Gimnastica

Ce este gimnastica?
 constituie unul din cele mai importante mijloace ale educaţiei fizice.

 dispune de un conţinut extrem de bogat, accesibil tuturor vârstelor,

de o teorie proprie, de mijloace şi forme specifice de organizare şi de
o metodică proprie a procesului de predare.

 în dezvoltarea sa, gimnastica valorifică descoperirile educaţiei

corporale, se bazează pe datele psihologiei, pedagogiei, anatomiei şi
fiziologiei.

 practicarea acestei discipline sportive cere o activitate sistematică în

care deseori sunt solicitate calităţile morale de voinţă cum sunt:
perseverenţă, curaj, dârzenie, hotărâre şi încredere în posibilităţile
proprii.
 definiţii

 R. Podlaha în "Terminologia gimnasticii" defineşte

gimnastica ca un "Sistem de exerciţii aplicat analitic sau
global care influenţează selectiv şi cumulativ aparatul
locomotor, în vederea perfecţionării mişcărilor corpului
omenesc, a formării ţinutei corecte".

 C. Kiriţescu în "Palestrica" defineşte gimnastica astfel

"Gimnastica constă din exerciţii metodice, conduse după un
plan sistematic şi după reguli anumite în vederea conservării
sănătăţii şi a sporirii capacităţilor fiziologice ale corpului
omenesc, implicit a celor psihice, voinţă, curaj, etc."
 Fekete Janos în Gimnastica de bază, acrobatică şi sărituri:
"Gimnastica reprezintă un sistem special de exerciţii fizice
naturale şi create care urmăresc întărirea sănătăţii,
influenţarea selectivă şi precisă a aparatului locomotor,
dezvoltarea fizică armonioasă, dezvoltarea calităţilor
motrice, formarea şi perfecţionarea capacităţii de mişcare a
omului"
 istoria gimnasticii

 Exerciţiile de gimnastica au fost practicate în scopul menţinerii

sănătăţii pentru a face faţă condiţiilor de muncă şi deselor activităţi
de luptă.

 Etimologic "gimnazein" înseamnă a se dezbrăca, a rămâne gol;

"ghimnos" în limba greacă înseamnă "gol".
 gimnastica în antichitate

China
 KUNG-FU în anul 2698 î.e.n. a înfiinţat un sistem de
gimnastică medicală bazată bazată pe exerciţii de respiraţie,
întindere şi relaxare. Esenţa acestui sistem se rezuma la
constatarea că fiecare boală se datorează unor paralizii sau
congestionări ale organelor interne. Pentru înlăturarea
acestor boli KUNG-FU a recomandat executarea unor mişcăn
din gimnastică însoţite de respiraţii efectuate din diferite
poziţii.

 Pe vremea dinastiei TANG (1102-1142), în secolul al Xll-lea,

generalul YO-FEI a reînnoit această gimnastică şi a creat un
sistem care se baza pe executarea exerciţiilor ce angrenau în
efort grupele mari musculare şi vizau dezvoltarea ţinutei
corecte al corpului. Aceste exerciţii erau însoţite de muzică,
iar forma lor stilizată completată cu exerciţii de luptă s-a
practicat până în timpurile moderne (Wu-shu).
India

 Documentul care atestă civilizaţia hindusă este poemul "Vedele",

poem redactat în limba sanscrită care datează încă din mileniul IV
î.e.n.
 Castele hinduse adoptă legi ce conţin prescripţii privind educaţia
fizică zilnică însoţită de băi atât în scopul igienei personale cât şi
pentru "spălarea păcatelor".
 Mai târziu aceste exerciţii s-au constituit într-un sistem naţional de
educaţie fizică denumit Pranayama.
 Pranayama, ca sistem de cultură fizică, cuprindea o serie de poziţii şi
mişcări ale corpului şi membrelor combinate cu mişcări de respiraţie
între inspiraţii şi expiraţii existau perioade de apnee prelungite.
 Mai târziu sistemul Yoga bazat pe poziţii imobile prelungite,
suspendarea respiraţiei, meditaţie, diferite atitudini forţate care
modifică ritmul funcţiunilor normaie a devenit sistemul cel mai
răspândit, având din ce în ce mai mulţi adepţi chiar şi până în zilele
noastre. După concepţia hindusă Yoga este unirea cu sine
reprezentând drumul spre autoeducare.
 Astăzi yogismul este o sinteză a mai multor sisteme Yoga adaptat
necesităţilor actuale şi îmbunătăţit prin descoperirile psihologiei
moderne.
Egiptul antic

 încă în mileniul IV î.e.n. egiptenii au creat o civilizaţie şi o

cultură impunătoare reprezentată prin lucrări monumentale
care ne uimesc şi astăzi

 basoreliefurile de la Ptah-Hotep şi picturile murale bine

conservate atestă preocupările egiptenilor pentru educaţia
fizică şi confirmă existenţa cultului pentru mişcare

 picturile murale reprezentate prin celebrele fresce de la Beni

Hassan reprezintă o multitudine de mişcări cu caracter
sportiv din gimnastică, atletism şi alte sporturi de luptă.
Elementele acrobatice în perechi sunt des întâlnite în
monumentele de la Ptah-Hotep şi pe calcarele de la
Sakkara.

 egiptenii iubeau foarte mult dansul şi muzica Picturile şi

basoreliefurile înfăţişează numeroase scene de dans, iar în
mormintele lor s-au găsit numeroase instrumente muzicale
ca: fluier, harpă, chitară, tamburine, etc.

 dansurile lor erau: populare, acrobatice şi războinice (dansul

arcaşilor).
Persia

 civilizaţia persană cea mai înfloritoare este legată de numele

lui Darius, care face din Persia cel mai puternic stat al acelor
vremuri. în domeniul culturii, perşii au reuşit să îmbine
elementele împrumutate de la popoarele vecine: babilonieni,
armeni, şi egipteni. Educaţia perşilor se baza pe dezvoltarea
stăpânirii de sine prin exerciţii corporale executate cu ocazia
vânătoarei.
Grecia

 în Grecia antică cultura fizică a avut caracter instituţionalizat

practicat în "palestre" şi gymnazii, fiind parte integrantă a
educaţiei cetăţeneşti. Obiectivul sistemului educativ
preconizat de greci era dezvoltarea în egală măsură a
trupului şi spiritului.

 concepţia lor despre exerciţiile fizice a evoluat în trei direcţii:

igienică, militară şi armonioasă. "Grecii au creat cuvântul
"gimnastica" pentru a desemna cu un anume generic
totalitatea exerciţiilor fizice practicate în scopul de a
contribui la întreţinerea sănătăţii la întărirea corpului şi la
înfrumuseţarea vieţii spirituale" (Kiriţescu 1964).

 în Atena antică concepţia idealului armonic a stat în centrul

obiectivelor educaţiei. Idealul uman era conceput ca o
însumare a mai multor calităţi care să ducă la perfecţiune.

 Platon şi Aristotel au fost cei mai importanţi reprezentanţi ai

acestei concepţii. Idealul perfecţiunii umane era concretizat
în formula "kalos kai agatos" - om frumos şi bun -înzestrat
cu toate calităţile fizice, sufleteşti şi morale. Kalokagathia a
devenit o noţiune foarte întrebuinţată de marii gânditori ai
Greciei antice.
Imperiul roman
 romanii nu au posedat un sistem de educaţie fizică bazat pe
o concepţie bine conturată aplicată în activitatea de
educaţie.

 în urma extinderii imperiului ei au venit în contact cu

civilizaţiile popoarelor asuprite, aceste civilizaţii având o
influenţă asupra lor în măsura în care a sprijinit ideea lor de
cucerire.

 exerciţiile fizice practicate de soldaţi în pregătirea pentru

luptă se desfăşurau pe Câmpul lui Marte, terminate adeseori
cu exerciţii de înot în apele Tibrului. Gimnastica pe care au
preluat-o de la greci era doar o imitaţie a formelor externe
fără conţinutul gimnasticii greceşti. Exerciţiile fizice ale
romanilor nu au devenit o îndeletnicire instituţionalizată.

 palestrele greceşti au fost adaptate gustului romanilor,

materializate în vestitele băi romane. Termele lui Caracalla şi
Diocleţian sunt cele mai vestite. Aici romanii bogătaşi îşi
petreceau timpul liber.
 gimnastica în evul mediu
 ideologia orânduirii medievale a neglijat secole la rând ideea
culturii fizice în înţelesul popoarelor antice. Moravurile strict
religioase au condamnat preocupările faţă de cultura
corporală; însăşi igiena corporală era considerată un "păcat".

 mai târziu pentru menţinerea stăpânirii feudale cu forţa

sabiei, în viaţa omului medieval în special al cavalerilor,
exerciţiile fizice ocupă un loc important. Calul de lemn folosit
încă de romani este redescoperit şi utilizat în pregătirea
cavalerilor, bagajul exerciţiilor utilizate îmbogătindu-se
continuu.

 spre sfârşitul secolului al XVI-lea în cadrul diferitelor serbări

populare încep să apară diferite exerciţii acrobatice.
Desenele şi picturile rămase din acele vremuri atestă acest
lucru.

 pe una din picturile lui Peter Bruegel, care reprezintă o

serbare populară, ţăranii execută sărituri peste capră,
răsturnări şi exerciţii cu cercul. Exerciţiile aplicative, în
special cel de căţărare apare deseori în programul serbărilor
organizate cu diferite ocazii.
 renaşterea
 în secolele XVI-XVII umaniştii Renaşterii au avut un rol deosebit în
orientarea preocupărilor spre cultura fizică. Cel mai mare merit al lor a
fost recunoaşterea rolului gimnasticii în dezvoltarea multilaterală a
tineretului.

 Hieronimus Mercurialis (1530-1606) redescoperă valoarea gimnasticii

practicate în Grecia antică. în lucrarea sa "Arta gimnasticii" (Ars
gymnastica) reînnoieşte cuvântul grec "gymnastika" folosindu-l în loc
de "exercitium" sau "exercitatio". Această carte are o valoare
documentară deosebită contribuind la trezirea interesului pentru
gimnastica antică.

 un alt reprezentant ale cărui performanţe în domeniul gimnasticii

acrobatice l-au făcut celebru a fost Archangelor Tuccaro "saltarin du
roi" în curtea împărtaului Maximilian si apoi în curtea regilor Franţei
Carol al IX-lea şi Henric al IV-lea.

 el a elaborat în anul 1599 volumul "Trei dialoguri despre exerciţiul

săriturilor şi voltijelor în aer" (Trois dialogues de l'exercise de santer et
voltiger en l'air) împărţit în trei părţi: prima parte - istoria -; a doua -
tehnica mişcărilor cu desene, schiţe, chinograme, şi a treia - indicaţii cu
caracter igienic.
 gimnastica în epoca modernă

 începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea

prin procesul de diferenţiere a ramurilor sportive,
conţinutul lor tehnic s-a îmbogăţit, ceea ce a dus la
restrângerea ariei termenului "gimnastică".
Orientarea filantropică şi-a propus ca scop al
activităţii sale armonia în dezvoltarea personalităţii.
 "Philantropinum" lui Basedow fondat la Dessan şi al
lui Christian Gotthilf Saîzman (1744-1811) întemeiat
la Schnepfentahl au acordat o atenţie deosebită
educaţiei corporale în conţinutul căreia intrau:
alergările, săriturile, balansările, voltijele, jocurile,
înotul şi călăria.
 Iohann Cristoph Guts-Muths (1759-1839) a fundamentat prin
lucrarea sa "Gimnastica pentru tineret" (Gymnasţik fur die
Jugend) pedagogia educaţiei fizice şcolare. După el "gimnastica
este un sistem de exerciţii ale corpului care au ca scop
perfecţionarea acestuia". De numele lui se leagă folosirea
pentru prima dată a stâlpilor oblici, a calului de lemn pentru
sărituri şi a porticului de gimnastica.

 Johann Henrich Pestalozi (1746-1821) în lucrarea sa

"Eîementargymnastik" a elaborat un sistem de exerciţii şi
mişcări pornind de la structura aparatului locomotor,
particularităţile de vârstă ale copiilor şi de la observarea
activităţii şi jocurilor acestora. El a conceput exersarea în trei
variante: individuală, în grupuri şi în clasă.
 Don Francesco Amoros (1777-1848) şi Henri Clias (1782-1857)
sunt consideraţi întemeietorii şcolii vechi de gimnastică în Franţa.

 Amoros împarte exerciţiile în trei categorii: gimnastica civilă şi

industrială, militară, şi medicală. El a construit unele aparate cum
sunt: porticul de gimnastică, calul de voltije, trapezul, etc, la care
lucrul cu membrele superioare are un rol primordial.

 Clias a pus bazele gimnasticii copilului, principiul lui bazându-se

pe libertatea de mişcare.
 întemeietorul şcolii germane de educaţie fizică a fost Friedrich
Ludwig Jahn (1778-1852). în 1816 Jahn publică lucrarea "Die
deutche Turnkunst" (Arta gimnastică germană) în colaborare cu
Eiselen.

 cartea cuprinde patru părţi: terminologia, exerciţiile gimnastice,

jocurile gimnastice şi metodica.

 gimnastica întemeiată de Jahn este destinată restabilirii

echilibrului fiinţei umane şi redobândirii vioiciunii corporale
pierdute.

 el pune accent pe pregătirea tineretului pentru luptă,

desfăşurată în aer liber pe "Turnplatz-uri" înzestrate cu diferite
aparate printre care un rol important l-au avut paralelele.

 pe lângă pregătirea tineretului pentru luptă meritul lui Jahn a

fost dezvoltarea gustului pentru cunoaşterea frumuseţilor
naturii, pentru drumeţii şi turism.
 creatorul gimnasticii suedeze este socotit Peer Henrik Ling (1776-
1839).

 în 1814 înfiinţează Institutul Central de Gimnastică din Stockholm,

unde creează sistemul suedez de gimnastică.

 bazat pe criterii pedagogice, fiziologice şi psihologice el împarte

gimnastica în patru ramuri: gimnastica pedagogică; gimnastica
militară; gimnastica medicală şi ortopedică; gimnastica estetică
(pentru femei).

 între cele două sisteme - suedez şi german - s-a dat o luptă aprigă
multe decenii la rând, fiecare din adepţii unuia sau altuia dintre acestea
încercând să aducă argumente pro şi contra.

 gimnastica lui Jahn încearcă să impună exerciţiul omului adaptând

corpul la exerciţiu, de aceea este mai violentă, făcută pentru oameni
tari în vederea creării rasei superioare.

 gimnastica suedeză al lui Ling adaptează exerciţiul la om şi este

destinată celor slabi. Legarea exerciţiilor de funcţiile şi structura
corpului uman consituie paşi însemnaţi în fundamentarea ştiinţifică a
educaţiei fizice.
 P. F. Leshaft (1837-1909) om de ştiinţă rus, a pus bazele unui
sistem de gimnastică propriu.
 el a afirmat că educaţia fizică intelectuală estetică şi morală sunt
laturi ale aceluiaşi proces educativ. El pune accent pe principiul
gradării efortului, principiul continuităţii a consecvenţei şi
respectării particularităţilor individuale. El poate fi considerat
unul din promotorii educaţiei fizice şcolare din Rusia.

 în Cehia după eşuarea revoluţiei din 1848, în 1862 Miroslav Tyrs

a creat o adevărată mişcare de eliberare naţională a cărei formă
organizatorică a fost mişcarea socoliilor din Boemia. Exerciţile
fizice urmăreau o dezvoltare armonioasă a tuturor organelor, o
coordonare a funcţiilor musculare în vederea creşterii
randamentului şi obţinerii perfecţionării în mişcare.
 dezvoltarea gimnasticii în secolul
XX

 Niels Bukh s-a angajat să reformeze sistemul suedez al lui Ling. El

a plecat de la constatarea că ideile lui Ling au fost greşit aplicate
de succesorii lui. "S-a uitat că scopul gimnasticii este de a reda
corpului omenesc sănătatea şi frumuseţea corporală eliminând
deformaţiile şi defectele de atitudine căpătate şi de a restitui
omului frumuseţea, sănătatea şi forţa.“

 Elli Bjorksten a adus şi ea importante modificări gimnasticii lui

Ling în ceea ce priveşte concepţia, scopul şi tehnica. Ea păstrează
cultul corectitudinii mişcării, a formei perfecte de execuţie, la care
adaugă exprimarea vieţii sufleteşti.

 Sfârşitul secolului al XX-lea a fost marcat de crearea primelor

federaţii naţionale de gimnastică, care mai târziu unindu-se au
creat Federaţia Internaţională de Gimnastică. Dezvoltarea
ulterioară a acestei discipline a fost orientată de F.I.G. prin
dezvoltarea, în special a ramurii competiţionale a gimnasticii.
 caracteristicile gimnasticii

 multitudinea şi varietatea mare a mişcărilor permit

adaptarea acestora sub diferite forme accesibile tuturor
categoriilor de executanţi indiferent de vârstă, sex, sau
grad de pregătire.

 posibilitatea de a exercita o influenţă precisă şi selectivă

asupra organismului datorită caracterului analitic a multor
mişcări din conţinutul gimnasticii.

 gimnastica presupune executarea mişcărilor cu maximum

de corectitudine şi stabilirea riguroasă a formei de
executare în strânsă legătură cu conţinutul mişcării.

 practicarea gimnasticii determină o stăpânire elementară şi

multilaterală a aparatului locomotor în condiţii obişnuite şi
neobişnuite
 dezvoltă aptitudini psihocomportamentale generale cum
sunt inteligenţa motrică, capacitate de învăţare şi execuţie,
capacitateade mobilizare a energiei, capacitatea de
refacere fizică şi psihică şi aptitudini psihomotrice:
coordonarea; echilibrul; percepţia kinestezică şi spaţio-
temporală.

 prin conţinutul său specific gimnastica răspunde unor

cerinţe neobişnuite în viaţa cotidiană contribuind la
dezvoltarea unor calităţi psihice volitive ca: dârzenia,
perseverenţa, rezistenţa la oboseală şi durere.

 ajutorul acordat partenerului în procesul de învăţare din

gimnastică dezvoltă capacitateal reglatorie adaptativă
socială: de colaborare, solidaritate, capacitatea de
autoapreciere şi simţul răspunderii colective.
 sarcinile gimnasticii

1. asigurarea condiţiilor optime pentru întărirea sănătăţii,

dezvoltarea corectă şi armonioasă a organismului.

2. să contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea unor calităţi

motrice de bază ca forţa şi mobilitatea diferitelor grupe
musculare, precum şi a capacităţii de coordonare a mişcărilor.

3. să dezvolte capacitatea de relaxare a diferitelor grupe

musculare sau a întregului corp.

4. să dezvolte principalele funcţii ale organismului care asigură

baza sănătăţii şi capacităţii de muncă.

5. formarea şi dezvoltarea ţinutei corecte şi expresive, a

mişcărilor contribuind astfel la educarea estetică a
executanţilor.
6. corectarea unor atitudini deficiente şi combaterea
influenţei negative asupra organismului datorate unor
activităţi profesionale unilaterale.

7. corectarea unor deficienţe motorii rezultate ca urmare a

unor traumatisme.

8. menţinerea şi dezvoltarea capacităţii fizice la vârstă

înaintată.

9. prin mijloacele sale gimnastica determină însuşirea tehnicii

de bază a oricăror mişcări.

10. asigurarea unui suport fizic corespunzător altor discipline

sportive.
ramurile gimnasticii
 gimnastica de bază

 Această ramură are un conţinut extrem de bogat

format din: exerciţii de front şi ordine; exerciţii de
dezvoltare fizică generală executate liber, în perechi,
cu şi la aparate speciale; exerciţii aplicative specifice
şi nespecifice, care se adresează tuturor categoriilor
de vârstă şi urmăreşte în primul rând dezvoltarea
fizică armonioasă, păstrarea sănătăţii şi însuşirea
bazelor generale ale mişcării.
 gimnastica aplicată în alte domenii

Gimnastica igienică (sau gimnastica de înviorare)

 urmăreşte creşterea capacităţii de muncă fizică şi psihică
zilnică; angrenarea marilor funcţii în trecerea de la starea de
repaos la starea de veghe; păstrarea sănătăţii şi crearea
bunei dispoziţii pentru activitatea zilnică.

 mijlocul de bază al gimnasticii igienice îl constituie

exerciţiile de dezvoltare fizică armonioasă introduse în
complexe de 5-6 exerciţii.

 pentru creşterea eficienţei acestor exerciţii se recomandă

executarea lor cu geamul deschis însoţit de exerciţii de
respiraţie şi automasaj.

 executate sistematic aceste exerciţii contribuie la formarea

unor deprinderi de igienă personală a unor obişnuinţe de
viaţă ordonată lipsită de excese.

 exerciţiile care formează conţinutul acestei ramuri pot fi

executate de la o vârsta fragedă până la o vârstă înaintată.
 gimnastica în producţie
 urmăreşte îmbunătăţirea funcţiei organelor de respiraţie şi
circulaţie, compensarea efortului unilateralităţii activităţii
depuse, îmbunătăţirea coordonării generale ale mişcărilor în
vederea creşterii randamentului.

 exerciţiile libere de dezvoltare fizică generală care formează

principalul mijloc al gimnasticii în producţie se introduc în
acele momente în care se observă scăderea capacităţii de
muncă, a atentei, preciziei şi vitezei mişcărilor.

 prin adaptarea unor poziţii care să difere de cele din

activitatea profesională, prin angrenarea în efort a
antagoniştilor, exerciţiile folosite trebuie să aibă acţiuni
compensatorii.
 gimnastica medicală
 are ca scop recuperarea capacităţii funcţionale a
organismului, a funcţiilor motrice, dacă acestea au avut de
suferit în urma unor accidente sau îmbolnăviri.

 mijloacele sale sunt specializate, se execută liber, cu obiecte

sau aparate speciale însoţite de mijloace asociate.

 în funcţie de necesităţi aceste exerciţii contribuie la

reeducarea funcţională, corectarea deficienţelor fizice,
refacerea volumului şi elasticităţii musculare, redarea
mobilităţii musculare şi restabilirea neuromotorie în cazul
tulburărilor de coordonare şi echilibru.
 gimnastica pregătitoare pentru alte discipline
sportive

 performanţele înalte nu se pot atinge decât dacă sportivii

posedă o pregătire fizică generală şi specială deosebită,
folosind şi mijloace din gimnastică care se adaptează la
conţinutul disciplinelor sportive.

 pe lângă dezvoltarea grupelor musculare şi întărirea

articulaţiilor, a dezvoltării elasticităţii musculare, exerciţiile
adaptate ajută la însuşirea mai rapidă a unei tehnici
raţionale specifice fiecărei ramuri sportive.

 ex.: boxerul adoptă exerciţiile cu coarda pentru dezvoltarea

rezistenţei specifice; atletul preia anumite exerciţii din
gimnastică pentru pregătirea fizică necesară practicării
diferitelor probe. Schiorul foloseşte exerciţiile specifice
dezvoltării echilibrului dinamic; alpinistul adoptă exerciţiile
statice şi dinamice din gimnastică în pregătirea sa specifică,
etc.
 gimnastica de performanţă

 Gimnastica de performanţă este ramura competiţională a

gimnasticii formată din patru subramuri:

 Gimnastica artistică (denumirea actuală a gimnasticii

sportive).

 Gimnastica ritmică sportivă

 Gimnastica acrobatică

 Gimnastica aerobică
 gimnastica artistică

 cuprinde exerciţiile la aparate: sol; cal. inele; sărituri; paralele; bară

pentru bărbaţi şi sărituri; paralele inegale; bârnă şi sol pentru femei
(ordine stabilită în 1960) executate în cadrul concursurilor organizate
de Federaţia Internaţionala de Gimnastică la nivel internaţional şi de
Federaţia Română de Gimnastică la nivel naţional. Până în acest an
concursurile s-au organizat atât cu exerciţii impuse cât şi cu exerciţii
liber alese în cadrul celor trei concursuri:
 concursul I pe echipe;
 concursul II pentru stabilirea câştigătorului "absolut" la individual;
 concursul HI pentru stabilirea câştigătorului şi ordinii primilor 8 la
fiecare probă,
începând din acest an exerciţiile impuse sunt radiate din programul
competiţional
 rămânând doar exerciţiile liber alese.
 gimnastica ritmică sportivă
 este o ramură sportivă olimpică cu un conţinut foarte bogat specific femeilor,
care cuprinde atât exerciţii individuale cât şi pe echipe (ansamblu) cu aparate
portative:coarda; cerc; minge; maciuci; panglică; executate pe fond muzical.
Din cinci obiecte se stabilesc prin rotaţie, din 2 în 2 ani, patru la care se
organizează concursurile.
 concursurile cuprind probele pe obiecte individual şi pe echipe, proba de
individual compus şi proba de ansamblu.
 concursurile individuale se desfăşoară pe un spaţiu pătrat cu o latură de
13/13 m. şi durează intre 1’15”-1’30” la individuale si intre 1’30”-2’00 la
ansamblu.
 aprecierea exerciţiilor se face începând din 2010 astfel: patru brigarzi de
arbitri :
- D1 (dificultate corporala) punctajum max. 10.00,
- D2 (dificultate cu obiect) punctaj max.10.00 , -
A (artistic) punctaj 10.00
- E (executia) punctaj 10.00
Punctajul maxim este de 30.00 astfel ca D1 si D2 se aduna si se face media lor iar
aceasta la randul ei este adunata cu nota de la artistic si executie dand nota
maxima .

probele de ansamblu au loc pe un spaţiu lărgit cu un metru, durata exerciţiilor

fiind de maximum 2 min 33 sec. Este necesar să se schimbe formaţiile de
lucru de cel puţin 6 ori şi 4 schimburi majore de obiecte. Se acordă 2 note, una
pentru compoziţie şi una pentru execuţia tehnică, media lor constituind nota
finală.
 gimnastica acrobatică

 a devenit o ramură de sine stătătoare din 1972 când la

Moscova s-a constituit I.F.S.A. (International Federation of
Sports Acrobatics). Conţinutul acestei subramuri este alcătuit
din exerciţii pe pârtia acrobatică, exerciţii acrobatice în perechi
şi perechi mixte şi trio masculin sau feminin; exerciţii la
aparate speciale: plasa elastică, executat individual şi în
sincron.
 Stricta specializare în domeniul gimnasticii acrobatice necesită
calităţi acrobatice deosebite cum sunt: detentă, orientare în
spaţiu, coordonare, echilibru.

 gimnastica aerobică

 este o subramură competiţională nouă dirijată la nivel internaţional de

I.A.F. (International Aerobic Federation) recunoscută de C.I.O. (Comitetul
Internaţional Olimpic). Gimnastica aerobică conţine următoarele probe:
 individual masculin şi feminin;
 perechi mixte;
 trio opţional (masculin, feminin sau mixt);
 Elementele componente sunt alese din gimnastica artistică, acrobatică şi dans
sportiv prezentate pe un fond muzical modem antrenant. Concursurile se
desfăşoară pe un podium pătrat cu latura de 9 m, pe care se delimitează
spaţiul propriu-zis cu latura de 7 m. Durata exerciţiului de 100-110 sec. Notele
se acordă pentru conţinutul tehnic şi pentru prezentare, întocmindu-se
clasamente pentru fiecare probă şi un clasament general pe echipe. Primul
campionat mondial s-a desfăşurat la Paris în 1995. La noi în ţară această
disciplină sportivă este coordonată de către o comisie specială înfiinţată în
cadrul F.R.G. Primul campionat naţional a fost organizat în 1995.
Terminologia gimnasticii
 generalităţi - importanţă

 terminologia specifică fiecărui domeniu serveşte ca mijloc de

comunicare între oameni şi ajută la înţelegerea unitară a
conţinutului.

 multitudinea şi varietatea mijloacelor educaţiei fizice impune ca

terminologia să fie foarte vastă, cuprinzând termeni convenţionali
din principalele ramuri sportive.

 noua orientare a gimnasticii a dus la adaptarea terminologiei în

conformitate cu conţinutul şi direcţia de dezvoltare a gimnasticii,
proces care nu poate fi considerat încheiat, având un caracter
continuu.

 terminologia este un sub-sistem al sistemului terminologic al

educaţiei fizice. Ea cuprinde totalitatea termenilor folosiţi pentru
denumirea poziţiilor, mişcărilor şi exerciţiilor precum şi
modalitatea de reprezentare şi descriere a acestor exerciţii
 descrierea terminologică a exerciţiilor are o mare importanţă
în procesul formării deprinderilor motrice, în înţelegerea
conţinutului, în crearea imaginii corecte despre mişcare.

 ea uşurează comunicarea dintre profesori şi elevi, sportivi şi

antrenori, concurenţi şi arbitri, uşurează în mod considerabil
înţelegerea publicaţiilor de specialitate.

 clasificarea diferitelor mişcări pe grupe cu structuri

asemănătoare scurtează şi simplifică procesul de predare şi
învăţare.
 evoluţia terminologiei
 terminologia gimnasticii a evoluat paralel cu dezvoltarea şi îmbogăţirea
acestei discipline. în evoluţia ei putem remarca diferite etape legate de
influenţa mai mult sau mai puţin pronunţată a diferitelor sisteme de
gimnastică şi a adepţilor acestor sisteme.

 începând din 1862 - anul stabilirii lui Gheorghe Moceanu în Bucureşti,

trei decenii la rând, acest specialist pasionat de gimnastică, folclor şi
dansuri populare a avut o contribuţie majoră la evoluţia terminologiei
gimnasticii.

 el a publicat mai multe cărţi dintre care amintim: "Cartea de gimnastică

cu figuri şi text explicativ" apărută în 1869, o prelucrare reuşită a lucrării
lui Jahn şi Eiselen: "Deutche Turnkunst" - "Istoria gimnasticii în ţara
noastră", o lucrare în care Gheorghe Moceanu recunoaşte apartenenţa
sa la sistemul de gimnastică germană. în această carte apare şi termenul
de "roata gigantică", elementul care pe vremurile acelea era considerat
cel mai dificil element, dificil de executat şi foarte spectaculos.

 Dumitru Ionescu, colaborator al lui Spiru Haret, a fost adeptul şcolii

franceze a lui Demeny, a avut o contribuţie însemnată la evoluţia
terminologiei. El elaborează prima lucrare legată de terminologie
"Terminologia exerciţiilor de ordine, libere, cu instrumente şi la
aparate". Aici apar precizări privind "poziţiile şi ţinerile fundamentale”
cum sunt “atârnarea”, “rezemarea” ,"şederea", "în genunchi",
"rotaţiune", "sărirea", "mergerea", "starea".
 Ion Bucovineanu prin traducerea din limba germană a lucrării "Manual
practic de gimnastică suedeză" din 1893, face o propagandă pozitivă
gimnasticii suedeze.

 traducerea în limba română a lucrării lui Thulin "Terminologia

gimnasticii suedeze" de către Iacob Mihăilă şi Ben Nilsen impune
superioritatea gimnasticii suedeze faţă de cea germană. Această
terminologie a fost preluată şi de profesorul Virgil Roşală aducându-i
îmbunătăţiri în concordanţă cu procesul de înnoire şi perfecţionare a
limbii române.

 această evoluţie a fost accelerată de preocuparea specialiştilor în

gimnastică Robert Podlaha şi Adina Stroescu care au adus îmbunătăţiri
în special terminologiei gimnasticii sportive.

 ei au căutat eliminarea gerunziului în descrierea poziţiilor

fundamentale, au adus precizări privind regulile descrierii exercitiilor
de gimnastică şi au sistematizat exerciţiile din gimnastică în grupe
structurale.

 lucrările lor: "Evoluţia terminologiei" şi "Terminologia gimnasticii" sunt

considerate şi azi ca materiale bibliografice valoroase.
 o altă lucrare elaborată şi apărută sub îndrumarea lui Nicu Alexe,
rodul colaborării unor specialişti de marcă în domeniul educaţiei
fizice sub titlul: "Terminologia educaţiei fizice şi sportului" editată
în şase limbi de circulatie internaţională, oglindeşte preocuparea
specialiştilor noştri în vederea îmbunătăţirii temmologiei
diferiţilor termeni.

 acest material oglindeşte valoarea specialiştilor nostri şi

proiectează ţara noastră în" circulaţia internaţională a valorilor în
domeniul ştiinţei sportului.
 cerinţele terminologiei

Terminologia gimnasticii ca să poată contribui la dezvoltarea

acestei discipline şi în acelaşi timp să îndeplinească funcţia ei de
comunicare, trebuie să respecte anumite cerinţe de bază:

1. să respecte particularităţile de limbă privind termenii folosiţi. În denumirea

unei poziţii sau mişcări, să utilizeze cuvintele din fondul lexical principal,
respectându-se particularităţile gramaticale ale limbii.

2. să fie ştiinţifică, dar în acelaşi timp accesibilă. Clasificarea exercitiilor pe

baza unor criterii ştiinţifice - morfologic, funcţional, biomecanic - nu
trebuie să fie un impediment în înţelegerea corectă a efectului produs de
un exerciţiu sau altul.

3. să fie unitară, o noţiune dacă exprimă acelaşi conţinut să aibă acelaşi

înţeles, indiferent dacă este vorba de gimnastica de bază sau de
gimnastica sportivă.
4. să fie precisă, pentru a evita interpretări diferite ale unor termeni.

5. să fie clară, să oglindească cât mai real imaginea mişcării.

6. să fie concisă. Descrierea terminologică a mişcărilor să fie scurtă, să nu

conţină elemente suplimentare sau să îngreuneze înţelegerea termenului. Să
se utilizeze numai acele noţiuni care sunt strict necesare ui înţelegerea
mişcării. Modul de executare a unor mişcări terbuie precizat numai în cazul
când exerciţiul diferă de cel obişnuit. Între aceste cerinţe uneori pot apărea
anumite contradicţii. Să fie precisă, clară şi concisă, de multe ori aceste
cerinţe sunt dificil de respectat. Pentru a evita lipsa de claritate sau precizie şi
pentru a respecta cerinţa conciziei se pot folosi anumiţi termeni convenţionali,
cum sunt: "podul", "sfoara", "sărituri ca mingea", "roată”, în loc de răsturnare
laterală", dar numai atunci când aceste denumiri sugerează structura mişcării.
Sunt justificaţi anumiţi termeni sugestivi, cum sunt: "roaba", "mersul
piticului", "mersul păianjenului", "tăvălugul", "şenila" - mai ales
datorită accesibilităţii şi capacităţii de înţelegere a copiilor de vârstă şcolară
mică.
7. să servească drept mijloc de comunicare internaţională . Această
cerinţă se referă în special la ramura sportivă a gimnasticii dirijată de
F.I.G. Limba oficială a F.I.G. este limba franceză, documentele F.I.G.
conţin şi anumiţi termeni convenţionali pentru respectarea cerinţei
conciziei, acceptaţi de federaţiile afiliate. Aceşti termeni poartă
numele sportivilor care au inventat elementele respective.
Complexitatea lor ar necesita o descriere amănunţită, greoaie, ceea
ce ar contraveni clarităţii. Astfel se utilizează în descrierea diferitelor
elemente termeni ca:.."Danilova", "Gienger", "Jăger", "Deltsev",
"Winkler", "Kovacs", "Gaylord", "Comăneci", "Suarez", "Tsukahara",
"Endo", "Stalder", "Healy", "Diamidov", etc.
 termenii de bază

Termenii de bază legaţi de exerciţiu

 Exerciţiul fizic este un act motric repetat sistematic care

constituie mijlocul principal de realizare a sarcinilor educaţiei
fizice şi ale sportului, deci implicit şi ale gimnasticii. Termenul de
exerciţiu în gimnastică are două accepţiuni:
- act motric repetat sistematic, sinonim cu exerciţiu fizic, mişcare,
element, procedeu tehnic;
- înlănţuirea mai multor elemente structurale într-un tot unitar,
putând fi efectuat individual sau în grup, liber, la aparate, sau cu obiecte
portative (Podlaha 1976)

 Exerciţiul liber este un gen de exerciţiu bazat pe mişcări analitice

sau sintetice executate fără aparate sau obiecte portative.
 Exerciţiul liber ales este înlănţuirea de mişcări concepute de
gimnast cu sau fără ajutorul antrenorului, în vederea
participării la concurs, pe baza anumitor cerinţe precizate de
regulament.

 Exerciţiul impus este înlănţuirea de elemente concepute de

cel care organizează concursul pe care gimnastul este
obligat să le execute întocmai.

 Elementul tehnic este mişcarea cu structură unitară distinctă

sau componentă a unui exerciţiu, care porneşte dintr-o
poziţie iniţială şi se termină într-o poziţie finală.

 Elementul static sau poziţia statică a corpului şi segmentelor

sale în care nu există mişcare, corpul sau segmentele sale
aflându-se într-un repaus relativ. Exemplu: sprijin culcat,
stând fandat, sprijin ghemuit, aşezat echer, etc.
 Elementul dinamic reprezintă deplasarea corpului sau
modificarea segmentelor sale raportate unele la altele.
Exemplu: balansarea piciorului, extensia braţelor, îndoirea
trunchiului, etc.

 Legarea este executarea neîntreruptă a două sau mai multe

elemente în care poziţia finală a elementului precedent
constituie poziţia iniţială a elementului următor.

 Combinaţia este îmbinarea creatoare şi echilibrată a

diferitelor elemente tehnice componente ale unui exerciţiu.
 Conţinutul exerciţiului este dat de totalitatea elementelor şi
caracteristicilor specifice care-l compun şi îi determină
influenţele asupra organismului, orientându-le cu precădere
spre o anumită calitate motrică, deprindere sau pricepere şi
accentuând mai mult sau mai puţin caracterul formativ al
acestor influenţe în legătură cu latura afectivă, volitivă sau
intelectuală (Mitra-Mogos)

 Forma exerciţiului este determinată de totalitatea aspectelor

externe ale exerciţiului de relaţiile de timp şi spaţiu în care
sunt încadrate mişcările care-l compun. Forma este
determinată de organizarea internă şi externă a mişcărilor
care-l compun - succesiunea şi combinarea în cadrul relaţiei
timp - spaţiu a elementelor lui componente (poziţia corpului
şi a segmentelor, traiectoria, forţa, amplitudinea şi ritmul
mişcărilor (Mitra-Mogos)
Noţiuni care definesc forma exerciţiului:

 Viteza mişcării este dată de raportul dintre spaţiul parcurs în

unitate de timp:
v = d/t
v = viteza; d = drumul parcurs; t = timpul
Viteza mişcării este una dintre carateristicile hotărîtoare a
formei de executare. În gimnastică viteza poate fi de diferite
feluri: uniformă,, variată, accelerată, optimă.

 Durata mişcării este însumarea timpului necesar pentru

executarea ei în vederea obţinerii unui efect fiziologic, favorabil
asupra organismului.

 Traiectoria mişcării este drumul (sau distanţa) parcurs de

corp sau segmentele sale în spaţiu între două poziţii (poziţia
iniţială şi finală)
 Direcţia este sensul de deplasare a corpului sau a
segmentelor sale în timpul mişcării. În funcţie de planurile şi
axele în care se desfăşoară mişcarea, distingem direcţii
pricipale: înainte, înapoi, lateral (stânga-dreapta), jos, sus;
şi direcţii intermediare: înainte-jos; înainte-sus, lateral-jos,
lateral-sus, oblic-jos, oblic-înainte, oblic-sus.

 Amplitudinea este mărimea deplasării corpului sau

segmentelor sale între două repere. Mişcările în gimnastică
se caracterizează prin amplitudine mare care se realizează
prin întrebuinţarea maximă, în mod treptat, a gradului optim
de mobilitate. Din punctul de vedere al formei traiectoriei în
gimnastica întâlnim mişcări rectilinii şi circulare exprimate în
grade şi cm.
 Ritmul este succesiunea, timpilor accentuaţi şi neaccentuaţi în
structura unei mişcări. Ritmul este în strânsa legătură cu viteza
mişcării şi este una dintre caracteristicile temporare hotărîtoare
ale mişcării. Fiecare mişcare are un ritm propriu în desfăşurare
care trebuie respectat în procesul învăţării. Trebuie formată
capacitatea de a accelera sau încetini acţiunile parţiale, a frâna
mişcările unor segmente sau a mări amplitudinea mişcării.

 Tempoul este numărul sau cantitatea de mişcări realizate în mod

uniform în unitatea de timp (8 tracţiuni în 10 secunde). În
gimnastică tempoul poate fi:
- lent (mişcarea de ridicare a braţelor, piciorului în diferite direcţii);
- moderat (mişcările trunchiului);
- alert (rotările şi balansările de braţe);
- rapid (mişcările de împingere în flotări);
 Cadenţa este succesiunea ritmică şi uniformă a acţiunilor imprimate prin
modalităţi diferite (numărătoare, semnale sonore, etc.)

 Gradul de încordare este definit de intensitatea contracţiei musculare

care realizează acţiunea, adică numărul de unităţi neuro-musculare active
care participă la contracţie. Gradul de încordare se asigură printr-o raţională
corelare a forţelor interne şi externe, a celor active şi de inerţie.

 Corectitudinea presupune respectarea în execuţia mişcărilor a

caracteristicilor spaţio-temporale ale mişcării, a direcţiei, a amplitudinii, a
controlului muscular, a ritmului şi a coordonării acţiunilor.

 Expresivitatea se referă la exprimarea stării emoţionale a executanţilor în

timpul mişcării. Aceasta se traduce prin eleganţă în mişcare, uşurinţă în
execuţie şi seninătate sufletească.
Noţiuni care definesc mişcarea

 Mişcarea este acţiunea de deplasare a corpului sau a segmentelor

sale în spaţiu, datorate interacţiunii diferitelor forţe interne şi
externe.

 Mişcarea simplă este un act motric cu solicitare neuromusculară

redusă efectuat într-o singură direcţie cu un lanţ cinematic
elementar.

 Mişcarea compusă este o însumare a mişcărilor simple realizate

de segmentele corpului simultan sau într-o succesiune care-i
asigură unitate.
 Mişcarea analitică este un act motric care prin structura lui
determină efecte localizate
îft diferite articulaţii şi grupe musculare.

 Mişcarea globală este un act motric cu structură compusă

sau complexă, cu efect general asupra organismului.
Noţiuni legate de "poziţia“
 Poziţia este situaţia statică a corpului sau a segmentelor sale - o
stare de moment în desfăşurarea mişcării. Faţă de sol corpul poate
adopta o poziţie verticală (ortostatică) orizontală (clinostatică)
sau înclinată.

 Poziţia iniţială şi finală a mişcărilor în gimnastică determină gradul

de dificultate a elementului.

 Poziţia fundamentală este o poziţie convenţional stabilită în scop

didactic, după natura reazămului faţă de sol sau aparate. Poziţiile
fundamentale sunt: stând, aşezat, culcat, sprijinit şi atârnat.
Aceste poziţii se diversifică prin combinarea lor: sprijin stând,
sprijin-culcat, aşezat sprijinit, etc.

 Poziţia derivată rezultă din poziţia fundamentală, prin modificarea

poziţiei segmentelor unele faţă de celelalte.

 Poziţia compusă însumează mai multe poziţii ale segmentelor

situate în planuri şi directii diferite.
Planurile si axele în care se execută mişcările:

Planul frontal (F)

împarte corpul într-o
parte anterioară şi una
posterioară.

Planul sagital (antero-

posterior) (S) este
perpendicular pe planul
frontal şi împarte corpul
într-o parte stângă şi
una dreaptă.

Planul orizontal,
perpendicular pe cele
două planuri - frontal şi
sagital - împarte corpul
într-o parte superioară
şi una inferioară.
 Axul transversal (Tr) este linia
imaginară care uneşte cele două
puncte acromiale ale articulaţiei
scapulo-humerale.

 Axul longitudinal (L) este linia

imaginară care uneşte punctele de la
creştet la călcâie.

 Axul sagital sau antero-posterior

(S/an-p) perpendicular pe axul
frontal şi longitudinal "străpunge
corpul".
Exerciţii de dezvoltare fizică
(generală ) armonioasă

EDFA
 Exerciţii de dezvoltare fizică armonioasă

1. Ce este – dezvoltarea fizică ?

Clarificarea noţiunii de dezvoltare fizică constituie unul din

obiectivele majore ale gimnasticii de bază.

În timp termenul a suferit modificări în funcţie de sensul

acordat termenului : ca obiectiv al educatiei fizice, sau ca mijloc de
realizare al acestor obiective.

A purtat mai multe denumiri : ex. formative, ex. de bază pt.

pregătirea aparatului locomotor, ex de dezvoltare corectă şi armonioasă,
etc.

Noţiunea de dezvoltare fizică cuprinde atât procesul de

creştere, cât şi de dezvoltare. Creşterea reprezintă un proces de
amplificare şi acumulare cantitativă, de sporire în greutate, volum,
diametru, lungime, etc. Dezvoltarea presupune adaptarea şi
perfecţionarea calitativă a organelor, şi a tuturor sistemelor de
îmbunătăţire a indicilor funcţionali ai acestora.
 Exerciţii de dezvoltare fizică armonioasă

2. Caracteristicile exerciţiilor de dezvoltare fizică generală

- EDFA sunt mişcări construite, de o foarte mare varietate, atât dpdv al influenţei
cât şi dpdv al formei de executare
- fiind exerciţii create, posibilitatea de a modifica structura mişcărilor şi a
particularităţilor efortului solicitat, sunt nelimitate.
- EDFA sunt mişcări analitice executate cu diferite segmente ale corpului, liber şi
cu îngreunări.
- fiind mişcări analitice, influenţează selectiv capacitatea de contracţie şi relaxare
al fiecărui lanţ muscular în parte, măresc mobilitatea articulaţiilor, supleţea şi
elasticitatea musculaturii.
- EDFA măresc acuitatea senzorio-motrică şi de coordonare, perfecţionează
procesele nervoase care dirijează aparatul locomotor.
- măresc capacitatea sistemului circulator, capacitatea vitală şi întăresc reflexul
de atitudine corectă.
- EDFA obişnuiesc executanţii cu alternarea încordării cu relaxarea pt. a executa
mişcările cu precizie, amplitudine şi ritm corespunzător.
- influenţează latura psihică a executanţilor prin concentrarea atenţiei, spiritul de
observaţie, memorie motrică, simţul disciplinei şi al ordinii, etc.
- permit gradarea precisă al efortului, atât dpdv al volumului, cât si al
complexităţii.
Exerciţii de dezvoltare fizică armonioasă

3. Sarcinile exerciţiilor de dezvoltare fizică:

- Prelucrarea selectivă şi calitativă a musculaturii şi articulaţiilor

realizând încălzirea generală a organismului.
- Formarea priceperii de a alterna încordarea cu relaxarea musculară.
- Formarea priceperii de a dirija mişcările segmentelor corpului conform
caracteristicilor de timp şi de spaţiu.
- Dezvoltarea elasticităţii musculare şi a mobilităţii articulare.
- Formarea ţinutei corecte.
- Educarea simţului estetic, a controlului acţiunilor şi a gestirilor.
- Crearea condiţiilor iniţiale practicării diferitelor ramuri sportive.
 Exerciţii de dezvoltare fizică armonioasă
4. Clasificarea exerciţiilor de dezvoltare fizică:

4.1. Criteriul influenţei asupra organismului:

- ex care stimulează tonicitatea şi troficitatea musculaturii;

- ex pt dezvoltarea analitică a musculaturii segmentelor;
- ex pt îmbunătăţirea funcţiilor vitale;
- ex care formează ţinuta corectă prin întărirea reflexului de atitudine.

4.2. În funcţie de scopul şi acţiunea principală, avem:

- ex de angrenare a organismului în efort;
- ex de dezvoltare generală şi multilaterală;
- ex de pregătire specială care vizează: angrenarea în efort al unui muschi, grupe
musculare sau articulaţii; formarea simţului kinestezic; dezvoltarea calităţilor fizice necesare
executării elementului.
- ex de prevenire şi combatere a deficienţelor locomotorii.

4.3. Criteriul formei de practicare:

- ex libere;
- ex cu partener;
- ex cu obiecte;
- ex cu şi la aparate speciale;
 Exerciţii de dezvoltare fizică armonioasă

4.4. După numărul de grupe musculare ce intră în acţiune, avem:

- grupe structurale simple: ex pt braţe, trunchi picioare;

- ex complexe ( mai multe grupe musculare ): ex pt braţe-trunchi, braţe-piciore,
trunchi-picioare, etc.

4.5. După activitatea musculară

- ex pt dezvoltarea forţei musculare;

- ex pt dezvoltarea elasticităţii musculare şi a mobilităţii articilare;
- ex cu caracter de relaxare.
 Exerciţii de dezvoltare fizică armonioasă

Exerciţii cu caracter de forţă

- principala proprietate a muşciului este de a se contracta
- contracţiile sunt de trei tipuri: dinamică, statică şi
intermediară (auxotonică)

A) Contracţia izotonică-dinamică
-se caracterizează prin scurtarea fibrei musculare;
-forma cea mai naturală pt dezvoltarea forţei;
-presupune o înlănţuire a contracţiei cu relaxarea;

Modalităţi de acţiune a forţei dinamice:

 forţa de invingere (contracţie concentrică) are trei forme de
manifestare: F de ridicare; F de tracţiune; F de accelerare.
 forţa de cedare (contracţie excentrică)

Exerciţiile de dezvoltare a forţei cu caracter dinamic cuprind:

 Ex care utilizează greutatea propiului corp
 Ex cu partener
 Ex cu îngreunări
 Ex cu şi la aparate
 Exerciţii de dezvoltare fizică armonioasă
B) Contracţia statică-izometrică:
-creşte tensiunea internă fără să se modifice
dimensiunea fibrei musculare

Forme de manifestare a contracţiei izometrice:

 tonusul fiziologic antigravitaţional;
 mărirea voluntară a tonusului muscular intern;
 mărirea tensiunii interne la acţiunea de ridicare ;
 mărirea tensiunii pt învingerea rezistenţei muşchilor antagonişti cu
tracţiune în sus;
 mărirea tensiunii pt învingerea altor rezistenţe externe cu tracţiune
în sus;
 mărirea tensiunii interne pt învingerea rezistenţei muşchilor
antagonişti cu tracţiune în jos;
 mărirea tensiunii pt învingerea altor rezistenţe externe cu tracţiune
în jos;
 mărirea tensiunii interne pt învingerea rezistenţei muşchilor
antagonişti cu tracţiune pe orizontală;
 mărirea tensiunii pt învingerea altor rezistenţe externe cu tracţiune
pe orizontală;
 Exerciţii de dezvoltare fizică armonioasă
C) Contracţiile combinate-auxotonice
- combină celedouă forme de manifestare;
- raportul dintre cele două forme este în funcţie de
specificul probei;

Forme de manifestare a F specifice gimnasticii:

 F maximală – se dezvoltă prin mişcări dinamice executate în
timp lent cât şi prin exerciţii statice menţinute;
 F explozivă – se dezvoltă prin exerciţii dinamice efectuate
în tempo rapid;
 F în regim de rezistenţă – se realizează prin mărirea nr de
repetări în cadrul seriilor;

Modele operaţionale:
exerciţii cu caracter de forţă pt: gât, braţe şi centura scapulo-
humerală, abdomen, spate, partea laterală a corpului,
picioare.
 Factorii care determină valoarea forţei:

 numărul fibrelor musculare angrenate în contracţie;

 grosimea muşchiului- suprafaţa de secţiune transversală;
 înmulţirea fibrelor componente ale unui muşchi ca
urmare a unor eforturi deosebit de intense (Beninghof şi
Gudz)
 calitatea proceselor metabolice şi a substanţelor
energetice la nivelul muşchilor;
 nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice implicate
în efectuarea acţiunii de forţă-viteză , rezistenţă , supleţe.
 profilul pshihic al individului, puterea lui de concentrare,
atenţia,etc.
 Exerciţii de dezvoltare fizică armonioasă

Condiţiile cele mai favorabile pentru dezvoltarea forţei :

 Greutatea utilizată în dezvoltarea F să fie aleasă corespunzător
particularităţilor individuale;
 Exerciţiile pt dezvoltarea F să fie executate sistematic;
 Exerciţiile să depăşească cu mult activitatea obişnuită a muşchilor;
 Pe măsura adaptării organismului la efort este necesară mărirea
volumului, intesităţii,şi complexităţii efortului prin:
- modificarea poziţiilor iniţiale
- mărirea duratei de exersare
- schimbarea tempoului de execuţie
 Structura exerciţiilor destinate dezvoltării F să corespundă parţial sau
total structurii elementului propus spre învăţare;
 Ritmul, dinamica actvităţii musculare să corespundă caracteristicilor
şi dinamicii activtăţii muşchilor din timpul executării elementului
tehnic;
 Să se încerce învingerea greutăţii intr-un timp cât mai scurt
Exerciţii cu caracter de întindere

 Amplitudinea este una dintre componentele de bază ale mişcării,

care exprimă drumul parcurs de corp sau segmentele sale între
două repere.

 Realizarea amplitudinii maxime este asigurată de capacitatea de

relaxare şi întindere musculară cât şi de gradul de mobilitate
articulară.

 Creşterea elasticităţii musculare influenţează pozitiv însuşirea

tehnicii raţionale, armonia şi estetica mişcării. Deseori în situaţii
neprevăzute prin mobilitatea extremă a aparatului locomotor se pot
evita accidente iminente.

 Dezvoltarea acestor capacităţi presupune cunoaşterea aspectelor

de manifestarea elasticităţii şi mobilităţii în activitatea motrică cât şi
factorii care influenţează şi determină gradul lor.
 Formele de manifestare a mobilităţii

•mobilitatea generală cuprinde toate articulaţiile şi permite executarea

mişcărilor cu mare amplitudine;

•mobilitate segmentară care asigură o amplitudine mare şi maximă doar

în articulaţiile solicitate de execuţia unor elemente specifice;

•mobilitate uniarticulară.
 Criterii de clasificare

1. După felul realizării:

mobilitatea activă este mobilitatea maximă a unei
articulaţii realizată exclusiv prin activitatea musculară proprie;
mobilitate pasivă realizată cu sprijinul partenerului sau a
altei forţe externe.

2. În funcţie de planurile în care se realizează mişcarea:

mobilitate în plan frontal, antero-posterior, orizontal

3. În funcţie de genul de mişcare permis de articulaţie:

– în flexie ;în extensie; în anteducţie; în retroducţie; în adducţie; în
abducţie; în răsucire; în rotare;

4. În funcţie de regimul de lucru al agoniştilor:

izotonic; izometric;
Factorii care determină gradul de elasticitate
musculară şi mobilitate articulară:
 forma suprafeţei articulare;
 capacitatea de relaxare musculară;
 capacitatea de întindere a muşchilor,
ligamentelor şi tendoanelor;
 capacitatea de coordonare a contracţiei şi
relaxării musculare a muşchilor agonişti şi
antagonişti;
 temperatura muşchilor;
 mediul ambiant şi starea psihică momentană;
Mijloacele şi metodele dezvoltării mobilităţii articulare
şi a elasticităţii musculare

 Graniţele mobilităţii pasive să fie atinse prin mobilitate activă,

capabilă să asigure ridicarea şi menţinerea (fixarea) segmentului în
poziţia dorită. Acest obiectiv poate fi realizat prin:

1. balansări cu arcuiri;
2. arcuiri cu menţineri;
3. întinderi şi menţineri pasive;
4. stretching prelungit;
5. antrenamentul neuromuscular proprioceptiv activ (P.N.F.);
6. antrenamentul neuromuscular proprioceptiv pasiv (P.N.F.);
7. metoda relaxării;
1. Balansările se execută în diferite planuri cu braţele, picioarele şi trunchiul urmărind
creşterea treptată a amplitudinii mişcărilor. Sunt mişcări active realizate cu forţa agoniştilor
valorificând inerţia segmentelor.

2. Arcuiri şi menţineri (Bailistic and Hold) sunt repetări de 3-4 ori a unei mişcări cu oprirea
segmentului în poziţie extremă timp de 6 secunde.

3. Întinderi şi menţineri pasive (Passive Lift and Hold): ridicarea segmentului cu ajutorul
partenerului până în poziţia extremă şi' menţinerea ei 6 secunde cu ajutorul contracţiei
izometrice. întinderile pasive urmate de fixare activă cu durată de un minut se repetă cu
intervale de 6 secunde.

4. Stretching prelungit (Prolonged Stretch). întinderea musculaturii cu ajutorul partenerului

până la poziţia extremă, care se menţine timp de un minut fără să se atingă pragul de
durere.

5. Antrenamentul neuromuscular proprioceptiv activ (P.N.F.). Constă din execuţia mişcării

active timp de 6 secunde urmată de o contracţie izometrică maximă împotriva rezistenţei
opuse de muşchii antagonişti, apoi creşterea amplitudinii mişcării printr-o activitate
musculară activă a antagoniştilor timp de un minut contra unei rezistenţe. Mişcările se repetă
la intervale de 6 secunde.

6. Antrenamentul neuromuscular proprioceptiv pasiv (P.N.F.). Articulaţia care urmează să

fie antrenată este dusă de partener în poziţie extremă în decurs de 6 secunde. Urmează
contracţia izometrică a muşchilor antagonişti contra rezistenţei opuse de partener, întinderile
şi contracţiile pasive ale antagoniştilor se repetă la intervale de 6 secunde timp de un minut.

7. Metoda relaxării (Relaxion Method). Cu ajutorul partenerului se execută o întindere pasivă

lentă până la poziţia extremă. Se menţine această poziţie timp de un minut, în timp ce
executantul se relaxează prin autocontrol.
Exerciţii cu caracter de relaxare

Tehnica corectă de execuţie a diferitelor mişcări specifice

gimnasticii presupune coexistenţa contracţiei şi relaxării
(agoniştii se contractă, antagoniştii se relaxează).
Această activitate trebuie să devină conştientă, voluntară.

 Forme simple: căderea pasivă a unor segmente dintr-o

poziţie înaltă într-una mai joasă; scuturări ale
segmentului, folosind inerţia propriei greutăţi.
 Forme mai complexe sunt balansările segmentelor
realizate în plan frontal sau căderea corpului întreg dintr-
o poziţie mai înaltă într-una mai joasă.
 Exerciţii de relaxare fără mişcare cu concentrarea
atenţiei asupra relaxării anumitor segmente sau a
corpului în întregime din culcat dorsal sau facial.
Exerciţii cu partener (în perechi sau în
grup)

Caracteristici

 Conţinutul acestor exerciţii este format din exerciţii cu caracter de

forţă şi întindere, iar unele constituie chiar elemente din exerciţii
aplicative specifice gimnasticii (echilibru-ridicare).
 Ele pot fi executate pe loc sau din deplasare simultan (partenerii
având aceleaşi sarcini) - sau alternativ - (fiecare având sarcini
diferite).
 Forma de executare mai puţin strictă a unor exerciţii permite
manifestarea liberă a iniţiativei proprii, a dorinţei de relaxare a
sarcinilor, corespunzător particularităţilor individuale, ridică caracterul
emotiv, creează o atmosferă propice de lucru.
 Folosind partenerul ca element de îngreuiere sau uşurare a execuţiei
efectul acestor exerciţii creşte în mod deosebit faţă de exerciţiile
libere.
 Prin posibilitatea comparării execuţiei proprii cu cea a
partenerului favorizează spiritul de întrecere (emulaţie) -
având un caracter educativ deosebit.
 Prin constituirea partenerului ca punct de sprijin permite
localizarea precisă a mişcării la nivelul articulaţiilor.
 Participarea partenerilor în realizarea exerciţiilor
presupune conoaşterea bazelor generale ale mişcării
formate cu exerciţii libere, presupune de asemenea un
nivel superior de coordonare a acţiunilor de
conştientizare activă a efectelor exerciţiilor.
 în funcţie de scopul urmărit partenerul poate fi: element
de îngreuiere, element de uşurare, ajutor direct,
adversar, purtând posibilităţi multiple de gradare a
efortului.
 Pentru realizarea acestor exerciţii este necesară
cunoaşterea poziţiilor iniţiale şi a prizelor realizate la
nivelul mâinii, antebraţului sau braţelor.
 Poziţiile si prizele:

Stând costal:

1. Stând costal faţă de partener, apucat cu mâna din interior: jos; lateral jos; lateral;
lateral sus; sus, cu braţele întinse.
2. Stând costal faţă de partener, apucat cu mâna din interior: lateral jos; lateral; lateral
sus; sus, cu braţele îndoite.
3. Stând costal apucat de mâini cu braţele încrucişate înaintea corpului.
4. Stând costal apucat de mâini cu braţele încrucişate înapoia corpului.

Stând faţă în faţă:

1. Stând faţă-n faţă, apucat de mâini cu braţele întinse jos; înainte jos; înainte; înainte
sus; sus.
2. Stând spate-n spate apucat de mâini cu braţele întinse înapoi jos; lateral jos; lateral;
lateral sus; sus.
3. Stând faţă-n faţă, apucat de mâini cu braţele încrucişate înainte jos; înainte; înainte
sus.
4. Stând faţă-n faţă, apucat de mâini cu braţele îndoite înainte; înainte sus.
5. Stând faţă-n faţă, apucat de mâini cu braţele întinse lateral jos; lateral; lateral sus.
Alte poziţii
1. Stând unul înapoia celuilalt cu mâna pe umărul, şoldul
partenerului dinainte.
2. Prizele pot fi: de degete apucat, de degetul mare apucat, cu
degetele încleştate, de mână apucat, de antebraţ apucat şi de
braţ apucat.
3. Stând costal, braţele îndoite agăţate la nivelul cotului.
4. Stând spate-n spate, braţele îndoite, agăţate la nivelul cotului.
Stând costal cu braţul întins pe umărul partenerului.
5. Stând faţă-n faţă cu mâinile pe şoldul, umărul partenerului.
6. Stând faţă-n faţă "B", aplecat cu mâna pe şoldul partenerului.
7. Stând în şir, mâinile apucă umărul partenerului.
Indicaţii metodice

1. Exerciţiile în perechi să se folosească numai după ce s-au

însuşit bazele generale ale mişcărilor, cu ajutorul exerciţiilor
libere.
2. La început să se introducă în cadrul complexelor libere
două sau trei elemente mai simple, dificultatea lor crescând
treptat.
3. Exerciţiile să fie selecţionate conform particularităţilor de
vârstă şi nivel de pregătire.
4. Dacă se adresează colectivelor nedemixtate să fie accesibile
atât fetelor cât şi a băieţilor.
5. Descrierea exerciţiilor să fie clară, concisă; în ea să fie
inclusă poziţia iniţială, denumirea mişcării, direcţia în care
se execută şi modalitatea de realizare.
6. Ordonarea executanţilor din mers, respectând cerinţa
ca executanţii să fie de înălţime şi greutate aproximativ
egale, iar dacă este vorba de exerciţii în grup, fiecare să
ocupe locul conform sarcinii pe care-1 va executa.

7. Dacă unii rămân fără pereche ei vor fi angrenaţi în lucru

sub forme diferite:
partenerul profesorului în demonstrarea exerciţiilor,
repartizaţi la unele perechi sau grupuri, unde se
lucrează alternativ sau execută aceleaşi sarcini
individual.

8. începerea şi întreruperea exersării să se facă printr-o

comandă energică şi hotărîtă sau prin fluier, toţi având
obligaţia să întrerupă activitatea.

9. Schimbarea poziţiilor şi a rolurilor să fie efectuată

operativ.
10. Exersarea să fie liberă, fiecare pereche se grupează
alergând ritmul şi tempoul corespunzător, efectuând
corectări în execuţia partenerului, iar profesorul prin
aprecieri pozitive să stimuleze execuţiile corecte.

11. Să se stimuleze spiritul de întrecere în cadrul

perechilor sau inter-perechi.

12. Obiectivul întrecerii să fie în egală măsură rapiditatea,

precizia şi menţinerea anumitor poziţii.

13. La elementele complexe, care solicită echilibru, forţă,

coordonare, trebuie luate măsuri de asigurare (saltele,
ajutor).
 Exerciţii cu obiecte

Ele se execută atât cu obiecte specifice: bastoane (de lemn şi de fier), mingi
medicinale, gantere, corzi, benzi de cauciuc, steguîeţe, etc, cât şi cu obiecte
neconvenţionale (prosoape, săculeţe umplute, etc).

exerciţiile cu obiecte contribuie la dezvoltarea coordonării neuromusculare, şi permit

localizarea mişcărilor la nivelul articulaţiilor:

1. Prin angrenarea în efort a întregului sistem muscular şi articular aceste exerciţii

au o eficienţă mai mare decât exerciţiile libere.

2. Satisfacţia reuşitei în manevrarea diferitelor obiecte ridică în mare măsură starea

emoţională a executanţilor.

3. învingerea greutăţii unor obiecte, ca mingi medicinale grele, baston de fier, etc,
presupun mobilizarea rezervelor volitive influenţând latura psihică a acelora care
execută exerciţiile.

4. Permit un control al ţinutei segmentelor şi al corpului în întregime.

5. Marea majoritate a exerciţiilor cu obiecte se execută individual, dar sunt unele,

care se pot executa şi în perechi (exerciţii cu mingi medicinale, cu bastonul de
gimnastică, benzi de cauciuc)
 Indicaţii metodice privind exerciţiile cu
obiecte
 înaintea folosirii obiectelor elevii trebuie să primească
informaţii despre specificul fiecărui şi efectele care se pot
obţine prin exerciţiile efectuate cu aceste obiecte.

 Trebuie să primească informaţii despre modalităţile de

manevrare a obiectelor sau de transmitere a lor de la unu
la celălalt, despre avantajele utilizării lor şi eventualele
dezavantaje în cazul folosirii lor în condiţii
necorespunzătoare.

 în vederea măririi densităţii lecţiilor se recomandă ca

obiectele să fie pregătite din timp, iar împărţirea şi
strângerea lor în funcţie de particularităţile colectivului să
se realizeze în deplasare.
 începerea şi terminarea exerciţiilor
executate fără numărătoare să se realizeze
la comandă evitând astfel situaţiile de
indisciplină, care pot provoca accidente.

 In vederea creşterii eficienţei exersării să

se pună accent pe manevrarea corectă a
obiectelor.

 Elevii să fie educaţi în spiritul păstrării

obiectelor în stare bună şi îndemnaţi să
confecţioneze ei însuşi aceste obiecte.
Exerciţii la scara fixă

 Exerciţiile care se execută la acest aparat prin fixarea unor

poziţii, ajută în mare măsură la formarea şi păstrarea
ţinutei corecte.

 Oferă posibilitatea schimbării punctului de sprijin sau

atârnat la diferite înălţimi, astfel permiţând o gradare
optimă a efortului, atât privind amplitudinea cât şi
complexitatea.

 Majoritatea exerciţiilor executate la scara fixă sunt exerciţii

individuale, dar se pot executa şi cu partener, în special
cele cu caracter de forţă.

 Poate fi folosit ca aparat de sprijin sau de fixare a unor

segmente în învăţarea unor elemente acrobatice statice:
stând pe mâini, stând pe cap, cumpănă, etc.
Indicaţii metodice
 în alcătuirea complexelor la scara fixă să se ţină
seama de creşterea gradată a efortului prin
agrenarea tuturor segmentelor corpului în efort.

 în cadrul exerciţiilor cu caracter de forţă să se

folosească în egală măsură exerciţii
cu caracter dinamic şi static.

 Exerciţiile de forţă să se alterneze cu exerciţii de

întindere activă sau pasive.

 Gradarea efortului pe seama creşterii amplitudinii

mişcărilor se poate realiza prin ridicarea treptată a
înălţimii punctului de sprijin a segmentelor pe
scara fixă.
 Organizarea exersării să se facă în funcţie de numărul
elevilor din clasă şi numărul scărilor fixe existente:

 varianta optimă ar fi dacă fiecare elev ar avea o scară

fixă;

 dacă numărul elevilor este mai mare, se poate

organiza exersarea în două variante: doi elevi la o
scară, sau lucrul alternativ pe grupe - o grupă execută
exerciţiul la scara fixă, iar cealaltă grupă execută
sarcini suplimentare (exerciţiu cu acţiune similară sau
diferită).

 Poziţia profesorului în timpul exersării trebuie să-i

permită supravegherea simultană a tuturor elevilor
pentru a putea face cercetările necesare.
 Demonstrarea exerciţiilor să lie simultana cu
explicaţia, elevii urmărind de la o distanţă de 2.00 -
2.50 m de scară.

 începerea şi încetarea lucrului, precum şi

schimbarea grupelor să se execute la comandă.

 în cazul exerciţiilor efectuate din atârnat, trebuie

precizată înălţimea prizei, modalitatea de coborîre
de pe scara fixă, mai ales la colectivele de elevi din
ciclul primar: felul întoarcerii în atârnat dorsal
(mâna dreaptă apucă şipca de jos prin încrucişarea
braţului drept sub braţul stâng şi întoarcere 180°).
Exerciţii cu si la banca de gimnastică
 Banca de gimnastică este un aparat de origine suedeză
confecţionat din lemn de diferite esenţe: pin, frasin,
paltin, ulm având dimensiuni variate; lungimea între 3 m
şi 4,5 m, înălţimea 30-33 cm, iar lăţimea între 23-27 cm.
Partea inferioară este formată dintr-o bârnă (stinghie de
legătură) cu o lăţime 10-12 cm rotunjit sau
dreptunghiular.
 un aparat multifuncţional care permite executarea atât
a mişcărilor cu caracter de forţă, cât şi a celor cu
caracter de întindere musculară
 Exerciţiile executate cu şi la banca de gimnastica au o
mare diversitate, sunt accesibile tuturor colectivelor de
la preşcolari la sportivii de performanţă consacraţi
Indicaţii metodice privind folosirea exercitiilor
cu şi Ia banca de gimnastică în cadrul lecţiei
de educaţie fizică

Folosirea băncilor de gimnastică solicită din partea profesorului preocupări

organizatorice încă dinaintea începerii lecţiei:

 Băncile pot fi pregătite la marginea spaţiului de lucru, elevii fiind

repartizaţi în grupe de 4-6-8 elevi, care din deplasare ridică băncile la
nivelul şoldului şi aşează la locul fixat de profesor, sau băncile sunt
aşezate încă din timpul pregătirii lecţiei pe suprafaţa de lucru, urmând
ca exerciţiile din veriga angrenării organismului în efort să se adapteze
situaţiei concrete.

 Repartizarea elevilor la bănci se efectuează ţinând cont de: numărul

băncilor existente, efectivul clasei şi spaţiul avut la dispoziţie.

 La băncile de 3 m se repartizează 4-6 elevi, la cele de 3,5 m 5-7, iar la

băncile lungi de 4,5 metri 8-10 persoane.
 Elevii să fie repartizaţi la aceeaşi bancă în funcţie de
înălţimea lor, iar dacă colectivele sunt mixte, să se evite
repartizarea fetelor în grupul băieţilor. în cazul nerespectării
acestei indicaţii efectul exerciţiilor va fi mult diminuat pentru
cei cu statură mică.

 Distanţele sau intervalele între executanţi să fie egale, iar

poziţia lor faţă de bancă poate fi diferită: toţi pe aceeaşi
parte, sau alternativ costal stâng şi drept faţă de bancă.

 în cazul poziţiei de aşezat longitudinal se recomandă folosirea

variantei alternative.

 Exerciţiile care alcătuiesc complexul trebuie astfel

selecţionate încât să angreneze în efort în mod gradat
diferitele grupe musculare.

 Alternarea efortului de contracţie cu relaxarea să se realizeze

prin schimbarea diferitelor poziţii iniţiale.
 în cazul folosirii băncilor la parcursuri aplicative trebuie
asigurată stabilitatea lor (se poate folosi ajutorul scutiţilor).

 în efectuarea exerciţiilor cu şi la banca de gimnastică trebuie

să se urmărească execuţia corectă, respectând parametrii
mişcărilor, urmărind formarea ţinutei corecte.

 La colectivele de preşcolari şi elevii ciclului primar să se

folosească în special pentru învăţarea diferitelor elemente de
târîre şi de echilibru, folosind planul înclinat.

 Forma de dispunere a băncilor poate ajuta în mare măsură la

însuşirea diferitelor deplasări în figuri (zig-zag, şerpuire,
buclă), mai ales la copiii preşcolari, şi la cei din ciclul primar.

 La sărituri peste bancă sub diferite variante, băncile se aşează

una în prelungirea celeilalte.
Cerinţe ce stau la baza alcătuirii
complexelor de exerciţii de
dezvoltare fizică generală
 In cadrul încălzirii generale din lecţia de educaţie fizică, sau lecţia
de gimnastică, exerciţiile sunt sistematizate în complexe de 10-12
exerciţii, cuprinzând toate părţile corpului.

 în alcătuirea complexelor să se respecte angrenarea segmentelor

corpului într-o succesiune logică: braţe, trunchi, picioare, din
poziţii încalţe, medii şi joase, terminate cu exerciţii de sărituri, care
solicită forţă reactivă şi coordonare.

 în cadrul complexului să se ţină cont de creşterea gradată a

efortului.

 Prin combinarea exerciţiilor de bază, care urmăresc dezvoltarea

forţei, elasticităţii musculare şi mobilităţii articulare, se creează noi
exerciţii, evitându-se monotonia din lecţii.
 Fiecare exerciţiu, care compune complexul, să urmărească
realizarea parametrilor bazelor generale ale mişcărilor: direcţie
precisă, amplitudine maximă, ritmul şi tempoul corespunzător,
gradul de încordare optimă, expresivitate şi execuţie corectă
specifică gimnasticii.

 Alegerea tempoului de execuţie să respecte stadiul învăţării,

repetării sau perfecţionării.

 Alegerea poziţiilor iniţiale să fie în funcţie de scopul, structura

şi conţinutul exerciţiului.

 Să se alterneze în mişcare grupele musculare agoniste şi

antagoniste, angrenând în efort musculatura întregului corp.

 Forma de realizare a exerciţiilor trebuie să respecte

particularităţile de vârstă. La preşcolari şi ciclul primar
predomină exerciţiile sub formă imitativă, în ciclul gimnazial
sub formă de întrecere şi joc, iar o dată cu înaintarea în vârstă,
exerciţiile capătă o formă mai riguroasă, folosind tempouri
diferite.
Indicaţii metodice privind predarea
exerciţiilor de dezvoltare fizică generală

Predarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală este o activitate complexă

care cuprinde o serie de acţiuni:

 transmiterea informaţiei concretizată prin explicaţie (descriere) şi

demonstraţie;

 exersarea şi conducerea exersării prin numărătoare, bătăi din palme,

imprimarea
ritmului prin semnale sonore, sau prin muzică;

 observaţii generale şi particulare privind calitatea execuţiei şi corectarea

greşelilor.
Transmiterea informaţiei cuprinde atât explicaţia cât şi
demonstraţia.
 Descrierea exerciţiului sau explicaţia trebuie să fie scurtă,
clară, folosind denumirile terminologice corecte, pe înţelesul
elevilor.

 Tonalitatea vocii să fie plăcută, mobilizatoare, suficient de

puternică şi imperativă.

 Demonstraţia profesorului influenţează în mare măsură

calitatea execuţiei la elevi.

 Demonstrarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală

trebuie să se realizeze în oglindă, sau din profil pentru a se putea
sesiza toate detaliile execuţiei.

 Descrierea şi demonstrarea exerciţiilor se poate desfăşura

simultan sau succesiv în funcţie de nivelul colectivului.

 Descrierea exerciţiului trebuie să cuprindă: precizarea

poziţiei iniţiale, denumirea mişcării, indicarea direcţiei, amplitudinii
şi a altor caracteristici de mişcare precum şi poziţia în care se
termină mişcarea.
Exersarea se poate desfăşura prin mai multe
modalităţi:
 exersare frontală cu forme precise, dirijate de
profesor;
 exersare individuală după indicaţia profesorului;

 exersare după programul înregistrat pe caseta

video sau pe bandă de magnetofon.
Conducerea exersării de către profesor cuprinde:
 luarea poziţiei iniţiale;

 începerea exersării;

 imprimarea ritmului prin numărătoare;

 întreruperea execuţiei.
Observaţii generale şi particulare privind calitatea execuţiei şi
corectarea greşelilor.

 în timpul conducerii exersării profesorul observă greşelile

executanţilor şi are datoria să le corecteze.

 Oprirea colectivă a execuţiei se recomandă numai atunci când

se constată greşeli tipice la mai mulţi executanţi, care pot fi
cauzate de o slabă înţelegere a caracteristicilor mişcării.

 în aceste mici pauze trebuie să conştientizăm elevii despre

efectele execuţiilor; ei trebuie să ştie întotdeauna ce efecte
pozitive au exerciţiile care se execută corect şi în activitate
individuală.

 Pe lângă corectările făcute în timpul exersării şi între exerciţii,

profesorul are posibilitatea să îmbunătăţească nivelul exersării
prin indicaţii preliminare cu privire la cele mai frecvente greşeli
şi consecinţele care apar datorită execuţiei greşite.

 se recomandă schimbarea frecventă a direcţiei de orientare prin

întoarcere sau jumătate întoarcere.
Săriturile în
gimnastică
Săriturile în gimnastică
 săriturile cu sprijin fac parte din cadrul
probelor de concurs atât la băieţi cât şi la
fete.
 sunt considerate una dintre cele mai vechi
probe de concurs.
 dezvoltare a structurii, conţinutului şi
formei de prezentare a săriturilor se poate
remarca mai ales în ultimii 25-30 ani.
 saltul calitativ în dezvoltarea conţinutului a fost
determinat de modificările survenite în
construcţia aparatului, perfecţionarea calităţii
trambulinei şi modificările regulamentului privind
cerinţele de execuţie faţă de acest aparat.
 dispariţia liniilor care împărţeau aparatul în zone
de sprijin a determinat antrenorii şi sportivii să
realizeze sărituri noi, spectaculoase, care să
pună în evidenţă calităţile acrobatice ale
gimnaştilor.
 noile cerinţe regulamentare care cer realizarea unor
zboruri cu amplitudine maximă şi aterizare cât mai
departe de aparat, sprijină în continuare dezvoltarea
conţinutului acestei probe. La fiecare concurs de mare
amploare apar sărituri noi, originale, executate cu
virtuozitate şi precizie.
 săriturile formează de asemenea unul dintre mijloacele
cele mai importante ale lecţiei de educaţie fizică.
Învăţarea lor constituie poate cea mai dificilă problemă
din curricula şcolară atât pentru elev cât şi pentru
profesor. De aceea studierea caracteristicilor tehnicii şi
metodicii învăţării cât şi organizării lucrului, constituie o
necesitate pentru viitorii specialişti în educaţie fizică.
 Caracteristicile comune ale
săriturilor cu sprijin

 săriturile conţin elemente structurale

comune: elanul, bătaia, zborul I, sprijinul
mâinilor, zborul II şi aterizarea;
 au fază de zbor;
 execuţia lor solicită o forţă reactivă
considerabilă
 Sarcinile săriturilor
• dezvoltarea fizică armonioasă prin
angrenarea unui număr mare de
grupe musculare;
• dezvoltarea capacităţii de apreciere a
poziţiei corpului şi segmentelor sale în
timpul zborului (simţul kinestezic);
• dezvoltarea echilibrului şi a capacităţii de
orientare în spaţiu;
• dezvoltarea forţei reactive a membrelor
inferioare şi a centurii scapulo-humerale;
• dezvoltarea capacităţii de încordare
maximă a tuturor segmentelor realizată
pentru scurt timp;
• dezvoltarea calităţilor psihice ca:
încredere în forţele proprii, curajul şi
capacitatea de concentrare nervoasă.
 Clasificarea săriturilor
Marea diversitate a mişcărilor care formează conţinutul
acestui mijloc al gimnasticii creează dificultăţi în
stabilirea criteriilor de clasificare. Majoritatea
specialiştilor clasifică şanţurile în două mari grupe:

l. Săriturile naturale sunt acele sărituri la baza cărora

stau deprinderile naturale acumulate de om în cursul
dezvoltării sale ontogenetice. Aceste sărituri nu au o
formă specială de execuţie şi nici o bază tehnico-
metodică specială, ele se execută în mod obişnuit în
viaţa de toate zilele (sărituri peste şanţ, gard, etc).
2. Săriturile construite sunt create de om în scopul
dezvoltării calităţilor motrice ca: forţa în regim de viteză,
coordonare, viteză şi a unor calităţi psihice cum sunt:
curajul, hotărîrea, dârzenia, etc.
Ele se bazează pe o tehnică şi metodică specială fiind
executate în mod voluntar în vederea realizării anumitor
obiective urmănndu-se ca în efectuarea lor să se atingă
cea mai frumoasă formă de execuţie.
Săriturile construite sunt numeroase şi au o mare
aplicabilitate în lecţia de educaţie fizică. Execuţia lor
presupune o pregătire temeinică din punct de vedere
tehnic, condiţii materiale adecvate şi o îndrumare
competentă.
 Criterii de clasificare a săriturilor
construite
Din punct de vedere al elanului
săriturile se clasifică în:
• sărituri fără elan: - în lungime;
- în înălţime;
- în adâncime;
• sărituri cu elan:
- cu elan oblic;
- cu elan perpendicular;
Din punct de vedere al bătăii săriturile
se împart în:

• sărituri cu bătaie pe un picior;

• sărituri cu bătaie pe două picioare;
• sărituri cu bătaie pe un picior şi aterizare
pe două;
• sărituri cu bătaie pe ambele picioare şi
aterizare pe unul.
După traiectoria centrului general de
greutate:

• sărituri în lungime;

• sărituri în înălţime;

• sărituri în adâncime;
În funcţie de obstacolele şi aparatele peste
care se execută săriturile:

• sărituri peste banca (băncile) de gimnastică;

• sărituri peste capră, ladă, cal, masă de sărit;
• sărituri peste obstacole vii: partener în culcat,
sprijin culcat, sprijin pe genunchi, stând pe
omoplaţi cu picioarele depărtate, stând pe cap
cu picioarele depărtate, stând pe mâini cu
picioarele depărtate;
În funcţie de poziţia aparatului:
• sărituri peste aparat în lungime sau în
lăţime ;

În funcţie de sprijinul mâinilor pe

aparat:
• sărituri cu sprijin succesiv (răsturnare
laterală, Tsukahara peste calul în
lungime);
• sărituri cu sprijin simultan (sărituri
directe şi cu răsturnare);
În funcţie de numărul fazelor care
intră în structura săriturii:

• sărituri cu sprijin, propriu-zise (conţin

toate fazele săriturilor);
• sărituri pregătitoare (care conţin doar
anumite faze);
• sărituri diverse, pregătitoare pentru
dezvoltarea unor calităţi motrice;
Săriturile cu sprijin propriu-zise la rândul lor
se clasifică în:
• sărituri directe;
• sărituri cu răsturnare;

Săriturile cu sprijin presupun aşezarea mâinilor (bătaia

mâinilor) pe aparat în scopul prelungirii zborului.
Felul sprijinului (simultan sau succesiv) şi locul lui pe
aparat defineşte forma de execuţie şi dificultatea
săriturii.
Fazele de succesiune a săriturilor cu sprijin propriu-zis
trebuie să respecte anumite cerinţe de execuţie: viteză
optimă în elan, desprindere efectuată sub un unghi
anume, aterizare elastică, sigură, la distanţă
 Sărituri directe

În aceste sărituri corpul se găseşte orientat cu

faţa spre aparat şi execută o mişcare de rotaţie
spre înainte în jurul axei transversale de
maximum 135° în timpul zborului I.
În zborul al doilea, datorită sprijinului mâinilor
această rotaţie se efectuează în sens opus,
permiţând efectuarea diferitelor acţiuni cu
picioarele (depărtare, îndoire, apropiere,
pregătirea aterizării), sau cu tot corpul
(întoarceri în jurul axei longitudinale de 180-
360°).
Poziţia prin care trece corpul în timpul
zborului I, se numeşte "sprijin plutitor".
Această poziţie se caracterizează prin
aceea că unghiul format de linia imaginară
ce trece prin axa longitudinală a corpului
în momentul sprijinului mâinilor şi
orizontala ce trece la nivelul umerilor să fie
de minimum 20° şi maximum 45°.
 În funcţie de acţiunile efectuate în timpul zborului II se
disting următoarele subgrupe:

1. Sărituri cu picioarele îndoite "săritură în sprijin

ghemuit" îndoirea picioarelor se realizează spre sfârşitul
sprijinului mâinilor pe aparat şi începutul zborului II, iar
întinderea picioarelor şi pregătirea aterizării în a doua
treime a zborului II. În timpul celui de al doilea zbor se
pot efectua şi întoarceri în jurul axei longitudinale.
2. Sărituri cu picioarele depărtate "săritură în sprijin
depărtat". Depărtarea şi apropierea picioarelor în plan
frontal se efectuează în zborul II cu şi fără întoarcere.
3. Sărituri cu picioarele întinse şi corp îndoit din
articulaţia coxo-femurală "săritură în sprijin cu
corpul îndoit" în timpul sprijinului mâinilor şi începutul
celui de al II-lea zbor prin flectarea picioarelor pe bazin
se realizează închiderea unghiului din şold, apoi prin
extinderea unghiului închis corpul se îndreaptă şi
pregăteşte aterizarea. Ca şi săriturile anterioare se pot
executa cu şi fară întoarcere în zborul al II-lea.
4. Sărituri cu corpul întins HECHT, "săritură în
sprijin cu corpul întins“. Caracteristica de bază a
acestei sărituri este aceea că după efectuarea sprijinului
mâinilor, zborul al II-lea începe cu corpul relativ întins.
Se poate executa de asemenea cu şi fără întoarceri în
zborul II.
 Sărituri prin răsturnare
Săriturile prin răsturnare se caracterizează printr-o răsturnare completă
a corpului peste aparat prin stând pe mâini efectuând o rotaţie 360°
(sau mai mult) în jurul axei transversale.

1. Săritura cu răsturnare prin stând pe mâini cu corpul întins

2. Săritura cu răsturnare prin stând pe mâini cu corpul
îndoit.

3. Săritura cu răsturnare prin stând pe mâini cu

întoarcere în zborul II.
• cu întoarcere în jurul axei longitudinale (înşurubare);
• cu întoarcere în jurul axei transversale (salt) cu corpul grupat,
îndoit sau întins;
• cu întoarcere în jurul ambelor axe cu corpul grupat îndoit sau
întins.
4. Săritură cu răsturnare prin stând pe mâini cu
întoarcere în zborul I.
• sărituri cu întoarceri în jurul axei longitudinale de 90,
180, 360°, etc.
• sărituri cu întoarceri în jurul axei transversale.

5. Săritură cu răsturnare prin stând pe mâini cu întoarceri

în ambele zboruri.
• sărituri cu întoarceri în jurul axei longitudinale în zborul I şi
zborul II
 • sărituri cu întoarceri în jurul axei longitudinale în zborul I şi
în jurul axei transversale în zborul al doilea.
• sărituri cu întoarceri în jurul axei longitudinale în zborul I şi
cu întoarceri în jurul ambelor axe în zborul II.
• sărituri cu întoarceri în jurul axei transversale în zborul I şi
în zborul al II-lea.
• sărituri cu întoarceri în jurul axei transversale în zborul I şi
cu întoarceri în jurul axei longitudinale în zborul II.
• sărituri cu întoarceri în jurul axei transversale în zborul I şi
întoarceri în jurul ambelor axe în zborul al doilea.

6. Săritură cu răsturnare laterală.

• sărituri cu răsturnare laterală cu întoarceri în jurul axei
longitudinale în zborul al II-lea.
• sărituri cu răsturnare laterală cu întoarceri în jurul axei sagitale
(antero-posterior) şi salt lateral în zborul II.
• sărituri cu răsturnare laterală cu întoarceri în jurul ambelor axe
(salt lateral cu întoarcere în zborul II)
7. Sărituri cu răsturnare înapoi (Jurtsenko), sunt cele mai noi
sărituri în care corpul după un pas săltat şi roată întoarsă
efectuează bătaia cu spatele spre aparat. Din această grupă fac
parte următoarele subgrupe de sărituri:

• săritură cu răsturnare înapoi cu întoarcere în jurul axei

longitudinale în zborul II
• săritură cu răsturnare înapoi cu întoarcere în jurul axei
transversale (salt) în zborul II.
• săritură cu răsturnare înapoi cu întoarcere în jurul ambelor
axe (salt cu şurub) în zborul II.
• săritură cu răsturnare înapoi cu întoarcere în jurul axei
longitudinale în ambele zboruri.
• săritură cu răsturnare înapoi cu întoarcere în jurul axei
longitudinale în zborul I şi cu întoarcere în jurul axei
transversale în zborul II.
• săritură cu răsturnare înapoi cu întoarcere în jurul axei
longitudinale în zborul I şi cu întoarcere în jurul ambelor axe (salt
cu înşurubare) în zborul II.
Bazele tehnice ale săriturilor cu sprijin

Săriturile cu sprijin sunt alcătuite din mai multe faze care

se succed condiţionându-se reciproc.
Cunoaşterea structurilor specifice şi a principalelor cerinţe
de execuţie, a relaţiilor existente între componentele
structurale va permite stabilirea corectă a celor mai
potrivite exerciţii în învăţarea, repetarea şi
prefecţionarea lor. Permite de asemenea depistarea cu
uşurinţă a cauzelor greşelilor şi stabilirea celor mai
adecvate mijloace de remediere a acestora.
Săriturile cu sprijin în ansamblul lor reprezintă un tot
unitar, în care mişcările se succed într-o ordine logică,
înlănţuindu-se perfect, ceea ce dă impresia unei execuţii
dezinvolte şi spectaculoase. La baza acestei siguranţe în
execuţie stă un volum mare de lucru eşalonat şi dirijat
corespunzător.
O săritură cu sprijin se desfăşoară în 6-10 secunde, din care săritura
propriu-zisă de la bătaie la aterizare nu necesită mai mult de 2-3
secunde. În acest timp scurt gimnastul (gimnasta) efetuează o
multitudine de mişcări în condiţii dificile de orientare în spaţiu cu
amplitudine maximă respectând parametri spaţio-temporali ai
mişcării pentru a putea fi competitiv.
Din punct de vedere didactic, pentru a putea studia aceste mişcări ele
au fost împărţite în următoarele faze:
• elanul (1);
• apelul pe trambulină şi bătaia (2-3);
• desprinderea şi zborul I (4);
• sprijnul mâinilor (5);
• zborul al doilea (6);
• aterizarea (7);
 Elanul

Elanul reprezintă modalitatea de realizare a vitezei

orizontale a corpului necesară trecerii peste aparat şi
efectuării diferitelor acţiuni particulare dictate de
specificul săriturii.
Scopul elanului este pregătirea condiţiilor optime de luare
a contactului cu trambulina în vederea efectuării unei
bătăi corecte.
Viteza optimă obţinută în timpul unui elan corect efectuat
permite manifestarea impulsului forţei de desprindere a
picioarelor la bătaie şi a mâinilor în momentul sprijinului,
îmbunătăţind parametrii cinetici şi dinamici ai săriturii.
Din punct de vedere teoretic, pentru a putea realiza o
desprindere cât mai bună de pe trambulină (ideal pentru
a obţine un zbor cu traiectoria cea mai înaltă)
desprinderea ar trebui să fie efectuată sub un unghi de
45° faţă de verticala punctului de sprijin. în acest caz
viteza de deplasare în momentul contactului cu
trambulina ar trebui să fie maximă.
Dar având în vedere că la capătul elanului se vor executa o
serie de acţiuni care solicită un înalt grad de coordonare
neuro-musculară, viteza obţinută trebuie să fie optimă
şi nu maximă.
Elanul constă dintr-o alergare accelerată, desfăşurată pe o
distanţă de 15-20 m în care viteza optimă se obţine cam
în a 2/3 a elanului, ultimii paşi realizându-se în virtutea
inerţiei, atenţia fiind concentrată la faza următoare (1).
Pentru a realiza viteza optimă se cere ca centrul
general de greutate în timpul alergării să se
mişte pe o traiectorie cât mai înaltă şi să nu
efectueze oscilaţii prea ample în plan vertical.
Spre deosebire de alergarea de viteză, unde scopul
este obţinerea vitezei maxime trunchiul fiind mai
mult înclinat, poziţia trunchiului gimnaştilor în
timpul alergării trebuie să fie aproape pe
verticală, lungimea paşilor fiind mai scurtă,
genunchii ridicaţi. Braţele se mişcă pe lângă corp
uşor îndoite, coordonat cu acţiunea picioarelor.
După cercetările lui Semenov (1980), gimnaştii
avansaţi obţin în ultima parte a elanului o viteză
de 7,6 - 8,2 m/s.
Viteza optimă este definită de
următorii factori:
- structura săriturii (ea trebuie să aibă o valoare
mai mare în cazul săriturilor prin răsturnare
faţă de cele directe);
- calităţile motrice a executantului (forţa
reactivă);
- nivelul însuşirii tehnicii săriturii (în faza de
învăţare viteza este mai mică decât în faza
de perfecţionare).
Ca o concluzie la cele arătate anterior se poate
afirma că un elan este corect efectuat atunci
când:
- viteza elanului creşte progresiv;
- viteza optimă este atinsă înaintea
trambulinei;
- poziţia corpului în finalul elanului creează
condiţii favorabile efectuării apelului pe
trambulină şi a bătăii, permite valorificarea
componentelor vitezei orizontale şi verticale,
asigurând un unghi de desprindere şi o viteză
de zbor necesară efectuării corecte a săriturii.
În funcţie de structura săriturii executantul trebuie să-şi
etaloneze elanul prin:
(1) stabilirea lungimii pasului de apel ;
(2) stabilirea distanţei trambulinei faţă de aparat ;
(3) stabilirea lungimii paşilor ;
(4) stabilirea frecvenţei paşilor ;
(5) stabilirea unghiului de înclinare în timpul ultimei părţi ai
elanului.
Prima dată se stabileşte locul de unde se efectuează pasul
de apel, care se marchează printr-un semn particular.
Distanţa elanului se măsoară în funcţie de acest semn cu
±15 cm diferenţă, după care se reglează lungimea şi
frecvenţa paşilor în alergare. Distanţa maximă permisă
de regulament pentru elan este de 25 m.