MIJLOACELE PROCESUALE

PRIVIND APĂRAREA DREPTULUI

DE PROPRIETATE ȘI A
CELORLALTE DREPTURI REALE
Prof. univ. dr. habil. Adrian STOICA
1. Considerații generale
■ În România contemporană, dreptul de proprietate și creanțele
asupra statului sunt garantate potrivit art. 44 din Constituție.
■ Proprietatea mai este apărată și prin instrumente internaționale –
e.g., art. 17 din Declarația universală a drepturilor omului (1948),
art. 1 alin. (1) din Protocolul 1 la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului.
■ Realitatea arată că dreptul de proprietate privată poate fi afectat
mai frecvent decât proprietatea publică însă, ca orice drept
subiectiv, dreptul de proprietate privată (dar și celelalte drepturi
reale) poate fi apărat prin diferite mijloace procesuale.
1. Considerații generale
■ Mijloacele de apărare a proprietății private și a celorlalte drepturi
reale au fost definite ca fiind totalitatea acțiunilor în justiție prin
care titularul proprietății sau al altui drept real solicită instanței de
judecată să pronunțe o hotărâre în scopul de a înlătura orice
atingere sau încălcare adusă acestor drepturi de către orice alte
subiecte de drept. Protecția asigurată astfel cunoaște 2 ipostaze:
– protecția împotriva atingerilor materiale (degradări,
distrugeri, deteriorări materiale etc.) vizează bunul corporal,
iar nu dreptul de proprietate însuși;
– Protecția împotriva atingerilor juridice (îndreptate asupra
unui drept real, putând fi însoțite și de o atingere materială).
1. Considerații generale
■ Aceste mijloace de apărare pot fi grupate în două mari categorii:
a) Mijloace procesuale directe, realizate prin acțiunile reale:
■ Acțiuni petitorii, prin care reclamantul cere instanței să
statueze că el este titularul dreptului real cu privire la un bun
(acțiunea în revendicare, acțiunea în grănițuire, acțiunea
negatorie, acțiunea confesorie, acțiunea în prestație tabulară);
■ Acțiuni posesorii, prin care reclamantul solicită apărarea
posesiei (ca simplă stare de fapt) împotriva oricărei tulburări
(acțiunea generală sau în complângere, respectiv acțiunea
specială sau în reintegrare).
b) Mijloace procesuale indirecte, realizate prin acțiuni în justiție
întemeiate pe drepturi de creanță (în executarea contractului, în
răspundere contractuală, în restituirea plății nedatorate etc.).
2. Acțiunea în revendicare
■ Acțiunea civilă reprezintă „totalitatea mijloacelor procesuale organizate de
lege pentru protecția dreptului subiectiv civil sau a altor interese care se pot
realiza numai pe calea justiției” (I. Leș; V. M. Ciobanu).
■ Acțiunea în revendicare are întotdeauna ca obiect un drept de
proprietate, fiind acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut
bunul său cere instanței să i se recunoască dreptul de proprietate asupra
bunului și restituirea acestuia de la posesorul neproprietar.
■ Sediul materiei: art. 563-566 C.civ.
■ Caractere juridice:
a) Acțiune reală (se referă la un bun – mobil sau imobil, după caz);
b) Acțiune petitorie (se pune în discuție însuși dreptul asupra bunului; în
lipsa dovezii dreptului va fi respinsă chiar dacă pârâtul deține fără titlu);
c) Acțiune imprescriptibilă extinctiv (se stinge doar odată cu dreptul de
proprietate: dobândire prin uzucapiune sau posesie de bună-credință).
 3. Delimitarea acțiunii în revendicare de alte acțiuni reale
a) Acțiunea în revendicare și acțiunea posesorie
– În cazul admiterii acțiunii în revendicare, reclamantul redobândește posesia
asupra bunului revendicat, dar ca efect accesoriu al acțiunii în revendicare,
efectul principal fiind recunoașterea dreptului. Acțiunea posesorie este cea
care are ca efect principal redobândirea posesiei, fără a pune în discuție
existența vreunui drept de proprietate.
– Acțiunea posesorie poate fi exercitată de simplul posesor, însă acțiunea în
revendicare implică, printre altele, dovedirea dreptului de proprietate al
reclamantului asupra bunului revendicat.
– Acțiunea posesorie se exercită într-un interval scurt (1 an de la tulburare sau
deposedare), pe când acțiunea în revendicare este imprescriptibilă extinctiv.
– Hotărârea pronunțată în materie posesorie nu are autoritate de lucru judecat
în petitoriu, astfel încât cel care a pierdut posesia poate promova o acțiune în
revendicare. În schimb, hotărârea de admitere a acțiunii în revendicare are
putere de lucru judecat în posesoriu.
 3. Delimitarea acțiunii în revendicare de alte acțiuni reale
b) Acțiunea în revendicare și acțiunea confesorie
– Acțiunea confesorie este acțiunea în justiție prin care se urmărește
apărarea unui dezmembrământ, solicitând instanței să-l oblige pe pârât
să permită reclamantului exercitarea deplină și netulburată a dreptului
real principal.
– Dacă reclamantul dintr-o acțiune în revendicare pretinde că este
proprietar, calitatea procesuală activă în acțiunea confesorie o are
titularul unui dezmembrământ (uzufructuar, uzuar, superficiar etc.).
– Spre deosebire de acțiunea în revendicare, care este, în principiu,
imprescriptibilă extinctiv, acțiunea confesorie (cu excepția celei
întemeiate pe superficie, care este la rândul ei imprescriptibilă) se
prescrie într-un anumit termen (30 de ani sau în termenul de
constituire a uzufructului).
 3. Delimitarea acțiunii în revendicare de alte acțiuni reale
c) Acțiunea în revendicare și acțiunea negatorie
– Acțiunea negatorie este acțiunea în justiție prin care se contestă
existența unui dezmembrământ al dreptului de proprietate privată.
– Indirect, prin acțiunea negatorie se apără și dreptul de proprietate, însă
nu se pune în discuție existența acestui drept, ci numai existența sau,
mai bine spus, inexistența unui dezmembrământ al acestuia (uzufruct,
uz, abitație, servitute, superficie), pe care pârâtul pretinde că îl are.
– Dreptul la acțiunea negatorie este imprescriptibil - art. 564 alin. (2) C.civ.
– Reclamantul, în acțiunea negatorie, este fie proprietarul, fie altă
persoană care contestă existența unui drept real în favoarea pârâtului.
 3. Delimitarea acțiunii în revendicare de alte acțiuni reale
d) Acțiunea în revendicare și acțiunea în grănițuire
– Acțiunea în grănițuire (sau în hotărnicie) este acțiunea în justiție prin
care se solicită instanței determinarea prin semne exterioare a liniei
despărțitoare dintre două fonduri vecine.
– Acțiunea în grănițuire poate fi introdusă nu doar de proprietar, ci și de
titularul altui drept real constituit asupra fondului, precum și de simplul
posesor. Această acțiune poate fi exercitată împotriva proprietarului
fondului vecin, a titularului altui drept sau a unui drept de folosință.
– Acțiunea în grănițuire urmărește constituirea sau reconstituirea hotarului
real dintre două fonduri, fără a contesta dreptul de proprietate asupra
fondului vecin. De aceea, nu implică dovedirea proprietății. Dacă însă, cu
ocazia grănițuirii, reclamantul pretinde o parte determinată din terenul
vecin, grănițuirea este dublată de o revendicare a porțiunii respective
(urmând a se face dovada proprietății cu privire la acesta).
 4. Calitatea procesuală în cadrul acțiunii în revendicare
■ În accepțiune materială, prin calitate înțelegem poziția părților într-
un raport juridic (calitatea de proprietar, creditor, superficiar, uzuar
etc.). În accepțiune procesuală, prin calitate înțelegem dreptul unei
persoane (fizice sau juridice) de a participa la activitatea judiciară.
Astfel, putem reține și calitatea procesuală pe care o persoană
(fizică sau juridică) o poate avea în cadrul unei activități judiciare.
În cadrul acțiunii în revendicare:
■ calitatea procesuală activă (de reclamant) aparține proprietarului.
■ calitatea procesuală pasivă (de pârât) aparține celui care stăpânește
bunul revendicat ca posesor sau chiar detentor.
 4. Calitatea procesuală în cadrul acțiunii în revendicare
■ În ipoteza revendicării unui bun deținut în coproprietate, calitatea
procesuală activă aparține tuturor coproprietarilor. Unul din ei poate
sta singur în justiție dacă face dovada că a fost în imposibilitatea de
a obține acordul tuturor.
– Acțiunea în revendicare NU poate fi folosită în raporturile dintre
coproprietari fiindcă aceștia au drepturi simultane și concurente
asupra bunului comun, neavând drept exclusiv până la partaj.
■ În ipoteza revendicării unui bun proprietate comună în devălmășie:
– Pentru bunul mobil, acțiunea poate fi introdusă doar de unul
dintre soți, fără acordul expres al celuilalt pentru că operează o
prezumție de mandat tacit reciproc;
– Pentru bunul imobil nu se mai aplică aceeași prezumție, acțiunea
trebuind a fi introdusă de ambii soți.
 5. Acțiunea în revendicare imobiliară
■ Proba dreptului de proprietate incumbă reclamantului care
pretinde că este proprietarul imobilului.
■ Potrivit art. 565 C.civ., „în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară,
dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară”.
În sistemul noului Cod civil, dovada deplină și absolută a dreptului
de proprietate o constituie atât extrasul de carte funciară, cât și
uzucapiunea.
■ În ipoteza conflictului de probe, ierarhia stabilită este: prescripția
achizitivă (uzucapiunea), titlurile, indiciile și prezumțiile de fapt.
Dificultățile apar atunci când cele două părți invocă probe care, în
principiu, au aceeași valoare.
 5. Acțiunea în revendicare imobiliară
a) Titlu contra titlu (conflictul între titluri)
■ Când părțile au câte un titlu care provine de la același autor, are
preferință cel care a transcris primul titlul în registrul de publicitate.
■ Când titlurile provin de la autori diferiți se compară între ele și va fi mai
puternic cel provenit de la autorul cu drept preferențial.
■ Dacă și titlurile autorilor provin de la autori diferiți, se va coborî până la
identificarea unui autor comun sau până la identificarea unui autor
care a dobândit dreptul de proprietate printr-un mod originar.
■ Dacă se ajunge la un autor comun, se aplică regulile de la conflictul de
titluri cu autor comun. În a doua situație, va câștiga partea care a va
proba că unul din autorii săi are cel mai recent titlu originar.
■ După epuizarea acestor soluții, se aplică regulile stabilite pentru cazul
 5. Acțiunea în revendicare imobiliară
b) Titlu contra posesie
■ În cazul în care numai una din părți are titlu, iar acesta aparține
reclamantului, acesta câștigă cu condiția ca titlul să provină de la un
terț și să poarte o dată anterioară începerii posesiei pârâtului.
■ Pârâtul câștigă dacă probează posesie anterioară titlului, fiindcă face
suspect titlul obținut de reclamant de la un autor neposesor.
■ Totuși, dacă reclamantul poate produce titlul autorului său sau al
autorilor precedenți, iar acest titlu este mai vechi decât posesia
pârâtului, va avea câștig de cauză.
 5. Acțiunea în revendicare imobiliară
c) Posesie contra posesie
■ Dacă niciuna din părți nu are titlu și nu poate face dovada uzucapiunii,
trebuie dat câștig de cauză posesorului.
■ Dacă ambele părți au avut succesiv posesia bunului, se compară cele
două pentru a da câștig de cauză posesiei mai caracterizate (mai
îndelungată, neviciată, de bună-credință etc.).
– Prin titlu se înțeleg atât acte translative de proprietate (vânzare,
donație, testament, schimb etc.), cât și cele declarative (hotărâre
judecătorească, act de partaj voluntar, tranzacție etc.).
– Posesia poate fi atât posesia actuală a pârâtului, cât și posesia
anterioară (pierdută) a reclamantului. Ea poate fi mai mult sau mai
puțin caracterizată în funcție de durată și calități, dar și orice prezumții
de fapt care pot sprijini (adeverințe privind plata impozitului, situația
cadastrală etc.).
 5. Acțiunea în revendicare imobiliară
Caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare (art. 563 C.civ.)
■ Decurge din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate privată, care
nu se stinge prin neuz, indiferent de timpul cât titularul nu l-a exercitat.
■ Dreptul material la acțiunea în revendicare se stinge numai odată cu
stingerea dreptului de proprietate privată.
■ Această acțiune poate fi paralizată, totuși, prin invocarea și proba
uzucapiunii, în fața instanței, de către posesorul actual.
■ Imprescriptibilitatea prezintă interes practic dacă nimeni nu poate opune
uzucapiunea, caz în care proprietarul este preferat statului.
 6. Acțiunea în revendicare mobiliară
■ Art. 935 C.civ. - „oricine se află la un moment dat în posesia unui bun
mobil corporal, este prezumat că are titlu de dobândire a dreptului de
proprietate asupra bunului”.
■ Posesia de bună-credință reprezintă un mod de dobândire a proprietății
asupra mobilelor (funcția achizitivă a principiului).
■ Totodată, posesia face să se prezume până la proba contrară dobândirea
regulată a proprietății în persoana posesorului (funcția probatorie).
■ Pentru bunurile mobile corporale, posesia poate valora titlu de
proprietate potrivit principiului amintit. Condiția o reprezintă buna-
credință, iar art. 936 C.civ. stabilește, cu excepția cazurilor prevăzute de
lege, că „posesia de bună-credință a bunului mobil asigură opozabilitatea
față de terți a actelor juridice constitutive sau translative de drepturi
reale”.
 6. Acțiunea în revendicare mobiliară
■ Cu privire la dobândirea proprietății mobiliare prin posesie de bună-
credință, art. 937 alin. (1) C.civ. statuează că „persoana care, cu bună-
credință, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu
titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun
din momentul luării sale în posesie efectivă”.
■ În consecință, potrivit textului enunțat, posesia trebuie să fie reală, adică
să cuprindă ambele elemente ale sale, animus și corpus, să fie utilă,
adică neviciată, și de bună-credință, cu alte cuvinte, posesorul să creadă
că a dobândit bunul respectiv, de la adevăratul proprietar.
■ Regimul revendicării mobiliare diferă în funcție e buna sau reaua-
credință a posesorului. Reaua-credință (a terțului dobânditor, hoțului sau
găsitorului) nu are efect achizitiv indiferent de durata exercitării.
 6. Acțiunea în revendicare mobiliară
■ Pentru ca posesia de bună-credință să valoreze titlu de proprietate este
necesară îndeplinirea mai multor condiții:
a) Proprietarul să fi încredințat bunul prin contract unui detentor precar;
b) Detentorul să înstrăineze cu orice titlu bunul mobil unei terțe
persoane fără a avea consimțământul proprietarului;
c) Terțul să dobândească bunul mobil cu bună-credință de la detentor și
nu de la veritabilul proprietar, prin act translativ cu titlu oneros;
d) Posesia terțului dobânditor de bună-credință a bunului mobil să fie
efectivă sau reală.
■ Proprietarul inițial are la dispoziție o acțiune în despăgubiri împotriva
detentorului precar.
■ Dacă bunul este revendicat de la posesorul de bună-credință care a
dobândit de la hoț sau găsitor, acțiunea trebuie introdusă în termen de 3
ani de la sustragere sau pierdere – art. 937 alin. (2).
 7. Efectele acțiunilor în revendicare (art. 566 C.civ.)
■ Dacă instanța admite acțiunea în revendicare:
a) Restituirea bunului revendicat – dispune obligarea pârâtului la
restituire (cu toate accesoriile) sau, după caz, îl obligă să nu mai
aducă atingere exercițiului dreptului de proprietate. Restituirea se
face în natură și liber de orice sarcini. Dacă nu mai e posibilă în
natură (bunul a pierit sau a fost dobândit de un terț ori expropriat),
se face prin echivalent (despăgubiri).
b) Restituirea fructelor – pârâtul de bună-credință le poate păstra, însă
în ipoteza relei-credințe e obligat să le restituie în natură sau, dacă
acest lucru nu mai e posibil, în echivalent bănesc (art. 566).
c) Restituirea cheltuielilor – posesorul este îndreptățit la restituirea
cheltuielilor necesare și utile făcute cu privire la bun, indiferent de
buna sau reaua-credință.
 7. Efectele acțiunilor în revendicare (art. 566 C.civ.)

■ Art. 566 reglementează trei astfel de cheltuieli:

– Cheltuielile utile – cele care, deși nu erau necesare, au sporit
valoarea sau crescut gradul de utilitate al bunului – se restituie
numai în limita sporului de valoare;
– Cheltuielile necesare – cele făcute pentru conservarea bunului
– se restituie în întregime posesorului;
– Cheltuielile voluptuare (de plăcere, înfrumusețare sau lux) –
cele făcute pentru plăcerea personală a posesorului – NU se
restituie, însă posesorul e în drept să le ridice fără
deteriorarea bunului.
 7. Efectele acțiunilor în revendicare (art. 566 C.civ.)
 Proprietarul poate fi obligat și la restituirea cheltuielilor necesare
pentru producerea și culegerea fructelor sau productelor. Pârâtul
posesor are drept de retenție asupra produselor până la restituirea
cheltuielilor, cu excepția cazului în care proprietarul furnizează o
garanție îndestulătoare.
 Dreptul de retenție nu poate fi exercitat în niciun caz asupra bunului
care a produs fructe sau când intrarea în stăpânirea materială a
bunului s-a făcut prin violență ori fraudă sau când produsele sunt
bunuri perisabile ori sunt supuse, ca urmare a trecerii unei perioade
scurte de timp, unei scăderi semnificative a valorii lor.
 8. Regimul revendicării bunurilor proprietate publică
 Proprietatea publică se caracterizează prin imprescriptibilitate,
inalienabilitate și insesizabilitate. Aceste trăsături sunt împrumutate
și acțiunii în revendicare în materia proprietății publice, motiv pentru
care aceasta are un regim special.
 Sediul materiei: art. 865 C.civ. – obligația promovării unei asemenea
acțiuni revine titularului dreptului de proprietate publică.
 Principii:
 Principiul imprescriptibilității extinctive – dreptul material la
acțiune nu se prescrie, fără excepție.
 Principiul imprescriptibilității achizitive – pârâtul NU poate invoca
nici uzucapiunea, nici posesia de bună-credință asupra bunurilor
mobile.
 8. Regimul revendicării bunurilor proprietate publică
 Revendicarea drepturilor reale corespunzătoare proprietății publice
(dreptul de administrare, dreptul de concesiune și dreptul de
folosință gratuită) – împrumută aceleași caractere juridice.
 Potrivit art. 865 alin. (2) C:civ., titularii acestor drepturi au
următoarele obligații:
a) Să-l informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă
dreptului de proprietate publică;
b) Să-l introducă în proces pe titularul proprietății publice, în
condițiile Codului de procedură civilă referitoare la intervenție.