79

Influenţa frecvenţei. Forma curbelor de variaţie a factorului de pierderi cu

frecvenţa diferă de cea teoretică, ea depinzând de natura şi, mai ales, de structura
corpurilor. Indiferent însă de tipul dielectricului, pentru valori ale frecvenţei care
depăşesc 1010 Hz, tgδ ia valori foarte mici - dipolii electrici ne mai putând urmări
variaţiile rapide ale câmpului electric.
Influenţa temperaturii. Pentru anumite valori ale temperaturii, numite
temperaturi critice , pierderile prin histerezis dielectric prezintă maxime, în funcţie de
structura fizico-chimică a materialelor, pierderile prin conducţie fiind încă reduse. Dacă
temperatura depăşeşte valoarea Tσ (după care conductivitatea σ = σ0e-A/T ia valori
foarte mari), pierderile prin conducţie cresc foarte mult, iar factorul de pierderi
depăşeşte valorile corespunzătoare temperaturilor critice (fig. 4.2.16). Trebuie remarcat
că, dacă frecvenţa creşte, valorile maxime ale factorului de pierderi se obţin pentru
temperaturi mai înalte, iar în cazul materialelor neomogene se obţin mai multe maxime.
Influenţa umidităţii. Apa din izolanţi intensifică procesul de conducţie electrică,
producând astfel o creştere a pierderilor prin conducţie electrică. Rotirea moleculelor
polare de apă sub acţiunea câmpului electric necesită, de asemenea, un consum de
energie. Aşadar, creşterea umidităţii dielectricilor determină o creştere accentuată a
factorului de pierderi.

4.3 MATERIALE ELECTROIZOLANTE GAZOASE

În funcţie de natura şi caracteristicile lor, gazele se utilizează ca:

 izolanţi electrici,
 medii de răcire,
 medii de protecţie împotriva coroziunii, etc.

4.3.1 Aerul

Aerul intră în componenţa majorităţii echipamentelor electrice, îndeplinind rolul

de electroizolant, singur sau împreună cu alte materiale lichide sau solide.
Caracterizare:
 proprietăţile sale dielectrice sunt satisfăcătoare pentru câmpuri electrice
mai puţin intense (tabelul 4.3.1);
 80

 rigiditatea dielectrică a aerului depinde de umiditatea, temperatura şi

presiunea la care se află şi ia valori foarte mari în cazul presiunilor înalte
sau foarte reduse (în vid Estr=1000 MV/m).
Utilizări:
 condensatoare,
 întreruptoarelor de I.T. (cu vid sau cu aer comprimat).

4.3.2 Hidrogenul

Caracterizare:
 densitate redusă;
 conductivitate termică ridicată;
 căldură specifică mare;
 coeficient mare de transmisie a căldurii, (tabelul 4.3.2);
 pierderi de putere mai mici decât în cazul aerului (datorită densităţii
reduse);
 în contact cu aerul, prezintă pericol de explozie.
Utilizări:
 mediu de răcire în construcţia maşinilor electrice de puteri mari.
Observaţii:
 Înlocuirea aerului în sistemele de izolaţie reduce îmbătrânirea materialelor
organice (prin acţiunea oxidantă a aerului).
 Pentru contracararea pericolului de explozie, se iau măsuri speciale pentru
ca aerul să nu pătrundă în interiorul maşinii (prin mărirea presiunii
hidrogenului faţă de presiunea mediului ambiant).
Tabelul 4.3.1
Caracteristicile principale ale aerului
Caracteristica Valoarea
Densitatea, la 20 oC şi 1 atm [kg / m 3] 1
Densitatea, la presiunea p (Pa) şi temperatura T (K) [kg / m 3] 2,89·10-3 p/T
Permitivitatea relativă, la 20 oC şi 1 atm 1,000594
Rezistivitatea, la 20 oC [Ω· m] 5·1013
Rigiditatea dielectrică, la 20 oC şi 1 atm [MV / m] 3,2
Căldura specifică la presiune constantă şi 0 oC [J /kg· K] 1009
Conductivitatea termică la 0 oC [W / m· K] 0,024
 81

4.3.3 Alte gaze

Azotul
Caracterizare:
 are proprietăţi apropiate de cele ale aerului;
 comparativ cu uleiul de transformator, are:
 rigiditatea dielectrică de trei ori mai mare;
 căldura specifică şi conductivitatea termică de valori apropiate.
Utilizări:
 se utilizează în locul aerului în condensatoare cu gaz,
 sub formă de perne de azot, în transformatoarele cu ulei (pentru evitarea
oxidării şi pătrunderii umidităţii în izolaţii),
 în cablurile cu izolaţii din hârtie impregnată cu ulei (la presiuni înalte de
utilizare - 17 atm),
 lămpi cu incandescenţă (în amestec cu argonul).
Tabelul 4.3.2
Caracteristici comparative ale unor gaze, faţă de aer
Caracteristica Gazul
Aer Azot Bioxid de Hidrogen
carbon
Densitatea 1 0,97 1,52 0,07
Conductivitatea termică 1 1,08 0,64 6,69
Căldura specifică 1 1,05 0,85 14,35
Coeficientul de cedare a căldurii (solid- 1 1,03 1,13 1,51
gaz) 1 1,00 0,90 0,60
Rigiditatea dielectrică

Bioxidul de carbon
Caracterizare:
 solubilitate foarte mare în ulei mineral (de 10 ori mai mare decât cea a
aerului).
Utilizări:
 ca preimpregnant pentru transformatoare şi cabluri de înaltă tensiune,
 pentru umplerea cuvelor transformatoarelor în vederea transportării
acestora.
 82

Gazele electronegative
Caracterizare:
 sunt compuşi ai fluorului şi clorului,
 prezintă mare afinitate pentru electroni,
 au rigiditatea dielectrică mai mare decât a aerului,
 au capacitate ridicată de stingere a arcului electric.
Utilizări:
 hexafluorura de sulf şi perfluorcarbonii (derivaţi fluoruraţi ai metanului,
etanului, propanului) în aparatura de înaltă tensiune, îndeosebi
întreruptoare.
Gaze inerte
Caracterizare:
 rigiditate dielectrică redusă;
 conductivitate termică foarte mică.
Utilizări:
 umplerea dispozitivelor electrice cu vid;
 umplerea lămpilor.
Observaţii:
 Pentru umplerea lămpilor, se mai utilizează şi vapori de mercur şi sodiu.
 Kriptonul şi xenonul se utilizează în construcţia unor lămpi speciale.

4.4 MATERIALE ELECTROIZOLANTE LICHIDE

Principalele lichide electroizolante sunt:

 uleiurile electroizolante naturale (uleiul mineral, de ricin);
 uleiuri sintetice (clorurate, fluorurate, siliconice),
 hidrocarburi utilizate ca solvenţi pentru lacurile electroizolante.

4.4.1 Uleiul mineral

Obţinere şi compoziţie:
Uleiurile minerale se obţin prin distilarea ţiţeiului (după separarea produselor
uşoare: benzen, petrol, etc.), urmată de o rafinare prin tratare cu acid sulfuric.
 83

Uleiul mineral este un amestec de:

 hidrocarburi naftenice (>60%, acestea fiind foarte stabile şi cu punct de
congelare scăzut);
 aromatice (<30%, deoarece conţin un număr mare de atomi de carbon
care se eliberează sub acţiunea arcului electric, proprietate
dezavantajoasă pentru întreruptoare);
 parafinice (<30%, deoarece au punct de congelare ridicat şi determină o
creştere a viscozităţii uleiului).
Observaţie: Proprietăţile uleiului mineral depind atât de compoziţia chimică cât
şi de condiţiile de exploatare.
Caracterizare:
 este nepolar;
 are permitivitatea relativă redusă (2,2...2,4) şi puţin variabilă cu
temperatura şi frecvenţa;
 factorul de pierderi creşte sensibil cu temperatura datorită creşterii
conductivităţii electrice;
 rigiditatea dielectrică creşte cu creşterea temperaturii (datorită măririi
vitezei de oxidare şi a vitezei de solubilitate şi emulsionare a apei);
 la temperaturi ridicate, fierul şi plumbul reacţionează chimic cu uleiul, iar
cuprul şi cadmiul constituie catalizatori ai descompunerii sale.
Uleiul de transformator
Caracteristicile generale ale uleiului de transformator sunt prezentate în tabelul
4.4.1).
Utilizări:
 în transformatoare de putere în primul rând ca electroizolant, umple porii
izolaţiei şi spaţiile între înfăşurări şi miez;
 este şi mediu de răcire, îmbunătăţind transferul de căldură de 25-30 ori în
comparaţie cu transferul prin convecţia naturală a aerului;
 în întreruptoare de înaltă tensiune, ca electroizolant şi mediu de stingere a
arcului electric.
Uleiul de cablu şi de condensator
Caracterizare:
 un grad înalt de rafinare,
 pierderi dielectrice reduse (tg δ =10 -4 ...10-3),
 84

 rezistivitate ridicată (ρo > 1011 Ωm);

 viscozitate cinematică mare.
Utilizări:
 la execuţia cablurilor de putere pentru creşterea rigidităţii izolaţiei de hârtie
şi îmbunătăţirea transferului termic;
 în construcţia condensatoarelor de capacităţi mari;
 la impregnarea condensatoarelor cu hârtie, în special a celor de putere,
destinate compensării factorului de putere.
Tabelul 4.4.1
Caracteristici generale ale uleiului de transformator
Caracteristica Valori uzuale Valori limită admisibile
Densitatea [kg / dm3] 0,88...0,885 0,89
Permitivitatea relativă εr, la 20 oC şi 50 Hz 2,2...2,4 2,4
Factorul de pierderi tg δ, la 20 oC şi 50 Hz (2...4)·10-3 5·10-3
Rezistivitatea de volum ρv, la 20 oC [Ω m] ·1011 1011
o
Rigiditatea dielectrică la 20 C [MV / m] ·15 12
Vîscozitatea convenţională, la 20 oC [oE] ·4 4
Indicele de aciditate [mgKOH/ g] 0,03...0,05 0,03
Temperatura de inflamabilitate [ oC] 135...125 140
Temperatura de congelare [oC] -45...-25 40
Conductivitatea termică [W / kgK] 140...400 -
Căldura specifică [J / kgK] 1670...2000 -

Observaţie: O caracteristică fundamentală a uleiului de cablu o constituie

viscozitatea. Astfel, viscozitatea sa cinematică este apropiată de cea a uleiului de
transformator în cazul cablurilor cu ulei sub presiune şi mult mai mare în cazul
cablurilor cu gaz sub presiune sau a celor izolate cu hârtie impregnată (tabelul 4.4.2).
Uleiul utilizat pentru impregnarea hârtiei trebuie să fie foarte fluid la temperatura de
impregnare (130oC) şi să aibă o viscozitate mare la temperatura de exploatare (40...50
o
C). Din acest motiv, el se amestecă cu colofoniu (10%) - în cazul impregnării hârtiei -
sau cu poliizobutilenă - în cazul cablurilor cu gaz sub presiune.
Tabelul 4.4.2
Caracteristici ale uleiului de cablu
Caracteristica Ulei fluid pentru cabluri cu Ulei vâscos pentru cabluri
circulaţie de ulei cu hârtie
Densitate [kg / dm3] 0,875 0,930
Viscozitate cinematică [m 2 / s] la 20 oC 0,28...0,35 25...30
50 oC 0,09...0,105 2,5...4,5
 Temperatura de inflamabilitate [ oC] 150...170 85
Temperatura de congelare [oC] -30
Indicele de aciditate [mgKOH / g] 0
250...270
-5
0,05

Îmbătrânirea uleiurilor minerale se manifestă prin:

 creşte viscozitatea;
 creşte indicele de aciditate;
 se înrăutăţesc proprietăţile electrice:
 scad rezistivitatea şi rigiditatea dielectrică;
 permitivitatea şi factorul de pierderi cresc cu peste un ordin de
mărime.
Factorii favorizanţi ai îmbătrânirii uleiului mineral:
 oxigenul (formează cu hidrocarburile componente ale uleiului acizi liberi
sau legaţi care corodează metalele şi înrăutăţesc caracteristicile izolaţiei
aflate în ulei);
 temperaturile ridicate ( ridicate favorizează reacţiile chimice de
descompunere a uleiului);
 câmpul electric (moleculele uleiului disociază, rezultând apoi produse
insolubile în ulei);
 arcul electric (descompune uleiul în produse gazoase (hidrocarburi şi
hidrogen), lichide (apă) şi solide (negru de fum));
 unele metale (constituie catalizatori ai reacţiilor de descompunere a
uleiului).
Întreţinerea uleiurilor constă în:
 protejarea lor împotriva umidităţii şi oxidării,
 curăţirea, uscarea şi regenerarea celor cu grad de îmbătrânire ridicat. În
acest sens, se utilizează mai multe metode:
 pentru eliminarea contactului direct dintre ulei şi oxigenul şi
umiditatea din atmosferă se utilizează perne de azot (îndeosebi
pentru transformatoarele de puteri mari);
 pentru reducerea conţinutului de apă şi compuşi insolubili se
utilizează filtre încărcate cu silicagel, oxid de aluminiu, bauxită sau
alţi adsorbanţi.
Observaţie: Dacă, în procesul de exploatare, caracteristicile uleiului s-au redus
sub limitele admisibile, acesta se supune unui proces de purificare şi regenerare.
 86

Purificarea constă din:

 decantare, în decursul căreia are loc depunerea apei şi impurităţilor
mecanice cu greutate moleculară mare;
 centrifugare (pentru eliminarea impurităţilor cu greutate specifică
superioară uleiului);
 filtrare (pentru reţinerea impurităţilor mici, apei, negrului de fum, etc.);
 uscare, prin pulverizarea în vid (pentru eliminarea vaporilor de apă).
Regenerarea înlătură şi acele produse, rezultate în procesul de îmbătrânire,
care rămân în urma purificării (hidrocarburi nesaturate, acizi, etc.). Pentru aceasta se
utilizează metode similare celor de rafinare, adică tratarea cu:
 hidroxid de potasiu,
 acid sulfuric,
 pământuri adsorbante (argilă, diatomită, bauxită, silicagel, oxizi şi silicaţi de
aluminiu).
Deficienţele uleiurilor minerale :
 inflamabilitate,
 pericol de explozie,
 tendinţă de oxidare,
 îmbătrânire rapidă.

4.4.2 Uleiuri sintetice

După natura chimică, uleiurile sintetice se grupează în:

 uleiuri clorurate,
 uleiuri fluorurate;
 uleiuri siliconice.

Uleiuri clorurate
Obţinere: Se obţin din diferite hidrocarburi, prin înlocuirea unor atomi de
hidrogen din moleculă cu atomi de clor (se mai numesc şi hidrocarburi clorurate). Cele
mai răspândite sunt produsele polare obţinute prin clorurarea difenilului - cel mai utilizat
fiind pentaclordifenilul - şi poartă diferite denumiri comerciale: askareli, sovol, clophen .
Caracterizare:
 substanţe polare,
 neinflamabile,
 87

 stabilitate chimică mare,

 nu se oxidează,
 se descompun sub acţiunea arcului electric, dezvoltând carbon şi gaze
neinflamabile, dar toxice şi corozive (HCl);
 valoarea ridicată a permitivităţii (tabelul 4.4.3) permite dublarea puterii
reactive a unui condensator prin înlocuirea uleiului mineral cu unul clorurat.
Uleiuri fluorurate
Caracterizare:
 pierderi dielectrice foarte reduse;
 higroscopicitate foarte mică;
 stabilitate termică până la 200 ºC.
 temperatura de fierbere mai scăzută decât a uleiurilor clorurate,
 caracteristici dielectrice superioare (tabelul 4.4.3);
 absorbţie de apă mai redusă;
 nu ard;
 nu prezintă pericol de explozie;
 nu produc gaze toxice;
 nu atacă izolanţii cu care vin în contact;
 foarte scumpe.
Utilizare:
 doar în întreruptoare şi transformatoare care funcţionează în condiţii
speciale.
Tabelul 4.4.3
Caracteristici ale unor uleiuri sintetice
Caracteristica Uleiuri clorurate pentru Uleiuri Uleiuri
Condensa- Transfor- fluorurate siliconice
toare matoare
3]
Densitatea [kg/dm 1,35...1,55 1,55...1,57 1,71...1,87 0,95...0,97
Vîscozitatea cinematică la
100 oC, v·106 [m2/s] 2,2...5,5 9,6 0,8...2,8 40...1500
Temperatura de congelare [oC] -18...+12 -40...-35 -130...-32 -60...-50
Conductivitatea termică, λ·102 W/m·K] 10,1...11,1 9,5...10,1 8...14 15...16
Permitivitatea relativă, la 20 oC, 50 Hz 5...6 4,5 1,8...18,6 2,56...3
Factorul de pierderi, la 20 oC şi 50 Hz 0,001..0,01 0,001..0,01 < 0,0001 0,0001
Rezistivitatea de volum [Ωm] 5 5 > 1013 > 1012
11 12 10 11
Rigiditatea dielectrică, [MV/m] 10 ...10 10 ...10 28...32 35
 20 20...22 88

Uleiuri siliconice
Caracterizare:
 pierderi dielectrice foarte mici,
 higroscopicitate redusă,
 stabilitate termică ridicată (până la 250 oC),
 viscozitatea variază mult mai puţin cu temperatura în comparaţie cu
uleiurile minerale,
 nepolare,
 foarte bune proprietăţi dielectrice (tabelul 4.4.3).
Observaţie: Ca şi alte combinaţii siliconice, uleiurile siliconice sunt scumpe,
ceea ce limitează folosirea lor la domenii extreme de temperatură.

4.5 MATERIALE ELECTROIZOLANTE SOLIDE

Mod de prezentare:
 folii,
 fire,
 plăci,
 piese turnate
 emailuri,
 elastomeri,
 mase de umplutură.
Observaţie: De cele mai multe ori, solicitarea principală a acestor elemente
este electrică, dar pot prelua în acelaşi timp şi solicitări mecanice, termice, pot constitui
protecţii antiumiditate, anticorozive, etc.
Compoziţie chimică:
 după numărul substanţelor componente:
 o singură substanţă,
 compoziţii electroizolante, din mai multe elemente chimice:
 compounduri,
 mase plastice presate,
 materiale stratificate.
 89

 după natura lor:

 anorganice,
 organice.
 după modul de obţinere:
 naturale (prezintă stabilitate termică şi chimică mai mare),
 sintetice (proprietăţi dielectrice mai bune şi prelucrabilitate
superioară).

4.5.1 Materiale electroizolante organice

4.5.1.1 Materiale organice micromoleculare

Ceruri şi substanţe ceroase.

Caracterizare:
 materiale cristaline;
 proprietăţi dielectrice foarte bune (tabelul 4.5.1);
 higroscopicitate mică;
 rezistenţă mecanică redusă;
 temperatură de topire mică;
 conductivitate termică redusă;
 contracţie la răcire mare;
 sunt solubile în uleiuri minerale şi clorurate.
Cerurile naturale (ceara de albine, de carnauba, montană) sunt puţin folosite în
prezent, datorită proprietăţilor lor mecanice şi termice reduse.
Substanţele ceroase sunt:
 nepolare (parafina, cerezina, ozocherita ), cu proprietăţi electrice foarte
bune;
 polare (uleiul de ricin hidrogenat, parafina şi naftalina clorurată ), cu
caracteristici dielectrice mai slabe şi dependente de temperatură.
Utilizări:
 mase de impregnare pentru conductoare;
 mase de umplere a manşoanelor cablurilor şi cutiilor terminale;
 impregnarea condensatoarelor.
 90

Bitumuri şi asfalturi
Bitumurile sunt amestecuri amorfe de hidrocarburi care conţin, în cantităţi
reduse, oxigen şi sulf.
Obţinere:
 sintetice - prin distilarea produselor petroliere;
 naturale - asfalturile - provin din zăcăminte învecinate cu cele de ţiţei.
Caracterizare:
 contracţie mare la răcire,
 fragile la temperatura camerei,
 insolubile în apă şi alcooli,
 solubile în hidrocarburi aromatice, uleiuri şi benzină;
 temperatura de înmuiere variază între 50 şi 150 oC şi creşte cu conţinutul
de sulf.
Tabelul 4.5.1
Proprietăţi ale unor materiale micromoleculare
Proprietăţi Parafină Cerezină Ulei de ricin Bitumuri
hidrogenat
Densitatea [kg/dm3] 0,89...0,92 0,90...0,95 0,98 1,0...1,1
Temperatura de topire [oC ] 55 50...60 80...90 170...200
Contracţia la răcire [%] 10...20 10...15 6...10 6...10
Rezistivitatea de volum [Ωm] 1012...1015 1011 1011...1013 1012
Permitivitatea relativă 2,25...2,35 2,2...2,3 10...30 2,4...3,3
Factorul de pierderi dielectrice 10-4...10-3 10-3 10-1 10-3...10-2
Rigiditatea dielectrică [MV/m] 10...25 10...15 25...40 10...40
Natura moleculei Nepolară Nepolară Puternic polară Slab polară

Utilizări:
 lacuri de impregnare,
 compounduri,
 produse pe bază de mică,
 ca mase de umplere.

4.5.1.2 Răşini.

Remarcă: Cea mai mare parte a materialelor izolante solide au la bază răşini,
în bună măsură răşini sintetice, produse într-o foarte largă varietate de industria
 91

chimică.
Din punct de vedere al comportării termice , răşinile pot fi:
 termoplastice, se înmoaie şi se topesc reversibil la căldură, fiind constituite
din macromolecule liniare, foarte slab legate între ele;
 termorigide, nu se înmoaie, se transformă ireversibil odată cu creşterea
temperaturii; macromoleculele sunt ramificate, legăturile între ele fiind
puternice.
Observaţie: Există limite de temperatură la care apar modificări chimice
ireversibile şi la răşinile termoplaste, dar în faza lichidă.
Polimeri termoplastici sunt:
 polihidrocarburile: polietilenă, polistiren, polipropilenă, politetrafluoretilenă;
 polimerii vinilici: policrorura de vinil (PVC), polivinilacetat, polivinilformal,
copolimeri ai PVC;
 poliamidele, policarbonaţii, răşinile acrilice (polimetilmetacrilat);
 derivaţii celulozei: acetat de celuloză, nitrat de celuloză, eteri de celuloză;
 răşini poliesterice liniare: polietilentereftalat, polietilenmetacrilat.
Polimeri termorigizi sunt:
 răşini formaldehidice: fenol-, crezol-, melamino-, anilino-, ureo-
formaldehidice;
 răşini poliesterice;
 răşini epoxidice:
 răşini poliuretanice;
 răşini siliconice.

Răşinile naturale sunt amestecuri complexe de acizi răşinoşi şi

hidrocarburi cu proprietăţi dielectrice foarte bune, dar caracteristici mecanice şi termice
reduse (tabelul 4.5.2).
Răşini sintetice.
Clasificări:
În funcţie de tipul reacţiei chimice de obţinere:
 răşini de polimerizare ,
 răşini de policondensare,
 răşini de poliadiţie.
În funcţie de proprietăţile termomecanice:
 răşini termoplastice;
 92

 răşini termorigide.
În funcţie de natura moleculei:
 polare,
Caracterizare:
 permitivitate şi factor de pierderi mai mari decât ale răşinile
nepolare, datorită orientării grupelor polare în câmpul
electric;
 proprietăţile variază mult cu temperatura şi frecvenţa;
 higroscopicitate mărită;
 rezistivitate mică.
 nepolare (tabelul 4.5.3).
Tabelul 4.5.2
Principalele caracteristici ale răşinilor naturale
Caracteristica Şelac Colofoniu Răşini fosile
Densitatea [kg/dm3] 1,0...1,1 - 1,02...1,07
Temperatura de înmuiere [oC ] 50...60 50...70 -
Temperatura de topire [oC ] 75...80 120...155 120...170
Indicele de aciditate [mgKOH/g] 65...76 150...195 100...135
Rezistivitatea de volum [Ωm] 1014 1013...1014 1015...1017
Rezistivitatea de suprafaţă la Ur=20% [Ωm] 1015 - 1018
o
Permitivitatea relativă la 20 C 2,3...3,8 2,5...3 2,65...2,85
Factorul de pierderi dielectrice la 20 oC - 0,02...0,03 10-3
Rigiditatea dielectrică [MV/m] 20...30 - 14...17

Caracterizare:
 permitivitate şi factor de pierderi mai mici,
 proprietăţile sunt independente de frecvenţă şi variază foarte puţin cu
temperatura,
 higroscopicitate redusă,
 rezistivitate de volum şi de suprafaţă mai mari.
Tabelul 4.5.3
Dependenţa proprietăţilor dielectrice ale răşinilor de natura macromoleculelor
Răşini Natura moleculei Permitivitatea Factorul de
relativă pierderi
Polietilenă Nepolară 2,3 0,1...2
Polistiren 2,2 0,2
Politetrafluoretilenă 2,0 0,2...0,5
 Policlorură de vinil Polară 2,8...3,2 93
Polimonoclortrifluoretilenă 2,3...2,7
Tereftalat de polietilenă 2,9...3,2
10...20
5...20
2...15

Utilizări:
 piese, profile, tuburi, plăci din răşini pure sau mase plastice;
 stratificate din hârtie sau ţesături, impregnate cu lacuri;
 folii electroizolante, fire şi ţesături, benzi adezive;
 materiale expandate (poroplaste);
 lacuri electroizolante (compounduri).
Răşinile de polimerizare
Caracterizare:
 substanţe cu macromolecule liniare, deci termoplastice;
 temperatură de înmuiere redusă (cu excepţia fluoroplastelor)
 absorbţie de apă redusă;
 proprietăţi dielectrice foarte bune (tabelul 4.5.4);
 se prelucrează uşor, cu sau fără plastifianţi.
Tabelul 4.5.4
Principalele caracteristici ale răşinilor polimerizate
Caracteristica Polistire Polietilenă PVC PTFE PCTFE
n de î.p. de j.p. moale tare
Densitatea [kg/dm 3] 1,05 0,92 0,96 1,38 1,38 2,1-2,3 2,1
Rezistenţa la 40 10-20 20-30 40-60 20-60 10-20 40-50
tracţiune [MN/m2]
Higroscopicitatea [%] 0,02-0,7 0,01 0,01 0,2 0,1-0,6 0 0
Alungirea relativă la 1-3 200-600 500-900 5-15 10-300 100-400 10-80
rupere [%]
Conductivitatea 0,15- 0,30- 0,4-0,42 0,16 0,15- 0,21- 0,16-0,26
termică [W/mK] 0,16 0,35 0,29 0,25
Rezistivitatea de 1013-1016 109-1014 1016
volum [Ωm] 10 -10
12 15
10 -10
13 14
2,3 3-4 10 -10
9 13
10 -10
14 16
2-3
Permitivitatea relativă 2,2-2,4 2,3 3-6 150-400 4-7 2 20
Factorul de pierderi, 2-5 1-10 150- 1-5
tgδ·10-4 50 40-50 3000 20-30
Rigiditatea dielectrică 50-70 20-50 100-120 60-70 20-80 126-150
[MV/m] 70-85 70-90 50-75 250
Stabilitate termică 60-70
[oC]
 94

Polistirenul (PS)
Caracterizare:
 nepolar,
 transparent,
 arde destul de uşor,
 bună stabilitate la acizi şi baze,
 stabilitate mai slabă la solvenţă organici,
 proprietăţi dielectrice foarte bune (ρ v >1016 Ωm) şi independente de
frecvenţă;
 temperatură de înmuiere scăzută;
 rezilienţă slabă;
 inflamabil.
Observaţie: Pentru creşterea rezilienţei se copolimerizează cu butadienă, iar
stabilitatea termică ajunge la 100 oC prin copolimerizare cu acrilnitril.
Utilizări:
 în domeniul frecvenţelor înalte.
 pentru piese, se utilizează răşini pure sau mase de turnare cu
umplutură din făină de cuarţ;
 foliile de grosimi 10-150 m sunt utilizate pentru:
 izolarea cablurilor de înaltă frecvenţă;
 dielectric în condensatoare;
 cu fire de 10-25m se izolează conductoarele (prin înfăşurare);
 materialele expandate din polistiren se utilizează ca izolaţii electrice şi
termice de înaltă frecvenţă;
 macromoleculele se utilizează ca bază pentru lacuri de impregnare
sau acoperire.
Polietilena (PE)
Obţinere: Prin polimerizarea etilenei:
 la presiune înaltă (1000...2000 atm), rezultă un material cu densitate mică,
 la presiune normală (1 atm), rezultă un material cu densitate mare.
Caracterizare:
 nepolară,
 de culoare albă lăptoasă,
 termoplastă,
 95

 este un material suficient de flexibil fără adăugare de plastifiant,

 bună stabilitate la acizi şi baze,
 este atacată de solvenţi organici,
 nehigroscopică,
 proprietăţi dielectrice foarte bune, independente de frecvenţă,
 se prelucrează cu uşurinţă,
 rezistenţa mecanică scade foarte mult cu temperatura,
 polietilena de mică densitate are:
 structură amorfă,
 proprietăţi mecanice mai reduse;
 polietilena de mare densitate are:
 un grad de cristalinitate mare (85%),
 duritate mai mare,
 temperatură de înmuiere mai ridicată (70 oC),
 o comportare mai bună la temperaturi scăzute (-40 oC).
Observaţii:
 Pentru îmbunătăţirea caracteristicilor termomecanice, polietilena se
reticulează pe cale chimică sau prin iradiere, adică se efectuează o legare
a lanţurilor moleculare între ele. În acest fel creşte temperatura de înmuiere
şi rezistenţa mecanică, proprietăţile dielectrice rămânând însă
neschimbate.
 Alţi produşi ai etilenei ca poliizobutilena, polipropilena, polietilena
clorosulfonată, etc. au temperaturi de utilizare mai ridicate dar proprietăţile
dielectrice mai reduse.
Utilizări:
 sub formă de folii (a căror absorbţie de apă este foarte redusă) la:
 condensatoare,
 la izolarea cablurilor telefonice,
 la izolarea cablurilor care funcţionează în medii corosive.;
 sub formă de mantale extrudate:
 izolaţii de conducte,
 izolaţii de cabluri:
 pentru înaltă frecvenţă,
 care lucrează în medii agresive chimic;
 96

 cu polietilenă expandată se izolează cablurile pentru frecvenţe înalte, cu

capacităţi foarte mici.
Observaţie: În cazul cablurilor de energie de tensiuni înalte apar unele
fenomene negative (oxidare, descărcări electrice, deformări mecanice în urma
scurtcircuitelor, etc.) care contribuie la îmbătrânirea rapidă a polietilenei. În aceste
cazuri se iau măsuri speciale, constând din adăugarea de antioxidanţi, inhibitori pentru
descărcări electrice arborescente, etc.
Policlorura de vinil (PVC)
Observaţie: Este răşina cea mai utilizată la frecvenţă industrială.
Obţinere: Se obţine prin polimerizarea clorurii de vinil, sub formă de:
 PVC tare (fără plastifianţi),
 PVC moale (cu plastifianţi - esteri ai acidului ftalic, fosforic, citric).
Caracterizare:
 polar;
 caracteristici dielectrice mult inferioare polietilenei sau polistirenului (tabelul
4.5.4) şi dependente (ca şi cele mecanice) de conţinutul de plastifiant;
 proprietăţile electrice sunt apropiate de cele ale cauciucului, pe care de
fapt îl înlocuieşte în construcţia mantalelor de cabluri;
 se comportă mai bine decât cauciucul la acţiunea ozonului şi a uleiului
mineral;
 bună compatibilitate cu cuprul;
 rezistenţă dublă la rupere faţă de cauciuc;
 alungire la rupere mai mică decât a cauciucului;
 stabilitate termică redusă (70 oC);
 proprietăţile dielectrice variază foarte mult cu frecvenţa şi temperatura.
Observaţie: Prin clorurarea monomerului de PVC se obţine clorura de viniliden
şi apoi policlorura de viniliden , material cu proprietăţi dielectrice asemănătoare cu cele
ale PVC-ului, dar cu higroscopicitate mai redusă şi stabilitate termică superioară.
Utilizări:
 nu se foloseşte la frecvenţe mari din cauza valorii ridicate a factorului de
pierderi;
 nu se foloseşte în curent continuu, unde îmbătrâneşte foarte repede,
datorită electrolizei sărurilor din materialele de adaos;
 sub formă de folii (0,07-1,2 mm) se utilizează ca:
 97

 izolaţie de crestătură combinată cu preşpan;

 benzi adezive, acolo unde temperatura nu depăşeşte 80 oC;
 izolarea conductoarelor şi cablurilor de energie (între 1 şi 20 kV).
 din PVC tare se fabrică:
 piese;
 carcase (pentru aparate de măsurat, acumulatori, bobine);
 tuburi de protecţie pentru instalaţii electrice.
 pentru acoperirea pieselor de formă complicată, sub formă de:
 acoperiri adezive,
 chituri,
 suspensii (sub formă de plastisoli şi organosoli - suspensii de PVC
în plastifianţi).
Fluoroplaste
Politetrafluoretilena (PTFE)
Caracterizare:
 rezistentă la temperaturi de 200-250 oC pentru solicitări de lungă durată;
 stabilitate chimică deosebit de bună;
 rezistă foarte bine până la –65 oC;
 nepolară;
 foarte bune proprietăţi dielectrice;
 nu arde;
 coeficient de frecare foarte mic;
 la 327 oC trece în stare amorfă;
 la 400 oC se descompune (producând gaze toxice);
 coeficient de dilataţie liniară mare.
Observaţie: La variaţii mai importante ale temperaturii, în PTFE, apar
microgoluri (cavităţi) în care se pot dezvolta descărcări parţiale. Din acest motiv, PTFE
nu se utilizează în câmpuri electrice intense.
Utilizări:
 scheme de izolaţii care funcţionează în clasa de izolaţie C, în medii umede
sau în puternic corosive,
 sub formă de piese, folii, dispersii în apă pentru:
 izolarea conductoarelor;
 impregnarea unor ţesături sau benzi din fire de sticlă.
 98

Polimonoclortrifluoretilena (PCTFE).
Caracterizare:
 termoplastică,
 uşor prelucrabilă,
 coeficient de dilataţie liniară mai mic,
 polară,
 caracteristici dielectrice mai slabe decât PTFE şi dependente de frecvenţă.
Utilizări:
 aceleaşi utilizări ca şi PTFE.

Răşinile acrilice (polietilacrilatul, polimetilmetacrilatul - PMMA, etc .)

Caracterizare:
 sunt polimeri ai acidului acrilic şi metacrilic;
 proprietăţi mecanice şi termice asemănătoare polistirenului;
 caracteristici dielectrice mai reduse (fiind polare);
 incolore şi transparente;
 rezistente la ozon, lumină;
 stabilitate chimică bună.
Variante:
 moi,
 elastice (plexigum),
 folii,
 fire,
 tari (plexiglas).
Utilizări:
 lacuri,
 adezivi,
 carcase,
 cutii transparente,
 plăci.
Răşini de policondensare.
Din această grupă fac parte:
 fenoplastele,
 99

 aminoplastele,
 poliamidele,
 poliimidele,
 policarbonaţii,
 poliesterii.
Caracterizare:
 unele au molecule liniare şi sunt termoplastice (poliamidele);
 unele au molecule spaţiale şi sunt termorigide (fenoplastele);
 datorită eliminării apei în procesul de reacţie, au:
 higroscopicitate mai mare;
 compactitate mai redusă;
 caracteristici dielectrice mai reduse decât răşinile de polimerizare
(tabelul 4.5.5) şi dependente de temperatură şi frecvenţă.
Fenoplastele
Observaţie: Au fost descoperite de Bakeland, de aceea se numesc şi bachelite.
Obţinere:
 se obţin prin policondensarea fenolului (sau crezolului) cu aldehida
formică;
 în diversele faze ale reacţiei se obţin:
 mai întâi produse solubile în alcooli sau acetonă, utilizate pentru
lacuri de impregnare;
 apoi produse mai puţin solubile, dar termoplastice, utilizate ca
mase de formare;
 în stadiul final, când se formează reţele spaţiale de molecule - un
produs insolubil, dur, cu rezistenţă bună la căldură şi acizi.
Caracterizare:
 răşini polare,
 higroscopice,
 caracteristici dielectrice reduse,
 slabă rezistenţă la arcul electric şi curenţi superficiali,
 temperatura de utilizare este mult mai ridicată decât a răşinilor de
polimerizare, ajungând, în cazul unor umpluturi anorganice, la 150 – 200
C.
Utilizări:
 100

 sunt, alături de aminoplaste, cele mai utilizate răşini pentru piese presate
sau turnate:
 fişe,
 prize,
 carcase pentru aparatele de măsură şi telefonice,
 produse de formă complicată cu înglobări de piese metalice,
utilizate la tensiuni şi frecvenţe joase;
 lacuri pentru fabricarea stratificatelor, pe bază de hârtie, ţesături sau furnir;
 lacuri pentru impregnarea înfăşurărilor.
Aminoplastele (tabelul 4.5.5)
Obţinere: Se obţin prin policondensarea aldehidei formice cu carbamidă (uree),
melamină sau anilină şi poartă numele de:
 răşini carbamidice,
 răşini melaminice,
 răşini anilinice.

Răşinile carbamidice
Caracterizare:
 au proprietăţi asemănătoare cu cele ale fenoplastelor;
 se comportă mai bine la acţiunea curenţilor de scurgere şi a arcului
electric: gazele rezultate având afinitate mare pentru electroni, “sting” arcul
electric.
Tabelul 4.5.5
Proprietăţi generale ale unor răşini de policondensare şi poliadiţie
Proprietăţi Fenoplaste Aminoplaste Poliamide Poliesteri Răşini
(nesaturaţi) epoxi
Densitatea [kg/dm3] 1,25-1,30 1,20-1,55 1,13-1,21 1,22-1,26 1,10-1,25
Rezistenţa la tracţiune [MN/m 2] 50-60 50-90 45-85 30-70 65-80
Rezilienţa σrez10-3 [Nm/m 2] 0,75-1,15 0,5-0,75 nu se rup 3-10 10-20
Higroscopicitatea (în 24 h) [%] 0,1-0,2 0,01-0,7 0,3-10 0,4-1 0,1-0,35
Conductivitatea termică [W/mK] 0,12-0,25 0,1-0,3 0,24-0,30 0,13-0,15 0,21
Rezistivitatea de volum [Ωm] 109-1010 1010-1011 1010-1011 1012-1013 1014-1015
Permitivitatea relativă 5-6,5 3,5-9,5 3,6-7 3-4,9 3,7-4,2
tg δ, la 20 oC şi 50 Hz 0,06-0,1 0,02-0,045 0,014-0,15 0,008-0,06 0,007-
0,009
Rigiditatea dielectrică [MV/m] 12-16 12-26 20-25 18-26 20-35
Stabilitatea termică [oC] 150 100-160 105 130-175 130-150
 101

Răşinile melaminice
Caracterizare:
 higroscopicitate redusă,
 stabilitate termică superioară fenoplastelor.
Răşinile anilinice
Caracterizare:
 proprietăţi dielectrice foarte bune,
 se pot utiliza la frecvenţe înalte,
 se prelucrează foarte greu.
Poliamidele
Caracterizare:
 răşini cu molecule liniare;
 termoplaste;
 faţă de răşinile termoplaste de polimerizare, au stabilitate termică mai bună
(150 C);
 rezistenţă mare la abraziune;
 coeficient de frecare foarte mic;
 proprietăţi electrice mult mai slabe decât ale răşinilor de polimerizare;
 puternic polare;
 foarte higroscopice;
 satisfăcătoare pentru frecvenţe industriale (tabelul 4.5.5).
Utilizări:
 piese cu rezistenţă mecanică mare:
 roţi dinţate,
 role,
 lagăre;
 sub formă de folii:
 cabluri,
 condensatoare,
 izolaţii de crestătură;
 sub formă de fire şi ţesături (pentru stratificate);
 hârtii;
 102

 lacuri (pentru emailarea conductoarelor de bobinaj).

Observaţie: Hârtiile poliamidice pe bază de fire, cu grosimi între 0,08 – 0,76
mm, se remarcă prin:
 proprietăţi mecanice bune,
 proprietăţi electrice bune,
 rezistenţă la temperaturi înalte (corespunzătoare clasei de izolaţie H).
Poliimidele
Caracterizare:
 molecule liniare,
 caracteristici electrice foarte bune,
 stabilitate termică foarte bună (250 oC).
Utilizări:
 sub formă de folii;
 sub formă de lacuri de emailare.
Poliesterii
Obţinere: Se obţin prin policondensare de alcooli şi acizi. În funcţie de numărul de punţi
reactive ale monomerilor, poliesterii au molecule liniare sau spaţiale.
Tereftalatul de polietilenă (PET)
Caracterizare:
 molecule liniare;
 termoplastic;
 proprietăţi dielectrice şi termice foarte bune (E str = 100-200 MV/m, εr = 3, tg
δ = 0,004-0,2, ρv = 1015-1017 Ωm, T = 130-150 oC);
 foliile de PET (denumite comercial: hostafan, mylar) au.
 absorbţie de apă redusă,
 rezistenţă bună la întindere şi sfâşiere,
 rezistenţă bună la acţiunea:
 microorganismelor,
 uleiurilor,
 acizilor;
 îmbătrânesc rapid sub acţiunea descărcărilor parţiale;
 firele poliesterice sunt superioare, ca rezistenţă mecanică şi
stabilitate termică, tuturor firelor sintetice;
 103

 poliesterii nesaturaţi (de exemplu răşina gliptalică, obţinută din

glicerină şi acid ftalic):
 au în prima fază molecule liniare,
 sunt lichizi (lacuri fără solvent),
 prin reticulare, se realizează întărirea răşinii.
Utilizări:
 foliile:
 dielectrici pentru condensatoare,
 izolarea conductoarelor,
 fabricarea izolaţiilor combinate de crestătură (preşpan-hestafan-
preşpan),
 suport pentru micafolii;
 firele: ţesături ca suport pentru produse pe bază de mic;
 conductoarele emailate cu lacuri tereftalice se utilizează în clasa de izolaţie
F (155 oC);
 poliesterii nesaturaţi:
 răşini de turnare şi impregnare (analog răşinilor epoxidice) pentru
înglobarea de transformatoare mici şi micromotoare,
 liant pentru produse pe bază de mică,
 fabricarea sticlotextolitului,
 mase de presare cu umpluturi anorganice.
Răşini de poliadiţie.
Răşinile epoxidice
Caracterizare:
 polimeri termorigizi în faza finală,
 prezintă şi produse intermediare fluide sau vâscoase,
 contracţia la răcire este foarte mică (0,5-2 %),
 adezivitatea pe metale şi ceramici este foarte bună,
 proprietăţile electrice şi mecanice ale răşinilor întărite sunt foarte bune
(tabelul 4.5.5),
 rezistenţă bună la agenţi chimici,
 nu sunt inflamabile,
 au bună stabilitate termică,
 104

 se prelucrează uşor.
Utilizări:
 răşini de turnare:
 înglobarea de transformatoare de măsură,
 condensatoare,
 înfăşurările maşinilor electrice,
 piese turnate, plăci, bare;
 răşini de impregnare:
 lacuri fără solvent pentru impregnarea înfăşurărilor,
 benzi preimpregnate,
 stratificate;
 lacuri de emailare, care conţin răşini epoxidice modificate cu răşini
poliamidice sau poliesterice.
Poliuretanii
Caracterizare:
 răşini polare,
 cei cu molecule liniare au:
 proprietăţi mecanice şi electrice asemănătoare poliamidelor,
 absorbţia de apă mai redusă,
 stabilitate chimică mai bună;
 cei cu molecule spaţiale sunt asemănători fenoplastelor, cu excepţia:
 higroscopicităţii (mai mică),
 rezistivităţii (mai mare),
 rezistenţei la curenţii de scurgere pe suprafaţă (mai mare)..
Utilizări:
 fire,
 piese,
 folii,
 lacuri de:
 emailare,
 impregnare,
 acoperire,
 adezivi,
 105

 materiale expandate:
 încapsulare,
 izolaţii termice.

4.5.1.3 Celuloza şi derivatele ei

Celuloza
Compoziţie chimică: Ea este o substanţă macromoleculară naturală cu molecula liniară,
un hidrat de carbon polimer (C 6H10O5)n. Lanţurile moleculare se grupează în micele
(tuburi subţiri) care se aranjează în acelaşi mod, formând fibrile şi apoi fibre celulozice.
Caracterizare:
 ieftină,
 uşor de obţinut.
 poroasă (40...50 %),
 absorbţia de apă foarte mare
 proprietăţi dielectrice în general mai slabe decât la materialele cu structură
compactă (tabelul 4.5.6),
 proprietăţile dielectrice variază foarte mult cu densitatea, conţinutul de
umiditate, temperatura şi frecvenţa câmpului electric,
 molecule polare,
 permitivitatea şi pierderile dielectrice au valori mari: ε r = 6,7...7 şi tg δ =
0,005...0,01
Observaţii:
 Modificarea în timp a proprietăţilor celulozei este determinată îndeosebi de
transformărilor chimice care au loc în structura sa sub acţiunea:
 oxigenului:
 macromoleculele celulozei depolimerizează,
 lungimea macromoleculelor scade,
 proprietăţile mecanice se înrăutăţesc,
 se favorizează reacţiile chimice ale celulozei cu apa, în urma
cărora creşte numărul de grupări polare -OH şi se reduc
proprietăţile dielectrice;
 căldurii:
 mai puternică în cazul celulozelor cu un grad de polimerizare mai
 106

redus sau cu un conţinut de impurităţi mai mare, are ca efecte

principale:
 creşterea acidităţii,
 creşterea conţinutului de cupru,
 scăderea vâscozităţii.
 Pentru reducerea higroscopicităţii şi îmbunătăţirea caracteristicilor
dielectrice şi a stabilităţii chimice şi termice, celuloza se impregnează cu
lichide şi mase electroizolante, proprietăţile sale depinzând, în aceste
cazuri, de caracteristicile materialului impregnant:
 în cazul hârtiei impregnate cu ulei mineral:
 creşterea acidităţii uleiului, a temperaturii sau a umidităţii reduce
considerabil proprietăţile mecanice ale materialului;
 permitivitatea relativă ia valori între 2,2 şi 6,35 (în funcţie de
densitatea hârtiei),
 factorul de pierderi creşte cu densitatea hârtiei şi cu temperatura.
 În cazul hârtiei impregnate cu uleiuri clorurate (polare):
 creşte rigiditatea dielectrică şi permitivitatea,
 factorul de pierderi şi rezistivitatea de volum prezintă variaţii mai
pronunţate cu frecvenţa şi temperatura decât în cazul uleiului
mineral.
 hârtiile impregnate cu askareli nu se utilizează în curent continuu
deoarece, ca urmare a proceselor de degradare chimică şi a
electrolizei, pierderile dielectrice şi permitivitatea cresc considerabil.
Utilizări:
 hârtii,
 cartoane,
 ţesături.
Hârtia de cablu
Caracterizare:
 densitate mică (pentru a se putea impregna),
 rezistenţă la tracţiune şi la sfâşiere mare,
 factor de pierderi redus,
 rigiditate dielectrică mare.
Utilizări:
 107

 izolarea cablurilor de energie,

 izolarea conductoarelor de bobinaj, etc.
Hârtia Kraft
Obţinere: prin adăugarea de sodă caustică, sulfură şi sulfat de sodiu la lemnul de
conifere.
Caracterizare:
 proprietăţi mecanice, dielectrice şi termice foarte bune.
Hârtia de condensator
Caracterizare:
 omogenă,
 subţire,
 densă,
 rigiditate dielectrică, permitivitate şi rezistivitate electrică mari,
 pierderi dielectrice reduse.

Utilizări:
 în stare impregnată, ca dielectric pentru condensatoare.
Hârtia japoneză
Caracterizare:
 cu fire lungi,
 rezistenţă mecanică mare.
Utilizări:
 suport pentru produsele pe bază de mică.
Cartonul electrotehnic (preşpanul)
Caracterizare:
 alcătuit din straturi de hârtie foarte fină, presate în stare umedă;
 proprietăţi mecanice bune,
 rezistent la acţiunea uleiului.
Utilizări:
 izolaţie de crestătură,
 izolarea transformatoarelor, etc.
Firele şi ţesăturile
 108

Obţinere: din bumbac, mătase naturală sau artificială.

Utilizări:
 izolarea conductoarelor,
 izolarea bobinelor pentru maşini şi aparate electrice,
 stratificate,
 tecilor izolante (tuburi linoxinice).
Derivaţi ai celulozei.
Prin modificarea chimică a moleculelor de celuloză, se obţin:
 esteri (acetaţi, nitraţi, etc.);
 eteri (etil şi benzilceluloză).
Caracterizare:
 higroscopicitate mai redusă faţă de celuloză;
 proprietăţi dielectrice superioare celulozei;
 proprietăţi termice mai bune decât celuloza.
Tabelul 4.5.6
Principalele caracteristici ale produselor pe bază de celuloză
Proprietatea Lemn Hârtie de Hârtie de Preşpan Hârtie de Ţesături cu
uscat condensator cablu impregnare lac uleios
Densitatea [kg/m 3] 0,9 1-1,25 0,5-0,8 1,2-1,3 0,8-0,9 1,1
Rezistenţa la rupere σr 10-7 [N/m2] - 4-8 3,5-11 4-10 - 3
Stabilitatea termică [oC] 90 90 90 90 90 -
Rezistivitatea de volum [Ωm] 1011-1012 1011-1012 109-1011 1011-1012 - 1010
Permitivitatea relativă la 20 oC - 3,7 3-3,5 3-5 - 3,5-4
Tangenta unghiului de pierderi
tg δ 103, la 20 oC şi 800 Hz 0,025 0,0025 0,022 - - 0,15-0,5
Rigiditatea dielectrică [MV/m] 5-7 28-50 8-15 9-12 15-40 35

Acetaţii de celuloză
Obţinere: Se obţin prin înlocuirea grupărilor -OH din molecula celulozei cu grupări acetil
(-CH3CO).
Triacetatul de celuloză
Caracterizare:
 rezistent la acţiunea:
 ozonului,
 descărcărilor parţiale,
 uleiurilor,
 benzinei;
 109

 bună stabilitate termică (tabelul 4.5.7).

Utilizare:
 praf de presare,
 folii,
 benzi incolore (0,025-0,2 mm grosime),
 tuburi,
 bare,
 mase de turnare,
 lacuri de acoperire.
Hârtia acetilată
Obţinere: Se obţine prin esterificarea celulozei cu acid acetic.
Caracterizare:
 higroscopicitate redusă,
 caracteristici dielectrice foarte bune (grupările acetil având momentul
dipolar mai redus).
Utilizări:
 în locul hârtiei obişnuite.
Eterii celulozei
Benzilceluloza
Obţinere: din celuloză şi clorură de benzil.
Caracterizare:
 rezistenţă deosebită la degradare electrică în prezenţa umidităţii;
 termoplastică;
 se poate turna prin extrudere fără plastifiant.
Utilizări:
 ca masă de presare;
 la fabricarea lacurilor.
Tabelul 4.5.7
Proprietăţi principale ale derivaţilor celulozei
Proprietatea Triacetat de Acetat de Benzil- Fibra Vulcan
celuloză celuloză celuloză
Densitatea [kg/m 3] 1,27 1,33 1,23 1,1-1,45
Rezistenţa la rupere, σr 10-7 [N/m 2] 9-11 8 3,9 8-11
Modulul de elasticitate, E10-8 [N/m 2] 25-32 19 25 35-75
Stabilitatea termică [oC] 120 55 55 90-180
108-1011 - 1012 104-108
 Rezistivitatea de volum [Ωm] - 1013 1012 110
Rezistivitatea de suprafaţă (după 24 ore în apă) [Ω] 3,5-4 5,4 3,5
Permitivitatea relativă la 20 oC, 800 Hz
Tangenta unghiului de pierderi 2-15 230 5 -
tg δ 103, la 20 oC şi 800 Hz folii 130 17 40 4
Rigiditatea dielectrică, la 20 oC, 50 Hz MV/m]
80
1-3

4.5.1.4 Cauciucuri şi elastomeri

Cauciucurile
Caracterizare:
 elasticitate mare;
 sub acţiunea unor forţe mecanice (exterioare) se deformează dar îşi
recapătă dimensiunile iniţiale odată cu anularea acestor solicitări;
 în stare tensionată, prezintă tendinţă de cristalizare.
Cauciucul natural
Obţinere: Prin evaporarea apei din latex (sucul arborelui de cauciuc) şi coagulare, se
obţine crepul; acesta este supus unor vălţuiri repetate pentru creşterea plasticităţii şi
apoi vulcanizării, care constă în legarea macromoleculelor între ele cu punţi de sulf, şi
prin adăugare de negru de fum se reduce tendinţa de cristalizare şi elasticitatea
cauciucului, dar se îmbunătăţesc caracteristicile mecanice şi termice. Conţinutul de sulf
poate varia între 4% (pentru cauciuc moale) şi 45% (pentru ebonită).
Caracterizare:
 polimer natural al izoprenului, cu grad de polimerizare cuprins între 2000 şi
4000;
 proprietăţi dielectrice foarte bune (tabelul 4.5.8);
 caracteristici termice slabe;
 caracteristici mecanice reduse.
Observaţie: În tehnică, cauciucul natural se utilizează totdeauna sub forma
unui compound, adică amestecat cu:
 stabilizatori (antioxidanţi), care împiedică degradarea în prezenţa
oxigenului;
 materiale de umplutură (negru de fum 15-25%, caolin, cretă, talc) care
cresc rezistenţa la tracţiune, la abraziune şi duritatea;
 plastifianţi (uleiuri minerale, bitumuri), care atribuie un anumit grad de
lubrificare.
 111

Toate aceste elemente scad însă caracteristicile dielectrice.

Utilizări:
 izolaţiile conductelor electrice flexibile,
 benzi adezive.
Observaţie: Cauciucul natural se utilizează la tensiuni joase şi în medii care nu
conţin ulei mineral, solvenţi oxigenaţi sau halogenaţi.
Ebonita
Caracterizare:
 conţine până la 45% sulf,
 rigid.
Utilizări:
 construcţia de piese.
Observaţie: Locul său a fost luat treptat de răşinile sintetice.

Cauciucurile sintetice
Caracterizare:
 caracteristici dielectrice mai slabe decât ale cauciucului natural (tabelul
4.5.8),
 proprietăţi termice mai bune,
 proprietăţi mecanice superioare,
 rezistenţă mai bună la acţiunea mediului.
Cauciucurile pe bază de butadienă
Obţinere: Se obţin prin:
 polimerizarea dimetilbutadienei (cauciucul Buna) sau a clorbutadienei
(neoprenul sau cloroprenul),
 copolimerizarea butadienei cu stirenul (Buna S, Buna SS) sau cu
acrilonitrili (perbunanul, Buna N).
Caracterizare:
 rezistenţă la rupere şi sfâşiere mai mică,
 rezistenţă la oxidare,
 rezistenţă la căldură,
 durată de viaţă superioare (perbunanul şi neoprenul putând fi utilizaţi la
220 oC).
 112

Perbunanul
Caracterizare:
 nu se dizolvă în uleiuri minerale,
 are cea mai mică permeabilitate la gaze dintre toate cauciucurile,
 este semiconductor.
Utilizări:
 curelele de transmisie care nu trebuie să înmagazineze sarcini electrice.
Cauciucul cloroprenic
Caracterizare:
 rezistă la acţiunea:
 uleiului mineral,
 benzinei,
 oxigenului,
 radiaţiilor;
 mai rezistent la flacără;
 se întăreşte la temperaturi mai joase decât cauciucul natural.
Utilizare:
 mantale pentru cabluri care lucrează în medii:
 umede,
 toxice.
Tabelul 4.5.8
Proprietăţile principale ale cauciucurilor
Proprietatea Cauciuc Ebonită Butil- Cloro- Cauciuc Cauciuc Cauciuc
natural cauciuc pren siliconic fluorurat clorurat
Densitatea [kg/m 3] 0,93-1,6 1,12-1,4 0,9-1,3 1,09-1,6 1,2-1,5 1,85 1,64
Absorbţia de apă [%] 1-2 0,02-1 0,3-0,5 3-4 0,5-2,4 - 0,2-0,4
Rezistenţa la rupere [N/m 2] 24-31 28-70 5-20 14-24 2-10 14-17 19-35
Conductivitatea termică
[W/mK] 0,1465 0,1257 0,27 0,1925 - - 0,1257
Temperatura de fragilitate -57 - -50 -40 -60..-100 -30..-45 -
[oC]
Permitivitatea relativă la 2,7-5 2-5 2,1-4 7,5-14 2,8-7 10-18 3-3,5
1 MHz [Ωm]
Factorul de pierderi 0,05-0,2 0,5-2 0,3-8 1-6 0,1-1 3-4 0,6-0,7
tgδ102, la 1 MHz 1013-1015 - 1011-1012 109-1010 1011 - 1013
Rezistivitatea de volum 10-24 12-29 16-32 4-20 12-29 10-29 12-37
Rigiditatea dielectrică 75 60 80-90 90 175-200 200 140
Temperatura maximă de
utilizare
 113

Cauciucurile siliconice
Caracterizare:
 domeniu larg de temperaturi de utilizare, între -60 şi 150 oC;
 rezistente la acţiunea:
 ozonului,
 solvenţilor,
 bazelor,
 acizilor slabi,
 curenţilor de scurgere pe suprafaţă;
 conductivitate termică mai ridicată;
 nu-şi modifică proprietăţile prea mult cu temperatura.
Utilizări:
 izolarea conductoarelor şi a cablurilor care funcţionează în condiţii grele.
Elastomerii
Obţinere: Se obţin din răşini de polimerizare sau poliadiţie.
Caracterizare:
 polimeri cu forţe intermoleculare slabe;
 se deformează cu uşurinţă dar revenirea la starea iniţială se face foarte
încet;
 în stare tensionată, nu prezintă tendinţă de cristalizare.
Polietilena clorosulfonată (Hypanol)
Caracterizare:
 stabilă la acţiunea oxigenului,
 proprietăţi mecanice bune.
Utilizări:
 izolarea conductoarelor, cablurilor (între -15 şi 150 oC).
Elastomerii fluoruraţi sau cloruraţi
Caracterizare:
 domeniu larg de temperaturi de utilizare,
 sunt inerţi la acţiunea solvenţilor, uleiurilor minerale şi ozonului,
 proprietăţi mecanice slabe.
Perfluorbutilacrilatul
Caracterizare:
 114

 se poate folosi între –30 şi +225 C,

 bună rezistenţă la îmbătrânire la temperaturi ridicate,
 rezistenţă la acţiunea uleiurilor clorurate.
Policloretilena fluorurată
Caracterizare:
 se utilizează între –50 şi 200 C.

4.5.1.5 Siliconii

Compoziţie: Materialele siliconice sunt compuşi sintetici organici ai siliciului.

Scheletul siliconilor este lanţul siloxanic ( - Si – O – Si – O - ), ale cărui valenţe pot fi
completate cu diverşi radicali organici (metil, etil, fenil, etc.) În funcţie de structura
macromoleculelor, polisiloxanii pot fi:
 uleiuri,
 unsori (macromolecule scurte),
 cauciucuri (macromolecule liniare),
 răşini (reţele macromoleculare).
Caracterizare:
 îmbină bunele proprietăţi electrice ale materialelor organice şi stabilitatea
termică şi chimică ridicată ale materialelor anorganice;
 datorită stabilităţii lanţului siloxanic, prezintă o bună rezistenţă la
temperaturi ridicate;
 neimflamabile;
 nehigroscopice;
 nu dezvoltă gaze toxice;
 aderă la suprafeţele metalice;
 proprietăţile electrice şi vâscozitatea variază puţin cu temperatura.
Observaţie: Proprietăţile generale ale uleiurilor şi cauciucurilor siliconice au fost
prezentate în paragrafele 4.5.1.2 şi 4.5.1.4.
Răşinile siliconice
Caracterizare:
 termorigide,
 nehigroscopice,
 greu inflamabile,
 115

 cu rezistenţă mare la acţiunea curenţilor de scurgere pe suprafaţă,

 proprietăţi electrice comparabile cu cele ale răşinilor de polimerizare.
(tabelul 4.5.9).
Tabelul 4.5.9
Proprietăţile răşinilor siliconice şi ale unor materiale impregnate cu răşini siliconice
Proprietatea Răşini Ţesătură Carton de Hârtie de
siliconice de sticlă azbest azbest
Rezistenţa la tracţiune [MN/m 2] 5,5...7 59 10 30
Absorbţia de apă (după 4 zile) [%] 0,1...0,2 0,8 15 <1,5
Permitivitatea relativă la 50 Hz 2,7...3,5 3,8 30 4,2
1 kHz - 3,8 20 3,9
1MHz 2,6...2,7 3,8 6 3,4
Factorul de pierderi tgδ103, la 50 Hz 0,5...7 3,2 260 50
1 kHz - 1,8 30 47
1 MHz 0,5...2 2,0 250 46
Rezistivitatea de volum [aΩm] 1...1000 2,5 0,07 35
Rigiditatea dielectrică [MV/m] 20...70 9 6 20...30

Utilizări:
 lacuri de acoperire pentru: ţesături de azbest sau sticlă, produse pe bază
de mică;
 lacurilor de lipire (pentru stratificate),
 lacuri de impregnare (pentru condensatoare, stratificate),
 lianţi pentru mase plastice presate cu umplutură anorganică;
 adaos în compoziţiile de presare (pentru evitarea lipirii pieselor de matriţe);
 aditiv pentru cauciucuri sintetice;
 fabricarea compoundurilor;
 sisteme de izolaţie a:
 maşinilor electrice de puteri mari şi tensiuni înalte (având
rezistenţă mare la acţiunea descărcărilor parţiale),
 maşinilor electrice cu regim greu de lucru (pentru laminoare,
macarale, tracţiune).
Observaţie: În aceste cazuri, se utilizează:
 benzi din ţesătură de sticlă,
 hârtie de mică (sau mică foiţă),
 liant siliconic,
 116

cu proprietăţi termo-mecanice foarte bune, dar ale căror proprietăţi electrice variază cu
temperatura şi intensitatea câmpului electric.

4.5.2 Materiale anorganice

Caracterizare:
 pot fi utilizate la temperaturi de peste 200 oC fără a-şi schimba
caracteristicile;
 nu se oxidează,
 stabile chimic,
 nu se carbonizează sub acţiunea arcului electric,
 rezistente la acţiunea radiaţiilor şi microorganismelor,
 higroscopicitate redusă (unele),
 proprietăţi mecanice inferioare materialelor organice,
 mai rezistente la descărcări parţiale,
 rezistivitatea de volum variază între 10 8 şi 1015 Ωm,
 permitivitatea relativă variază între 3,5 şi 20,
 factorul de pierderi variază între 10-4 şi 10-2,
 rigiditatea dielectrică variază între 3 şi 200 MV/m,
 caracteristici mecanice reduse.
Observaţie: Materialele anorganice se utilizează, de obicei, împreună cu
materialele organice.

4.5.2.1 Sticlele

Obţinere: Se obţin din oxizi de siliciu, bor sau fosfor, la care se adaugă - pentru
obţinerea unor proprietăţi speciale - oxizi de calciu, aluminiu, plumb, sodiu, potasiu,
magneziu, fier. (tabelul 4.5.10).
Tabelul 4.5.10
Compoziţia şi utilizarea sticlelor anorganice
Substanţe Formula chimică Conţinut [%] Utilizări
1 2 3 4
 Bioxid de siliciu SiO2 72,0 117
Oxid de calciu CaO 10,3
Oxid de aluminiu Al2O3 1,0
Oxid de magneziu MgO 2,8 Izolatori de înaltă
oxid de sodiu Na2O 13,5 tensiune
Trioxid de sulf SO3 0,4

Bioxid de siliciu SiO2 55,0 Lămpi cu vapori de

Oxid de aluminiu Al2O3 25,0 mercur
Oxid de fier Fe2O3 <0,05
Oxid de calciu CaO foarte redus
Oxid de bor B 2O 3 “
Oxid de bariu BaO “
Oxid de bariu BaO 32 Lămpi cu vapori de
Oxid de bor B 2O 3 30 sodiu
Oxid de aluminiu Al2O3 25
Oxid de sodiu Na2O foarte redus
Oxid de potasiu K 2O “
Bioxid de siliciu SiO2 >70 Redresoare cu vapori
Oxid de bor B 2O 3 15 de mercur, tuburi
catodice
Bioxid de siliciu SiO2 54,5 Fibre de sticlă, ţesături
Oxid de aluminiu Al2O3 14,5
Oxid de calciu CaO 22,0
Oxid de bor B 2O 3 8,5
Oxid de sodiu Na2O 0,5
Caracterizare:
 termoplaste;
 dure;
 casante;
 transparente;
 nehigroscopice;
 nu îmbătrânesc precum materialele organice;
 proprietăţile electrice variază cu compoziţia;
 conductivitatea termică redusă favorizează stabilirea de gradienţi de
temperatură în interiorul pieselor din sticlă;
Observaţie: Datorită acestui fapt, se nasc eforturi mecanice care se anulează
prin recoacere (300 – 500 C) şi răcire lentă.
 prin călire, de la o temperatură apropiată de cea a înmuierii, în ulei sau
curent de aer rece, suprafaţa exterioară a pieselor se contractă repede,
devenind rigidă.
Observaţie: În interior, sticla rămâne lichidă şi dilatată, apărând eforturi
 118

interioare de tensionare la continuarea răcirii. O asemenea sticlă are rezistenţa

mecanică superficială foarte mare; la distrugere, se sparge în bucăţi mici.
 rezistenţa la tracţiune este de 10 – 15 ori mai mică decât rezistenţa la
compresiune.
Sticla de cuarţ
Caracterizare:
 structură cristalină;
 proprietăţi fizico-chimice şi electrice superioare altor tipuri de sticle (tabelul
4.5.11):
 coeficient de dilataţie liniară redus,
 conductivitate termică mare,
 rezistivitate ridicată,
 rigiditate dielectrică mare;
 permitivitatea relativă poate fi mărită până la 25% cu adaosuri de oxizi de
Pb şi Ti;
 pierderile dielectrice cresc la sticlele alcaline , cu oxizi de sodiu şi potasiu;
 permitivitatea relativă depinde de natura şi conţinutul oxizilor metalici
adăugaţi;
 permitivitatea relativă variază cu frecvenţa şi temperatura;
 pierderile dielectrice depind de aceeaşi parametri ca şi permitivitatea;
 rezistivitatea electrică scade dacă conţinutul de oxizi metalici, temperatura
sau umiditatea cresc;
 rigiditate dielectrică mare (având structură compactă);
 creşterea temperaturii (peste 100 oC) determină reducerea rigidităţii
dielectrice.
Utilizări:
 dielectrici în codensatoare,
 izolatori,
 globuri pentru lămpi de iluminat,
 tuburi pentru lămpi de iluminat (sticle cu Pb, cu coeficienţi de dilatare
apropiaţi de cei ai metalelor în contact),
 emailuri pentru rezistenţe metalice bobinate,
 izolarea conductoarelor (fire cu diametre de 5 – 7 m),
 izolaţii care lucrează la temperaturi ridicate (ţesăturile din fire de sticlă, de
 119

obicei impregnate – sticlotextilit, bare, tuburi, piese – cu răşini siliconice

sau dispersii de PTFE).
Tabelul 4.5.11
Principalele caracteristici ale sticlelor
Proprietăţi Sticlă de Sticlă de Fe Sticlă de Pb Sticlă de Ca Sticlă de B
cuarţ
Densitatea [kg/dm3] 2,20 3,16 3,01 2,49 2,23
Coeficientul de dilataţie liniară, αi107 [K-1] 6,3 125 85...95 80...110
Conductivitatea termică, λ105 [W/mK] 6 12,5 7,1...15,5 10,5...12,5
Temperatura de transformare [oC] 1150 385 360 430...500
Rezistenţa la compresiune [MN/m 2] - - 500...900 700...1000 30...60
Rezistenţa la tracţiune [MN/m 2] - - 30...70 40...150 10,5...12,5
Factorul de pierderi tg δ104 , 103 - 106 Hz 2 8 5...10 5...10 430...540
Permitivitatea relativă 3,78 3,7...16,5 3,7...16,5 3,7...16,5 700...1000
Rezistivitatea de volum [Ωm] 1015...1015 109...1015 109...1015 109...1015 40...150
Rigiditatea dielectrică [MV/m] 10...40 10...30 10...30 10...30 5...10
3,7...16,5
109...1015
10...30

4.5.2.2 Ceramica electrotehnică

Obţinere: Ceramicile electrotehnice se obţin din argilă sau steatită, la care se adaugă
fondanţi (feldspat, marmură) şi degresanţi (SiO 2, MgO). Prin amestecare cu apă se
formează o pastă din care se prelucrează piesele la forma dorită, se usucă, se
glazurează şi se ard la temperaturi între 1250 – 1700 oC, funcţie de compoziţie. În
timpul arderii se produc transformări în structura materialului, care în final comportă o
fază cristalină şi una sticloasă (al căror raport influenţează proprietăţile.
Observaţii:
 Creşterea conţinutului de feldspat, care condiţionează faza sticloasă
(amorfă), determină reducerea rezistenţei mecanice şi a rezistivităţii
electrice şi mărirea rigidităţii electrice.
 Mărirea conţinutului de argilă (caolin), deci a fazei cristaline, asigură
creşterea rezistenţei mecanice şi a temperaturii de utilizare.
 Cu creşterea conţinutului de cuarţ, se îmbunătăţesc proprietăţile mecanice.
Caracterizare:
 rezistă foarte bine la acţiunea arcului electric (nu se descompun şi nu lasă
urme conductoare);
 nu prezintă fenomenul de îmbătrânire;
 120

 rezistenţă la tracţiune mică;

 rezilienţă redusă (tabelul 4.5.12);
 se contractă foarte mult la răcire;
Observaţie: Din acest motiv, în ele nu se pot îngloba direct piese metalice.
 coeficientul de dilataţie volumică ia valori în funcţie de compoziţia ceramicii;
Observaţie: Este de două ori mai mare la ceramicele cu oxid de aluminiu decât
la cele cu oxid de calciu.
 proprietăţile dielectrice depind de:
 natura şi conţinutul de oxizi,
 parametrii procesului de ardere,
 temperatura la care funcţionează materialele;
 permitivitatea şi factorul de pierderi dielectrice variază semnificativ la
creşterea frecvenţei, îndeosebi pentru unii compuşi ai titanului;
 pătrunderea umidităţii înrăutăţeşte proprietăţile electrice şi mecanice ale
ceramicelor.
Observaţii:
 Din acest motiv, ele se acoperă cu glazuri - materiale
nehigroscopice care conţin în plus, faţă de ceramica de bază,
boraţi, nitraţi şi carbonaţi alcalini, oxizi metalici.
 Având coeficient de dilataţie liniară mai redus decât piesele
ceramice pe care le acoperă, în interiorul glazurilor se dezvoltă
eforturi de compresiune care echilibrează eforturile de întindere la
care sunt supuse piesele ceramice în exploatare.
Categorii de materiale ceramice:
 pentru instalaţii (pe bază de caolin şi steatită),
 pentru condensatoare (pe bază de steatită şi compuşi ai titanului),
 pentru temperaturi înalte (ceramică poroasă ).
Tabelul 4.5.12
Principalele principale ale ceramicelor electrotehnice
Proprietatea Porţelan de Porţelan de Cordierit Steatită Ceramică
înaltă tensiune joasă normală cu titan -
tensiune zirconiu
Densitatea, [kg/dm 3] 2,35-5 2,2-2,4 2,1-2,65 2,5-2,95 3,5-5,5
Coeficientul de dilataţie volumică, αi106, [K- 5-6,5 5-6,5 1,-.4,5 7,3-10,5 7-10
1
] 1300-1550 1300-1350 1400-1450 1300-1450 100
Temperatura de ardere [oC] 8,4-33,4 14,1-20,9 12,5-25,1 20,9-33,8 25,5-50,2
Conductivitatea termică, λ105 [W/mK] 21-55 - 35-65 52-107 48-107
Rezistenţa la tracţiune [MN/m 2] 173-550 173-345 138-620 414-2970 275-830
 Rezistenţa la compresiune [MNm/m2] 1,8-2,2 1,3-1,6 - 3-5 121
Rezilienţa σ103 MN/m 2] 5-7 5,5-7,5 3,5-5,5 5,7-6,5
Permitivitatea relativă 8-25 7-20 3,0-4,9 1,2-2,0
Factorul de pierderi tg δ103 1010-1012 109-1012 109-1012 109-1012 2,5-3,3
Rezistivitatea de volum, [Ωm] 30 20 20 20-30 15-104
Rigiditatea dielectrică, [MV/m] 200-650 300-400 400-780 440-1100 0,2-50
Temperaturra de utilizare [ oC] 1010-1012
8-10
200-520

Porţelanul electrotehnic (de instalaţii)

Compoziţie:
 50% argilă (componentă formabilă),
 25% cuarţ, care conferă rezistenţă mecanică,
 25% feldspat, care dă faza sticloasă şi înlătură porozitatea.
Caracterizare:
 contracţie mare la răcire.
Utilizări:
 izolatoare,
 piese solicitate termic şi electric.
Steatita
Compoziţie:
 silicat de magneziu (talc),
 argilă,
 magnezită.
Caracterizare:
 proprietăţi mecanice excelente;
 rezistenţă electrică mare, chiar la temperaturi ridicate;
 factor de pierderi mic la frecvenţe înalte.
Ceramica de oxid de aluminiu
Caracterizare:
 densă,
 rezistentă chimic,
 rezistentă la abraziune,
 rezistenţă mecanică mare,
 proprietăţi electrice foarte bune.
Cordieritul
Caracterizare:
 122

 rezistent la şoc termic,

 coeficient de dilataţie liniară redus,
 proprietăţi electrice mai slabe.
Porţelanul cu zirconiu
Caracterizare:
 rezistenţă mare la şoc termic.
Ceramicile cu compuşi de titan (pentru condensatoare)
Caracterizare:
 permitivitatea foarte mare (100 – 1500),
 se poate utiliza până la 500 C,
 tensiunea de străpungere a peliculei obţinute prin oxidare anodică este de
aproximativ 250 V la frecvenţe de 50 Hz,
 are permitivitatea relativă, la 25 C, între 8 şi 10.
Utilizări:
 dielectric în condensatoare de joasă tensiune,
 izolarea conductoarelor,
 condensatoare electrolitice (mai ales).

Ceramicele poroase
Caracterizare:
 se obţin din talc, caolin şi şamotă;
 porozitate cuprinsă între 10 şi 30%;
 rezistivitate electrică mare la temperaturi ridicate;
 se utilizează în medii cu conţinut redus de umiditate.

4.5.2.3 Mica şi produse pe bază de mică.

Observaţii: Mica este cel mai utilizat material electroizolant natural şi face parte
din grupa silicaţilor de aluminiu.
Varietăţi:
 muscovitul (aluminosilicat de potasiu hidratat);
 flogopitul (aluminosilicat de potasiu şi magneziu).
 123

Caracterizare:
 are proprietatea de clivaj (de desfacere în foiţe a căror grosime poate
ajunge la 25 m);
 material de clasă termică C;
 inertă din punct de vedere chimic;
 proprietăţile dielectrice ale micei sunt:
 foarte bune în cazul direcţiilor perpendiculare pe straturi (tabelul
4.5.13),
 scad în lungul planurilor de clivaj (ρ v=106...108 Ωm, tg δ=0,002);
 proprietăţile dielectrice se modifică, de asemenea, cu temperatura şi
frecvenţa;
 rigiditatea dielectrică depinde îndeosebi de grosimea straturilor şi de
conţinutul de defecte ale materialului, ajungând până la 700 MV/m (uzual,
nu se depăşeşte 25 MV/m);
 foarte rezistentă la acţiunea descărcărilor parţiale;
 stabilitate termică foarte ridicată;
Observaţii:
 Muscovitul pierde apa de cristalizare (se calcinează) abia la 500-
600oC, iar flogopitul la 800 oC.
 Mica flogopit are proprietăţi dielectrice mai reduse decât
muscovitul (datorită adaosurilor de Fe 2O3), ea utilizându-se
îndeosebi în instalaţile care funcţionează la temperaturi înalte.
Utilizări:
 dielectric pentru condensatoare,
 sisteme de izolaţie ale maşinilor şi aparatelor electrice,
 izolaţia rezistoarelor neinductive,
 fabricarea unor materiale cu proprietăţi termice superioare.
Mica sintetică
Compoziţie:
 fluorură de potasiu,
 silice,
 magnezie,
 alumină.
Caracterizare:
 124

 proprietăţi dielectrice superioare flogopitului,

 coeficient de dilataţie liniară apropiat de cel al metalelor,
 stabilă până la 900 oC.
Micanitele
Caracterizare:
 sunt materiale sub formă de plăci sau foi, obţinute prin lipirea foiţelor de
mică cu lacuri sau răşini, sub acţiunea presiunii şi căldurii;
 datorită conţinutului de peste 50% mică, micanitele sunt materiale:
 de clasă B (suport organic),
 de clasă F şi H, când se realizează cu suport anorganic şi lacuri
speciale.
Tipuri (în funcţie de conţinutul de liant, L):
 micanite de colector (L<4%),
 micanite de garnituri (L>25%),
 micanite de formare (L=10...30%),
 micanite flexibile (L=50...90%),
 termomicanite (liant anorganic).

Tabelul 4.5.13
Proprietăţile principale ale micei
Proprietatea Muscovit Flogopit Mică sintetică
Conductivitatea termică [W/mK] 40...60 40...60 -
Temperatura de calcinare [oC] 600...700 900...1000 900...1200
Rezistenţa la compresiune [MN/m 2] 370...720 200...260 240
Coeficientul de dilataţie liniară, α i106 [K-1] 8,5 13,5 8...13
Permitivitatea relativă [Ωm] 6...7 5...6 5...8
Rezistivitatea de volum, la 25 oC 1013...1014 1010...1012 -
Factorul de pierderi tgδ104, la 50 Hz 2...15 - 3...30
1 MHz 1...3 10...50 -
Rigiditatea dielectrică [MV/m] >80 >60 8...16
Temperatura maximă de utilizare [ oC] 500...600 800...900 -

Micabanda
Caracterizare:
 o varietate de micanită flexibilă, cu:
 grosimi de 0,13 – 0,17 mm,
 125

 lăţimi de 12 – 35 mm,
 suport pe ambele părţi din hârtie, mătase, ţesătură de sticlă.
Termomicanita
Caracterizare:
 este produsă sub formă de plăci,
 se obţine din mică flogopit cu liant anorganic (fosfat de amoniu, sticlă uşor
fuzibilă).
Utilizări:
 izolaţie în aparatura electrocalorică (suporţi de rezistenţe).
Hârtia de mică
Caracterizare:
 se produce din foiţe de dimensiuni reduse şi deseori prin procedee
asemănătoare hârtiei din celuloză;
 mai flexibilă decât hârtia din celuloză,
 proprietăţile dielectrice şi mecanice, deşi mai uniforme, sunt mai reduse
decât ale foiţelor de mică.
Observaţie: Pentru încleierea produselor din hârtie de mică se folosesc lacuri:
 poliesterice,
 epoxidice,
 poliuretanice,
 siliconice.
Micafoliile
Obţinere: Se obţin din hârtie sau foiţe de mică (50%) lipite cu lianţi pe bază de şelac,
poliesteri sau siliconi (30%) pe un suport de hârtie sau ţesătură de sticlă (20%).
Micalexul
Compoziţie:
 mică muscovit (60%),
 sticlă pe bază de bor - plumb (fuzibilă).
Caracterizare:
 rezistent la umiditate,
 rezistent la arc electric,
 proprietăţi mecanice foarte bune,
 proprietăţi dielectrice foarte bune (tabelul 4.5.14).
 126

Tabelul 4.5.14
Proprietăţile principale ale micalexului
Proprietatea Valori

Densitatea [kg/dm 3] 2,6...3

Coeficientul de dilataţie liniară, α i106 [K-1] 8...9
Stabilitatea termică [oC] 300...350
Rezistenţa la tracţiune [MN/m 2] 30...70
Rezistenţa la compresiune [MN/m 2] 100...400
Rezistenţa la încovoiere [MN/m 2] 70...140
Rezilienţa [kNm/m2] 2...5
Rezistivitatea de volum [Ωm] 1010...1012
Rezistivitatea de suprafaţă [Ω] 1010...1012
Permitivitatea relativă 6...8,5
Factorul de pierderi 0,003...0,01
Rigiditatea dielectrică [MV/m] 10...20

Utilizări:
 piese izolante fasonate,
 izolatori.
Observaţie: Produsele pe bază de mică se utilizează la:
 fabricarea sistemelor de izolaţie ale:
 maşinilor şi aparatelor electrice (îndeosebi ale celor cu regimuri grele
de exploatare),
 maşinilor electrice de puteri mari şi tensiuni înalte (izolaţiile pe bază de
mică fiind rezistente la acţiunea descărcărilor parţiale şi având durată de
viaţă mare).
Astfel:
 izolaţia la fundul crestăturii se realizează din micanită cu liant epoxidic;
 izolaţia laturii de bobină se realizează din micabenzi impregnate cu
răşini epoxi sau siliconice modificate şi cu suport din ţesătură de sticlă;
 izolaţia între conductoare şi între straturi se realizează din micanită;
 izolaţia de crestătură se realizează din micanită flexibilă;
 izolaţia sub pană se realizează din micanită cu suport din ţesătură de
sticlă.
Observaţie: În ultimul timp, bobinele maşinilor de tensiuni înalte se
izolează numai cu micabenzi (pentru evitarea golurilor la contactul cu
 127

cuprul), caracteristicile izolaţiilor depinzând de tipul benzii utilizate (tabelul

4.5.15) precum şi de solicitările mecanice, electrice şi termice la care sunt
supuse în exploatare.
Tabelul 4.5.15
Proprietăţi ale unor izolaţii pe bază de hârtie de mică
Proprietăţi Romicaverre Romicalfi Semicafolin
Componenţi Hârtie de mică Hârtie de mică Hârtie de mică
Cogemica (obţinută prin Cogemica, liant Samica (obţinută
procedeul mecanic), epoxidic, filţ prin calcinare), liant
liant epoxidic, ţesătură poliesteric siliconic, ţesătură
de sticlă de sticlă
Coeficientul de dilataţie liniară, αi106 [K-1] 20...30 20...30 -
Clasa de izolaţie B, F B H
Permitivitatea relativă, la 20 oC 4,3 4,3 4
Factorul de pierderi tgδ104, la 20 oC 6...12 4...12 30
Rigiditatea dielectrică, la 20 oC [MV/m] 25...30 20...25 15

 izolarea lamelelor de colector;

 izolarea bobinelor electromagneţilor,
 conuri izolante pentru colectoare,
 piese fasonate,
 garnituri la aparate electrocasnice.

4.5.2.4 Azbestul şi produse pe bază de azbest

Caracterizare:
 mineral cu structură fibroasă;
 superior materialelor fibroase organice prin:
 rezistenţă,
 flexibilitate la temperaturi ridicate.
 la 350 – 400 C, prin eliminarea apei, pierde rezistenţa mecanică;
 higroscopic, motiv pentru care, ca izolant electrotehnic, se foloseşte doar
impregnat.
Utilizări:
 izolant electric în aparatura de joasă tensiune sub formă de:
 sfoară,
 carton,
 128

 umplutură pentru mase plastice de presare,

 ţesături, folosite în fabricarea unor:
 stratificate,
 benzi pentru izolaţii de bobină,
 azbociment pentru camere de stingere în întreruptoare,
 tablouri de distribuţie.

4.5.2.5 Lacuri şi compounduri electroizolante

Observaţie: Lacurile electroizolante sunt substanţe lichide în momentul

utilizării, care se solidifică după aplicare. Întărirea are loc fie prin evaporarea
solventului, fie prin procese chimice (oxidare, polimerizare, policondensare, poliadiţie)
în cazul aşa numitelor lacuri fără solvent.
Clasificare după utilizări:
 lacuri de impregnare a înfăşurărilor, ţesăturilor, hârtiilor,
 lacuri de acoperire,
 lacuri de lipire,
 lacuri pentru izolarea tolelor,
 lacuri de emailare a conductoarelor.

Lacuri de impregnare
Rolul impregnării înfăşurărilor:
 fixează spirele între ele (care nu mai pot fi deplasate de către forţele
electromagnetice sau de vibraţii),
 asigură o mai bună disipare a căldurii,
 îmbunătăţeşte proprietăţile electrice ale izolaţiei.
Lacuri de impregnare a înfăşurărilor:
 oleorăşinoase,
 oleobituminoase,
 bachelitice,
 gliptalice,
 melaminogliptalice,
 siliconice (pentru temperaturi ridicate).
Lacuri de impregnare a ţesăturilor şi hârtiilor:
 129

 pentru hârtii şi ţesături de bumbac:

 lacuri pe bază de uleiuri sicative,
 lacuri oleobituminoase;
 pentru ţesături din fire de sticlă şi azbest:
 lacuri oleogliptalice,
 siliconice.
Utilizări:
 hârtiile şi ţesăturile lăcuite (benzi, tuburi, pânze) sunt utilizate pentru
izolarea:
 capetelor de bobină,
 barelor,
 bobinelor.
Lacurile de acoperire
Caracterizare:
 protejează înfăşurările în mod suplimentar de umezeală şi de acţiunea
agenţilor chimici;
 sunt în general lacuri cu uscare în aer şi realizează o peliculă mai groasă;
Observaţie: Acestea sunt lacuri:
 oleogliptalice,
 gliptalice,
 epoxidice,
 poiliuretanice.
 rezistente la acţiunea uleiului şi benzinei ( lacuri pe bază de celuloză ).
Lacuri de lipire
Pentru:
 lipirea stratificatelor pe bază de mică, se folosesc lacurile:
 gliptalice,
 oleobituminoase,
 poliesterice,
 epoxidice,
 siliconice;
 lipirea pe metale, se folosesc răşini epoxidice.
Lacuri de izolare a conductoarelor
 130

Caracterizare:
 faţă de izolaţia din bumbac sau hârtie, izolaţia conductoarelor emailate se
caracterizează prin:
 este mult mai subţire (0,5 – 5 m),
 factorul de umplere este mult mai bun;
 rigiditatea dielectrică a peliculei este foarte mare;
 tensiunea de străpungere este de 2000 – 5000 V.
Observaţie: Foarte importante pentru calitatea emailului sunt:
 aderenţa pe conductor,
 elasticitatea peliculei,
 rezistenţa la abraziune,
 rezistenţa la şoc termic.
Emailurile polivinilformal,
Caracterizare:
 cele mai larg utilizate,
 proprietăţi mecanice bune,
 flexibilitatea mare,
 rezistenţă la şoc termic,
 rezistenţă la solvenţii obişnuiţi ai lacurilor de impregnare.
Emailurile poliamidice
Caracterizare:
 aderă bine atât pe cupru cât şi pe aluminiu,
 au rezistenţă mare la abraziune,
 au proprietăţi dielectrice slabe,
 au foarte slabă rezistenţă la umiditate.
Emailurile epoxidice
Caracterizare:
 proprietăţi mecanice inferioare celor polivinilacetalice,
 proprietăţi electrice superioare (chiar după expunere la umiditate),
 pot fi folosite şi în cazul în care survin suprasarcini de scurtă durată,
deoarece reziduul de descompunere este bun izolator.
Emailuri poliuretanice
Caracterizare:
 131

 sudabilitate foarte bună fără înlăturarea prealabilă a peliculei;

 proprietăţi, în general, modeste.
Emailurile tereftalice (poliesterice)
Caracterizare:
 rezistenţă bună la umezeală,
 temperatura maximă de utilizare mai ridicată (155 C) decât a
polivinilacetalilor,
 rezistenţă redusă la şoc termic.
Emailurile siliconice
Caracterizare:
 sunt modificate cu poliesteri tereftalici pentru îmbunătăţirea aderenţei;
 stabilitate termică foarte bună, putând fi utilizate în clasele F, H;
 fabricaţie dificilă;
 preţ ridicat.
 132

4.5.2.6 Stratificatele

Compoziţie:
 Starturi suprapuse de:
 hârtii de impregnare (poroase),
 ţesături din:
 bumbac,
 fire sintetice,
 fire de sticlă,
 fire de azbest,
 furnir de lemn;
 fixate între ele prin:
 răşini termorigide:
 bachelitice,
 melaminice,
 epoxidice,
 poliesterice,
 PTFE,
 siliconice.
Obţinere: Un număr corespunzător de hârtii, ţesături sau furnir, impregnate, se
introduce într-o presă încălzită; răşina pătrunde în porii materialului suport, apoi are loc
desăvârşirea procesului de policondensare sau poliadiţie, obţinându-se plăci
termorigide. Se fabrică sub formă de:
 plăci,
 tuburi,
 cilindri,
din care se execută apoi diverse piese izolante.
Caracterizare:
 anizotrope, cu proprietăţi diferite pe direcţie perpendiculară şi respectiv
paralelă faţă de straturi.
 cele pe bază de ţesături – textolit – au:
 proprietăţi mecanice foarte bune,
 rezistenţă la şoc,
 absorbţie de apă mai mică;
 cele pe bază de sticlă – sticlotextolit – au:
 133

 rezistenţă mecanică foarte bună,

 higroscopicitate redusă,
 stabilitate deosebită a formei,
 rezistenţă mare la căldură,
 cu răşini siliconice ca liant, rezistă până la 200 C,
 proprietăţi dielectrice bune,
 stabilitate dimensională foarte bună (cu răşini epoxidice).
Utilizări:
 sticlotextolitul cu răşini epoxidice se utilizează pentru:
 circuite imprimate;
 stratificatele pe bază de hârtie – pertinax – se utilizează pentru:
 tablouri de distribuţie,
 cilindri pentru execuţia bobinelor,
 suporturi pentru circuite imprimate;
 textolitul se utilizează pentru:
 roţi dinţate,
 bucşe,
 lagăre.