Proiect Samanatorism

Proiect realizat de Vlăsceanu Dragos si Dragoi Andrei

 Ce este sămănatorismul?

 Sămănătorismul (sau Semănătorismul) este un curent ideologic și literar

constituit la începutul secolului al XX-lea în jurul revistei Sămănătorul (1901-
1910). La apariția sămănătorismului a contribuit și interesul crescând care s-a
manifestat în acea perioadă față de problema țărănească, aflată în faza unei crize
acute, marcată prin repetate răscoale care au culminat cu Răscoala din 1907.
Principalul teoretician al acestui curent a fost Nicolae Iorga. El a asimilat
preocupări mai vechi, pe care le-a definit, sintetizat și teoretizat, supunând
criticii unele aspecte ale societății și atrăgând atenția asupra necesității
culturalizării țărănimii. Poziția critică era întregită de prețuirea tradițiilor
istorice și folclorice, a valorilor naționale, a luptei de eliberare națională etc. 
Nicolae Iorga a considerat opera lui Alexandru Vlahuță drept apogeul
sămănătorismului.
 Apariție:

 La 2 decembrie 
1901 apare la
București primul
număr al revistei 
Sămănătorul, sub
direcția lui 
George Coșbuc și a
lui 
Alexandru Vlahuță.
 Etimologie

 Termenul sămănătorism provine de la revista Sămănătorul, în paginile

căreia apăreau poeziile sămănătoriștilor: poezia lui Alexandru Vlahuță
 Semănătorul, poezia lui George Coșbuc cu același titlu, apărută la 
2 decembrie 1901. Termenul de sămănătorism este un cuvânt derivat
care provine de la „a sămăna” - ceea ce dă de înțeles că reprezentanții
acestui curent „seamănă” concepțiile lor în mediul sătesc.
 Etape:

 1901–1902: revista este condusă de George Coșbuc și Alexandru Vlahuță. În primul număr apare
articolul Primele vorbe, scris probabil de Alexandru Vlahuță, în care se deplânge deprecierea
valorilor românești, scriitorii fiind chemați să făurească opere noi în tradițiile vechi ale scrisului
nostru;
 1903–1905: revista este condusă de un comitet, căci directorii se retrag. Publică Ion Agârbiceanu, 
Mihail Sadoveanu, Ștefan Octavian Iosif;
 1905–1906: la conducerea revistei vine Nicolae Iorga, care pledează pentru fondul național,
răspândirea culturii în toate nivelurile societății, respingând totodată modernismul și influența
poeziei franceze;
 1907–1910: după retragerea lui Nicolae Iorga, la conducerea revistei se perindă mai multe comitete
și mai mulți directori, până în 1910 când, dezavuată de public și combătută de alte grupări, nu mai
poate supraviețui cu toate eforturile.
Trăsături:

 Ideologia grupării conține un amestec de puncte de vedere ale Daciei literare,

propoziții-cheie din gândirea social-politică eminesciană, teza formelor fără
fond, toate raportate la climatul socio-cultural al perioadei și vehiculate în
numele a două deziderate fundamentale: ridicarea ruralilor prin cultură și 
Unirea.
Principalele trăsături distinctive ale grupării sunt:

 paseismul (fr. passer – à trece): întoarcerea spre trecut, spre cronici și spre istorie, rezistența
la transformări, atât pe plan literar cât și în artă (încremenirea în formele consacrate,
oroarea față de noutate). Interesul pentru trecut este împrumutat din romantism, de la care
își însușesc antiteza cu prezentul;
 idilismul (preferința pentru înfățișarea pitorească a satului, falsa înfrumusețare a vieții): au
un adevărat cult pentru satul patriarhal, căci nimic nu egalează pentru ei virtuțile
țărănimii. În proză apar intrigi romanțioase, naive; aici se manifestă atitudinea anti-
orășenească și opoziția: boier de neam-arendaș venetic ca o trăsătură a tragediei,
dispariției;
 sentimentul dezrădăcinării, care i-ar copleși pe cei care se aventurează la oraș, uitându-și
originile; dezrădăcinarea este considerată o cauză a inadaptării și a înfrângerii;
 predilecția pentru scenele tari, de violență, pentru personajele dominate de instincte, de o
impulsivitate nebună, frizând bestialitatea, care par mai degrabă purtătoarele unor tare
biologice;
 „lupta pentru limba românească” (Nicolae Iorga): scrierea într-o limbă înțeleasă de toate
clasele, „ca să nu mai fim străini la noi acasă”. Problema utilizării limbii române devine un
aspect al acțiunii de „răscolire” sufletească (expresie împrumutată de Iorga de la Eminescu
).
 Reprezentanți:

 Nici un scriitor remarcabil nu a fost integral sămănătorist, astfel încât se poate vorbi mai
curând despre colaboratori, ca: Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, Duiliu Zamfirescu, 
Ștefan Octavian Iosif, Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu, în prima lor fază și 
Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu.
 Alexandru Vlahuță:

 considerat de contemporani cel mai mare poet

de după Eminescu, este de fapt un epigon al
acestuia. Opera sa se caracterizează prin:
eminescianism, temperament pamfletar,
afirmarea poeziei optimiste (Unde ni sunt
visătorii?), critica nedreptăților sociale
(romanul Dan, povestirile Vișan, Cassian,
schițele Mogâldea, Socoteala). Poate fi considerat
întemeietorul reportajului ca specie literară, cu
opera România pitorească, unde-și manifestă
dragostea pentru creația folclorică, pentru
natura patriei și pentru istorie.
 Nicolae Iorga

 a avut preocupări literare prin memorialistică

(O viață de om – așa cum a fost, Oameni cari au
fost, Memorii), dramaturgie (Mihai
Viteazul, Tudor Vladimirescu, Constantin
Brâncoveanu, Doamna lui Ieremia) și istorie
literară (Istoria literaturii române în secolul al
XVIII-lea, Istoria literaturii românești în veacul
al XIX-lea, de la 1821 înainte, Istoria literaturii
românești contemporane). Ca sămănătorist a
polemizat cu poporanismul și cu simbolismul,
pledând pentru specificul național. În
articolul Ce este Sămănătorul?, Nicolae Iorga
nu concepe existența unei literaturi fără o
„mare misiune de îndreptare și moralizare”,
eticul și etnicul luînd
 George Coșbuc

 La București, George Coșbuc a mai făcut

parte și din conducerea revistelor Vatra (
1894), Foaie interesantă (1897), 
Sămănătorul (1901) și Viața literară.
Înființată la 1 ianuarie 1894, la București,
revista Vatra, concepută în descendența 
Daciei literare și a Tribunei va apărea doar
în 44 de numere, bilunare, până în august 
1896. Publicația, culturală și literară, de
orientare tradiționalistă, i-a avut ca
directori pe I. Slavici, I.L. Caragiale și G.
Coșbuc. 
Duiliu Zamfirescu

 note sămănătoriste în unele

nuvele ca Spre Costești, Conu
Alecu Zăgănescu și în
romanele Viața la țară, 
Tănase Scatiu; prin
obiectivitatea de natură
realistă în scene dure, ca aceea
a răscoalei țăranilor
din Tănase Scatiu; evocarea
peisajului campestru; crearea
romanului ciclic.
 Ştefan Octavian Iosif:

 este un poet reprezentativ pentru

sămănătorism, mai ales în volumele de
versuri Patriarhale, Credințe, Icoane din
Carpați, care îmbină mai multe trăsături:
nostalgia satului patriarhal, sentimentul
dezrădăcinării și elogiul energiilor latente
ale poporului. Poezia Doina este o
capodoperă a liricii sale care îmbină două
tendințe: sentimentalismul minor (prin
întoarcerea spre trecut, folclor, tradiție,
peisaj) și muzicalitatea de tip simbolist.
Va mulțumim pentru vizionare!!!