PROPRIETĂŢILE CHIMICE ALE SOLULUI

1. SOLUŢIA SOLULUI ŞI PROPRIETĂŢILE EI

Apa lichidă din sol, încărcată cu diferite substanţe minerale sau

organice aflate în stare de dispersie ionică, moleculară sau
coloidală, formând o soluţie complexă, se numeşte soluţia solului.
Aceasta, este faza lichidă a solului, capabilă de a dizolva şi
transporta în masa acestuia diferite substanţe minerale şi organice.
 1.1. Formarea soluţiei solului
• Principala sursă de aprovizionare a solului cu apă o constituie
precipitaţiile atmosferice şi în mai mică măsură pânza freatică.
La trecerea prin atmosferă, apa din precipitaţii dizolvă o serie
întreagă de gaze şi substanţe pe care aceasta le conţine (dioxid
de carbon, oxigen amoniacal, oxizi de azot, bioxid de sulf,
hidrogen sulfurat, clor etc.). Ajunsă în contact cu solul, apa
continua să dizolve şi să antreneze alte componente din faza
solidă şi gazoasă a acestuia, cum ar fi: dioxid de carbon,
amoniac, oxigen, coloizi organici şi minerali şi diverşi ioni.
• Apa din pânza freatică, în timpul ascensiunii capilare, dizolvă
şi antrenează şi ea o serie de componente minerale şi organice,
în felul acesta se formează în sol o soluţie complexă, care
asigură plantele cu elementele nutritive necesare.
• Soluţia solului este deci o componentă mobilă şi activă , care
are un rol foarte important în procesul de solificare şi în
nutriţia plantelor.
1.2. Compoziţia şi concentraţia soluţiei solului
• soluţia solului conţine diverse substanţe minerale şi
organice în stare dizolvată sau de dispersie coloidală
• substanţele minerale, cele mai importante sunt sărurile
acizilor minerali (azotic, azotos, carbonic, clorhidric,
sulfuric, fosforic), reprezentate prin nitraţi, nitriţi,
bicarbonati, carbonaţi, cloruri, sulfaţi, fosfaţi de Ca, Mg,
Na, K, NH4 etc. Alături de aceste săruri în soluţia solului
se mai găsesc şi diferiţi oxizi de fier, aluminiu, mangan
etc.
• substanţele organice din soluţia solului sunt reprezentate
prin acizii organici cu sărurile lor şi prin diferite substanţe
albuminoide, zaharuri, amide, aminoacizi şi alte
combinaţii organice solubile în apă.
• substanţele minerale şi organice aflate în stare
de dispersie coloidală în soluţia solului amintim:
silicaţii argiloşi, silicea coloidală, hidroxizii
de Fe şi Al, acizii humusului etc.
• Cea mai mare parte dintre componentele soluţiei
solului se găsesc în stare disociată sub formă de
ioni: Ca++, Mg++, K+, Na+, NH4+, H+, OH-, CI-,
NO3--, PO4H--, PO4H2-, SO4-- etc.
• Raportul între substanţele minerale şi cele
organice din soluţia solului este aproximativ egal
cu unitatea la cernoziomuri, subunitar la
histosoluri şi supraunitar la cele halomorfe
• Compoziţia şi concentraţia soluţiei variază foarte mult de la un sol la
altul în funcţie de următorii factorii: cantitatea şi calitatea
humusului, cantitatea şi solubilitatea substanţelor minerale,
activitatea microorganismelor şi plantelor, complexul coloidal al
solului, cantitatea de apă din sol şi de măsurile agrotehnice,
agrochimice şi ameliorative folosite de om.
• Sursa principală de substanţe nutritive a solului o constituie
humusul. Acesta se descompune sub acţiunea microorganismelor,
punând în libertate o serie întreagă de substanţe minerale care trec în
soluţia solului. Humusul este singurul component al solului care
conţine azot, unul din elementele importante pentru fertilitate.
• Conţinutul, natura şi gradul de solubilitate al substanţelor minerale
din sol influenţează deasemenea compoziţia şi concentraţia soluţiei.
Astfel, la solurile puternic levigate din zonele umede, soluţia este
mai săracă în substanţe minerale decât cea din zona solurilor de
stepă, mai puţin levigate.
• Compoziţia şi concentraţia soluţiei poate suferi diferite modificări
prin aplicarea măsurilor agrotehnice, agrochimice şi ameliorative,
care au rolul de a contribui la formarea unei soluţii favorabile
creşterii şi dezvoltării plantelor.
 1.3. Importanţa soluţiei din sol
• Soluţia solului constituie sursa de aprovizionare a
plantelor cu substanţe nutritive, iar prin dizolvare şi
transport contribuie la formarea profilului de sol.
• Principala sursă de aprovizionare a soluţiei solului cu
diferite substanţe o constituie faza solidă, cu care se
găseşte în contact permanent şi care cedează continuu
diferite substanţe ce trec în soluţie, de unde sunt
folosite de plante.
• Fertilitatea unui sol se apreciază mai ales după
compoziţia şi concentraţia soluţiei. Astfel, cu cât
soluţia solului este mai bogată în substanţe nutritive,
iar raportul dintre ele este mai favorabil dezvoltării
plantelor, cu atât terenul este mai fertil.
 2. COLOIZII SOLULUI
• Faza solidă a solului este formată din particule de mărimi foarte diferite, de
la dimensiunea ionilor şi moleculelor, la cea a coloizilor şi până la particule
de nisip mai mult sau mai puţin grosiere. Particulele în stare de dispersie
coloidală din masa solului poartă denumirea de coloizii solului. Aceştia
sunt constituiţi din particulele fine ale solului. Faţă de domeniul chimiei
unde limita de separare a substratelor coloidale este de 1 microni, în
pedologie această limită a fost extinsă la 2 microni pentru a cuprinde şi
argila.
• Coloizii din sol se asociază unii cu alţii formând
un complex, de aceea poartă denumirea de
complex coloidal al solului. Având ca proprietate
principală adsorbţia ionilor sau moleculelor,
complexul coloidal se mai numeşte complex
adsorbtiv, iar datorită faptului că principalii
coloizi ai solului sunt argila şi humusul, poartă
denumirea şi de complex argilo-humic.
• În mod obişnuit coloizii din sol sunt dispersaţi în
mediu de dispersare (soluţia solului) sub formă de
micele coloidale
 2.1. Alcătuirea micelei coloidale
• Particulele dispersate ale complexului coloidal poartă denumirea de micele
coloidale, iar mediul de dispersie, reprezentat prin soluţia solului, se mai
numeşte soluţie intermicelară.
• O micelă coloidală este alcătuita din: nucleu, strat intern de ioni
(determinant de potenţial), strat extern de ioni (compensator), care se
împarte în dens şi difuz.
– Nucleul, este alcătuit dintr-o moleculă sau dintr-un fragment al reţelei
cristaline. Având o suprafaţă activă mare, nucleul se înconjoară cu
molecule capabile să disocieze sau cu ioni disociaţi formând stratele
ionogene ale micelei colidale.
– Stratul intern de ioni este alcătuit din ioni puternic reţinuţi de nucleu.
Aceşti ioni determină sarcina electrică a coloidului de aceea mai poartă
denumirea de strat de ioni determinant de potenţial.
– Stratul extern de ioni este format din ioni de semn contrar faţă de
stratul intern, determinând compensarea (neutralizarea) sarcinii
acestuia, de aceea mai poartă denumirea de strat de ioni compensatori.
Nucleul împreună cu startul intern de ioni formează granula coloidală,
aceasta împreună cu stratul dens de ioni compensatori formează particula
coloidală, iar aceasta împreună cu stratul difuz de ioni compensatori
formează micela coloidală.
 2.2. Clasificarea coloizilor din sol
• După provenienţa lor, coloizii din sol pot fi grupaţi în:
– coloizi minerali, reprezentaţi prin argilă (minerale
argiloase), hidroxizi de fier, hidroxizi de aluminiu, silice
hidratată etc;
– coloizi organici, reprezentaţi prin humus (acizi humici) şi
alte substanţe huminice;
– coloizi organominerali; reprezentaţi prin compuşi rezultaţi
prin combinarea coloizilor minerali cu cei organici
( argilohuminele, fero- şi alumino humaţii etc.).

În funcţie de sarcina micelei coloidale, coloizii solului pot fi

grupaţi în: electronegativi, electropozitivi şi amfoteri.
 3.PROPRIETĂŢILE COLOIZILOR DIN SOL

• 3.1. Capacitatea de peptizare şi coagulare

• 3.2. Capacitatea de adsorbţie a coloizilor
• 3.3.Capacitatea de adsorbţie moleculară a
coloizilor
• 3.4.Capacitatea de adsorbţie cationică
– Mecanismul reţinerii cationice
– Legile schimbului de cationi
3.5.Capacitatea de adsorbţie anionică
 Indicii ce caracterizează capacitatea de
schimb cationic

• Capacitatea de schimb cationic constituie una dintre

cele mai importante proprietăţi ale solului. Pentru a se
caracteriza solurile din acest punct de vedere se
utilizează mai frecvent următorii indici:
– capacitatea de schimb pentru baze;
– capacitatea de schimb pentru hidrogen;
– capacitatea totală de schimb cationic;
– gradul de saturaţie în baze;
 Capacitatea de schimb pentru baze
• Totalitatea cationilor bazici Ca2+ + Mg2+ + K+ + Na+
adsorbiţi în complexul coloidal al solului poartă denumirea de
capacitate de schimb pentru baze sau sumă a bazelor de
schimb şi se notează cu SB, se exprimă în m.e. /100 g sol
complet uscat la 1050C.
• Capacitatea de schimb pentru baze la principalele tipuri de
soluri ale ţării noastre oscilează între limite destul de mari
fiind cuprinsă între 1-50 m.e. /100 g sol.
• În cazul solurilor saturate cu cationi bazici proporţia dintre
aceştia este următoarea: 80% Ca2+; 15% Mg2+; 2,5% K+;
2,5% Na+.
• Excepţie fac solurile sărăturate unde cationul de Na+ existent
în soluţia solului în concentraţii mari înlocuieşte ceilalţi
cationi bazici din complexul coloidal conform legii energiei de
adsorbţie ajungând adeseori la valori ridicate de 15-80 % din
capacitatea totala de schimb cationic.
 Capacitatea de schimb pentru hidrogen
• Totalitatea cationilor de hidrogen H+ adsorbiţi în complexul
coloidal al solului se defineşte ca fiind capacitatea de schimb
pentru hidrogen sau hidrogenul adsorbit se notează cu SH.
şi se exprimă în m.e./100 g sol.
• În mod obişnuit proporţia dintre cationii de H+ şi cationii
bazici adsorbiţi este dată de gradul de levigare a solurilor şi
roca mamă pe care s-au format şi au evoluat acestea. Astfel în
zonele uscate cationii bazici sunt în proporţie de 100% încât
ionul de hidrogen nu apare. Pe măsură ce se trece spre zona de
stepă mai umedă apar şi cationii de hidrogen în proporţii
reduse.
• Capacitatea de schimb pentru hidrogen în condiţiile ţării
noastre rareori ajunge la valori de 10 m.e./100 g sol fiind
depăşite doar în cazul solurilor puternic acide.
 Capacitatea totală de schimb cationic
• Totalitatea cationilor adsorbiţi în complexul coloidal
al solului reprezintă capacitatea totală de schimb
cationic care se notează cu T şi se exprimă în m.e.
/100 g sol complet uscat la 1050C.
• În cazul solurilor saturate cu cationi bazici ,
capacitatea totală de schimb cationic T=SB. La
solurile care au adsorbiţi atât cationii bazici cât şi
cationii de hidrogen, T=SB+SH.
• Valorile capacităţii totale de schimb cationic
oscilează între limite largi respectiv de la 5-100
m.e./100 g sol, fiind mai mari în cazul solurilor
bogate în argilă de tip montmorillonit şi humus,
dominat de acizi huminici.
 Gradul de saturaţie în baze
• Prin gradul de saturaţie în baze se defineşte proporţia în care
complexul coloidal este saturat cu cationi bazici. El se notează cu V
şi se exprimă în procente.
• Pentru calcularea acestuia se utilizează relaţia:
SB SB
• V % = ------- x 100 = ---------- x 100
T SB+SH
• În cazul solurilor saturate numai cu cationi bazici SH = 0 deci
SB
• V %= ---------- x 100 = 100 %
SB + 0
Gradul de saturaţie în baze este un indice foarte reprezentativ al stării
de fertilitate, valorile lui fiind specifice fiecărui tip de sol.
Valorile ridicate ale lui V% exprimă o slabă levigare, reacţie neutră
spre alcalină şi o serie de însuşiri favorabile, excepţie fac solurile
sărăturate care prezintă V = 100 % dar prezintă cationi de Na+ care
imprimă însuşiri foarte nefavorabile.
 4. REACŢIA SOLULUI
• Reacţia solului depinde de compoziţia soluţiei, fiind
determinată de raportul dintre concentraţia ionilor de H+ şi
OH-. Când predomină cationii de H+, reacţia este acidă, iar
când predomină anionii de OH, reacţia este alcalină. La o
concentraţie egală între ionii de H+ şi ionii de OH- reacţia este
neutră.
• La nivel internaţional s-a convenit să se măsoare concentraţia
ionilor de H+, care imprimă o reacţie acidă, din această cauză
se foloseşte şi noţiunea de aciditate în loc de reacţie.
• În funcţie de locul unde se găsesc ionii de H+, aciditatea
solului este de două feluri: actuală şi potenţială.
 4.1.Aciditatea actuală sau pH-ul
• Aciditatea actuală este cunoscută şi sub denumirea dată de Sorensens, respectiv
pH-ul solului.
• Aciditatea actuală este determinată de concentraţia ionilor de hidrogen la un
moment dat în soluţia solului.
• Din punct de vedere matematic pH-ul este logaritmul în baza 10 al concentraţiei
ionilor de hidrogen din soluţia solului.
• pH = - lg [H+].
• El are valori matematice cuprinse între 1-14.
• Când valoarea pH=7 solul este neutru, pH >7 solul este alcalin, iar la un pH < 7
solul este acid .
• Solurile din ţara noastră au pH-ul în H2O cuprins între 3,5 şi 9,5.
• Aprecierea reacţiei solurilor se face în urma determinărilor de
laborator şi pe baza criteriilor stabilite de I.C.P.A. Astfel, s-au
delimitat 11 clase de reacţie a solului, în funcţie de valorile pH-
ului în suspensie apoasă la un raport de 1:2,5 sol soluţie.
Aprecierea reacţiei solurilor după valorile pH
pH Aprecierea reacţiei
<3,50 Extrem de acidă
3,51 -4,30 Foarte puternic acidă
4,31 -5,00 Puternic acidă
5,01 - 5,40 Moderat acidă
5,41-5,80
5,81-6,40 Slab acidă
6,41 -6,80
6,81 -7,20 Neutră
7,21 -8,40 Slab alcalină
8,41 -9,00 Alcalină
>9,01 Puternic alcalină
 4.2. Aciditatea potenţială

• Este determinată de ionii de hidrogen adsorbiţi în

complexul coloidal al unui sol.
• În vederea caracterizării acidităţii potenţiale s-au
delimitat 3 forme ale acesteia, care sunt de altfel
etape succesive de separare a cationilor de hidrogen
din complexul coloidal al solului.
– Aciditatea de schimb (As)
– Aciditatea hidrolitică (AH)
– Aciditatea de neutralizare
 4.3. Importanţa reacţiei solului
• Cunoaşterea reacţiei solului prezintă importanţă atât pentru
caracterizarea pedologică a solurilor, cât şi pentru problemele
practice pe care le ridică agricultură intensivă.
• cunoaşterea valorii pH-ului şi a acidităţii potenţiale ne dau
indicaţii preţioase asupra proceselor de geneză şi ne ajută la
stabilirea tipurilor de sol
– solurile formate în zona de stepă au, în general, o reacţie alcalină,
solurile din zona de silvostepă au o reacţie slab acidă sau neutră, iar
solurile din zonele de pădure au o reacţie acidă
• Majoritatea plantelor agricole se dezvoltă în condiţii bune la o
reacţie de la slab acidă până la slab alcalină. Unele plante
agricole preferă reacţia acidă (cartotul, lupinul, orzul, secara)
iar altele preferă reacţia alcalină (lucerna, spaceta etc.).
Cunoscând reacţia solurilor, se pot amplasa corespunzător
culturile agricole
 Intervalul optim al pH-ului solului pentru viţa de vie, pomi şi arbuşti fructiferi, legume, plante ornamentale ş.a.

Planta pH-ul Planta

pH-ul
Aruncaria, Azalea, Erica,
5,5-6,3 Viţa de vie 4,0-5,0
Rhododendron, Camelia
5,5 - 7,0 Măr ( soiuri criofile) 4,5 - 5,0 Dahlia, Begonia
Magnolia, Lilium, Gloxinia, Opuntia,
5,0-7,0 Piersic 5,0-6,0
Daphne
5,8 - 7,0 Cireş 6,0 Calla, Gladiolus, Weigelia
6,0-7,0 Prun 5,5-6,5 Asparagus
6,0-7,5 Păr 6,0 - 7,0 Dianthus, Freesia, Rosa, Cineraria
Buxus, Gentiana, Peonia,
7,0 Cais 6,0 - 8,0
Forsythia, Tamarix, Tulipa
7,0-7,5 Măr (soiuri termofile) 7,0-8,0 Anemone, Chrysanthemum

5,0-6,0 Zmeur 5,5-7,5 Grâu, porumb, , sorg

6,0-7,0 Coacăz, frag 6,0-7,5 Floarea soarelui
5,5-7,0 Tomate, hrean 7,0-7,5 Sfecla pentru zahăr
5,8-7,0 Morcov 5,0-5,5 Cartof
Castravete, dovlecel,
6,0-7,0 5,0 - 6,0 Agrostis
ţelină, spanac, pepene
6,0-7,5 Salată 6,0-7,0 Dactylis, Lolium, Trifolium
6,5 - 7,5 Sparanghel, varză
7,0-8,0 Sfeclă roşie, praz, 6,0 - 8,0 Bromus
fasole, mazăre