Posesia

Prof. univ. dr. habil. Adrian Stoica

 1. Considerații generale privind posesia
• De-a lungul vremii, instituția posesiei a primit numeroase definiții și
conotații juridice. În Roma Antică, posesia propriu-zisă se numea
posesiune interdictală sau pretoriană deoarece apărarea ei se făcea pe
calea dreptului pretorian (ius praetorium).
• În vechiul drept medieval, posesia era considerată un drept subiectiv. Ius
possesiones era atât un atribut al proprietății, cât și un drept al
posesorilor (chiar neproprietari). Ius possesiones era așadar un drept real
care rezulta din posesia de un an asupra imobilelor, drept garantat prin
acțiunile posesorii.
 1. Considerații generale privind posesia
• Abia în secolul al XIX-lea s-au conturat cele două teorii clasice cu privire
la posesie:
• Teoria subiectivă (Savigny) – elementul fundamental al posesiei este
animus, adică voința posesorului de a se comporta ca un proprietar,
chiar dacă în realitate nu are această calitate.
• Teoria obiectivă (Ihering) – elementul material (corpus) are
preferință față de elementul intențional; voința de a poseda trebuie
prezumată atunci când o persoană îndeplinește acte materiale de
stăpânire pentru sine.
 1. Considerații generale privind posesia
• În dreptul actual, art. 916 alin. (1) C.civ. definește posesia ca fiind
„exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui
bun de către persoana care îl stăpânește și care se comportă ca un
proprietar”.
• Din definiție reținem că se referă la posesie ca stare de fapt, iar nu ca
stare de drept (atributul posesiei, care aparține numai titularului unui
drept real principal).
• Această stare de fapt creează o aparență de proprietate și justifică
ocrotirea juridică a posesiei prin numeroasele efecte pe care le produce.
 2. Conținutul structural al posesiei
• Potrivit art. 918 C.civ., nu poate constitui posesie stăpânirea unui bun
corporal de către un detentor precar, precum:
a) locatarul, comodatarul, depozitarul, creditorul gajist;
b) titularul unui dezmembrământ (superficie, uzufruct, uz, abitație sau
servitute) față de nuda proprietate;
c) fiecare coproprietar, în proporție cu cotele-părți ce le revin celorlalți
coproprietari;
d) orice altă persoană care, deținând temporar un bun al altuia, este
obligată să îl restituie sau care îl stăpânește cu îngăduința acestuia.
 2.1. Natura juridică și exercitarea posesiei
• Doctrina atribuie posesiei natura juridică a unui fapt căruia i se recunosc
anumite efecte juridice.
• Potrivit art. 917 alin. (1) C.civ., „Posesorul poate exercita prerogativele
dreptului de proprietate asupra bunului fie nemijlocit, prin putere
proprie, fie prin intermediul unei alte persoane”. Exercitarea acestor
prerogative în totalitatea lor nu este posibilă decât în cazul unui bun
mobil; în cazul unui imobil, abusus nu poate fi exercitat pentru motivul că
forma ad validitatem a actului de vânzare presupune și să putem face
dovada dreptului de proprietate asupra acelui bun.
 2.1. Natura juridică și exercitarea posesiei
• Fiind o stare de fapt, și nu una de drept, posesia creează o prezumție de
posesie și una de proprietate. Art. 919 alin. (1) C.civ. lămurește atât când
este creată prezumția de posesie, cât și cazul în care posesia creează o
prezumție de proprietate:
a) acela care stăpânește bunul, este prezumat posesor până în cazul în
care o persoana poate face dovada contrară printr-un titlu;
b) detenția precară, odată dovedită, se presupune că se menține până la
proba intervertirii (răsturnării, schimbării ordinii titlurilor) sale;
c) posesorul unui bun, este considerat a fi proprietar până la proba
contrarie, cu excepția imobilelor înscrise în cartea funciară.
 2.2. Caracterele juridice ale posesiei
a) Posesia se bazează pe intenția unei persoane de a poseda bunul
pentru el; dacă lipsește această intenție, posesia nu mai există, fiind
vorba de o detenție precară;
b) Posesia intervine numai în cazul drepturilor reale, nu și celor
personale (de creanță); apoi, posesia nu se poate exercita asupra
universalităților de drept (moștenirea) sau de fapt (fondul de comerț),
ci asupra unor bunuri individualizate.
c) Posesia exercitată cu bună-credință naște un drept real; efectul
juridic cel mai important constă în dobândirea proprietății asupra
bunului posedat (prin uzucapiune sau posesie de bună-credință).
 2.3. Elementele posesiei
Posesia presupune întrunirea cumulativă a două elemente:
• Elementul material (corpus) – presupune contactul exercitat direct
asupra lucrului, inclusiv prin acte materiale ori juridice (exemple:
comodat, locațiune, depozit etc.);
• Elementul intențional (animus) – constă în intenția celui care deține
lucrul de a exercita posesia pentru sine, întocmai precum un proprietar
sau titular de drept real (animus possidendi). Art. 917 alin. (1) teza finală
C.civ. precizează că posesia se exercită de către posesor „fie în mod
nemijlocit, prin putere proprie, fie prin intermediul unei alte persoane”.
 2.3. Elementele posesiei
• Elementul animus nu reprezintă neapărat voința posesorului de a se
comporta ca un adevărat proprietar ci numai intenția efectivă de a
poseda pentru el.
• Lipsa acestui element psihologic specific posesiei echivalează cu lipsa
calității de posesor, deținătorul bunului va avea calitatea de detentor
precar, care deține lucrul respectiv pentru proprietar (animus detinendi).
• În această situație deține lucrul de obicei în temeiul unui contract, care
constituie titlu sau causa detentionis.
 3. Posesia și detenția precară
3.1. Precizări prealabile
• Precaritatea sau detenția precară, în opoziție cu posesia, este o stare de
drept – rezultă întotdeauna dintr-un titlu (convențional, legal, judiciar). În
temeiul acestui titlu este îndreptățit detentorul să stăpânească un lucru
(în calitate de comodatar, locatar, depozitar, creditor ipotecar asupra unui
bun mobil etc.).
• Precaritatea poate fi definită ca deținerea exercitată în fapt asupra unui
lucru, cu permisiunea proprietarului ori în temeiul unui titlu încheiat cu
acesta. Putem afirma că detenției îi lipsește elementul subiectiv (animus
domini).
 3.1. Precizări prealabile
• Caracterele juridice ale detenției precare:
a) Deținerea în fapt – exercitarea detenției precare se face printr-o
stăpânire sau folosire efectivă a lucrului; detentorul precar are mereu
corpus, care juridic aparține proprietarului;
b) Deținerea în drept – stăpânirea se exercită cu permisiunea
proprietarului (simpla îngăduință: o persoană este tolerată să locuiască
într-un imobil fără a plăti vreo sumă de bani) ori în temeiul unui titlu
(ca locatar al unui imobil, de exemplu).
c) Restituirea bunului – se subînțelege obligația de a restitui bunul în
termenul specificat în titlul pe care se întemeiază detenția precară.
 3.2. Comparație între posesie și detenția precară
• Între posesie și precaritate există o deosebire de natură juridică. La prima
vedere, detentorul are o putere de fapt asupra lucrului deținut, întocmai
ca posesorul: și unul, și celălalt au elementul material (corpus).
• Totuși, subzistă diferențe sensibile:
a) În primul rând, posesia este numai o stare de fapt (res facti), pe când
detenția precară presupune existența unui titlu, în baza căruia este o
stare de drept (res iuris).
b) În al doilea rând, cât timp există un titlu, detentorul recunoaște dreptul
proprietarului, pe când posesorul exprimă pretenția la proprietate. De
altfel, lipsește elementul animus: detentorul nu este animat de voința
de apropriere a lucrului.
 3.3. Regimul juridic al detenției precare
• În cazul detenției precare, stăpânirea materială a lucrului se exercită
pentru altul (animus detinendi), și nu pentru sine. Raporturile cu
proprietarul vor fi întotdeauna guvernate de titlul pe care se întemeiază
detenția (închiriere, depozit etc.).
• Detentorul precar nu va beneficia niciodată de dobândirea proprietății pe
calea prescripției achizitive (uzucapiune), căci nu are possesio ad
usucapionem. Titlul încheiat cu proprietarul stabilește drepturile și
obligațiile lor.
• În materia precarității operează principiul imutabilității: detentorul nu
poate să se transforme prin voința sa în posesor, iar precaritatea titlului
este ereditară (transmisiunea succesorală nu aduce nicio schimbare).
 3.3. Regimul juridic al detenției precare
• Art. 920 C.civ. stabilește cazurile de intervertire a precarității în posesie:
a) Dacă detentorul precar încheie cu bună-credință un act translativ de
proprietate cu titlu particular cu altă persoană decât proprietarul bunului
(de exemplu, depozitarul care cumpără bunul deținut în depozit de la o
persoană pe care o crede moștenitor al deponentului, sau cazul locatarului
care după decesul proprietarului cumpără bunul de la acela pe care îl
crede moștenitor. De la încheierea actului de vânzare-cumpărare el poate
deveni posesor deoarece se modifică elementul psihologic şi va avea
animus sau animus domini);
 3.3. Regimul juridic al detenției precare
b) când detentorul precar săvârșește acte de rezistență neechivoce
împotriva posesorului, deoarece acesta din urmă are intenția să se
comporte ca un proprietar. În acest caz, intervertirea nu se va produce
mai înainte de împlinirea termenului prevăzut pentru restituirea bunului;
c) când detentorul precar înstrăinează bunul, prin act translativ de
proprietate cu titlu particular, cu condiția ca dobânditorul să fie de bună-
credință. Din momentul încheierii actului translativ de proprietate,
cumpărătorul de bună credință începe să stăpânească bunul în calitate de
posesor și în consecință va avea o posesie utilă.
 4. Dobândirea și încetarea posesiei
• Așa cum am prezentat în rândurile anterioare, posesia se dobândește
prin întrunirea cumulată a celor două elemente (corpus și animus).
• Referitor la elementul material (corpus), acesta poate fi exercitat fie
personal de către posesor, fie prin reprezentant (exemple: mandatarul,
depozitarul etc.).
• Însă, în ceea ce privește elementul psihologic (animus) al posesiei, acesta
trebuie să fie exercitat în mod imperativ de către persoana posesorului şi
nu a reprezentantului său. Excepție de la acesta regulă o fac
reprezentanții legali ai persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau
persoanele juridice [art. 917 alin. (2) NCC].
 4. Dobândirea și încetarea posesiei
• Dacă pentru dobândirea posesiei condițiile sunt simple și din punct de
vedere teoretic trebuie să avem în vedere existența celor două elemente,
dispozițiile art. 921 C.civ., ilustrează toate cazurile de încetare a posesiei
și anume:
a) transformarea sa în detenție precară;
b) înstrăinarea bunului;
c) abandonarea bunului mobil sau înscrierea în cartea funciară a
declarației de renunțare la dreptul de proprietate asupra unui bun imobil;
d) pieirea bunului;
e) trecerea bunului în proprietate publică;
 4. Dobândirea și încetarea posesiei
f) înscrierea dreptului de proprietate al comunei, orașului sau municipiului
prin renunțarea unui proprietar la dreptul său de proprietate consacrată
printr-o declarație notarială înregistrată la biroul de carte funciară. În acest
caz, comuna, orașul sau municipiul, poate cere înscrierea dreptului de
proprietate în folosul său, în temeiul hotărârii consiliului local, dacă o altă
persoană nu a solicitat înscrierea în temeiul uzucapiunii [art. 889 alin. (2)
C.civ.];
g) deposedare, dacă posesorul rămâne lipsit de posesia bunului mai mult
de un an.
 5. Dovada posesiei
• În mod normal, dovada posesiei se face prin proba celor două elemente
ale sale. Dovada elementului material este relativ simplă și se face prin
orice mijloc de probă, inclusiv prin martori și prezumții (exemple: plata
taxelor și impozitelor pentru un anumit bun imobil, înscrierea terenului în
registrul agricol sau în cartea funciară etc.).
• Totuși, elementul psihologic este mai dificil de probat, cel puțin în
materia mobilelor, iar efectele pe care posesia le produce, spre deosebire
de detenție, au la bază doar elementul animus. De aceea trebuie să avem
în vedere două tipuri de prezumții.
 5. Dovada posesiei
• În primul rând putem aminti prezumția de neprecaritate. Animus domini
este prezumat de art. 919 alin. (3) C.civ., cu excepția imobilelor înscrise în
cartea funciară. Textul vizează situația în care orice persoană care posedă
bunul este prezumată până la proba contrară a fi proprietar, și nu
detentor (exemplu: dacă imobilul e ocupat de un locatar, sarcina probei
revine reclamantului care trebuie să dovedească existența contractului
de închiriere).
• În al doilea rând putem aminti prezumția de neintervertire de titlu – art.
919 alin. (2) C.civ. reglementează situația în care posesorul a început a
poseda pentru altul și se presupune că a conservat această calitate dacă
nu există probă contrară.
 6. Calitățile și viciile posesiei
• Chiar dacă posesia este o stare de fapt, aceasta poate produce efecte
juridice considerabile. Astfel, față de existența celor două elemente
(corpus și animus), posesia trebuie să mai fie și utilă, adică neviciată.
• Posesia poate fi utilă atunci când îndeplinește anumite calități contrare
celor prevăzute de dispozițiile art. 922-927 C.civ. și anume: să fie
continuă, netulburată și publică. Odată îndeplinite aceste calități, alături
de existența celor două elemente, posesia își va produce efectele juridice
specifice, inclusiv dobândirea proprietății prin uzucapiune (prescripție
achizitivă).
• Viciile posesiei sunt reversul calităților sale: discontinuitatea, violența și
clandestinitatea. Este suficient să existe una pentru ca posesia să fie
considerată viciată, neproducând efectele juridice scontate.
 6. Calitățile și viciile posesiei
a) Discontinuitatea posesiei. Conform art. 923 C.civ.: „Posesia este
discontinuă atâta timp cât posesorul o exercită cu intermitențe anormale
în raport cu natura bunului”. Acest viciu va exista ori de câte ori faptele și
actele materiale se vor exercita la intervale mai mari decât este normal.
Posesorul nu trebuie însă să se afle în contact permanent cu bunul pentru
ca posesia să fie continuă: întreruperile pasagere nu antrenează viciul
discontinuității. Trăsături:
• un viciu absolut, deoarece ea poate fi invocată de orice persoană
interesată să anihileze efectele posesiei [art.926 alin. (1) C.civ.];
• un viciu temporar pentru că încetează dacă posesorul începe o posesie
utilă (art. 927 C.civ.).
 6. Calitățile și viciile posesiei
b) Violența. Pentru a fi utilă, posesia trebuie să fie începută, menținută sau
conservată în mod pașnic, fără violență. În acest sens, dispozițiile art. 924
C.civ. statuează că: „Posesia este tulburată atâta timp cât este dobândită
sau conservată prin acte de violență, fizică sau morală, care nu au fost
provocate de o altă persoană”. Viciul violenței se aplică atât în materia
bunurilor imobile cât și în cea a mobilelor.
Trăsături:
• un viciu temporar, pentru că odată încetată violența posesia utilă
reîncepe;
• un viciu relativ, deoarece produce efecte numai între părțile între care a
intervenit. De aceea poate fi invocat numai de victima violenței – art. 926
alin. (2) C.civ.
 6. Calitățile și viciile posesiei
c) Clandestinitatea. Art. 925 C.civ. statuează că: „Posesia este clandestină
dacă se exercită astfel încât nu poate fi cunoscută”. În această situație
posesorul a avut intenția de disimulare. Clandestinitatea este un viciu
relativ și temporar.
După cum am mai arătat, ca posesia să producă efecte juridice, în plus față
de existența celor două elemente (corpus și animus), ea trebuie să fie
utilă, adică neviciată. De aceea, viciile mai sus enunțate în perioada
exercitării posesiei pot înceta și din acel moment, posesia redevine utilă. În
acest sens, prevederile art. 927 C.civ., stabilesc faptul că: „posesia viciată
devină utilă îndată ce viciul încetează”.
 7. Efectele posesiei

• Întrucât posesia este o stare de fapt, ea produce anumite efecte juridice

care sunt variabile şi țin de anumiți factori. Aceste efecte pot fi
următoarele:
A. posesia creează o prezumție de proprietate în favoarea posesorului;
B. posesorul de bună credință dobândește în proprietate fructele bunului
asupra căruia exercită posesia;
C. posesia poate fi apărată prin acțiunile posesorii;
D. posesia exercitată în termenul şi în condițiile prevăzute de lege conduce
la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
 7. Efectele posesiei
A. Posesia creează o prezumție de proprietate în favoarea posesorului.
Acest efect are loc întrucât, posesia creează o aparență în favoarea
posesorului că ar fi și proprietarul bunului [art. 919 alin. (2)], aparență
valabilă până la proba contrară – prezumție relativă (iuris tantum), poate fi
răsturnată prin proba contrarie.
Beneficiarul prezumției de proprietate, adică posesorul bunului respectiv,
are avantajul că în cazul unui litigiu este scutit de a aduce probe în sprijinul
dreptului său, avantaj care însă este limitat deoarece, pentru a răsturna
situația, reclamantul poate să demonstreze existența unui viciu care
afectează posesia. Prezumția de proprietate încetează să mai opereze în
situația în care se face dovada că posesorul este de rea-credință.
 7. Efectele posesiei
B. Posesorul de bună-credință dobândește în proprietate fructele bunului
frugifer asupra căruia exercită posesia. Prevederile art. 948 stabilesc
principiul potrivit căruia numai posesorul de bună-credință dobândește în
proprietate fructele (naturale, industriale, civile) produse de bunul frugifer.
Buna-credință constă în convingerea pe care o are posesorul bunului, care nu
cunoștea și nici nu trebuia după împrejurări să cunoască lipsa calității de
proprietar a înstrăinătorului. Buna-credință trebuie să existe la data intrării în
posesia efectivă a bunului (art. 938 C.civ.). De asemenea, acest principiu
poate fi completat cu prevederile art. 948 alin. (2), care stabilește faptul că
posesorul trebuie să fie de bună-credință, inclusiv la data perceperii fructelor.
 7. Efectele posesiei
Cu referire la fructele civile, textul amintit stabilește că acest tip de fructe,
percepute anticipat, revin posesorului în măsura în care buna sa credință se
menține la data scadenței acestora. În cazul fructelor produse de imobilele
înscrise în cartea funciară, buna-credință va fi apreciată în raport cu
condițiile cerute terților dobânditori pentru a respinge o acțiune în
rectificare în sensul art. 901 alin. (2). În celelalte cazuri, posesorul este de
bună-credință atunci când are convingerea că este proprietarul bunului în
temeiul unui act translativ de proprietate şi ale cărui cauze de ineficacitate
nu le cunoaște.
 7. Efectele posesiei
Această situație poate deveni incidentă numai în prezența a două condiții şi
anume:
• existența unui titlu de dobândire (vânzare, donație, testament etc.);
• în cazul unui titlu viciat - un viciu afectează titlul și datorită lui titlul nu-şi
poate produce efectul (transferul proprietății). De exemplu, nulitatea
(relativă sau absolută) a actului translativ (vânzare, donație).
În ipoteza în care posesorul este de rea-credință (atunci când cunoaște
viciile titlului său), el va fi obligat să restituie proprietarului o dată cu lucrul
toate fructele percepute sau chiar acelea pe care trebuia să le perceapă
(chiar şi contravaloarea celor industriale sau a celor civile).
 7. Efectele posesiei
C. Posesia poate fi apărată prin acțiunile posesorii - acele acțiuni în justiție
prin care posesorul unui bun imobil sau titularul unui alt drept real principal
imobiliar, susceptibil de a fi dobândit prin uzucapiune, urmăresc să-şi apere
posesia împotriva oricăror tulburări sau deposedări.
Atât Noul Cod civil, (art. 949-952), cât şi Noul Cod de procedură civilă (art.
1002-1004), prevăd dispoziții incidente acțiunilor posesorii. În privința
bunurilor mobile, acțiunile posesorii sunt inutile deoarece se aplică regula
conform căreia posesia de bună-credință valorează titlu de proprietate.
Scopul acestor acțiuni este acela de a restabili situația de fapt existentă
anterior tulburării sau deposedării, prin ele se apără o situație de fapt,
posesia, fără a se pune în discuție dreptul de proprietate sau alt drept real.
 7. Efectele posesiei
În situația unui litigiu în care se discută dreptul de proprietate asupra
lucrului, atunci vom fi în prezența acțiunilor petitorii și nu posesorii.
Caracterele juridice ale acțiunilor posesorii sunt:
a) prin ele poate fi apărată numai posesia asupra bunurilor imobile;
b) exercițiul acestora este recunoscut şi detentorului precar;
c) au ca scop apărarea simplului fapt al posesiei, nu pun în discuție dreptul
asupra bunului;
d) se judecă după o procedură specială prevăzută de art. 1002-1004 NCPC;
e) acțiunile posesorii, sunt acțiuni reale imobiliare sau după caz, mobiliare.
 7. Efectele posesiei
Acțiunile posesorii se pot clasifica în:
a) acțiunea posesorie generală (în complângere / complenda);
Reprezintă acțiunea de drept comun în materie de posesie deoarece la ea
se recurge pentru orice tulburare, cu excepția cazului în care posesorul este
deposedat prin violență.
Doctrina arată că tulburările în materia posesiei pot fi: de fapt, atunci când
încălcarea posesiei se face prin acte materiale (trecerea fără drept pe
terenul vecin) sau de drept care constau într-o pretenție juridică exercitată
împotriva posesorului (somația făcută chiriașului de către un terț care
pretinde să i se plătească lui chiria şi celui cu care a încheiat contractul de
închiriere).
 7. Efectele posesiei
Acțiunile posesorii se pot clasifica în:
a) acțiunea posesorie generală (în complângere / complenda);
Pentru exercitarea acesteia, art. 949 și 951 C.civ. stabilesc 3 condiții:
• să nu fi trecut 1 an de la tulburare sau deposedare;
• reclamantul trebuie să facă dovada că înainte de tulburare sau
deposedare a posedat bunul cel puțin 1 an;
• posesia reclamantului să fie utilă, adică neviciată (să fie continuă,
neîntreruptă, publică și sub nume de proprietar);
 7. Efectele posesiei
b) acțiunea posesorie specială (în reintegrare / reintegranda);
La această acțiune se poate apela numai în situația în care tulburarea sau
deposedarea are loc prin violență. Potrivit art. 951 alin. (2) C.civ., această
acțiune poate fi introdusă și de cel care a exercitat o posesie viciată,
indiferent de durată, dacă tulburarea ori deposedarea a fost violentă.
Prin violență vom înțelege orice faptă contrară ordinii de drept care implică
rezistență din partea adversarului și care tinde la deposedarea posesorului.
Violența nu presupune numai loviri, insulte, etc. ci și alte procedee abuzive
cum ar fi: ocuparea unui teren, ridicarea sau dărâmarea unui gard, etc.
Singura condiție cerută este aceea ca să nu fi trecut mai mult de 1 an de la
data tulburării sau deposedării [art. 951 alin. (2) C.civ.].
 7. Efectele posesiei
D. Posesia exercitată în termenul și în condițiile prevăzute de lege conduce
la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune
Posesorul poate dobândi dreptul de proprietate asupra unui imobil şi
dezmembrămintele sale, dacă posesorul cu bună-credință a folosit bunul
respectiv timp de 10 ani (art. 930). Totodată, posesorul de bună-credință a
unui imobil a cărui posesie nu a fost viciată timp de 5 ani și care are dreptul
înscris în cartea funciară, dobândește dreptul de proprietate prin
uzucapiune tabulară (art. 931). Important este să reținem faptul că viciile
posesiei, suspendă termenul uzucapiunii.
În cazul bunurilor mobile, persoana care posedă cu bună-credință bunul
altuia timp de 10 ani poate dobândi dreptul de proprietate asupra acelui
bun, prin uzucapiune (art. 939).