CĂI DE RĂSPÂNDIRE A POLUĂRII ÎN MEDIU

ATMOSFERA
 În atmosferă există un număr mare de poluanţi sub diverse forme: pulberi, picături fin pulverizate şi gaze, care
formează în permanenţă o încărcătură poluantă specifică unei anumite regiuni.
 Înălţimea atmosferei nu poate fi stabilită exact deoarece densitatea acesteia scade progresiv cu altitudinea,
neexistând aşadar o limită exactă între atmosferă şi spaţiul interplanetar.
 Compoziţia atmosferei este constantă până la cca 57 km, apoi se produce o separare datorită scăderii gravitaţiei,
crescând puţin concentraţia gazelor uşoare.
 Poluanţii atmosferei se răspândesc uşor difuzând între moleculele gazelor ce o alcătuiesc şi pot fi transportaţi la
distanţe apreciabile de către vânt (s-a constatat prezenţa pesticidelor organo-clorurate în zăpada din Antarctica sau
erbicide utilizate în Africa la staţia de control din Marea Caraibilor)
 Dispersia rapidă a poluanţilor permite şi micşorarea concentraţiilor poluanţilor sub limitele admise, devenind astfel
mai puţin periculoase pentru sănătatea umană şi mediu, fenomenul fiind cunoscut sub denumirea de autoepurare,
însă reduce în acelaşi timp posibilitate de epurare artificială prin tehnici şi metode de diminuare a riscului potenţial
al acestor poluanţi.
 Principalele gaze care intră în compoziţia naturală a atmosferei sunt prezentate în tabelul 1, iar
concentraţiile lor se menţin relativ constante până la altitudinea de cca 80 km, în principal datorită
energiei cinetice a moleculelor componenţilor suficient de mari ca să învingă forţele gravitaţionale care
ar dori să le apropie şi/sau să le depună pe scoarţa terestră.

Tabel 1 - Principalii componenţi ai atmosferei terestre

Component Masă molecu- Concentraţie Concentraţie Densitatea,

lară, [g/mol] volumică, [%] masică, [%] [g/L]
 C o m p o n e n ţi m a jo rita ri
Azot, N2 28,013 78,08 75,50 1,25
Oxigen, O2 31,98 20,95 23,20 1,42
Argon, Ar 39,94 0,93 1,30 1,78
Dioxid de carbon, CO2 44,011 0,0378 3,41 . 10-2 1,97
Apă, H2O 17,99 < 0,50 – 3,50 < 0,62 – 4,36 1,00
 C o m p o n en ţi m in o rita ri
Heliu, He 4,003 1,61 . 10-3 7,2 . 10-5 0,18
Neon, Ne 20,17 4,6 . 10-4 1,3 . 10-3 0,90
Kripton, Kr 83,80 1,1 . 10-4 4,5 . 10-4 3,73
Xenon, Xe 131,30 6 . 10-5 4 . 10-5 5,90
Hidrogen, H2 2,00 5 . 10-5 2,3 . 10-5 0,0899
  Alţi componenţi minoritari atmosferici care completează tabelul 1 (urme de gaze) sunt: compuşi ai azotului
(amoniac - NH3 şi oxizi de azot - NxOy, în special NO şi N2O), compuşi ai sulfului (SO2, H2S), ozon în concentraţii
foarte mici (0,02 – 0,03 [mg/m3] O3), gaze emise de origine biochimică (CH4, H2S, etc.), praf terestru şi cosmic,
vapori de mercur (0,02 [mg/cm3] Hg), vapori de iod (1 [mg/cm3] I2 în atmosfera terestră; 52 [mg/cm3] I2 în
atmosfera oceanică), microrganisme şi spori.

 Structura atmosferei. Atmosfera terestră se consideră a fi împărţită în patru secţiuni sau regiuni funcţie
de direcţia modificării temperaturii vs. altitudine (de la scoarţa terestră la altitudini mai mici şi la cele considerate
ridicate) şi anume:
 troposfera (0 – 15 km, temperatura scade cu altitudinea),
 stratosfera (15 – 50 km, temperatura creşte cu altitudinea), conţine ozonosfera (zona cuprinsă între 25 – 50 km),
 mezosfera (50 – 85 km, temperatura scade cu altitudinea) şi
 termosfera (85 – 500 km, temperatura creşte cu altitudinea).
 Temperatura medie la nivelul scoarţei terestre este de aproximativ +17°C (287 K) şi poate ajunge la cca - 60°C
(213 K) la o altitudine de cca 15 km, - 2°C (275 K) la 50 km altitudine, - 85°C (188 K) la 85 km altitudine şi,
respectiv, 1200°C (1473 K) la 500 km. După modul de evoluţie termică pe verticală (odată cu creşterea
altitudinii) pot fi evidenţiate straturile atmosferice separate prin câteva zone de trecere înguste denumite pauze
(i.e. tropopauza, stratopauza, mezopauza).
 Există situaţii când, datorită calmului atmosferic (existenţa unui plafon de aer cald, aerul rece de la sol nu se mai
ridică – inversiune termică), dispersia devine imposibilă (poluanţii nu au mai sunt diluaţi prin curenţi orizontali şi
ascendenţi).
 În astfel de situaţii, poluanţii se acumulează până la concentraţii neobişnuite (la Londra în 1952 gradul de poluare
atmosferică a crescut brusc datorită persistenţei ceţii, cazul fiind întâlnit şi în aval de Copşa Mică în zilele cu ceaţă
când emisiile de oxizi se transformă în suspensii acide).
 Prezenţa în atmosferă a unui număr mare de substanţe chimice, dintre care unele cu caracter oxido-reducător
puternic determină apariţia unor reacţii chimice care conduc la formare de noi compuşi. Un rol important îl au
radiaţiile solare ultraviolete furnizoare de energie.
 Oxizii inferiori de azot, carbon şi sulf trec în omologii lor superiori (anhidride) care se combină cu apa dând acizi, pe
când hidrocarburile policiclice cancerigene trec în forme inactive.

 Caracteristici fizico-chimice ale aerului atmosferic natural. Caracterizarea fizico-chimică a aerului atmosferic
natural are în vedere principalele proprietăţi fizice şi chimice ale acestuia ( i.e. aerul curat din diferite regiuni naturale
de pe glob), descrise în condiţii normale (starea standard) reprezentate prin temperatura de 0°C şi presiunea de 760
mmHg (tabelul 2).
  Tabel 2 - Proprietăţi fizice ale aerului atmosferic natural
 Proprietate fizică Relaţie de calcul Valoare
Masa moleculară medie, [g/mol] Mae r= å Mg ×Xg 28,966 (valoare medie) 28,788
în care: Mg - masa moleculară a unui (când se consideră ca valoare de
component gazos, [g/mol]; Xg - fracţia referinţă H2, 2 [g/mol])
29,012 (valoarea de referinţă
volumică a compo- nentului gazos în aer
O2, 16 [g/mol])
Volum molar, [cm3/mol] sau [L] Vm = Maer 22,414
r aer
Densitate, [g/L] ([kg/m3]) raer = Maer în care: Maer – masa 1,293 – 1,2973
Vm
moleculară a aerului;
Vm – volumul molar al aerului
Vâscozitatea dinamică, [St] h 0,0001709
Constantă dielectrică relativă e 1,000576
Conductivitatea termică, - 0,533
[cal . 104/grd . cm . s]
Indicele de refracţie - 1,0002911 - 1,0002947
Căldură specifică, [kcal/grd . kg] fără CO2 0,219
Presiunea critică, [atm] fără CO2 38,49
Temperatura critică, [°C] fără CO2 -140,73
Punct de fierbere, [°C] fără CO2 -191,4
Proprietăţi magnetice (20°C), c +2,91 . 10-8
susceptibilitate magnetică
Solubilitate în apă, [L/L], 1 [L] v 0,02918 (0°C); 0,01863
de apă dizolvă v [L] aer (20°); 0,01564 (30°C)
Culoare şi transparenţă albedo 0,99718 (400 – 800 nm)
Temperatură medie, [°C] T 17°C scoarţa terestră
Presiune, [mmHg] 760 (la nivelul mării şi 0°C sau
P , pentru care:
101325 [Pa]; scade, 1 [mmHg] /
 Umiditate
- absolută, p(H2O) la tp.rouă Ua 17,5332 [mmHg] (20°C)
- maximă Um 18 [mmHg] (20°C)
- relativă Ur 0-100 [%], variabilă

Observaţie: Sub presiune aerul dizolvă cantităţi apreciabile de lichide volatile care vin în
contact cu el

 Reacţiile chimice din atmosferă sunt interacţiuni care se desfăşoară preponderent între diferiţi compuşi
gazoşi (i.e. gaze prezente în atmosferă caracterizate prin stabilitate atmosferică ridicată şi putere mare
de difuziune) şi compuși particulaţi (i.e. dispersii în atmosferă a unor particule solide sau lichide cu
dimensiuni cuprinse între 0,1 – 100 μm; la dimensiuni mai mari de 100 μm, stabilitatea dispersiilor în
atmosferă este redusă şi se manifestă fenomene de depunere a particulelor pe suprafaţa terestră, iar
dimensiunile sub 0,1 μm corespund domeniului dispersiilor moleculare).
 În stare gazoasă, materia este cel mai puţin densă, atomii sau moleculele găsindu-se la distanţe mari,
astfel încât interacţiunile lor sunt foarte slabe; de aceea compuşii gazoşi ocupă tot spaţiul care le stă la
dispoziţie.
 Compuşii gazoşi urmează adesea comportarea gazelor perfecte sau ideale când moleculele lor pot fi
considerate punctiforme şi între ele nu se exercită interacţiuni. Starea de gaz perfect se aplică gazelor reale la
o presiune joasă şi la temperatură înaltă atunci când volumul propriu al moleculelor (suma volumelor tuturor
moleculelor) este neglijabil faţă de volumul total al aerului. Legile gazelor perfecte sunt sintetizate în tabelul 3.
 Mărimile caracteristice ale stării unui gaz sau amestec gazos sunt: temperatura (T, [°C] sau [K]), volumul (V,
[L] sau [m3]) şi presiunea (P, [atm] sau [mmHg] sau [N/m2] sau [bar]). Starea normală a atmosferei
corespunde la P = 1 [atm] şi T = 273 [K] sau P = 760 [mm Hg] şi t = 0 [°C].
 Reacţii chimice în atmosferă. În atmosferă au lor reacţii chimice datorate fie prezenţei unor poluanţi (i.e.
transformarea poluanţilor primari, de exemplu: oxizi de sulf - SxOy, oxizi de azot - NxOy, oxizi de carbon -
COx, freoni - CxFyClzHu, etc., cu formarea poluanţilor secundari care pot avea efecte negative asupra
mediului şi sănătăţii omului) sau manifestării unor dezechilibre compoziţionale şi climatice, respectiv, unor
procese variate şi complexe care conduc în final la distrugerea sau depunerea lor la suprafaţa pământului.
Aceste procese includ nu numai transformările din fază gazoasă, ci şi pe cele care presupun intervenţia apei
atmosferice, precum şi iniţierea unor reacţii fotochimice (în VIS şi UV) în care sunt implicate atât molecule
stabile cît şi specii radicalice: radicalii hidroxil (•OH), hidroperoxil (•HO2), metil (•CH3), etc.
 Principalele transformări fizico-chimice din atmosferă, alături de fenomenele de poluare globală atmosferică,
sunt discutate pe scurt în tabelul 4 împreună cu principalele lor caracteristici.
 Tabel 4 – Fenomene de poluare globală atmosferică şi reacţii chimice caracteristice
 Deseori, compuşii intermediari formaţi sunt mult mai toxici decât poluanţii emişi din surse,
astfel că în smogul aglomerărilor urbane unde există o cantitate apreciabilă de dioxid de
azot, oxid de carbon şi hidrocarburi evacuate mai ales de către autovehicule se formează
prin reacţii ulterioare şi alte substanţe oxidante, mult mai toxice, ca de ex: peroxi-acetil-
nitraţi (PAN), ozon, radicali liberi etc.

 De asemenea, ploile acide intervin semnificativ în circulaţia poluanţilor atmosferici,

accelerând transformarea anhidridelor (formate la reacţia oxizilor de azot şi/sau sulf cu
aerul) în acizi (rezultaţi prin reacţia anhidridelor cu particulele de apă) şi antrenând
particulele solide şi aerosolii spre sol.

 Acidifierea solului afectează în special pădurile, dar ploile acide rezultate datorită poluanţilor
sunt responsabile şi de scăderea pH-ului apelor unor lacuri.

 Impactul ploilor acide depinde totuşi de condiţiile climatice, biologice şi geologice care
determină regimul pluviometric şi capacitatea solului de a atenua aciditatea.
Sursele de poluare atmosferică se pot clasifica după:
 origine;
 formă;
 mobilitate;
 înălţime;
 regim de funcţionare;
 tip de activitate.

1. După origine sursele de poluare pot fi naturale şi antropice.

 Sursele naturale şi poluanţii specifici sunt:
 omul şi animalele (procese fiziologice  CO , viruşi);
2
 plantele ( fungi, polen, substanţe organice şi anorganice);
 solul ( viruşi, pulberi ca urmare a eroziunii);
 apa în special cea maritimă (aerosoli încărcaţi cu săruri);
 descompunerea materiilor organice vegetale şi animale rezultate din diferite procese;
 furtunile de praf şi nisip (prin pulberi terestre).

 Surselele antropice reprezentate de orice activitate umană care produce evacuarea în atmosferă de substanţe care
se găsesc sau nu, în mod obişnuit, în compoziţia naturală a atmosferei.
 2. După formă, sursele de poluare ale atmosferei pot fi grupate în:
 surse punctuale;
 surse liniare;
 surse de suprafaţă;
 surse de volum.

 Sursele punctuale sunt reprezentate în special de jetul de gaze eliminat în atmosferă printr-un sistem
de dirijare (coş, conductă) cu o gură de evacuare ale cărei dimensiuni sunt neglijabile în comparaţie
cu topografia locului.

 Sursele liniare se caracterizează printr-o dimensiune în plan orizontal a cărei mărime nu poate fi
neglijată în comparaţie cu topografia zonei (de ex: arteră de trafic intens).

 Sursele de suprafaţă se caracterizează prin arii ale căror dimensiuni nu pot fi neglijate în comparaţie
cu topografia zonei (de ex: un cartier privit la scara oraşului, un orş privit la scara unei zone mai
largi).

 Sursele de volum sunt caracterizate prin emisii în cele trei dimensiuni.

 3. După înălţime şi anume înălţimea faţă de nivelul solului la care are loc emisia, pot fi:
 surse la sol;
 surse joase: h < 50m;
 surse medii: 50m < h < 150m;
 surse înalte: h > 150m.

4. În funcţie de mobilitate, sursele pot fi grupate în:

 surse fixe sau staţionare;
 surse mobile: mijloace de transport (rutier, feroviar, naval, aerian).

 În Europa Centrală şi de Est, sursele mobile (în principal traficul rutier) sunt responsabile de:
 30 – 60% din emisiile de oxizi ai azotului;
 40 – 90% de emisiile de monoxid de carbon;
 35 – 95% din emisiile de plumb;
 mai puţin de 10% din emisiile de particulele fine în suspensie;
 mai puţin de 55 din emisiile de dioxid de sulf.

 Vehiculele emit de asemenea, într-o cantitate mai mică, substanţe cu efect cancerigen cum ar fi benzenul şi aldehidele.
5. După tipul de activitate, sursele cele mai reprezentative pot fi:

 arderea combustibililor fosili (cărbune, produse petroliere, gaze naturale) în surse fixe,
din care rezultă: CO2, CO, SOx, NOx, pulberi, N2O, compuşi organici volatili (COV);
 traficul, din care rezultă: CO, NOx, N2O, pulberi, COV, Pb în cazul folosirii benzinei cu
plumb sau SOx în cazul folosirii motorinei;
 petrochimie: COV, NOx, SOx;
 chimie organică şi anorganică;
 metalurgia primară feroasă (pulberi cu conţinut de Fe, SOx, NOx, COV) şi neferoasă
(pulberi cu conţinut de metale grele: Pb, Cd, As, Zn, SOx, NOx);
 industria materialelor de construcţii: pulberi, CO2, CO, NOx, SOx;
 extracţia, distribuţia şi transportul petrolului şi a gazelor naturale;
 producerea şi utilizarea substanţelor reducătoare ale stratului de ozon: clorofluorocarburi,
halogeni, tetraclorură de carbon, cloroform;
 agricultură: amoniac, NOx, CH4, pesticide.
Poluarea atmosferică poate avea efecte asupra sănătăţii umane, florei şi faunei, apei şi solului,
construcţiilor şi instalaţiilor.
1.Dioxidul de sulf pătrunde în organism prin traectul respirator. Efectele sunt legate de
alterarea funcţiei respiratorii, fie că este vorba de expunerea pe termen lung (an), mediu (24
ore) sau scurt (10-30 min).

 La concentraţii peste 10 mg/m3 (de regulă apar la locul de muncă) timp de 10 min pot să apară
efecte severe: bronhoconstricţie, bronşite şi traheite chimice.

 Expunerea la concentraţii mari pe termen scurt, combinată cu expunerea pe termen lung la
concentraţii mai mici creşte riscul apariţiei bronşitelor cronice, în special la fumători, dar şi
deformarea unghiilor, căderea părului.

 În contact cu sângele formează sulfhemoglobina ce imprimă sângelui culoarea roşie-brună,

distruge vitamina B1 şi determină creşterea glucozei în sânge.

 Expunerea pe termen lung la concentraţii mici conduce la efecte în special asupra subiecţilor
sensibili (astmatici, copii, vârstnici).
 Dioxidul de sulf şi particulele în suspensie au efect sinergic, asocierea
acestor poluanţi (prezenţi simultan în gazele de ardere) determină apariţia
unor afecţiuni cardiorespiratorii şi deficienţe ale funcţiei pulmonare,
conducând la creşterea mortalităţii.

 Efectul sinergic apare atât la expunerea pe termen scurt cât şi la cea pe

termen lung.

 Efectele dioxidului de sulf se manifestă şi asupra plantelor, prin distrugerea

clorofilei, observându-se pe frunze pete brune şi necroze, iar când atacul
este puternic frunzele devn sfărâmicioase.

 Sursele de poluare sunt centralele electrice, uzine şi gospodării care

utilizează cărbune sau petrol cu conţinut ridicat de sulf.
 2.Dioxidul de azot la expuneri pe termen scurt conduce la schimbări în funcţia respiratorie atât la
subiecţii normali, cât şi la cei cu bronşită.

 În amestec cu ozonul are efecte sinergice, ca şi în prezenţa pulberilor în suspensie. Expunerile pe

termen lung conduc la efecte asupra plămânului, splinei, ficatului şi sângelui.

 Asupra plămânilor efectele pot fi reversibile şi ireversibile, observându-se apariţia enfizemelor,

alterarea celulelor pulmonare, creşterea la infecţii bacteriologice ale plămânului.

 La plante provoacă simptome asemănătoare oxizilor de sulf cu care acţionează în mod sinergic.

3. Poluanţi oxidanţi (ozon, peroxi-acetil-nitraţi-PAN, hidrocarburi nesaturate etc) care

determină apariţia smogului, conduc la distrugerea proteinelor şi clorofilei din plante, în mod
special ozonul, care determină apariţia unor pete punctiforme albe cu reflexe argintii la frunzele
plantelor.
 Prin expunere conduc la afecţiuni pulmonare precum bronşite astmatice alergice şi cronice şi
chiar tumori canceroase.
 4.Compuşii organici volatili (COV) apar în general în zona locurilor de muncă, în special ca
urmare a rderii produselor petroliere, atunci când rezultă benz-a-piren, hidrocarburi aromatice
policiclice (HAP), efectele fiind cancerigene şi mutagene.

5.Monoxidul de carbon este o otravă puternică, poate avea efecte cardiovasculare,

neurocomportamentale. În aer, în concentraţie de 0,1% vol., este periculos după o expunere
îndelungată, iar concentraţia de 1% este letală doar după câteva minute.

 Motorul unui automobil, funcţionând într-un garaj închis, produce în cca. 10 minute o
concentraţie letală de CO.

 Acţiunea fiziologică se explică prin reacţia sa cu hemoglobina (Hb) din sânge când se
formează carboxi-hemoglobina HbCO, analogă cu oxi-hemoglobina HbO2, dar mult mai
stabilă decât aceasta.
 Hb + O2  HbO2 (I) Hb + CO  HbCO (II)
 Constanta de echilibru a reacţiei (II) este de cca. 300 de ori mai mare decât a reacţiei (I). Jumătate din
hemoglobina din sânge este transformată, în timp de o oră în carboxi-hemoglobină, când aerul conţine
0,07% vol. CO. Hemoglobina este astfel împiedicată de a-şi îndeplini funcţia ei normală de transportoare
de oxigen de la plămâni la capilarele din ţesuturi.

 În marile oraşe, impurificarea cu monoxid de carbon este datorată traficului rutier.

 6. Particulele în suspensie sunt considerate acele particule cu diametrul până la 20 µm, iar dintre
acestea cele cu diametrele micronice şi submicronice pătrund în plămân şi se pot depune.

 Când cantitatea inhalată într-un interval de timp depăşeşte cantitatea ce poate fi eliminată în mod
natural, apar disfuncţii ale plămânului, începând cu diminuarea capacităţii respiratorii şi a suprafeţei
de schimb a gazelor din sânge.

 Depunerea pe plante împiedică fotosinteza, sinteza clorofilei, respiraţia şi transpiraţia plantelor, cele
mai afectate fiind plantaţiile de viţă de vie, pomi fructiferi şi legume.

7.Plumbul prezent în jurul combinatelor metalurgice şi de-a lungul căilor de circulaţie rutieră,
acţionează asupra plantelor blocând procesul de fotosinteză şi poate fi regăsit la hrana consumată de
om sau animale, provocând boala numită saturnism, manifestată prin tulburări neurofiziologice
(oboseală, iritabilitae), renale, cardiovasculare.

 Sursele de poluare cu plumb mai pot fi sobele cu cărbuni din gospodăriile populaţiei, centralele
electrice şi de termoficare.
Efectele poluanţilor atmosferici asupra diferitelor materiale de
construcţii
Material Daună Poluanţii

Piatră de construcţie Eroziune suprafaţă, murdărire, SO2, alte gaze acide

formare crustă

Metale Coroziune, mătuire, găurire SO2, alte gaze acide

Vopsea şi alte acoperiri Decolorare, murdărire, cojire, SO2, O3, alţi

organice crăpare, umflare oxidanţi

Ceramică şi sticlă Eroziune suprafaţă, formare crustă gaze acide

Cauciuc Crăpare O3
 Prin depunere, gazele şi aerosolii sunt absorbiţi pe suprafeţe, inclusiv pe cele umede, însă
trebuie reţinut faptul că poluanţii atmosferici accelerează procesele de degradare a
materialelor şi datorită unor factori naturali: vânt, temperatură, umezeala aerului,
precipitaţii.

 Dispersia poluanţilor în atmosferă reprezintă un proces complex de evaluare cantitativă a

impactului pe care aceştia îl prezintă asupra mediului înconjurător şi implicit asupra
sănătăţii umane.

 Mediul în care se desfăşoară procesul de difuzie este aerul atmosferic, poluantul emis
fiind astfel influenţat de fenomenele care au loc în Stratul Limită Atmosferic (SLA), iar
pentru modelarea acestor fenomene se ţine seama de:
 turbulenţă (fenomene care influenţează evoluţia acesteia, proprietăţi, mărimi statistice
etc);
 stratificarea aerului (tipuri, caracteristici);
 ecuaţiile SLA (ipoteze simplificatoare);
 abordarea statistică (media ansamblului, spaţio-temporală etc);
 factori meteorologici (calculaţi din date meteorologice de suprafaţă folosind parametri
SLA).
 Stratul limita atmosferic (SLA) se poate defini ca stratul care
contine in mod obisnuit 10% din masa totala a aerului si in care
curgerea este controlata partial de frecarea aerodinamica cu
suprafata pamantului si de stratificarea termica a aerului care
rezulta din diferenta de temperatura dintre suprafata si masa
aerului. In intervalul acestui strat are loc dispersia poluantilor si
deci cunoasterea comportarii SLA si a evolutiei acestuia in
diverse situatii este deosebit de importanta.