FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PĂRŢII

ORGANICE A SOLULUI

Procesele de dezagregare şi alterare au transformat rocile

compacte în depozite mărunţite, afânate, permeabile
pentru apă şi aer, ce conţin elemente chimice simple
(săruri, oxizi şi hidroxizi) şi compuşi (minerale argiloase).
Deşi elementele minerale simple sunt în cantitate redusă şi
incomplete, totuşi, împreună cu apa au creat condiţii
pentru instalarea primelor forme de vegetaţie. Vegetaţia,
odată instalată, transformă substanţa minerală în
substanţă organică prin fenomenul de fotosinteză. Astfel, la
suprafaţa şi în stratul afânat al litosferei apare o
componentă nouă "materia organică".
Formaţiunile vegetale superioare, care asigură sinteza materiei organice
împreună cu microorganismele, care produc descompunerea materiei
organice, alcătuiesc asociaţii caracteristice denumite "biocenoze".

•
• Principalele grupe de microorganisme care activează în procesul de sintetizare şi
descompunere a materiei organice sunt: bacteriile, ciupercile şi actinomicetele.
• Bacteriile, reprezintă cea mai răspândită grupă de microorganisme, variind de la
câteva sute de mii până la miliarde în fiecare cm3 de sol. Numărul de bacterii
variază cu tipul de sol, cele mai multe găsindu-se în stratul arat al solurilor
cultivate, îngrăşate cu gunoi de grajd, neutre sau slab alcaline, situate în condiţii
de umiditate şi temperatură optimă. Zona cea mai populată de bacterii se
întâlneşte în imediata vecinătate a rădăcinilor plantelor, într-un strat de sol de 2-5
mm, denumit rizosferă.
– După modul de nutriţie bacteriile se clasifică în heterotrofe şi autotrofe, iar după modul
de folosire al oxigenului în aerobe, anaerobe şi facultativ anaerobe.
• Ciupercile, trăiesc în sol alături de bacterii şi au o importanţă foarte mare în
procesul de humificare şi de amonificare. Cele mai răspândite ciuperci sunt cele
din genul Penicillium, Aspergilius, Trichoderma, Fusarium, Botritis etc. Unele
ciuperci formează pe rădăcinile platelor verzi o combinaţie de simbioză care
poartă denumirea de micoriză. În cadrul simbiozei ciuperca primeşte de la plantă
hidraţi de carbon, iar ea dă plantei azotul procurat din sol prin descompunerea
resturilor organice.
• Actinomicetele, sunt microorganismele heterotrofe aerobe, care
reprezintă forma de trecere de la bacterii la ciuperci. Ele se dezvoltă
în condiţii de reacţie de la acidă la alcalină şi au o capacitate mare
de descompunere a substanţelor organice rezistente (lignina). Prin
descompunerea materiei organice de către unele actinomicete, iau
naştere anumite substanţe volatile, care imprimă solului un miros
specific de brazdă crudă.

• Macroorganismele vegetale, reprezentate prin vegetaţia ierboasă şi

vegetaţia lemnoasă, sunt acelea care sintetizează cea mai mare
parte din materia organică supusă humificării. Organismele animale
contribuie la procesul de humificare în proporţie mult mai mică în
comparaţie cu organismele vegetale.

Provenienţa materiei organice din sol

• Materia organică din sol, în cea mai mare parte de natură vegetală,
este formată mai ales din resturi ale platelor superioare cum ar fi:
rădăcini, rămurele, frunze, fragmente de tulpini, fructe, seminţe etc.
Alături de acestea, dar în măsură mult mai mică, se găsesc resturi
de animale şi microorganisme.
Provenienţa materiei organice din sol

Materia organică din sol, în cea mai mare parte de natură

vegetală, este formată mai ales din resturi ale platelor superioare cum
ar fi: rădăcini, rămurele, frunze, fragmente de tulpini, fructe, seminţe
etc.
Alături de acestea, dar în măsură mult mai mică, se găsesc resturi de
animale şi microorganisme.
Principalele tipuri Tundra Păduri Silvostepă Stepe Stepe Tufărişuri Savane Păduri Păduri
de vegetaţie arctică de cu moderat aride de aride subtropicale umede
/ molid stejar acide semideşert tropicale
Indici din
taiga

Biomasă totală 5,0 100-300 400 25 10 4,3 26,8 410 500

(t/ha)
Resturi organice 1,0 3,5-5,5 6,2 11,2 4,2 1,2 7,2 21 25
din masa aeriană
şi rădăcini (t/ha)
Formarea de 0,3 1,1-1,7 2,0 3,4 1,3 0,4 2,2 6,3 7,5
substanţe humice
din resturi
moarte (t/ha)
Resurse de 73 99 215 426 116 62 - 282 -
humus în stratul
0-100cm (t/ha)
 . Compoziţia chimică a resturilor organice din sol
• Din punct de vedere chimic resturile organice din sol sunt alcătuite din apă în proporţie de
75-90% şi din compuşi organici, formaţi din C, H, O, şi N ca elemente de bază, la care se
adaugă în cantităţi mai mici Ca, Mg, Fe, K ,P, S etc. Principalele grupe de substanţe
întâlnite în resturile organice sunt: hidraţii de carbon, substanţele proteice, substanţele
grase, substanţele tanante şi elemente minerale (cenuşă), care se găsesc în proporţii diferite
în funcţie de provenienţa resturilor organice

Procente din masa uscată

Provenienţă
Cenuşă Substanţe Hidraţi de carbon Lignin Lipide,
proteice ă substanţe
Celuloză Hemiceluloză
tanante

Bacterii 2-10 40-70 - - - 1-40

Alge 20-30 10-15 5-10 50-60 - 1-3
Licheni 2-6 3-5 5-10 60-80 8-10 1-3
Muşchi 3-10 5-10 15-25 30-60 - 5-10
Ferigi 6-7 4-5 20-30 20-30 20-30 2-10
Conifere, lemn 0,1-1 0,5-1 45-50 15-25 25-30 2-12
Conifere, frunze 2-5 3-8 15-25 15-20 20-30 5-15
Foioase, lemn 0,1-1 0,5-1 40-50 20-30 20-25 5-15
Foioase, frunze 3-8 4-10 15-25 10-20 20-30 5-15
Ierburi perene- graminae 5-10 5-12 25-40 20-35 15-20 2-10
Ierburi perene- leguminoase 5-10 10-20 25-30 15-25 15-20 2-10
 Descompunerea resturilor organice
• Procesele de descompunere a resturilor organice de către
microorganisme depind de natura resturilor organice, de condiţiile
de mediu şi de felul microorganismelor. Transformarea materiei
organice are loc în trei etape principale: hidroliza, reacţiile de oxido-
reducere şi mineralizarea totală.
– Hidroliza determină descompunerea substanţelor organice
complexe în produşi mai simpli, dar de natură organică.
– Oxido – reducerea supune în continuare produsele hidrolizei
unor procese intense de descompunere, rezultând compuşi
organici simpli sau chiar minerali.
– Mineralizarea reprezintă faza finală a descompunerii resturilor
organice şi are ca rezultat formarea de compuşi minerali. În
mediul aerob se obţin ca produşi finali, diferiţi acizi (HNO2,
HNO3, H2SO4, H3PO4 etc.), care se combină cu bazele din sol
(Ca, Mg, Na, K etc) şi rezultă sărurile corespunzătoare,
 Formarea humusului în sol
• Humificarea reprezintă ansamblul proceselor de transformare
biochimică a resturilor organice din sol în urma cărora rezultă
un component organic complex, specific solului numit humus.
Humificarea este un proces complex, care nu a fost pe deplin
elucidat, pe această direcţie lansându-se mai multe ipoteze:
– ipoteza alterării resturilor vegetale
– ipoteza polimerizării chimice,
– ipoteza sintezei microbiene
– ipoteza autolizei celulare,
Humusul reprezintă materia organică din sol, rezultată în
urma proceselor de descompunere a resturilor organice
de către microorganisme până la produşi intermediari şi
de resintetizare a acestora în compuşi noi, complecşi,
numiţi acizi humici, tot sub acţiunea microorganismelor.
 RESTURILE ORGANICE DIN SOL

mediu Descompunere rapidă mediu

CO2 , H 2O, NO 3 (mineralizare) CH4 , NH3 , H
aerob anaerob

Descompunere lentă cu formare

de produşi intermediari

Produşi de Produşi de Produşi de Produşi de

descompunere descompunere descompunere descompunere
din hidraţii de din proteine: din grăsimi: din substanţe
carbon: - polipeptide; - acizi graşi; tanante şi
- acizi organici; - aminoacizi; - glicerină. lignină:
- acizi uronici; - amoniac. - polifenoli;
- alcooli. - chinone.

Sinteza unor produşi

organici noi

Produşi intermediari
Produşi de sinteză în de descompunere
corpul Produşi de sinteză
(substanţe nehumice): (substanţe humice):
microorganismelor - hidraţi de carbon;
(substanţe nehumice): - acizi humici;
- substanţe proteice; - acizi fulvici;
- hidraţi de carbon; - grăsimi;
- proteine. - humină.
- lignină.

HUMUS DIN SOL

 Clasificarea humusului din punct de vedere al grupelor de acizi
• Materia organică moartă din sol este alcătuită din substanţe humice
specifice care au o pondere ridicată de cca. 85-90% şi substanţe organice
nespecifice cu o participare mai redusă de cca. 10-15% (resturi vegetale şi
animale şi produse ale acestora: răşini, ceruri, lignine, etc.).
• Substanţele humice specifice sunt reprezentate prin acizi humici care se
împart în 3 categorii şi anume:
– acizi huminici
– acizi fulvici
– Huminele
Acizii huminici sunt acei produşi ai humificării care rezultă din
descompunerea resturilor vegetaţiei ierboase bogate în substanţe
proteice în prezenţa elementelor bazice: Ca++, Mg++, K+ sub
acţiunea directă a unei flore bacteriene.
Acizii huminici sunt separaţi în 3 grupe:
– -acizi huminici cenuşii
– -acizi huminici brunii
– -acizi huminici hematomelanici
• Acizii fulvici se formează în procesul de humificare a resturilor
organice de natură lemnoasă cu un conţinut redus de substanţe
proteice şi elemente bazice, climat mai umed şi rece, unde mediul
este acid, în absenţa calciului liber acţionează preponderent
microflora de tipul ciupercilor.
– acizi crenici
– acizi apocrenici

• Huminele, reprezintă fracţiunea cea mai stabilă a humusului fiind

insolubile în soluţii alcaline, NaOH şi pirofosfat care este strâns
legată de partea minerală a solului mai ales de argilă. Ele sunt
alcătuite din substanţe organice – asemănătoare materiei organice
proaspete nedescompuse. Ele sunt prezente în sol în proporţie de
cca. 25% din totalul substanţelor humice.

În componenţa humusului intră în mod frecvent toate cele 3 grupe de

acizi humici, reprezentativi, însă ca indice de calitate a humusului
este raportul dintre acizi huminici şi acizi fulvici (H/F).
 TIPURI DE HUMUS
• La stabilirea diferitelor tipuri de humus se ţine cont, în principal, de doi
parametri: de stadiul de humificare al resturilor organice şi de gradul de
amestecare al humusului cu partea minerală, în funcţie de aceste
caracteristici se pot identifica următoarele tipuri de humus: mullul,
moderul, humusul brut şi turba.
• Humusul de tip mull, se caracterizează prin humificarea completă a
resturilor organice şi printr-o amestecare intimă cu partea minerală a
solului. Se formează în condiţii climatice favorabile humificării resturilor
organice, în funcţie de gradul de saturaţie în calciu acestea se împarte în
mull calcic şi mull forestier.
• Humusul de tip moder, se caracterizează printr-o humificare incompletă,
putându-se observa în masa lui resturi organice în curs de transformare
sau în stare brută (în care se pot recunoaşte resturile vegetaţiei supuse
humificării). Se formează în condiţii umede cu temperatură mai scăzută,
cu o activitate microbiologică slabă, din care cauză humificarea este mai
redusă. Este puternic acid iar raportul C/N are valori ridicate (15-25). In
funcţie de condiţiile de formare se poate clasifica în: moder forestier,
moder de pajişte, moder calcic şi moder hidromorf.
• Humusul brut (de tip mor), este format din resturi organice
brute sau slab humificate în zone montane, cu temperaturile
cele mai scăzute din ţara noastră, precipitaţii multe (peste
1000 mm) şi reacţia puternic acidă (pH-ul sub 4,5).
Descompunerea , şi aşa foarte redusă, este făcută exclusiv de
ciuperci, iar în compoziţia humusului predomină acizii fulvici,
care fiind solubili, se spală în adâncimea profilului sol.
Vegetaţia specifică acestui humus este cea de răşinoase.
• Humusul de tip turbă, se formează în zonele saturate cu apă,
datorită căreia resturile organice nu se pot humifica, ci se
acumulează în straturi groase, suferind slabe procese de
turbificare. Straturile de turbă pot să aibă grosimi de până la
câţiva metri şi se desprind foarte uşor de partea minerală.
După vegetaţie şi locul de formare, se deosebesc două feluri
de turbă: eutrofă şi oligotrofă.
 IMPORTANŢA HUMUSULUI ÎN SOL
• Humusul este unul din componenţii principali ai solului, ce
are importanţă atât în procesul de solificare cât şi în procesul
agroproductiv.
• În procesul agroproductiv humusul prezintă importanţă din punct de
vedere fizic, chimic şi biologic.
• Importanţa fizică a humusului, rezultă din faptul, că el contribuie la
îmbunătăţirea tuturor proprietăţilor fizice ale solului. Astfel, solurile
bogate în humus au o structură foarte bună, sunt permeabile pentru
apă şi aer, se lucrează mai uşor, sunt pătrunse de rădăcinile plantelor,
se încălzesc mai mult.
• Importanţa chimică este dată de capacitatea mare de adsorbţie şi
schimb cationic a humusului. Astfel, humusul acţionează ca o
"magazie" care înmagazinează elementele nutritive şi pe care le pune
treptat la dispoziţia plantelor. Cel mai important element chimic ce
se găseşte în humus este azotul.
• Importanţa biologică a humusului este determinată de faptul că ele
creează mediul foarte favorabil de dezvoltare a microorganismelor.
Cu cât solul este mai bogat în humus are o activitate microbiologică
mai intensă.