Evoluția dr.

penal in Moldova

Ceban Maxim, gr. 2106 USM

 Știința dreptului penal
• Știinţa dreptului penal din Republica Moldova s-a format sub influenţa ideilor și teoriilor promovate de cele mai
mari centre știinţifice existente în fostul Imperiu Sovietic. Pe parcursul a șapte decenii specialiștii-penaliști au
fost pregătiţi la centrele universitare din Moscova, Harkiv, Kiev, Leningrad, Odesa sub îndrumarea celor mai mari
savanţi din domeniu: A. A. Piontkovski, V. N. Kudreavţev, N. F. Kuzneţova, I. I. Karpeţ ș.a. Elevi ai acestora au fost
și cei care au contribuit la formarea dreptului penal naţional, și anume: C. N. Florea, T. I. Carpov, A. Borodac, I.
Macari, C. Roșca, ș.a. După 1991, odată cu destrămarea fostei URSS, Republica Moldova s-a declarat stat suveran
și independent, iar aceasta a avut implicaţii directe asupra vieţii social-politice și ideologice din ţară, afectând
inclusiv și știinţa dreptului penal. Începând cu anii ’90 ai sec. XX, tinerii specialiști se îndreaptă spre Prut și
Europa, spre centrele știinţifice din București, Cluj, Iași, Paris, Bordeaux ș.a. Fără a nega acele afirmaţii deja
acceptate, tânăra generaţie încearcă să cunoască noi școli de drept, noi opinii, teorii existente vizavi de normele
și instituţiile de drept penal. La formarea unor noi concepţii au contribuit în special savanţi-penaliști ca: C. Bulai,
G. Antoniu, Gh. Nistoreanu, M. Basarab ș.a. În afară de pregătirea teoretică, preocupările specialiștilor în
domeniu au fost orientate și spre elaborarea și adoptarea unui nou Cod penal, care ar corespunde etapei
contemporane de dezvoltare a societăţii. Codul penal adoptat la 18 aprilie 2002 și care a intrat în vigoare la 12
iunie 2003 a format o nouă bază pentru viitoarele cercetări știinţifice. Mai mult decât atât, perioada de definire
a statalităţii Republicii Moldova a preconizat noi și noi încercări de a aborda problemele știinţei dreptului penal
prin elaborări de manuale, articole știinţifice, comunicări, materiale didactice, comentarii.
 DREPTUL PENAL ÎN PERIOADA
ANTICĂ
• În epoca prestatală relaţiile sociale ale geto-dacilor erau reglementate prin
norme de conduită fără caracter juridic, norme respectate de bunăvoie de
către membrii societăţii. Informațiile care ne-au rămas de la istoricii antichităţii
se referă, fără strictă precizie, la tracii, sciţii sau celţii care trăiau pe teritoriul
țării noastre și care aveau obiceiuri comune. Unele dintre aceste obiceiuri au
supravieţuit, sub anumite aspecte, și în societatea feudală. Astfel, Herodot
arată că fiii puteau cere de la părinţii lor delimitarea părţii care li se cuvenea
din proprietatea comună, fapt ce ne demonstrează că, deși obștea gentilică era
dominantă, începuse să fie cunoscută și stăpânirea individuală, ca formă de
tranziţie către proprietatea privată. Un semn că instituţia proprietăţii private se
afla în plin proces de formare era și acela că furtul constituia o încălcare
deosebit de gravă a normelor de convieţuire în societate.
• În epoca respectivă, toate regulile de conduită erau respectate în mod firesc, și nu prin constrângere, acestea fiind
formulate în versuri, pe care le învăţau pe de rost, cântându-le, ca semn de atașament, chiar de afecţiune faţă de
ele. În operele lui Ovidiu se menţionează că sancţionarea faptelor penale la geto-daci iniţial urmărea scopul
răzbunării sângelui. Cu timpul însă, statul a interzis răzbunarea, tinzând să treacă în competenţa sa împărţirea
justiţiei. Se cunoaște și pedeapsa cu moartea, căreia erau supuși pentru adulter, omor, acuzaţii false. Statalitatea și
dreptul geto-dac erau în etapa când o mare importanţă o aveau obiceiurile (cutuma), strâns legate de concepţiile
religioase și mistice ale geto-dacilor. Dreptul geto-dac s-a dezvoltat pe parcursul perioadei prin apariţia legilor, care
permiteau o parte din obiceiuri, iar altă parte le condamnau (răzbunarea prin sânge). Procesul de trecere de la
societatea gentilică la organizarea politică s-a încheiat în vremea regelui Burebista, prin unificarea triburilor în
cadrul statului dac. Concomitent cu formarea statului geto-dac au apărut și normele juridice, în locul obiceiurilor.
Unele dintre vechile obiceiuri, cele ce s-au dovedit a fi convenabile și utile clasei dominante în plin proces de
formare, au fost preluate și sancţionate de către stat. Cu toate acestea ele nu ne-au parvenit pe cale directă, vechii
autori menţionează existenţa unor legi emise de autoritatea de stat. Atât Strabon, cât și Iordanes afirmă că legile
geto-dacilor au fost adoptate în timpul lui Burebista, care pretinde că i-au fost inspirate de zei. Ele au fost transmise
din generaţie în generaţie, în formă scrisă, și s-au păstrat până în vremea lui Iordanes (secolul VI d.Hr.). Prin aceste
legi nu s-a făcut o simplă codificare a obiceiurilor, ci s-au introdus norme de drept noi și, potrivit istoricilor sus-
menţionaţi, ele cuprindeau porunci ale regelui. Autorii antici spun că regii căutau prin înșelăciune și magie să
întreţină în conștiinţa poporului teama de zei, pentru a asigura respectarea legilor. Deoarece regele, ca și Marele
Preot, reprezenta interesele aristocraţiei, legile erau întărite atât cu autoritatea de stat propriu-zisă, cât și cu
autoritatea religiei. În domeniul dreptului penal, principalele dispoziţii vizau în special apărarea proprietăţii private.
Deși formal atribuţiile privind realizarea justiţiei au fost preluate integral de către organele statului, în practică, mai
ales pentru cazurile de vătămare corporală, a continuat să se aplice și sistemul răzbunării sângelui1 . Cucerirea
romană (106 d.Hr.) a întrerupt dezvoltarea firească a civilizaţiei și instituţiilor juridice ale geto-dacilor, căreia le-a dat
un curs nou. După anul 106 e.n. în Dacia a fost extinsă puterea dreptului roman, dreptul băștinașilor rămânând în
vigoare numai pentru raporturile dintre ei.
DREPTUL PENAL ÎN
PERIOADA EVULUI MEDIU
• Dreptul penal în perioada Evului Mediu cuprinde:

I. Perioada obștii și a normelor sale de conduită (271/275 – seс. VIII)

II. Perioada “ţărilor” și a “Legii ţării” în feudalismul timpuriu (sec. IX-

XIV)

III. Perioada statelor românești și a dreptului în feudalismul dezvoltat

(sec. XIV – 1821)
• Până în sec. VIII s-a realizat procesul de etnogeneză a românilor, popor cu religie
creștină, având o organizare proprie în cadrul statului și norme de reglementare a
relaţiilor în obște. Mai multe obști se uneau în uniuni, confederaţii de obști, în
vederea realizării unor obiective comune: apărarea de năvăliri, folosirea mai
eficientă a unui teritoriu ș.a. Conflictele dintre membrii obștii se rezolvau în cadrul
obștii, pe baza solidarităţii rudelor, a talionului și a compoziţiei. Solidaritatea
obștii se manifesta și în cazul când aceasta trebuia să răspundă pentru daunele
cauzate obștilor învecinate. La aceste norme tradiţionale de comportare s-au
adăugat și regulile promovate de biserica creștină. Aceste uniuni formează
“câmpulungurile, voievodatele, cnezatele” sau “ţările”. Aparatul de conducere a
obștilor se menţinea și era completat de cel al “ţărilor”. Odată cu formarea ţărilor
au fost preluate normele după care se conduceau obștile, fiind întărite prin
autoritatea aparatului politic al “ţărilor”. Dar s-au adăugat în condiţii noi și norme
noi, iar totalitatea acestor norme forma “Legea ţării”.
 “Legea Țarii”
• La români “Legea ţării” era un sistem normativ elementar, care reglementa
relaţiile dintre membrii obștii și dintre obști referitoare la conducere, apărare,
muncă, proprietate, familie, asigurarea liniștii publice prin apărarea vieţii,
credinţei și demnităţii membrilor obștii. “Legea ţării”, numită și “jus valachicum”,
reprezenta nu altceva decât un sistem normativ de drept cutumiar al populaţiei
vechi românești în perioada de existenţă a obștilor teritoriale și de apariţie a
formaţiunilor politice. În “Legea ţării” infracţiunea era tratată ca pricinuirea unei
daune materiale, morale și fizice, de aceea scopul pedepsei era, în principiu,
repararea daunei, răzbunarea sângelui fiind o etapă deja depășită. Este posibil că
la pedepsirea infractorului se luau în consideraţie vârsta și sănătatea psihică a
acestuia. Diferenţierea socială nu era prea avansată, astfel încât și scara valorilor
apărate prin sancţiuni penale avea în vârf personalitatea și nu averea.
 Clasificarea infracțiunilor
• Toate infracţiunile se clasificau în:
– infracţiuni contra personalităţii (omorul, pricinuirea unor răni), care erau sancţionate cu o amendă
judiciară, plătită în capete de vite, fiind socotită ca cea mai grea pedeapsă, care, după unele opinii, a luat
locul sancţiunii de izgonire din obște2 . În funcție de circumstanţele comiterii infracţiunii, numărul vitelor
se dubla (6, 12, 24 etc.);
– infracţiuni contra moralei, familiei și bisericii, care atentau la normele morale și religioase în domeniul
familiei și religiei. Această categorie de infracţiuni cuprindea: încheierea căsătoriei între rudele apropiate,
încheierea căsătoriei prin cumpărarea sau răpirea miresei, necredinţa conjugală (a soţiei), violul, nașterea
copilului de către o femeie necăsătorită. Toate aceste infracţiuni erau sancţionate cu amendă judiciară,
plătită în capete de vite. Hulirea lui Dumnezeu, erezia, vrăjitoria, furtul averii divinizate a bisericii erau
sancţionate tot cu amendă, care se plătea nu numai în capete de vite;
– infracţiuni contra averii, precum deteriorarea avutului, incendierea și sustragerea lui (furtul, prădarea și
jaful). Aceste infracţiuni se sancţionau prin amendă și întoarcerea averii sau a altei valori egale cu cea
răpită, incendiată sau deteriorată. Nu se pedepsea furtul de legume, fructe, poame pentru consumul pe
loc (la fel ca și mai înainte). Se aplica și pedeapsa defăimătoare – purtarea infractorului cu lucrul furat prin
sat
 Izvoarele de drept in Moldova medievală
• În Moldova medievală erau cunoscute izvoare de drept scrise și
nescrise. Ca izvoare figurau: cutuma (Legea ţării); legislaţia
domnească; dreptul bizantin (nomocanoanele – culegerile de drept
canonic și laic, de ex. Syntagma lui Matei Vlastaris (1335)); tratatele
internaţionale. Dreptul penal de asemenea suferă diferite completări
esenţiale, care ne dovedesc dezvoltarea acestuia. Noţiunea de
infracţiune devine mai complexă, deoarece a început să fie tratată nu
numai ca o pricinuire de daune materiale, morale și fizice, ci și ca o
acţiune periculoasă pentru stat și domnitor. În această perioadă
infracţiunile se clasificau în vini mari (cele mai grave) și mici (toate
celelalte).
• În acea perioadă se menţineau pricinuirea vinovată a daunei, clasificarea în “vină mare” și “vină
mică”. Recidiva era o circumstanţă agravantă. Circumstanţele atenuante, conform “Pravilei lui
Vasile Lupu”, se socoteau: dereglările fizice, dereglările mintale, vârsta, săvârșirea infracţiunii de
către o femeie, săvârșirea infracţiunii de către un lunatic, starea de ebrietate. Circumstanţe
agravante erau: intenţia directă în săvârșirea infracţiunii, săvârșirea infracţiunii de către un grup de
persoane, atentarea la viaţa, la cinstea boierilor
Categoriile infracţiunilor cunoscute în această perioadă erau aceleași cinci:
1. infracţiuni de stat (politice): cuprindeau, în primul rând, hiclenia (trădarea domnitorului și a
sultanului), pentru care se prevedea pedeapsa capitală, însă fără confiscarea pământurilor;
2. infracţiuni contra averii: furtul, prădarea, jaful, se pedepseau cu moartea, în celelalte cazuri – cu
gloaba. De fapt, calificarea și stabilirea pedepselor se făcea în funcție de obiectul atentării și de
subiect. Se mai aplicau pedepse de mutilare și de confiscare a tuturor obiectelor găsite în braniște;
3. infracţiuni contra administraţiei și justiţiei: darea de mărturii false, neexecutarea dispoziţiilor
autorităţilor, erau pedepsite cu amendă; falsificarea banilor se sancţiona cu arderea de viu,
decapitare, amendă judiciară; luarea de către slujitorii domnești a dărilor peste cotă era
sancţionată cu scoaterea acestor slujitori din dregătorii sau cu amendă judiciară;
4. infracţiuni contra personalităţii: pricinuirea de leziuni corporale; lezarea demnităţii, reclamaţii
(plângeri) asupra boierilor, se sancţionau în funcție de făptaș, de obicei acesta era pedepsit cu
moartea; omorârea nou-născutului era sancţionată cu amendă (de cele mai dese ori);
5. infracţiuni contra moralei, familiei și bisericii: conform Pravilei lui Vasile Lupu, se sancţionau cu
moartea sau mutilarea, sau cu amenzi judiciare
• În sec. XVIII au avut loc o serie de războaie ruso-turce. Așa s-a răspândit și
“porunca” Ecaterinei a II-a. În 1768, Ecaterina a II-a a întocmit “Porunca comisiei
de codificare”, în care au nimerit multe principii ale lui Voltaire, Diderot ș.a. cum
ar fi: egalitatea tuturor în faţa justiţiei sau anularea torturilor. Această comisie a
pus problema ţăranilor șerbi. Din acest motiv, la sfârșitul anului 1768 comisia a
fost dizolvată. Prin ofiţerii ruși, această “Poruncă” ajunge și în Moldova, unde se
stabilesc anumite direcţii generale de dezvoltare spre umanizare a dreptului. În
domeniul dreptului penal se păstrează aceleași cinci categorii de infracţiuni:
1. infracţiuni contra statului: pentru care pedeapsa cu moartea se aplică mai rar,
confiscarea pământurilor nu se mai practică;
2. infracţiuni contra personalităţii;
3. infracţiuni contra administraţiei și justiţiei;
4. infracţiuni contra averii;
5. infracţiuni contra moralei, familiei și bisericii. Ca subiect al adulterului apare și
bărbatul.
 Legislația penală in Basarabia după 1812
• De fapt, după 1812 în Basarabia se aplică legislaţia penală a Imperiului Rus, iar în domeniul dreptului
civil s-a aplicat legislaţia locală. Prin legislaţia locală se înţelegea: Hexabiblul lui C. Armenopol (6 cărţi);
Manualul lui A. Donici (publicat pentru prima oară în 1814 la Iași); Hrisovul de sobor (1785);
Regulamentul privind înfiinţarea regiunii Basarabia (1818). Manualul lui Andronache Donici, care
cuprinde 43 de capitole și 509 paragrafe, conţine în cea mai mare parte materii de drept civil, cu
excepţia unui capitol, “Despre vinovăţii”, ce conţinea materie de drept penal. Manualul lui A. Donici,
deși nu era o lege în adevăratul sens al cuvântului, a fost întrebuinţat în Moldova până la 1 octombrie
1817, când a fost pus în vigoare Codul Calimah, care a fost alcătuit pe baza izvoarelor de drept
existente în Moldova, cu o anumită influenţă occidentală (austriacă). Între anii 1820 și 1826, în
Moldova a fost tipărită Condica criminalicească, partea I si a II-a, care, de fapt, era un Cod penal și de
procedură penală. Ea a fost influenţată de Codul penal al Austriei, tradus în 1807. Conform acestei
Condici, se restrânge cercul de infracţiuni care se pedepsesc cu moartea, ea aplicându-se pentru omor
cu intenţie și jaf cu omor. Pedepsele de mutilare s-au aplicat până în 1832, pentru falsificarea peceţii
domnești, care după 1832 se pedepsește cu ocnă. Privaţiunea de libertate se aplică mai pe larg pentru
adulter, furt și omor necugetat. Codul prevedea și publicitatea aplicării unor pedepse: pedepse
corporale în public, plimbarea pe străzi spre rușinarea infractorului.
 DREPTUL PENAL ÎN PERIOADA
MODERNĂ
• După Unirea Principatelor urma să fie făcută și o unificare legislativă. În Ţara Românească era
aplicată Condica criminalicească a lui B. Știrbei, în Moldova – la fel. Lucrările de unificare
legislativă s-au finalizat cu întocmirea în 1864 a unui proiect de cod, care a fost prezentat
domnitorului A. I. Cuza. Domnitorul nu l-a sancţionat, trimiţându-l înapoi cu avizul: “Codul
introduce pedepse mai grele ca Condica criminalicească de care nu este nevoie”. După unele
modificări, în 1865, Codul penal a fost pus în vigoare. La întocmirea lui s-a ţinut cont de Codul
penal francez din 1810. În Cod se prevăd noi principii, ca: principiul egalităţii tuturor în faţa legii,
“nu există infracţiune și pedeapsă nearătată în lege”, principiul neretroactivităţii legii penale.
Acest Cod cuprindea titlul preliminar și trei cărţi. Cartea întâi conţinea partea generală, unde
este formulată noţiunea de infracţiune, de pedeapsă penală și scopul ei, se analizează
circumstanţele atenuante, recidiva ș.a. Infracţiunea era tratată făcându-se legătura juridică
dintre lege și infractor. Noţiunea de infracţiune era formulată ca “acţiunea sau inacţiunea
doloasă (vinovată) pe care legiuitorul a sancţionat-o penalicește”. Codul reglementa tentativa,
concursul de infracţiuni, recidiva, complicitatea, circumstanţele atenuante și cele agravante etc.
Starea psihică anormală a infractorului și legitima apărare eliberau de pedeapsa penală
 Codul penal din 1864
• Codul penal din 1864 prevedea următoarele faze ale infracţiunii:
1. faza oratorică, în care ideea criminală este comunicată de către o persoană altei persoane. În această
fază infracţiunea nu se pedepsea, cu excepţia cazurilor de omor, de complot și asociaţii de răufăcători;
2. faza preparatorie, în care are loc pregătirea materială a crimei. De regulă, aceasta nu se pedepsea, cu
aceleași excepţii ca și pentru faza oratorică;
3. tentativa de crimă, în care începe săvârșirea infracţiunii. Tentativa de crimă se pedepsea, pe când cea
de delict, de regulă, nu; tentativa de contravenţie nu se pedepsea niciodată;
4. infracţiunea consumată, care se pedepsea penal.
După gradul de pericol social și în funcție de pedeapsa ce putea fi stabilită, infracţiunile se clasificau în:
1. crime – infracţiuni pentru care Codul penal admitea munca silnică pe viaţă, privaţiunea de libertate,
degradarea civică
2. delicte – infracţiuni care se pedepseau cu privaţiune de libertate de la 15 zile până la 2 ani, interdicţia
unor drepturi politice și civile, amendă (de peste 25 de lei);
3. contravenţii – infracţiuni care se pedepseau cu privaţiune de libertate de la 1 la 15 zile sau cu amendă
până la 25 de lei.
 DREPTUL PENAL ÎN PERIOADA
CONTEMPORANĂ
• După unirea Basarabiei cu România (1918), frontiera dintre România și
Statele Sovietice (din 1922 – Uniunea Sovietică) trecea pe Nistru. La 29 iulie
1924, Biroul Politic al C.C. al P.C.(b)R. a decis formarea în stânga Nistrului a
R.A.S.S.M. în componenţa R.S.S.Ucrainene. În R.A.S.S.M. se aplica legislaţia
penală unională și ucraineană. Până în 1927, în R.A.S.S.M. s-a aplicat Codul
penal al Ucrainei din 1922, iar din 1927 – un alt Cod penal al Ucrainei,
alcătuit în deplină concordanţă cu Bazele legis laţiei penale a U.R.S.S. și a
republicilor unionale din 1924, care evidenţiau două feluri de infracţiuni:
1) îndreptate împotriva orânduirii sovietice, ca cele mai grave, pentru care
se fixa o limită de jos, care nu putea fi micșorată de judecată;
2) toate celelalte, pentru care se stabilea doar limita de sus.
 Legea penală in R.A.S.S.M
• În această perioadă au fost adoptate legi unionale cu caracter penal, care s-au aplicat și în R.A.S.S.M.
Spre exemplu, în 1929 a fost adoptată o lege conform căreia, dacă un cetățean al U.R.S.S., aflat peste
hotarele ţării, trecea “de partea dușmanilor clasei muncitoare”, acesta era declarat în afara legii și
urma să fie executat în 24 de ore. Legea respectivă avea putere retroactivă, ceea ce nu se practica în
dreptul penal. Politica penală se înăsprise într-atât, încât pentru unele infracţiuni mai puţin grave (de
ex., încălcarea regulilor privind operaţiile valutare, falsificarea banilor, spionajul economic) pedeapsa
putea fi cea capitală. Or, așa-zisa “Lege a celor cinci spice” din 7 august 1932 prevedea pedeapsa
capitală pentru infractorii învinuiți de sustrageri din averea întreprinderilor de stat, a colhozurilor și a
cooperaţiei de consum. Proprietatea socialistă a fost declarată că stă la baza orânduirii sovietice, fiind
ocrotită cu sancţiuni grave, de aceea nu se lua în consideraţie volumul celor sustrase. În cazul când
existau circumstanţe atenuante, pedeapsa capitală se înlocuia cu confiscarea averii și 10 ani privaţiune
de libertate. Deoarece în 1932 a fost foamete, sub incidenţa acestei legi cădeau și persoanele care
luau un buzunar de boabe de pe un câmp colhoznic, ca să-și poată hrăni copiii cât de cât. Până la
sfârșitul anului 1932 au fost condamnaţi pe baza acestei legi 55 de mii de oameni. Acestea și alte legi
au servit drept motivare juridică pentru represiunile dezlănţuite pe tot teritoriul U.R.S.S.
 Legea penală in R.S.S.M
• În R.S.S.M. se aplicau codurile penal, civil, de procedură penală și procedură
civilă, cel al muncii, familiei ale R.S.S.Ucrainene. Această aplicare temporară
a durat până la adoptarea codurilor R.S.S.M. În 1957 republicilor unionale li
s-a permis adoptarea propriilor coduri, care să fie alcătuite pornindu-se de la
Bazele legislaţiei unionale și a republicilor unionale. În 1958, Sovietul Suprem
al U.R.S.S. a adoptat Bazele legislaţiei penale unionale și a republicilor
unionale. În conformitate cu ele a fost elaborat Codul penal al R.S.S.M. votat
de Sovietul Suprem al R.S.S.M. la 24 martie 1961 și pus în aplicare la 1 iulie
1961. Codul penal se întemeia pe principiul responsabilităţii doar pentru
comiterea cu vinovăţie a faptei. Acest cod excludea analogia. În 1958, în
legislaţia penală sovietică s-a stabilit pentru prima dată principiul legalităţii,
exprimat prin formula “nullum crimen sine lege”
• Întrucât Bazele legislaţiei penale a U.R.S.S. și a republicilor unionale au păstrat pedeapsa cu
moartea, Codul penal al R.S.S.M. de asemenea a prevăzut pedeapsa cu moartea pentru
infracţiuni ca trădarea de patrie, spionaj, diversiune, acte de teroare, banditism, omor cu
circumstanţe agravante, falsificarea monedei, încălcarea regulilor cu privire la operaţiile valutare.
N-a fost prevăzută însă privarea de drepturi electorale, care se aplicase până atunci. Sustragerea
în proporţii deosebit de mari din avutul de stat sau obștesc putea fi sancţionată și cu moartea,
ceea ce ne demonstrează că proprietatea socialistă era strict ocrotită de lege, comparativ cu
proprietatea personală, pentru a cărei sustragere se prevedeau diferite termene de privaţiune de
libertate. Dat fiind faptul că economia R.S.S.M., ca și cea a U.R.S.S., era o economie rigid
centralizată, dirijată nu de legile economice, ci prin dictat administrativ, Codul penal conţinea un
capitol special – “Infracţiuni economice” –, în care, prin sancţiuni penale, se făceau eforturi de
menţinere a economiei “socialiste”. Deoarece a fost în vigoare circa 40 de ani, ani în care în ţara
noastră s-au produs nenumărate schimbări de ordin social, economic și politic, Codul penal din
1961 a suportat și el modificări în conformitate cu relaţiile nou-apărute. Una dintre cele mai
serioase modificări ale Bazelor și, respectiv, ale codurilor penale ale republicilor unionale s-a
produs în anii ’70, când în acestea au fost incluse norme privind noţiunile de “infracţiune gravă” și
“recidivist deosebit de periculos”. Alte modificări în acest sens au fost legate de adoptarea
Constituţiei U.R.S.S. din 1977. Astfel, Codul penal a fost completat cu noi instituţii ca: amânarea
executării sentinţei, eliberarea condiţionată din locurile de deţinere cu atragerea obligatorie a
condamnatului la muncă, eliberarea condiţionată înainte de termen de pedeapsă și înlocuirea
pedepsei prin alta mai blândă ș.a.
 Legea penală in Republica Moldova
• La 23 iunie 1990, Parlamentul R.S.S.M. a adoptat Declaraţia de suveranitate a R.S.S.M. La 23
mai 1991 este adoptată noua denumire a ţării – Republica Moldova –, care la 27 august
1991 își proclamă independenţa statală. În acest fel, a apărut imperial necesitatea unei
reforme fundamentale a legislaţiei, inclusiv a celei penale, din Republica Moldova.
Principalul motiv a constat în faptul că multe dispoziţii ale legislaţiei penale nu mai ţineau
pasul cu imperativele economice, sociale și politice ale societăţii contemporane, mai mult
decât atât, nu ţineau pasul cu normele dreptului internaţional, al cărui primat în Republica
Moldova a fost declarat prin Constituţia din 29 iulie 1994. În această conjunctură a apărut
ideea de concepere a Proiectului unui nou Cod penal, care a fost elaborat de către un grup
de lucru, format prin Hotărârea nr. 779 a Guvernului RM din 14 august 1997, în
conformitate cu concepţia reformei judiciare și de drept și cu Programul de activitate al
Guvernului RM. În tot acest timp, cât s-a lucrat la Proiectul noului Cod penal, cel în vigoare
(din 1961) a continuat să se modifice neîncetat. Noul Cod penal al Republicii Moldova a fost
adoptat prin Legea nr. 985-XV din 18 aprilie 2002 și a intrat in vigoare la 12 iunie 2003.
 Codul Penal prezent
• Noul Cod penal are o formă și o structură modificate esenţial în raport cu codul din 1961.
Partea sa generală cuprinde 13 capitole și 134 de articole, iar Partea specială – 18 capitole și
258 de articole. În el au fost introduse un șir de noi instituţii absolut nereglementate de
normele Codului penal din 1961. Spre exemplu: principiile dreptului penal, extrădarea,
clasificarea infracţiunilor, persoana juridică în calitate de subiect al răspunderii penale, formele
participaţiei, infracţiunea unică, pluralitatea de infracţiuni, un șir de cauze noi care înlătură
caracterul penal al faptei (reţinerea infractorului, constrângerea fizică sau psihică, riscul
întemeiat) și multe altele. O serie de norme și instituţii au fost păstrate însă, cu modificări
substanţiale; spre exemplu, participaţia penală, sistemul pedepselor penale, aplicarea pedepsei
penale ș.a. Au fost incluse un șir de noi componenţe ale infracţiunilor (de exemplu, genocidul,
ecocidul, clonarea, tratamentele inumane ș.a.), iar celelalte au suferit numeroase modificări, în
conformitate cu necesităţile practicii judiciare. Despre părțile bune sau lacunele actualului Cod
penal ne va vorbi practica de aplicare, care a preconizat deja modificarea acestuia prin Legea nr.
211-XV din 29 mai 2003, Legea nr. 305-XV din 11 iulie 2003, Legea nr. 353-XV din 31 iulie 2003 și
Legea nr. 158-XV din 20 mai 2004 ș.a.
 Concluzie
• După cum observăm, dreptul penal al Moldovei evoluționa dea lungul
istoriei și mergea la un pas cu celelalte sisteme penale din alte state.
Desigur, celelalte sisteme penale au servit drept sursă de inspirație
pentru sistemul nostru, dar noi am fost capabili să preluăm cele mai
efective și necesare elemente. Dezvoltarea dreptului penal in
Moldova nu s-a finisat, noi mai avem multe de schimbat și dezvoltat,
cu scopul apărarii cît mai efective a valorilor sociale.
 Bibliografie
• 1) “Drept Penal, parteă generală, volumul I” Stela BOTNARU, Alina
ȘAVGA, Vladimir GROSU, Mariana GRAMA.
2)
https://www.academia.edu/6554659/Evoluția_dreptului_penal_în_Re
publica_Moldova