,
constituie indirect o masura a gradului de concentrare.
 Elevul isi poate mentine atentia concentrata asupra
unui fapt sau obiect in medie 15-20 de minute, eventual si
mai mult daca il observa, il examineaza etc. Evident,
exista variatii in gradul de concentrare, anumite oscilatii
usoare, fara a se intrerupe directia, orientarea de baza a
atentiei. Dificultatea la lectii consta in a mentine stabila
concentrarea activitatii.
 De asemenea, volumul atentiei, adica numarul de obiecte sau fenomene
care pot fi cuprinse simultan si cu suficienta claritate in campul atentiei,
are un caracter limitat. Dupa unele estimari campul nostru perceptiv nu
depaseste, intr-un domeniu senzorial dat, 4-7 elemente diferite
prezentate simultan. In centrul atentiei se afla desigur, la un moment
dat, un numar mai mic de date discrete. La scolarii din primele clase
volumul atentiei este mai restrans.
 De aceea anumite dificultati de invatare pot sa provina din
supraincarcarea campului de aprehensiune al elevului. De exemplu, tabla
este prea incarcata, sau se cer corelate la lectie prea multe elemente,
eventual distantate in spatiu ori timp. Alternarea focarului de
excitabilitate optima presupune, de asemenea, o anumita mobilitate a
proceselor nervoase.
 Fenomenul atentiei se exteriorizeaza intr-un tablou de comportare
usor de identificat de profesorul cu experienta:
 o motricitate redusa a corpului si a mainilor,
 privirea atintita asupra sursei de stimuli,
 orientarea aparatului auditiv pe traiectoria undelor sonore ,
 o mimica aprobativa sau dezaprobatoare (dupa caz), dupa caz reactii
spontane -in expresia fetei- in momentele de neintelegere a materialului
etc.
 In schimb, elevul neatent are o privire absenta, distrata, se preocupa de
lucruri straine de lectie, este mereu agitat, da semne de plictiseala,
parca numara minutele pana la pauza. Cand atentia este centrata unui
punct oarecare, ochii privesc parca in gol.
 Se intampla insa ca expresia sa nu redea fidel starea reala
a atentiei. Spre exemplu, un elev poate sa stea nemiscat si
cu privirea atintita spre profesor, dar cand este intrebat in
legatura cu cele predate sa dea raspun-
 suri cu totul straine de lectie;dimpotriva, un alt copil mai
vioi, nu tocmai linistit in banca si cu tendinte de a antrena
vecinii la vorba, surprinde prin raspunsul corect la o
intrebare adresata de profesor pe neasteptate. Prin
urmare, asupra atentiei copiilor, ca si asupra reusitei
lectiei ca atare, nu se poate conchide numai pe baza
expresiei, ci trebuie puse intrebari de sondaj sau
prevazute fixari partiale. Pe de alta parte, trebuie
mentionat ca linistea ideala, pozitia riguroasa de
ascultare, stare completa de nemiscare– prin faptul ca
silesc copiii sa-si inhibe prea mult miscarile, reactivitatea
– duc mai repede la oboseala, indeosebi la clasele mici si
mijlocii.
 Abaterea sau distrugerea atentiei apare uneori ca efect al
inhibitiei externe. Un stimul nou, neobisnuit sau mai
intens, provoaca prin inductie negativa in scoarta
cerebrala un focar puternic de excitatie, care pune in
umbra, inhiba pe cele existente. In consecinta, atentia se
va indrepta spre noua sursa de stimulari. In cazul lectiilor
orale, stimulii sonori colaterali exercita obisnuit o
influenta perturbanta mai mare decat cei vizuali.
 Desigur in baza fenomenului neatentiei stau, de
asemenea, numeroase surse interne:
 lipsa de interes, de motivatie, preocupari laterale,
 starea de oboseala,
 lacune in educatia vointei si altele.
 Dupa cum se stie, in clasele mari intervine o diferentiere a
intereselor, care se accentueaza evident catre sfarsitul
scolaritatii, datorita mai ales supraincarcarii.
 Anchetele efectuate in randul elevilor atesta disocierea
neta a mecanismelor energetice, repartizarea eforturilor
in clasele terminale ale scolii medii indeosebi asupra
domeniului de optiune profesionala. In consecinta atentia
va fi prin definitie selectiva.
 Nu trebuie ignorat la lectii nici fluxul liber al asociatiilor,
orientat mai ales pe directia preocuparilor laterale. O parte din
elevi abia asteapta sa fie chemati altii la raspuns sau sa inceapa
explicarea noii teme, pentru ca in timpul acesta sa poata visa. O
asociatie provocata de o intamplare sau o preocupare exterioara
lectiei pot avea ca efect indeosebi la preadolescenti, o distragere
indelungata si constanta.
 Pe fondul monotoniei se intaleaza usor saturatia psihica.
 Exista diferente individuale relativ stabile in ceea ce
priveste manifestarea neatentiei, fapt care a dus chiar la
schitarea unei tipologii.
 Astfel unii elevi prezinta o atentie extrem de fluctuanta,
manifesta nerabdare la lectii, nevoie de variatie in activitate si
in décor, sunt mereu agitati sau ocupati cu ceva strain de ora,
intreaba ceva pe vecini, rasfoiesc cartea, intorc capul la cel mai
mic zgomot. Este tipul excitabil nestapanit, la care neatentia se
contureaza intr-un tablou de indisciplina.
 La alti elevi, lipsa de atentie apare sub forma
unei pasivitati, care se asociaza cu o stare
exterioara de nemiscare, deci cu o concentrare
aparenta; in fond ei fixeaza privirea mult timp
asupra obiectului fara sa-l urmareasca in fapt,
sunt inerti, nu-si pot comuta atentia de la un
obiect la altul.
 O organizarea corecta a lectiei poate
preveni sau elimina in buna masura toate aceste
forme de neatentie. Printre procedeele eficace
in aceasta privinta se mentioneaza grija de a da
sarcini concrete, de a face ca fiecare elev sa fie
ocupat, apoi asigurarea unui continut si a unor
metode variate in cadrul lectiei, si desfasurarea
activitatii in ritm optim.
 În procesul de predare-învăţare educarea atenţiei şi
dezvoltarea însuşirilor ei presupun:
 §         trezirea interesului pentru problema/tema de studiat
 §         dinamizarea permanentă a procesului de gândire şi
implicare acţională în activitate ( să întrebăm, să
răspundem, să cerem explicaţii, să experimentăm, să
comparăm etc)
 §         legarea faptelor vechi de cele noi, dar şi de cele
proiectate pentru a se înfăptui în viitor reprezintă o bună
modalitate pentru a menţine mai mult timp atenţia trează.
 §         îndeplinirea conştientă a activităţii bazată pe
înţelegerea diferitelor ei faze dă posibilitatea atenţiei să se
menţină asupra tuturor componentelor activităţii.
 §         activitatea organizată, planificată, desfăşurată
metodic, contribuie la concentrarea, stabilitatea şi distribuţia
atenţiei.
 ADHD este un sindrom definit clinic, caracterizat
prin limitarea inadecvata pentru vârsta a
atentiei sustinute, asociata de obicei cu
impulsivitate si hiperactivitate. Are o înalta
prevalenta, puternic impact personal si social si
deseori este asociat cu alte tulburari de
dezvoltare sau psihiatrice. Genetica joaca un rol
important în originea ADHD, dar si factorii de
mediu par a fi importanti în expresia acestui
sindrom. Informatiile despre ADHD sunt
importante pentru pediatru, care deseori joaca
un rol central în identificarea, coordonarea si
evaluarea tratamentului.
 Atunci când copiii se prezinta la medicul de familie sau la
pediatru cu un comportament sugestiv pentru ADHD –
tulburari de atentie, impulsivitate si hiperactivitate – este
necesara o evaluare medicala cuprinzatoare care sa
confirme diagnosticul sau sa identifice alte situatii care
mimeaza un sindrom de acest fel. În mod obisnuit,
abordarea cuprinde un istoric în detaliu, un examen fizic
foarte atent, o evaluare a dezvoltarii neurologice si
efectuarea unor teste selectate dintr-o larga varietate de
proceduri biomedicale.
 La început pare ca o asemenea evaluare medicala nu
poate fi efectuata decât de un specialist cum ar fi
neurologul sau pedopsihiatrul, care sa nu aiba timpul
limitat si sa aiba autoritatea de a evalua o baterie larga de
proceduri. Într-adevar, deseori parintele se asteapta ca
medicul sa recomande teste specifice – serologice,
electrofiziologice sau radiologice – pentru a confirma un
diagnostic medical. Aceasta este o perceptie
necorespunzatoare a practicii medicale, destul de
întâlnita. Diagnosticul de ADHD, ca majoritatea
diagnosticelor construite pe baza unor tulburari de
comportament, nu concorda cu modelul medical obisnuit
de abordare.
 Aceasta abordare este reductionista, adica ia un numar de simptome si
le distileaza pâna la un singur diagnostic categoric care separa clar
indivizii cu acel diagnostic de cei care nu au diagnosticul (normali) si de
cei cu alte diagnostice similare dar discrete. Pentru a mentine un
diagnostic pe modelul medical, simptomele ce definesc afectiunea
trebuie sa fie verificate de un set de comportamente sau teste de
laborator care sa fie exclusiv valabile pentru acel diagnostic.
 Studiile recente arata ca ADHD reprezinta capatul extrem al unei
distributii continue de comportamente similare, deci este un diagnostic
dimensional si nu un diagnostic categoric discret.
 Diagnosticul ADHD trebuie gândit ca un diagnostic dimensional, ca HTA
si cefaleea, la care nivelul severitatii si afectarii func- tionale acasa, la
scoala sau în diverse situatii sociale determina cine este diagnosticat si
tratat. Daca un pediatru îsi asuma provocarea evaluarii unui copil cu
ADHD, este datoria lui de a educa familia cu privire la inutilitatea
(deseori absenta) oricarui test de laborator pentru confirmare. În
general, majoritatea copiilor cu ADHD pot fi diagnosticati cu precizie si
tratati optim fara efectuarea vreunui test sau proceduri biomedicale.
 Majoritatea cercetatorilor si numerosi clinicieni folosesc schema
DSM-IV ca punct de plecare în abordarea diagnosticului. Aceasta
considera tulburarea de atentie si hiperactivitatea/impulsivitatea
ca dimensiuni centrale ale ADHD.
 Diagnosticul pus pe baza criteriilor DSM necesita ca:
 • debutul simptomelor sa aiba loc înainte de vârsta de 7 ani;
 • simptomele sa fie prezente de cel putin 6 luni de zile;
 • simptomele sa fie pervazive si sa se manifeste în cel putin 2
locuri diferite (scoala sau serviciu si acasa);
 • frecventa si severitatea simptomelor sa fie mai mari decât cele
de la copiii cu acelasi nivel de dezvoltare;
 • simptomele sa determine o afectare semnificativa a
functionalitatii la nivel social, academic sau ocupational;
 • simptomele sa nu apara exclusiv în cursul unor afectiuni de
dezvoltare, schizofrenie sau alte psihoze si sa nu se explice mai
bine prin alte tulburari mentale (de exemplu afective, anxioase,
de personalitate).
 Diagnosticul include o lista de comportamente si caracteristici
operationale care par legate de neatentie, hiperactivitate sau
impulsivitate.
 Tulburari de atentie:
 a. deseori esueaza în a acorda atentie detaliilor sau face greseli din
neatentie la temele de la scoala, în munca sau alte activitati;
 b. deseori are dificultati în sustinerea atentiei la sarcinile date sau la
joaca;
 c. deseori nu pare sa asculte când i se vorbeste direct;
 d. deseori nu urmeaza instructiunile si esueaza în a-si termina temele la
scoala, treburile sau îndatoririle la locul de munca (nedatorându-se unui
comportament opozitional sau neîntelegerii instruct iunilor);
 e. deseori are dificultati în organizarea sarcinilor si activitatilor;
 f. deseori evita, nu îi place sau e refractar la angajarea în sarcini care
necesita efort mental sustinut (cum ar fi temele de la scoala sau de
acasa);
 g. deseori pierde lucrurile necesare pentru sarcini si activitati (de
exemplu jucarii, notitele de la scoala, creioane, carti sau unelte);
 h. deseori este usor de distras de stimuli externi;
 i. deseori este uituc în activitatile zilnice.
 Hiperactivitate:
 a. deseori agita mâinile sau picioarele sau se rasuce ste pe scaun;
 b. deseori paraseste locul în clasa sau în alte situatii în care ar trebui sa stea
asezat;
 c. deseori umbla dintr-un loc în altul (încoace si-ncolo) sau se catara excesiv în
situatii în care nu este adecvat (la adolescent sau adult poate fi limitata la senzatia
subiectiva de neliniste);
 d. deseori are dificultati la joaca sau în angajarea în activitati libere în liniste;
 e. deseori este pe picior de plecare sau actioneaza ca si cum ar fi împins de un
motor;
 f. deseori vorbeste excesiv.
 Impulsivitate:
 a. deseori raspunde grabit, înainte de a se încheia întrebarea;
 b. deseori are dificultati în a-si astepta rândul;
 c. deseori întrerupe sau deranjeaza pe ceilalti (de exemplu se baga în conversatie
sau jocuri).
 Desi cei mai multi pacienti au atât simptome de neatentie cât si de hiperactivitate-
impulsivitate, exista unii indivizi la care predomina unul din acestea. Subtipul
corespunzator trebuie indicat pe baza pattern-ului simptomatic predominant în
ultimele 6 luni.
 Subcategoriile includ tipul ADHD predominant neatent (daca prezinta 6 sau mai
multe simptome de neatentie), tipul predominant hiperactiv-impulsiv (daca
întruneste 6 sau mai multe criterii din listele de hiperactivitate si impulsivitate),
tipul combinat (cu 6 sau mai multe simptome în ambele categorii) si un ADHD fara
alta specificatie (valabil la copiii cu probleme semnificative care nu întrunesc în
întregime criteriile de diagnostic) în functie de modelul comportamental.
 Exista si o categorie ADHD în remisiune partiala (de obicei la adolescent sau adult)
care poate sa nu întruneasca numarul de simptome cerut, dar care prezinta
tulburari functionale semnificative.
 Relatiile intrafamiliale
 Parintii copiilor cu ADHD traiesc un stress mai mare, sunt epuizati si frustrati, se
adapteaza mai greu la situatie, au un comportament rigid sau chiar primitiv fata de
copil. Familia este deseori dezorganizata, cu mai multe probleme maritale decât
familiile fara copii cu ADHD.
 Statusul între colegi si abilitatile sociale
 Copiii cu ADHD intra rapid în conflict cu colegii care îi dezaproba, fiind respinsi de
acestia si exclusi din grup. Aceasta respingere este semnificativa pentru clinica si
prognostic, putând prezice abandonul scolar, delincventa si problemele mentale din
perioada de adult.
 Achizitiile teoretice
 Performantele teoretice ale acestor copii sunt mai scazute decât cele asteptate si
decât ale colegilor lor, mai ales la cei cu ADHD subtipul neatent sau combinat. Ei au
note mai slabe, repeta clasele, sunt suspendati sau chiar exmatriculati din scoala.
De asemenea, acesti copii se vor folosi mult mai mult de resursele de educatie
speciala.
 Parerea si perceptia despre sine
 Copilul hiperactiv, care face gafe, greseli, este obtuz din punct de vedere
emotional, poate sa scada mult în propriii sai ochi din cauza modului în care
simptomatologia lor îi afecteaza pe prieteni sau profesori. Astfel, au o slaba parere
de sine. Ei tind sa minimalizeze problemele de comportament si conduita si sa
exagereze capacitatile lor scolare.
 Injurii accidentale
 O serie de studii au aratat ca pacientii cu ADHD prezinta o rata mai mare de injurii
accidentale decât ceilalti, când sunt copii, pentru ca în perioada de adolescent a si
adult sa fie implicati în mai multe accidente de masina sau de conducere. Injuria
fizica devine astfel arie relevanta, din punct de vedere clinic pentru tulburarea
functionala. Totusi, exista si studii care nu au confirmat aceasta, aratând ca ADHD
nu este factor de risc pentru expunerea la traumatisme.
 Billy este un copil în continua miscare, indiferent daca este asezat, în
timpul predarii sau lucrului în clasa, sau se joaca. Ochii lui fug de la un
factor de distragere la altul si deseori îsi exprima propriile gânduri.
Uneori va recurge la rezolvarea rapida a temei, ceea ce înseamna ca va
trebui sa o refaca, proces care nu îi place. Billy nu poate sta linistit sa-si
faca treaba. El va îngenuchea, se va ridica, va sta pe marginea scaunului
în timpul lucrului. Pe lânga acestea, Billy atinge tot timpul obiecte si
oameni. În perioadele de odihna nu poate sta linistit fara sa se miste sau
sa atinga obiecte din jur; continua sa se miste constant în orice pozitie.
 Billy e capabil sa-si aminteasca conexiuni de simboluri sau sunete si
începe sa descifreze cuvinte. Poate sa spuna povesti pe baza desenelor
folosite. Are mai multe dificultati de pronuntare atunci când nu se
folosesc indicatii vizuale. Abilitatiile sale la matematica sunt bune
pentru denumiri, formare de grupuri si numarat. Din ariile lui cele mai
slabe fac parte scrisul literelor si numerelor.“
 Ocazional pot aparea diferente între raportarile parintilor si ale
profesorilor (din cauza tolerantei individuale, temperamentelor si
conditiilor de mediu sau limitarii capacitatii de observatie individuala),
moment în care se recomanda sa se foloseasca mai multe surse de
informare (listele de comportamente, relatarile profesorilor si interviul
clinic cu parintele si copilul).