Noţiuni generale privind procesul de îmbătrânire.

Teoriile îmbătrânirii

Şef. lucr. dr. Cristina-Maria Gavrilescu

 Noţiuni despre procesul de îmbătrânire

Îmbătrânirea: caracterizată şi privită din punct de vedere social, psihologic,

morfologic, celular si molecular.

Definiţia biologică: insuficienţa menţinerii homeostaziei în condiţii de stress

fiziologic, cu scăderea viabilităţii şi creşterea vulnerabilităţii individului.

Procesul de îmbătrânire se caracterizează prin: (Haiflick):

1. Deteriorarea si dezorganizarea sistemului ( creşterea entropiei)
2. Progresivitatea manifestărilor
3. Intervenţia unor mecanisme universale
4. Coordonarea de către mecanisme interne, intrinseci
 Teorii asupra procesului de îmbătrânire

I Teorii genetice: ADN este deţinătorul codului genetic, ce ordonează şi

dirijează reacţiile biochimice ce duc la sinteza normală de proteine
necesare vieţii.

1. Teoria degradării si reparării ADN : destinul celulei şi implicit procesul de

imbătrânire depinde de eficienţa mecanismelor de reparare a ADN-
ului alterat .
Alterarea ADN şi ARN este produsă de:

- Factori exogeni
- Factori endocelulari
- Alterări spontane, prin “legături încrucişate” (cross-linkage)
între lanţurile de ADN.

Cu vârsta: creştere progresivă a legăturilor încrucişate dintre

lanţurile polimerice izolate şi dintre acestea şi moleculele de
tropocolagen.

Degradarea colegenului influenţează rigiditatea şi aspectul

ţesutului conjunctiv.
2. Teoria pierderilor genetice
- Acumulare tardivă de mutaţii si recombinări nefavorabile, cu
apariţia unor modificări in sinteza proteică.

3. Teoria “catastrofelor prin acumulare de erori”

Acumulare de defecte, erori in sistemele de transcriptie si translatie
ale unor macromolecule proteice

4. Teoria genelor modificatoare, frenatoare:

- Genele frenatoare, ce blocheaza efectele degenerative ale genelor
de îmbătrânire, devin la un moment dat ineficiente.
II Teoria radicalilor liberi (RL) (Denman si Harman, 1956)

RL sunt produsi intermediari cu numar impar de electroni, ceea ce

le ofera o foarte mare reactivitate.

Sunt extrem de distructivi, prin ataşare de alte molecule pe care

le distrug direct sau le altereaza prin declanşarea unui lanţ de
reacţii ce produc distrugeri celulare extinse.
RL :
- oxigenul
- radicalul superoxid
- radicalul hidroxil (cel mai nociv dintre toţi)
- peroxidul de hidrogen.
Acţiunile RL:
- peroxidare a acizilor grasi nesaturati
- alterare a acizilor nucleic
- oxidare a proteinelor
- clivare a polizaharidelor
- distrugere a enzimelor, a ADN si membranelor celulare.

Oxigenul: rol paradoxal

- Rol esenţial pozitiv în metabolismul aerobic
- Rol distructiv prin intermediarii unor reacţii oxidoreducatoare

RL nu pot fi observati direct in vivo, ci sunt detectati indirect prin

aparitia unor urme (footprints).
Actiunea nociva a radicalilor liberi influenteaza imbatranirea
sub aspectul ei normal, cat si patologic.
RL sunt cauza a cel putin sase boli cronice :

- emfizem pulmonar
- ateroscleroză
- neoplazii
- diabet de maturitate
- ciroza hepatică
- boala artrozică.
Se invocă intervenţia RL şi în:
- cataractă
- unele retinopatii
- unele distrofii musculare.
Sisteme de apărare împotriva RL ( antioxidanţi) : SOD (superoxiddismutaza),
catalaza, glutationul, peroxidaza.

Carotenoizii, tocoferolul, acidul ascorbic: blochează lantul reactiilor provocate

de RL

Apărarea ADN fata de RL:

- izolarea lui în nucleu, ecranarea lui cu histone
- capacitatea de reparare a moleculelor de ADN

Zilnic în fiecare celulă se produc 1000 de alterări ale ADN prin RL.

Administrarea antioxidanţilor artificiali nu prelungeşte durata maximă de viaţă.

Rol favorabil al antioxidanţilor naturali (dieta mediteraneană)

III Teoria pace-makerilor: intervenţia unor organe şi sisteme în
procesul de îmbătrânire:

1. Rolul ficatului :
- modificarile morfologice progresive hepatice la vârstnic
- modificări funcţionale
- diminuarea proceselor de reparare si regenerare.

În geriatrie este foarte important regimul igienodietetic si

medicaţia de susţinere a funcţiei hepatice.
2. Rolul ţesutului colagen : degradare şi sinteză scăzută cu vârsta.
Folosirea de medicaţii de influenţare a structurii şi funcţiei.

3. Rolul sistemului imunologic

Scade răspunsul imun al celulelor imunocompetnte, cu aparitia unui
grad de imunodeficienţă
Îmbatranirea imunologică corelată cu involuţia timusului
Îmbătrânirea afectează mai ales populaţiile limfoide periferice si
menajează pe cele centrale: accentuarea unor procese
autoimune.
Necesitatea administrării de imunomodulatori naturali sau sintetici
în geriatria modernă.
4. Rolul sistemului neuroendocrin

Sistemul nervos si endocrin opereaza împreună ca un pace-

maker unic al senescentei .

Ele coopereaza în determinarea ritmului îmbătrânirii .

a. Îmbătrânirea sistemului nervos
- modificari morfologice:
- modificarea activitatii neurotransmitatorilor si a metabolismului:
incarcarea cu lipofuscina.
Strategii de igiena mentala, medicamentoasa.
b. Îmbătrânirea sistemului endocrin:
- Scadere la femei a estradiolului, progesteronului,
scaderea dehidroepiandrosteronului (DHEA)
- scadere mai putin importanta: tiroxina, testosteron,

glucocorticoizi, aldosteron
- crestere a gonadotrofinelor (LH, FSH),

parathormonului.
Tratamente de corecţie, mai ales în cazul menopauzei şi
al osteoporozei.
 IV Alte teorii

1. Teoria entropiei
2. Teoria energetică
3. Teoria rolului oxidoreducerilor: dezechilibru în favoarea oxidărilor
4. Teoria biostructurală (Eugen Macovschi): modificari ale sistemelor
structurale energetice şi ale funcţiilor acestora.
5. Teoria uzurii: acumulare de “pigmenţi ai bătrâneţii” (lipofuscina)
6. Teoria imbătrânirii prin intoxicare intestinală
7. Teoria fagocitozei aplicate la imbatrânire (Mecinikov): fagocitarea
neuronilor de catre celulele microgliale ar fi cauza imbatranirii sistemului
nervos.
Dupa Gh. Marinescu: fagocitarea neuronilor nu este o cauză, ci consecinta
uzurii şi a deteriorării lor.
7 Teoria lizozomală
 Din punct de vedere celular există
două forme de imbătrânire
1. Mitotică: afectează ţesuturile ale căror celule se succed generatii dupa
generatii.
Fiecare noua generatie de celule este marcata de timp fata de generatia
precedenta
Limitare a capacitatii de expansiune clonală

2. Postmitotică: celule ce nu se divid (neuroni, celule miocardice) şi

suferă acţiunea timpului îmbătrânind odată cu întreg organismul.
Fiecare celulă este marcată de trecerea timpului (degenerarea si depopularea
neuronala din senescenţă)

Neuronii îmbatrânesc asincron: unele populatii de celule sunt programate

pentru alterare senilă dincolo de limita duratei de viaţă a organismelor
vii
 S-a considerat mult timp ca sistemul nervos central
nu îşi poate înlocui celulele degenerate.

Formele de neuroplasticitate cunoscute explicau

recuperarea parţială a funcţiei unui sistem prin
 preluarea funcţiei de către alte structuri nervoase

 activarea unor circuite secundare

 mecanisme adaptatorii celulare (de ex împrăştierea

sau sproutingul neuronal)

 reînvăţare.
 Cercetări recente au demonstrat că există
neurogeneză la nivelul creierului
 Implicaţii pentru refacerea creierului lezat
- boli degenerative
- epilepsie
- traumatisme cranio-cerebrale severe
- accidente vasculare cerebrale
 S-a dovedit ca neurogeneza adultă se produce
mai ales in zonele mai vechi filogenetic, cum
ar fi bulbul olfactiv sau hipocampul

 Dat fiind rolul cunoscut al hipocampului în

sarcinile de memorare şi învăţare, s-a sugerat
ideea că neurogeneza adultă asigură un suport
pentru sarcinile de învăţare dependente de
hipocamp.