Citologie

Citologia este o ştiinţă fundamentală, contemporan avansată, obiectul de studiu

fiind structura, funcţiile şi metabolismul celulelor.
Teoria celulară (1839) prezentată de botanistul Mathias Schleiden şi zoologul
Theodor Schwann:
1. Corpul tuturor animalelor şi plantelor se constituie din celule;
2. Fiecare celulă are viaţa sa, dar este dominată de interesele întregului organism.

În perioada contemporană, teoria celulară a fost completată încă cu 2 postulate

noi:
3. Orice celulă poate proveni numai din celulele preexistente;
4. Toate celulele unui corp animal provin din oul fecundat.
Celula este unitatea elementară a lumii vii, de o structură complexă şi reprezintă
elementul principal histologic.

Proprietăţile principalele ale celulei:

 Creşterea
 Dezvoltarea
 Autoreproducerea

În plan evoluţionist apar 2 tipuri de celule:

 Procariote – celule prezente doar la bacterii, caracterizate prin:

diametru mic; lipsa membranei nucleare şi nucleului; ADN lipsit

de histone; lipsa organelelor membranare.
 Eucariote – celule mari; prezenţa membranei nucleare şi a nucleului; ADN

legat cu histone; prezenţa organelelor membranare şi amembranare

 Componentele principale ale celulei

 Membrana celulară (citolema)

 Citoplasma
 Nucleul
Microscopia
optică
 Preparatul microscopic
 Totalitatea obiectelor pregătite pentru a fi
examinate la aparate optice măritoare în
vederea studierii structurii lor.
 Componentele:

1. Obiectul

2. Suportul: lama

3. Lamela
 Sunt de 2 tipuri: extemporanee şi
permanente
Preparatul microscopic
I. Recoltarea
 Biopsie
 Necropsie
 De la animale
Preparatul microscopic
Recoltarea
 Excizia
 Incizia
 Rezecţia
 Puncţia biopsie
 Preparatul microscopic
II. Fixarea
Piesa e introdusă în fixatori care previn degradarea
enzimatică (autoliza) şi păstrează intactă structura
tridimensională a ţesutului.

Formaldehida

Fixatorii acţionează asupra proteinelor din ţesuturi

prin 3 mecanisme: denaturare, coagulare şi
precipitare
Preparatul microscopic
Fixarea
Aspectul unui fragment de ţesut
după fixare
Preparatul microscopic
III. Spălarea
 Îndepărtează excesul de fixator
 Se face cu apă sau alcool
(deshidratarea)

Decalcificarea
– Preparatele de os sau dinte
– Se face cu acizi şi răşini schimbătoare de
ioni sau prin electroliză
Preparatul microscopic
IV. Includerea în parafină
 Piesa e îmbibată şi înglobată într-o
substanţă solidificabilă, denumită masă
de includere.
 Piesa devine rigidă şi poate fi secţionată
în felii de ordinul µm (5μm).
Preparatul microscopic
Includerea în parafină

Ţesuturi incluse în blocuri de parafină

Preparatul microscopic
V. Secţionarea
 Preparatul microscopic
Secţionarea

 
 Preparatul microscopic
VI. Colorarea
 Evidenţiază elementele structurale
Coloranţi artificiali: derivaţi din hidrocarburi aromatice şi,
în funcţie de natura cromoforului, pot fi:
1. Bazici: albastrul de metilen, albastrul de toluidină,
fuxina bazică
2. Acizi: eozina, fuxina acidă, eritrozina, orange G
3. Neutri: eozinatul de azur de metilen
4. Indiferenţi: Sudan III, Scharlach Roth
Coloranţi naturali: carminul, hematoxilina, orceina
Preparatul microscopic
Colorarea
 Bazofilie
 Acidofilie

 Neutrofilie

Termeni care se referă la afinitatea

tinctorială (de coloraţie) a diferitelor
elemente faţă de baze, acizi sau
substanţe neutre.
Preparatul microscopic
Coloraţia HE
 Preparatul
microscopic
Coloraţii speciale
Tricrom Masson,
tricrom Mallory
- pune în evidenţă
ţesutul conjunctiv
 Preparatul microscopic
Coloraţii speciale
Rezorcină Fuxină Weigert: fibrele
elastice sunt colorate în violet închis
Orceină: fibrele elastice sunt colorate în
maro închis

RFW Orceina
 Preparatul microscopic
Coloraţii speciale
Impregnarea argentică: pune în evidenţă fibrele de
reticulină, neurofibrilele din neuroni (maro/negru)

Ficat-impregnare argentică Ţesut nervos- impregnare

argentică
 Preparatul microscopic
Coloraţii speciale
Sudan III, Sudan negru, Scharlach Roth- folosite
pentru a pune în evidenţă lipidele în ţesuturi, pe
care le colorează în galben, negru şi respectiv roşu.
!!! Fragmentele de ţesut
nu sunt preparate cu
solvenţi organici,
pentru a nu dizolva
subst. lipidice.
Preparatul microscopic
Coloraţii speciale
Acidul osmic- colorează în brun/negru
substanţele lipidice
Evidenţiază teaca de mielină
Preparatul microscopic
Coloraţii speciale
Hematoxilina Ferică Heidenheim- colorează în negru
miofibrilele şi evidenţiază aspectul striat al fibrelor
musculare.
Preparatul microscopic
Coloraţii speciale
Ţesutul osos compact şlefuit, montat în
balsam de Canada !!! Preparat
necolorat
Preparatul microscopic

VII. Montarea

VIII. Etichetarea
 Membrana
celulară / citolema

Componentele citolemei:
 Glicocalixul (gliconemă)
 Plasmalema (biomembrană
externă)
 Scheletul membranei
celulare (zona corticală a
citoplasmei)
 Glicocalix

Glicocalixul – strat adiacent la suprafaţa externă a plasmalemei celulei, constituit din

oligozaharide (galactoză, manoză, fructoză, glucoză, galactozamină) cu grosimea de la
la 7,5 până la 200 nm., cu o sarcină electrică, de obicei negativă.
1. Gliconema
2. Plasmalema
3. Citoplasma
Oligozaharidele glicocalixului sunt cuplate pe moleculele proteice integrale sau
pe capul hidrofil al lipidelor.
 Funcţiile glicocalixului:
 controlul asupra traficului transplasmalemal al ionilor;
 întră în componenţa citoreceptorilor;
 participă în adezivitatea celulelor;
 contribuie la localizarea determinată a moleculelor de proteină din
plasmalemă;
 acumulează cationi şi enzime;
 componenţa chimică, specificul aranjării, topografia lanţului
oligozaharidic asigură specificul funcţionării fiecărui tip de celule,
identitatea şi individualitatea lor.
 Membrana biologică elementară

Membrana biologică elementară reprezintă ansambluri de lipide şi proteine, care

formează entităţi bidimensionale continue cu proprietăţi de permeabilitate
selectivă.

În raport de modul de aranjare a moleculelor de lipide şi proteine, se deosebesc

următoarele tipuri de Biomembrane:
 Tip plasmalemal (biomembrana externă a celulei);

 Tip endomembranic (biomembrana organitelor celulare);

 Tip special (teaca mielinică a fibrelor nervoase, membranele ce formează

discurile din segmentul extern ale celulelor fotosenzoriale cu bastonaşe şi
conuri din retina ochiului).
 Plasmalema

La mărimea de 100000 ori cu ajutorul microscopului electronic, plasmalema apare ca

o formaţiune trilamelară:
1 – 2 benzi externe electronodense (întunecate) = 2,5 nm
2 – 1 bandă internă electrononedensă (clară) = 3,0 nm
 Componentele moleculare ale biomembranei

Proteine (integrine) – 60%

Lipide – 40 %: fosfolipide / colesterol / glicolipide = 70 / 25 / 5.
Moleculele de lipide sunt amfipatice, fapt ce determină aranjamentul lor într-un
mediu apos strict regulat, unul şi acelaş:
 capul hidrofil orientat spre fluid;

 coada hidrofobă orientată de la el.

 Proteinele biomembranei
(plasmalema)

Cantitatea şi topografia proteinelor în cadrul stratului bilipidic al unei membrane

biologice elementare, determină specificul ei.
Conform destinaţiei funcţionale, proteinele în cadrul membranei biologice
elementare de tip plasmalemal, pot fi clasificate în următoarele:
 Proteine structurale

 Proteine receptori

 Proteine enzime

 Proteine transportori
 Proteine structurale
 Proteine integrale (transmembranare): au molecule mari, ce străbat în
întregime bistratul lipidic al plasmalemei;
 Proteine semiintegrale sau periferice au molecule mici ce nu străbat în
întregime stratul bilipidic sau sunt atașate de o suprafață:
- proteine semiintegrale externe
- proteine semiintegrale interne
 Proteine periferice extrinseci
 Proteine periferice intrinseci
 Scheletul membranei celulare

Scheletul membranei celulare (zona corticală a citoplasmei) reprezintă porţiunea

periferică a scheletului celular cu lipsa organitelor celulare.
Proteinele scheletului:
 Actină
 Spectrină
 Ankirină
Proteinele formează o reţea, ce atribuie plasmalemei flexibilitate, rezistenţă,
mişcări
locale ale suprafeţei.
 Funcţiile membranei celulare
Ca funcţii fundamentale ale citolemei sunt menţionate: rol de recepţie, de barieră şi
de transport ale diverselor substanţe din interiorul celulei şi extracelular.

Funcţia de recepţie este asigurată de către citoreceptori (molecule proteice speciale

sau proteine cuplate cu glucidele (glicoproteine), parte componentă a
citolemei.

Prin intermediul citoreceptorilor, celulele:

 detectează semnalele venite din extern prin calea umorală sau nervoasă;
 recunosc structurile proprii “self” de cele străine “non-self”;
 recunosc celule proprii alterate “self alterat”;
 se recunosc reciproc;
 determină formaţiunile extracelulare (fibronectină, laminină) de care se
fixează;
 participă în procesul de endocitoză mediată.
 Citoreceptori + canale ionice + molecula-semnal = închiderea sau
deschiderea canalelor ionice (localizate în regiunea citolemei, care
participă la formarea sinapselor);

 Citoreceptori catalitici de o structură complexă (porţiunea

supramembranară-receptor propriu-zis + porţiunea citoplasmatică cu
caracter de enzimă). Insulina, hormoni de creştere etc.

 Receptori cuplaţi cu o proteină transmembranară reglatoare –

proteina G asociată cu canalele ionice sau cu enzime. Prin
modificarea activităţii AMP-ciclic din citoplasmă de către proteina
G la fixarea moleculei semnal la citoreceptor, constituie un factor
decisiv în realizarea numeroaselor reacţii chimice (mecanismul de
acţiune a majorităţilor hormonilor şi neuromediatorilor).
 Categoriile citoreceptorilor:
a) Pentru substanţe endogene (produse proprii a macroorganismului “self”)
b) Pentru substanţe exogene (agenţi patogeni, toxinele lor, droguri etc).

Termenul “ligand” – toate tipurile de substanţe venite pe cale umorală sau

nervoasă, care fixându-se pe receptori, modelează activitatea vitală a celulei.
 Funcţia de barieră şi de transport

Transportul transmembranic poate fi:

– pasiv: prin difuziune simplă (în sensul gradientului de concentraţie sau electrochimic):
molecule liposolubile, oxigen, bioxidul de carbon etc. (a)
prin difuziune mediată (determinată de proteine transmembranare – ionofori):
- Ei pot fi transportatori mobili (cărăruşi). Ex. Citolema unui hepatocit conţine peste
800000 de astfel de proteine, fiecare din ele transportând 180 mln de molecule de
glucoză; Uniport.
- Prezentaţi sub formă de “canale deschise (b) sau “canale cu poartă”, ultimele
funcţionând la comandă (o concentraţie anumită a ionilor, fixarea unui ligand de
citoreceptor , potențialul de acțiune). Canale pentru Na+, K+, Ca2+,Cl-.
prin difuziune facilitată (proteine membranare cu acţiune enzimatică). 10000 mii ori mai
rapid transportul substanţelor. Efectul “pong” şi “ping” (c)
prin osmoză (d) acvoporine

(d)

(b) (c)
(a)
– activ: pot servi “pompe” – ATP-aza de transport (Na+, K+), protonice
(H+,K+) şi (Ca2+). Astfel, are loc reglarea volumului celulei, homeostazia ei.
Ex. Porţiunea proximală a nefronului.
Transportul cuplat cu gradiente ionice (contransportul) – un cărăruş al
glucozei fixează şi ionii de Na. Acesta tinde de a trece în celulă conform
gradientului propriu de concentraţie, antrenând la fel şi o moleculă de
glucoză. Ex. Absorbţia glucozei la nivelul intestinului subţire, absorbţia
aminoacizilor.
Simport – corespunderea direcţiilor deplasării substanţelor contransportate
Antiport – direcţiile deplasării substanţelor contransportate nu corespunde
.
 Transportul în masă prin vezicule
(transport activ - macromolecule)

Transportul în masă prin vezicule poate fi realizat prin:

 Endocitoză

 Exocitoză

 Transcitoză
 Transportul în masă prin endocitoză

Endocitoza – forma de captare din mediul înconjurător a substanţelor necesare

celulei cu formarea intracelulară a unei vezicule denumită – endozomă.
 Endocitoza poate fi de 2 tipuri:
Fagocitoza – internalizarea structurilor de diversă natură lipsite de fluid. Este
caracteristică celulelor specializate – fagocite (macrofage şi microfage);
Pinocitoza – încorporarea în masă a macromoleculelor de comun cu lichidul
tisular.
Endocitoza strict selectivă – este mediată de receptori concentraţi la suprafaţa
plasmalemei (domenii), unde clatrina, care este situată pe versantul intern al
domeniilor, fixează poziţia acestor receptori. Ca urmare a etapelor de endocitoză, are
loc formarea receptozomilor sau veziculelor acoperite de clatrină.
Graţie capacităţii receptorilor de a fixa selectiv substanţele, concentraţia lor în
interiorul veziculelor este mult mai mare decât extracelular.
Ex. de transport: hormonii steroizi, Ig, factorii de creştere, lipoproteine de densitate
mică etc.
 Exocitoza
Exocitoza este procesul opus endocitozei. Endozomii (conţinut al produselor proprii
sau conţinut captat anterior din spaţiul extracelular) sunt vehiculaţi spre un pol al
celulei şi, confluind cu plasmalema, eliberează conţinutul.
 Transcitoza

Transcitoza întruneşte endocitoza şi exocitoza. Mecanismul ei este ca şi la procesele

nominalizate. Endozomii formaţi într-o regiune a celulei, vehiculează spre partea opusă a ei,
confluează cu citoplasma şi elimină conţinutul său.
Transcitoza este caracetristică pentru celulele endoteliale ale reţelei capilare vasculare
şi limfatice, unde are loc schimbul substanţelor dintre sânge şi ţesuturi, la nivelul enterocitelor
intestinului subţire.
 Proteine fuzogene

Proteinele ce participă la modificarea plasmalemei în cadrul procesului de

endocitoză, exocitoză şi transcitoză cu formarea veziculelor fac parte din
proteine integrale – proteine fuzogene (de confluiere).
 Relaţia “celulă-celulă”
şi celulă-substanţa extracelulară”

Citolema participă activ în fenomenele de recunoaştere şi adezivitate intercelulară.

Adezivitatea intercelulară este asigurată de proteine speciale, generic numite
molecule de adezivitate, care actual se împart în 4 clase de substanţe:
 Integrine (fixarea celulelor de matricea extracelulară)

 Caderine

 Imunoglobuline interfixarea reciprocă a celulelor

 Selectine
 Molecule de adezivitate

Integrine – proteine transmembranare cu destinaţie de receptori, constituite din 2

subunităţi: A şi B. Actual sunt relevate 20 de clase de integrine, fiecare având
afinitate doar pentru anumite molecule din componenţa matricei extracelulare.
Totodată, domeniul citoplasmatic al fiecărei molecule de integrină este legat cu
elementele citoscheletului (microfilamente de actină).
Caderine – glicoproteine transmembranare cu 3 domenii: supramembranar,
intramembranar şi submembranar, unde are loc cuplarea cu microfilamente de
actină. Activarea lor are loc doar sub influenţa ionilor de Ca. În lipsa lor, are loc
degradarea caderinelor. Ele contribuie esenţial la aderarea reciprocă a celulelor
fenotipice într-un ţesut, esenţial influenţând procesul de diferenţiere, lipsa aderării
cu alte tipuri de celule.
Imunoglobuline – molecule proteice mari, cu domenii extracelulare bine dezvoltate.
Selectine – glicoproteine membranare de 3 tipuri (L, P, E), ce asigură adezivitatea
celulară tranzitorie a elementelor figurate a sângelui de cele endoteliale. L-
selectinele – leucocite; P-selectine –trombocite şi megacariocite; E-selectinele – pe
suprafaţa membranară a endoteliocitelor activate.
 Joncţiuni simple (de adezivitate)

Se formează doar între celulele identice, care se recunosc reciproc prin intermediul
proteinelor receptori. Structura apare ca rezultat al apropierii a 2 membrane
citoplasmatice la o distanţă de 20-30 nm, cu interacţiune la nivelul
glicocalixului. Printre spaţiul format circulă fluidul intercelular.
Se disting 3 tipuri de joncţiuni simple:
 Liniare

 Digitiforme

 Denticulare
 Joncţiuni speciale (complexe)

Conform structurii şi destinaţiei, se clasifică în următoarele tipuri:

Joncţiuni strânse (de izolare)
- zonula ocludens: bandă circulară; proteine joncţionale integrale
(transmembranare) + microfilamente ale citoscheletului.
Joncţiuni de ancorare (mecanice)
- Desmozomi
- Semidesmozomi
- Zonula adherens
Joncţiuni comunicante (nexus-GAP, sinapse)
 Joncţiuni strânse (de izolare)

Joncţiunile strânse apar ca rezultat al fixării membranei citoplasmatice între ele,

cu obliterarea spaţiului intercelular. Rolul principal în organizarea acestor
joncţiuni li se atribuie proteinelor joncţionale (variantă a celor integrale-
transmembranare) din plasmalemă, cu formarea pe versantul extern a unei
suduri în fermuar. Din partea internă a membranei, proteinele date sunt
sprijinite de microfilamente ale citoscheletului.
Totodată, joncţiunile strânse se deosebesc prin numărul şi gradul de dezvoltare
a dispozitivelor de sudură.
Ex. Tubii proximali ai nefronului – 1-2 şiruri de suduri
Epiteliul ureterelor, v. urinare – 6 şiruri de suduri
Epiteliul intestinului subţire – o sudură poligonală nedeformabilă.

Zonula ocludens
 Joncţiuni mecanice (de ancorare)

Desmozomii sau maculă adherens reprezintă o structură complexă formată dintr-un

disc situat intercelular (proteine-desmogleine), iar din partea citoplasmei, fiecărei
celule cointeresate, se dispune câte o placă densă (proteine-desmoplachine)
ancorate de microfilamentele şi filamente intermediare ale citoscheletului celulei.
Dimensiunile şi densitatea repartizării desmozomilor sporeşte în funcţie de
intensitatea forţelor de fortificare exercitate asupra epiteliului. Totodată, la nivelul
discurilor intercalare dintre cardiomiocite, multiplii desmozomi sunt aranjaţi în
bandă.

1. Spaţiul intercelular
2. Disc proteic
3. Elemente ale
citoscheletului
4. Proteine joncţionale
 Semidesmozomi

Semidesmozomii sau hemidesmozomii reprezintă o variantă a desmozomilor,

fiind răspândiţi în locurile de fixare a celulelor epiteliale de membrana
bazală.
 Joncţiuni mecanice (de ancorare)

Legături de intermenţinere:
zonula adherens: bandă
continuă formată din
glicoproteine integrale
(transmembranare) situate
complementar +
microfilamente ale
citoscheletului (vinculina)

Zonula adherens
 Joncţiuni comunicante

Joncţiunile comunicante sau intercomunicante (nexus-GAP) reprezintă în

microscopia electronică apropierea plasmalemelor celulelor la o distanţă de
2-3 nm, spaţiul intercelular fiind neobliterat. În citoleme apar dispozitive
complexe – conexoni, ce reprezintă nişte prisme hexagonale constituite din 6
unităţi proteice (proteine integrale-transmembranare) dispuse în inel, ce
formează un canal, prin intermediul căruia celulele comunică între ele.
Nexurile apar şi dispar foarte repede (câteva secunde) şi sunt multe, în
particular în celulele în curs de diferenţiere, celulele muşchiului cardiac,
celulele musculare netede, celulele nervoase, celulele endocrine.
Complexele joncţionale – variante mai multe de joncţiuni (GAP, strânse,
desmozomi), întâlnite între celulele epiteliale din intestin, tubii nefronilor
rinichilor, celulele secretoare.
 Structuri acelulare

- sinciţiu: epiteliul spermatogen

- simplastul (miosimplast): fibra musculară striată scheletală
- structuri postcelulare: eritrocitul, trombocitul .