PATOLOGIA DE ALTITUDINE

„Munţii nu sunt drepţi sau nedrepţi- sunt doar periculoşi.” (Reinhold Messner)
 CLASIFICAREA ALTITUDINII ŞI EFECTELE
FIZIOLOGICE

ALTITUDINE INTERMEDIARĂ, 1.500-2.440 M

(5.000-8.000 FT):
• provoacă scăderea capacităţii de efort şi
creşterea ventilaţiei alveolare, fără alterări
majore ale transportului arterial al oxigenului
• pacienţii cu afecţiuni cardiovasculare şi
pulmonare pot deveni mai simptomatici în
acest interval de altitudine.
 ALTITUDINEA MARE, 2.440-4.270 M
(8.000-14.000 FT):
– este asociată cu o scădere a saturaţiei sanguine
arteriale în oxigen
– se poate produce hipoxemie marcată în timpul
efortului şi al somnului.
– Majoritatea cazurilor cu probleme medicale asociate
cu altitudinea se produc în acest interval de
altitudine din cauza disponibilităţii locurilor de cazare
peste noapte pentru turişti, aflate la aceste înălţimi.
 ALTITUDINEA FOARTE MARE, 4.260-5.490 (14.000-
18.000 FT):
• - ascensiunea rapidă poate fi periculoasă şi este necesară o
perioadă de aclimatizare pentru a preveni afecţiunea.
ALTITUDINEA EXTREMĂ, PESTE 5.490 M (18.000 FT):
• este accesibilă numai alpiniştilor şi este însoţită de
hipoxemie severă şi hipocapnie
• la aceste altitudini, deteriorarea fiziologică progresivă
depăşeşte in cele din urmă posibilitatea de aclimatizare, iar
habitarea umană prelungită este imposibilă
• din moment ce hipoxemia este maximă în timpul somnului,
altitudinea critică care se poate lua în considerare este
altitudinea la care se poate dormi.
MECANISMELE ADAPTATIVE ALE
ACLIMATIZĂRII
 VENTILAŢIA:
• Răspunsul ventilator la hipoxie este
hiperventilaţia (creşterea frecvenţei
respiratorii)
• Un conţinut scăzut de oxigen în aerul respirat
poate permite dezvoltarea hipoxemiei severe
în timpul somnului. Aclimatizare ventilatorie,
culminează după 4-7 zile la o anumită
altitudine.
 SÂNGELE:
• - Se cunoaşte faptul că în 2 ore de ascensiune
la altitudine, eritropoietina este crescută în
plasmă şi, în decursul a zile sau săptămâni, are
ca rezultat o creştere a masei de eritrocite.
Prin acest mecanism, organismul încearcă să
capteze cât mai mult oxigen pentru a-l
transporta la celule; şi pentru a asigura
funcţiile vitale.
 CARDIOVASCULAR:
• creştere a frecvenţei cardiace menţine debitul cardiac
• frecvenţa cardiacă la efort maxim scade la altitudine proporţional cu
scăderea consumului maxim de oxigen
• tensiunea arterială este uşor crescută la ascensiuni
• are loc constricţia în circulaţia pulmonară în cazul expunerii la hipoxie; drept
rezultat, tensiunea pulmonară creşte
• fluxul sangvin cerebral creşte tranzitor în timpul ascensiunii la altitudine şi ca
urmare creşte alimentarea cu oxigen a creierului. Totuşi, acest răspuns este
limitat de creşterea volumului sangvin cerebral, care poate creşte presiunea
intracraniană şi poate agrava simptomele afecţiunilor de altitudine.
 CAPACITATEA DE EFORT

– Capacitatea de efort scade dramatic în cazul ascensiunii

la altitudine, cu aproximativ 10% pentru fiecare 1.000 m
de altitudine câştigaţi peste 1.500 m.
– În timpul aclimatizării, capacitatea de efort submaximală
creşte apreciabil după 10 zile. Mecanismul acestei
scăderi poate fi:
– lipsa alimentării adecvate cu oxigen a celulelor
musculare, din cauza presiunii scăzute pentru difuziunea
oxigenului din capilar
– -O altă teorie sugerează că SNC limitează activitatea
musculară pentru a-şi conserva propria oxigenare.
 LIMITELE ACLIMATIZĂRII
• Chiar şi cei care sunt prin natura lor uşor de aclimatizat nu pot
tolera hipoxia de la altitudinile extreme pentru mult timp.
• Factori care limitează capacitatea de aclimatizare la altitudini
extreme includ:
• scăderea considerabilă în greutate, prin pierderea de masă
musculară şi grăsime
• solicitarea ventriculului drept din cauza hipertensiunii pulmonare
excesive
• malabsorbţia intestinală
• alterarea funcţiei renale
• policitemia şi agregarea în microcirculaţie
• hipoxemie cerebrală prelungită.
 SOMNUL
• Se petrece mai mult timp în stare de veghe, cu
o creştere semnificativă a numărului de treziri.
Aceste treziri frecvente sunt o sursă de acuze
de stare generală proastă, dar sunt inofensive şi
se ameliorează cu timpul.
• Respiraţia periodică tipică (Cheyne-Stokes) la
cei care dorm la peste 2.700 m (9.000 ft) constă
din 6-12 pauze apneice (fără respiraţie)
intercalate între cicluri de ventilaţie
SINDROAME DE ALTITUDINE MARE
 sunt cele atribuite direct hipoxiei:

• hipoxia acută,
• răul acut de altitudine
• edemul pulmonar
• edemul cerebral
• retinopatia
• edemul periferic
• problemele somnului
• sindroame neurologice
CELELALTE SINDROAME, nu neapărat legate de
hipoxie, includ:

• accidentele tromboembolice (care pot fi

atribuibile deshidratării, imobilizării
prelungite, policitemiei şi temperaturii
scăzute)
• faringita şi bronşita de altitudine mare
• cheratita solară.
 Deşi sindroamele clinice hipoxice diferite se
suprapun, toate împart un mecanism de bază,
toate sunt întâlnite în aceleaşi condiţii de
ascensiune rapidă la persoane neaclimatizate
şi toate răspund la aceeaşi terapie esenţială:

COBORÂRE ŞI OXIGEN.
 HIPOXIA ACUTĂ
• Se produce în momentul în care saturaţia de
oxigen scade brusc; la persoanele
neaclimatizate.
• Simptomele hipoxiei acute reflectă
sensibilitatea SNC la această agresiune:
• ameţeală
• senzaţia de cap gol
• scăderea vederii
• pierderea stării de conştienţă
• RĂUL ACUT DE ALTITUDINE- se produce în
situaţia unei agresiuni hipoxice mai gradate şi
mai puţin severe decât în cazul sindromului
hipoxic acut.
• Incidenţa variază în funcţie de locaţie,
depinzând de:
• uşurinţa accesului
• viteza de ascensiune
• altitudinea atinsă, adecvată pentru somn.
 ! În mod tipic, persoana la prezentare prezintă:
• cap gol
• uşoară dispnee, mai ales la efort
• senzţie de mahmureală asemănătoare cu cea de după consum de
alcool, între 1 şi 6 ore mai târziu, dar uneori întârziate pentru 1 zi
sau mai mult (şi mai ales după un somn de o noapte)
• cefaleea este de obicei descrisă ca frontală şi se agravează la
aplecare
• simptome gastrointestinale care includ anorexia, greaţa şi uneori
vărsăturile
• simptome constituţionale- oboseala şi slăbiciunea
• stare de iritabilitate; persoana vrea să fie lăsată în pace
• somnolenţă şi senzaţia de frig interior
• Dacă afecţiunea progresează:
• cefaleea şi dispneea devin mai severe
• apar vărsăturile şi oliguria
• slăbiciunea poate progresa astfel încât victima să
necesite asistenţă pentru alimentaţie şi îmbrăcare
• cea mai severă formă de rău acut de munte,
edemul cerebral de altitudine mare, este anunţată
de debutul ataxiei (incapacitatea de a-şi controla
mişcările corpului, tulburări de echilibru); şi al
alterării nivelului de conştienţă
• poate urma coma în decurs de 12 ore, dacă
tratamentul este întârziat.
 TRATAMENTUL- are ca scop:

• prevenirea progresiei
• nedezvoltarea afecţiunii
• ameliorarea aclimatizări
• diagnosticarea precoce
Cele trei principii de tratament sunt:

1) a nu continua ascensiunea spre

altitudini mai mari adecvate somnului în
prezenţa simptomelor
2) a coborî, dacă simptomele nu se reduc
sau se agravează în ciuda tratamentului
3) a coborî şi trata imediat, dacă apare o
modificare a stării de cunoştinţă, ataxie
sau edem pulmonar.
 PREVENŢIA:
- ascensiunea graduală cu acordarea unui timp
adecvat pentru aclimatizare
- pentru cei ce vizitează staţiuni aflate la altitudine
medie, recomandarea este aceea de a petrece o
noapte la altitudine intermediară de 1.500-2.000
m înainte de a dormi la altitudini mai mari de
2.500 m (8.200 ft).
- Alpiniştii şi turiştii care fac trasee pe munte ar
trebui să evite urcarea rapidă la altitudini
adecvate somnului de peste 3.000 m şi să se
oprească două nopţi pentru fiecare 1.000 m
câştigaţi în altitudine începând cu 3.000 m.
• EDEMUL CEREBRAL DE MARE ALTITUDINE-
este definit clinic ca prezenţa unei deteriorări
neurologice progresive în unele cazuri de rău
acut de munte sau de edem pulmonar de
altitudine mare.
• Este caracterizat de:
• status mental alterat
• ataxie, stupor şi progresia spre comă, dacă nu
este tratat
• cefaleea, greaţa şi vărsăturile nu sunt
întotdeauna prezente.
 EDEMUL PULMONAR DE MARE ALTITUDINE

• este cea mai letală afecţiune dintre afecţiunile datorate altitudinii.

Deoarece afecţiunea este uşor reversibilă prin coborâre şi oxigen,
cauza morţii este de obicei lipsa recunoaşterii precoce, diagnosticarea
greşită sau incapacitatea de a coborî la o altitudine mai mică.

Simptome:
• victima dezvoltă o tuse seacă
• scăderea capacităţii de efort
• dispnee de efort
• creşterea timpului necesar recuperării după efort

Tardiv în evoluţia bolii, dezvoltă:

• tahicardie
• dispnee în repaus
• slăbiciune marcată
• tuse productivă
• cianoză
• pe măsură ce hipoxemia se agravează, conştienţa devine alterată
• victimele devin de obicei comatoase şi decedează.
 EDEMUL PERIFERIC
• Umflarea feţei şi a extremităţilor distale este frecventă la altitudine
• mare
• Prezenţa edemului periferic trebuie să ridice suspiciunea unei
afecţiuni datorate altitudinii (edem pulmonar şi cerebral)

FARINGITA ŞI BRONŞITA DE ALTITUDINE MARE

• tuse seacă, persistentă

• bronşită purulentă
• faringită dureroasă
• Bronhospasmul poate fi, de asemenea, declanşat de pierderea de
căldură prin respiraţie
• Accesele de tuse severe pot avea ca rezultat fractura coastelor

Mucoasele faringiene:
• devin uscate,
• dureroase
• se crapă din cauza deshidratării şi a ventilaţiei crescute
• pot fi o cale de intrare pentru patogeni
• eritemul şi uscăciunea pot provoca disconfort strict pe bază
mecanică
 CHERATITA SOLARĂ

Simptomele tipice de fotokeratită sunt:

• durere severă
• senzaţia de corp străin sau nisip în ochi
• fotofobie
• lăcrimare
• eritem conjunctival marcat
• chemozis(infiltrat edematos, inflamator în jurul corneei) şi edem
palpebral

Tratament:
• Cheratita cu UV este în general autolimitantă şi se vindecă în 24 de ore,
dar afecţiunea este suficient de dureroasă pentru a impune
administrarea de analgezice.
• Compresele reci pot, de asemenea, să amelioreze durerea şi poate fi
necesară folosirea ocluzoarelor pentru confort. Prevenţia este evident
de o mare importanţă deoarece această afecţiune poate fi incapacitantă,
mai ales pe teren periculos.