UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT BUCUREŞTI

FACULTATEA DE KINETOTERAPIE
PROGRAMUL DE STUDII KINETOTERAPIE ȘI MOTRICITATE SPECIALĂ

LP 3 – SEMESTRUL 2
Anatomia şi biomecanica
articulaţiilor capului și coloanei
vertebrale

Dr. Lucian George EFTIMIE

Tel. 0788.524.837
lucicaeftimie@yahoo.com
ARTICULAȚIILE CAPULUI

SINARTROZELE

Oasele capului se unesc între ele prin

articulații fixe numite sinartroze sau suturi.

Cu timpul, aceste țesuturi se pot osifica, cele

două oase unindu-se deci prin țesut osos
(sinostoze).
 ARTICULAȚIA TEMPORO-MANDIBULARĂ

-este singura articulație mobilă a capului.

Suprafața articulară a mandibulei:

condilul mandibular (câte unul de fiecare
parte); convex, prezentând 2 fețe:
anterioară și posterioară.
Suprafața articulară a temporalului:
prezintă, dinspre anterior spre posterior,
condilul temporalului (formă convexă) și
cavitatea glenoidă a temporalului (formă
elipsoidală)
Suprafețele articulare sunt
incongruente și de aceea apare un menisc
(are formă eliptică)
Suprafețele articulare sunt
unite printr-o capsulă articulară, întărită
la exterior de ligamentele laterale: extern
(ligamentul sfenomandibular, ligamentul
stilomandibular, ligamentul
pterigomandibular) și intern.
Meniscul împarte cavitatea
articulară în etaj suprameniscal și etaj
inframeniscal.
 ARTICULAȚIA TEMPORO-MANDIBULARĂ

-este singura articulație mobilă a capului.

Suprafața articulară a mandibulei:

condilul mandibular (câte unul de fiecare
parte); convex, prezentând 2 fețe:
anterioară și posterioară.
Suprafața articulară a temporalului:
prezintă, dinspre anterior spre posterior,
condilul temporalului (formă convexă) și
cavitatea glenoidă a temporalului (formă
elipsoidală)
Suprafețele articulare sunt
incongruente și de aceea apare un menisc
(are formă eliptică)
Suprafețele articulare sunt
unite printr-o capsulă articulară, întărită
la exterior de ligamentele laterale: extern
(ligamentul sfenomandibular, ligamentul
stilomandibular, ligamentul
pterigomandibular) și intern.
Meniscul împarte cavitatea
articulară în etaj suprameniscal și etaj
inframeniscal.
 Particularități biomecanice ale articulației temporo-mandibulare

-Articulația temporo-mandibulară este cea mai evoluată articulație a omului precum și cea mai
frecvent solicitată.
-Pe scara evoluției, odată cu stațiunea bipedă a apărut și un element specific : “tuberculul articular”,
element datorită căruia devine posibilă alunecarea anterioară a condililor occipitali și implicit
deschiderea completă a gurii fără a se comprima organele gâtului.
-
-Suprafețe articulare:
-
-a. din partea osului temporal – “fosa mandibulară”, o depresiune cu axul oblic orientat dinainte -
înapoi și dinafară-înăuntru (axele celor două fose mandibulare converg spre marginea anterioară a
găurii occipitale). Numai partea anterioară a fosei este articulară. Anterior fosei mandibulare se află
“tuberculul articular”, o altă suprafață articulară a osului temporal.
-
-b. din partea mandibulei – “condilul mandibulei” ce prezintă doar anterior o suprafață articulară.
-
-c. “discul articular” - alcătuit din țesut fibro-elastic, împarte cavitatea articulară în două etaje. Are
rol deosebit în ceea ce privește realizarea congruenței articulare, izolarea condilului de fosa
mandibulară (determinând două cavități articulare – fiecare cu tipul său de mișcare), amortizarea
presiunilor între suprafețele articulare.
Mijloace de unire:

capsula articulară - este aderentă la disc ceea ce face să definim două etaje
articulare: supra și inframeniscal. Capsula este mai subțire și mai laxă
anterior; posterior este mai groasă, aici, în structura sa intrând o serie de
fibre elastice ce formează “frâul posterior” ce are rolul de a limita
deplasarea înainte a discului și a capului mandibulei (în mișcarea de
coborâre), precum și rolul de a le readuce în poziția inițială (când
mandibula revine în poziție normală).
ligamente: ligamentul lateral – principalul mijloc de întărire a capsulei;
ligamentul medial. Ambele ligamente se opun deplasării laterale a
condilului.
Mecanica articulației temporo-mandibulare

Definiția funcțională a articulației temporo-mandibulare este aceea de articulație

bicapsulară, monokinetică, complexă. Ea este singura articulație din corpul uman în care
vin în contact două fețe articulare convexe (cea a capului mandibulei și cea a tuberculului
articular.
Prezența discului articular divide articulația într-un etaj suprameniscal
(caracterizat prin mișcări de alunecare sau translație) și altul inframeniscal (caracterizat
prin mișcări de rotație). Prin aderența discului la capsula articulară, articulația temporo-
mandibulară, bilaterală, simetrică, este transformată în patru articulații cu sinoviale
distincte. Funcțional, acest fapt duce la creșterea gradelor de mobilitate ale articulației.
Articulația temporo-mandibulară prezintă mișcări de ridicare și coborâre,
mișcări de alunecare înainte și înapoi și mișcări de lateralitate.
Mișcarea de coborâre a mandibulei

Are două componente:

o componentă de alunecare înainte, realizată în etajul suprameniscal. (capul mandibulei și discul

articular alunecă dinapoi înainte pe fosa mandibulară);
o componentă de rotație a capului mandibulei, realizată în etajul inframeniscal (capul mandibulei
realizează rotația pe fața inferioară a discului articular, deplasându-se înainte)
Ambele componente se petrec în jurul unui ax transversal ce trece prin cele două ramuri ale mandibulei.

Mușchii motori: inițial acționează mm.pterigoidieni laterali, apoi acțiunea este continuată de m.
milohioidieni și m.digastrici. Un alt element este forța de gravitație (care intervine secundar în aceste
mișcări). Limitarea mișcărilor este realizată de ligamentele laterale.

Mișcarea de ridicare a mandibulei

Este o mișcare ce se realizează în sens invers celei precedente, sub acțiunea mușchilor maseteri,
pterigoidieni mediali și temporali. În urma acestei mișcări, capul mandibulei ajunge în partea anterioară a
fosei mandibulare, posterior de tuberculul articular, timp în care arcadele dentare, inferioară și
superioară, vin în contact direct. Astfel, în această poziție, fața convexă a tubercului articular (posterior) și
arcadele dentare realizează un arc de cerc al cărui centru este în orbită – poziție ce explică modul în care
intervin cele două elemente de mai sus în “conducerea osoasă” a mișcărilor de anteducție și retroducție ale
mandibulei.

În mișcarea de ridicare intervin:

• forța mușchilor ridicători (rezultanta acțiunii forței mușchilor ridicători este paralelă cu marginea
anterioară a procesului coronoid; ea se descompune în: o forță activă asupra alimentelor, o forță ce
determină apăsarea tuberculului articular de către capul mandibulei și o forță ce împinge capul mandibulei
 - pârghie de gradul III (este reprezentată de o linie oblică care unește punctul de sprijin – din articulația
temporomandibulară - cu rezistența dată de alimentele dintre arcadele dentare);
- rezistența – dată de alimente.

Mișcările de lateralitate ale mandibulei (diducție)

Sunt mișcări alternative de rotație ale mandibulei în jurul unui ax vertical ce străbate colul mandibulei (când
gura este deschisă).
Secvențele mișcărilor sunt:

- un condil rămâne fix, executând mișcări de rotație în jurul axului vertical, în etajul inframeniscal; el are rol
de pivot și se numește condil de masticație;
- celălalt condil se deplasează anterior pe tuberculul articular, printr-o mișcare de alunecare realizată în
etajul suprameniscal; el se numește condil de balans. Alunecarea lui se face pe un arc al cărui centru este
condilul de masticație. În acest fel, mandibula, în ansamblu, se deplasează spre lateral, spre condilul de
masticație.
- în al treilea timp, rolurile se inversează: condilul de balans devine condil de masticație și invers, iar
mandibula suferă o deplasare în partea opusă.
mișcările au loc sub acțiunea mușchilor pterigoidieni laterali (contracție alternativă)

Mișcările de proiecție înainte și înapoi (anteducție sau propulsie/ retroducție sau retropulsie)

Sunt mișcări efectuate în etajul suprameniscal. Astfel, la proiecția înainte, capetele mandibulei și discurile
articulare alunecă sub tuberculii articulari, iar la proiecția înapoi capetele mandibulei sunt readuse în fosele
mandibulare.
Mișcarea de anteducție este efectuată de mușchii pterigoidieni laterali, iar cea de retroducție de
mușchii temporali (fibrele posterioare).
ARTICULAȚIILE CRANIULUI CU COLOANA VERTEBRALĂ

Craniul se articulează cu coloana vertebrală prin intermediul a

două articulații: una superioară, numită articulația atlanto-occipitală
și alta inferioară, numită atlanto-axoidiană.

Articulația atlanto-occipitală

· suprafețe articulare: condilii occipitali + masele laterale ale atlasului

(cavități glenoide);
· mijloace de unire: capsula articulară + două membrane (atlanto-
occipitale, anterioară și posterioară)
ARTICULAȚIILE CRANIULUI CU COLOANA VERTEBRALĂ

Articulația atlanto-axoidiană

Articulația între atlas și axis include trei articulații: două articulații laterale și una mediană (fiind
un tot funcțional).
A. articulațiile atlanto-axoidiene laterale
· suprafețe articulare: fețele inferioare ale maselor laterale ale atlasului + procesele articulare
superioare ale axisului
· mijloace de unire: capsula articulară + două membrane atlanto-axoidiene (anterioară și
posterioară).
B. articulația atlanto-axoidiana mediană (numită și atlanto-odontoidiană)
· suprafețe articulare: inelul osteofibros al atlasului + dinte axis; inelul osteofibros al atlasului este
format din: arc anterior atlas + ligament transvers atlas + două fascicule (transverso-occipital și
transverso-axoidian) (ansamblul format de ligamentul transvers cu aceste două fascicule se numește
ligament cruciform al atlasului).
· mijloace de unire: ligamentul apical al dintelui + ligamentele alare + membrana tectoria.
Zona occiput – C2 – mișcări:

Flexie / extensie

Flexia/extensia se realizează la nivelul a 20-30° amplitudine, în articulația atlanto-occipitală, în jurul unui

ax transversal prin centru condililor occipitali și într-un plan sagital. Mușchi flexori: m. lungul capului,
m.drept anterior al capului, m.sternocleido-mastoidian. Elemente frenatoare: ligamentele posterioare.
Mușchi extensori: m. mare drept posterior al capului, m.oblic superior al capului. Elemente frenatoare:
ligamentele anterioare.

Rotația

Acest tip de mișcare se realizează la nivelul articulației atlanto-axoidiene, în jurul unui ax vertical ce trece
prin dintele axisului, într-un plan transversal. Amplitudinea mișcării este de aproximativ 30°. Mușchii ce
participă la mișcare sunt: m.oblic inferior al capului, m.mare drept posterior al capului, m.splenius,
m.sternocleidomastoidian, m.trapez. Limitarea mișcării o fac ligamentele alare.

Înclinarea laterală

Este o mișcare limitată la aproximativ 15°, executată în jurul unui ax sagital (ce străbate fiecare condil
occipital), într-un plan frontal. Mușchii ce realizează mișcarea sunt: m.drept lateral al capului,
m.sternocleidomastoidian, m.oblic superior al capului, m.splenius.
ARTICULAȚIILE COLOANEI VERTEBRALE

Articulațiile coloanei vertebrale se pot clasifica în:

- articulațiile corpilor vertebrali;

- articulațiile apofizelor articulare;
- articulațiile lamelor vertebrale;
- articulațiile apofizelor spinoase;
- articulațiile apofizelor transverse.
ARTICULAŢIE ATLANTO-OCCIPITALĂ

4
7 3
6

5
ARTICULAŢII INTERSOMATICE CERVICALE – VEDERE
ANTERIOARĂ

4
ARTICULAŢII VERTEBRALE CERVICALE – VEDERE POSTERIOARĂ

3
5

4
ARTICULAŢII INTERSOMATICE – VEDERE LATERALĂ

1 2

3
4

8
5

7
ARTICULAŢII COLOANĂ VERTEBRALĂ - VEDERE POSTEROARĂ

3
7

5
 ARTICULAȚIILE COLOANEI VERTEBRALE

ARTICULAȚIILE CORPILOR VERTEBRALI

Sunt amfiartroze (articulații semi-

mobile).
Suprafețele articulare sunt reprezentate de
fața articulară inferioară a unui corp vertebral
și de fața articulară superioară a corpului
vertebral subiacent.
Suprafața articulară are formă ușor concavă;
datorită incongruenței, între suprafețele
articulare se interpune discul intervertebral.
Acesta are o structură fibro-cartilaginoasă,
fiind alcătuit la periferie din inelul fibros, iar
în centru din nucleul pulpos.
Capsula articulară și ligamentele:
între cele două corpuri vertebrale se află
capsula articulară care solidarizează corpurile
între ele. Capsula este întărită la exterior de
ligamentul vertebral comun anterior și
ligamentul vertebral comun posterior.
ARTICULATIILE APOFIZELOR ARTICULARE

Sunt articulații plane ce permit numai simpla alunecare a suprafețelor articulare una față de
cealaltă. Suprafețele articulare sunt reprezentate de apofizele articulare.
Aparatul capsulo-ligamentar este format dintr-o capsulă foarte subțire; în regiunile toracală
și lombară, capsula este întărită de un ligament posterior. Sinoviala este foarte laxă.
Articulațiile apofizelor articulare joacă rolul unui adevărat ghid al mișcărilor, limitând deplasarea
excesivă a vertebrelor una față de alta. Pentru fiecare vertebră există două articulații apofizare superioare
și două inferioare.

ARTICULAȚIILE LAMELOR VERTEBRALE

Între lamele vertebrale nu există articulații propriu-zise. Ele sunt unite prin “ligamente galbene”
alcătuite din fibre conjunctive elastice. Structura lor elastică permite apropierea și îndepărtarea lamelor
vertebrale una față de alta în timpul mișcărilor coloanei vertebrale.

ARTICULAȚIILE APOFIZELOR TRANSVERSE

Apofizele transverse sunt unite prin ligamentele intertransversare care se întind de la baza apofizelor până
la vârful lor.
 COLOANA VERTEBRALĂ

caracteristici anatomofuncționale și biomecanice

Coloana vertebrală reprezintă un segment de mare importanță funcțională în
cadrul aparatului locomotor. Ea este subdivizată în cinci regiuni, iar vertebrele din
fiecare regiune prezintă anumite caracteristici morfo-funcționale ce le adaptează
pentru îndeplinirea a două funcții importante ale coloanei vertebrale: de a suporta
anumite greutăți și de a asigura mobilitatea:

- suprafețele de sprijin ale corpurilor vertebrale cresc de la o vertebră la

alta (adaptare datorată solicitărilor dinamice);
- în regiunile cervicală și lombară, diametrul transversal al corpurilor
vertebrale este mai mare decât cel sagital (capacitate mai mare de a efectua
flexie/extensie);
- apofizele transverse ale vertebrelor cervicale (C2- C7) au rol de
stabilizare a coloanei prin așa-zisul mecanism de “zăvorâre” (între ele și apofizele
articulare inferioare se realizează un unghi de 50-90º - unghi transverso-articular).
În mișcările de extensie, înclinare laterală și rotație, vârfurile apofizelor articulare
superioare ale vertebrelor subiacente se blochează în apofizele transverse ale
vertebrelor supraiacente.
- vertebrele lombare sunt cele mai voluminoase; din profil, corpul lor este
mai înalt anterior comparativ cu partea posterioară. Se poate aprecia lordoza
lombară, radiologic, utilizând “indicele lombar”:
Articulațiile intervertebrale sunt amfiartroze perfecte. Între suprafețele articulare, ușor concave, ale
corpurilor vertebrale, se află discurile intervertebrale.

Fiecare disc intervertebral prezintă un inel fibros, dispus periferic și un nucleu pulpos, așezat
central. În constituția inelului fibros se găsesc lame de fibre conjunctive inserate profund pe zona
compactă osoasă; ele sunt dispuse oblic față de vertebre și se încrucișează între ele. Sunt mai numeroase în
zona anterioară a inelului fibros și mai rare posterior (aici orientarea lor devine aproape paralelă).
Între lamele conjunctive se găsește o substanță numită ciment, în cantitate mai redusă
posterior (o explicație a posibilității mai frecvente de herniere a nucleului pulpos spre canalul vertebral).
O altă particularitate este aceea că rezistența inelului fibros crește de la centru către periferia
acestuia. În situațiile când discul este încărcat, el diminuă în înălțime și se lățește (în realitate fibrele
inelului se încrucișează oblic realizând un anume unghi, care se micșorează când discul este încărcat).
Nucleul pulpos are capacitatea de a capta și menține apa. În funcție de presiunile exercitate
asupra lui el pierde apa și își diminuă fluiditatea; astfel, când pierde apa, în interiorul lui se dezvoltă o
forță de imbibiție ce va crește proporțional cu cantitatea de apă pierdută până în momentul în care
presiunea exercitată și forța de imbibiție se echilibrează.

Dacă analizăm coloana vertebrală în totalitate, nucleul pulpos se află la jumătatea distanței
între fața anterioară a coloanei și planul interliniilor articulare ale articulațiilor apofizelor articulare, fapt
ce permite o mișcare perfectă de basculă; analiza pe regiuni la nivelul coloanei vertebrale ne arată că, la
nivel cervical, nucleul pulpos este așezat la unirea treimii anterioare cu cea mijlocie, în timp ce la nivel
toracal și lombar nucleul pulpos este așezat la unirea treimii mijlocii cu cea posterioară.
De menționat că aceste poziții ale nucleului pulpos nu sunt fixe, existând posibilitatea
mobilizării nucleului pulpos în cursul mișcărilor. Aceste deplasări sunt posibile datorită proprietăților sale
legate de conținutul de apă: este deformabil, elastic și expansibil.

La adult, discul intervertebral nu este vascularizat, nutriția realizându-se prin imbibiție.

Rolul discurilor intervertebrale:

• favorizează elasticitatea coloanei vertebrale

• contribuie la menținerea curburilor coloanei vertebrale
• direcționează forțele exercitate asupra coloanei în diferite direcții
• amortizează șocurile sau presiunile

Discurile intervertebrale sunt supuse, în anumite poziții ale corpului, anumitor presiuni;
exemplu: în poziție ortostatică, la nivelul discului C6-C7 este o presiune de 3 Kg, la nivel T4-T5 = 17
Kg, iar la nivel L4-L5 = 47 Kg.
Când se execută ridicare de greutăți, aceste presiuni cresc vertiginos ajungând la 1200 Kg
pe un nucleul pulpos. Discul intervertebral, în astfel de situații, nu este distrus deoarece, în momentul
încărcării discului, 2/3 sau chiar 3/4 din forța exercitată va fi absorbită de eforturile tangențiale care
vor dilata discul intervertebral (în acest fel, numai 1/3 sau 1/4 din presiune se va transmite subiacent).
Mai intervin, de asemenea, mușchii abdominali, toracici și diafragma, care vor descărca
presiunile spre bazin (aproximativ 1/3 din presiune).

Aparatul ligamentar al coloanei vertebrale cuprinde ligamentul vertebral comun anterior și ligamentul
vertebral comun posterior, două benzi ce se întind pe toată lungimea coloanei vertebrale.
Statica coloanei vertebrale

În ortostatism, precum și în repaus, coloana vertebrală are o direcție verticală și formă ușor
sinuoasă. Curburile fiziologice oferă rezistență la presiunile verticale, atenuează șocurile și favorizează
menținerea echilibrului coloanei vertebrale pe bazin. Acest fapt se datorează în măsură egală și
tonusului musculaturii, elasticității ligamentelor și a discurilor intervertebrale. Ca atare, atitudinea
coloanei vertebrale depinde de vârstă, sex, profesiune, etc.
În ortostatism, la adult, linia gravității trece înaintea articulației atlanto-occipitale, anterior
umerilor, posterior capetelor femurale, anterior de axul transversal al articulației genunchiului și
posterior celui tibiotarsian. Astfel, din cauza curburilor coloanei, proiecția centrilor de greutate ai
segmentelor nu se regăsește pe linia proiecției centrului general de greutate al corpului, acest fapt
ducând la solicitări rotaționale de la o vertebră la alta, solicitări ce vor trebui să fie neutralizate căci tind
să accentueze curburile.
Neutralizarea se va realiza cu ajutorul ligamentelor: în regiunea toracală a coloanei, forța
ligamentului vertebral longitudinal posterior nu permite prăbușirea coloanei toracale anterior ; invers în
regiunile cervicală și lombară : aici intervine ligamentul vertebral longitudinal anterior.
Un rol important în neutralizarea forțelor ce tind să ducă la prăbușirea coloanei îl au și
discurile intervertebrale; acestea nu stau în tensiune, ca în cazul ligamentelor, ci sub presiune.
Între ligamente și discuri ia naștere așa-zisul “echilibru intrinsec” (stare de echilibru între
forțe) fapt ce explică de ce coloana vertebrală continuă să-și păstreze curburile chiar dacă eliminăm toți
mușchii. în plus, coloana vertebrală dispune și de un “echilibru extrinsec” realizat de către tonusul unui
mare număr de grupe musculare.
 Biomecanica coloanei vertebrale

La nivelul coloanei vertebrale se realizează mișcări complexe printr-un cumul de ușoare deplasări
ale corpurilor vertebrale, ce se desfășoară la nivelul discurilor intervertebrale dar și la nivelul
celorlalte articulații. Astfel, deplasările de la nivel intervertebral sunt permise datorită nucleului
pulpos, nucleu ce joacă rol de rulment. Prin elasticitatea sa, nucleul pulpos va permite efectuarea
de mișcări la nivelul coloanei vertebrale și va elimina efectele presiunilor excesive, deplasându-se
spre posterior, în cazul flexiei coloanei și invers în cazul extensiei.

Mișcările posibile la nivelul coloanei vertebrale sunt:

flexie/extensie
înclinare laterală
rotație
circumducție

Flexia

În mișcarea de flexie a coloanei vertebrale, partea anterioară a discurilor intervertebrale este

comprimată, iar ligamentul vertebral longitudinal posterior și mușchii spatelui sunt în tensiune.
Mișcarea este inițiată de mușchii drept abdominal, oblic extern, oblic intern, psoas iliac,
sternocleidomastoidieni și gradată de antagoniști: extensorii coloanei.
În timpul flexiei sacrul este fixat, segmentele coloanei având un grad diferit de participare la
mișcare; astfel, amplitudinea cea mai mare a flexiei este în regiunile cervicală și lombară.

Extensia

În mișcarea de extensie a coloanei vertebrale, partea posterioară a discurilor intervertebrale este comprimată,
iar ligamentul vertebral longitudinal anterior și mușchii abdomenului sunt în tensiune.
Mișcarea este inițiată de mușchii șanțurilor vertebrale și apoi controlată de grupul anterior muscular.
Extensia este mai amplă în regiunea cervicală (60°), mai puțin amplă în cea toracală (55°) și de amplitudine
redusă în regiunea lombară (30°).
Elementul blocant al extensiei este reprezentat de ultima fază de intrare în contact a apofizelor articulare și
a celor spinoase.

Înclinarea laterală

Acest tip de mișcare are o amplitudine de aproximativ 17°, cu un maxim în segmentul toracal al coloanei
vertebrale. Există posibilitatea creșterii gradului amplitudinii mișcării dacă se execută și o oarecare rotație.
Mușchii ce execută mișcarea sunt: m.pătrat lombar, m. psoas iliac, . intertransversali, m.drept lateral al
capului, mușchii din sistemul transversospinos.

Rotația

Mișcarea este diferită de la segment la segment; astfel, în regiunea cervicală ea este de amplitudine maximă,
comparativ cu restul regiunilor coloanei vertebrale (aproximativ 75°). În regiunea toracală, rotația se
execută în combinație cu înclinarea laterală și are amplitudine mică. La nivel lombar, rotația se execută
când coloana este în extensie; ea nu este posibilă (lombar) când coloana vertebrală se află în flexie.
Mușchii ce execută rotația sunt: m.oblici abdominali, m.intercostali, mușchii din sistemul
spinotransversar.
 BIBLIOGRAFIE
Nr
Anul
.
Autor (i) Titlul Editură/Oraş apariţ
cr
iei
t.
1
Buzescu A. Note de curs UNEFS 2018
Bucureşti
2
Buzescu A. Anatomie şi biomecanică - Lp - UNEFS 2018
CD Bucureşti
3 Buzescu A Anatomie şi biomecanică Ed. Bren, 2014
Bucureşti
4 Buzescu A. Caiet de lucrări practice – Ed. Alexandru 2004
Scurtu L. osteologie, 27,
artrologie, miologie – vol.I Bucureşti
5 Buzescu A. Anatomia omului Litografie 2001
ANEFS,
Bucureşti
6 Buzescu A. Anatomie şi biomecanică Litografie 2002
ANEFS,
Bucureşti
7 Buzescu A. Lucrări practice anatomie Litografie 1996
Scurtu L. ANEFS,
Bucureşti
8 Kamina P. Bazele anatomiei- organogeneză, Ed. Litera, 2015
morfologie, anatomie funcționlă. București

9 Netter H. F. Atlas de anatomie a omului Ed. Callisto, 2013

Netter București
(ediția a 5-a)
10 Papilian V. Anatomia Omului. Aparatul Ed. All, 2008
locomotor. Vol I (editia a XII-a) București
Vă mulțumesc
pentru atenție!