Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Imaginatia La Copiii Cu Sindrom Down
Imaginatia La Copiii Cu Sindrom Down
INTRODUCERE
Imaginarul, in evolutia speciei umane, nu este un moment depasit , ci un element constitutiv si instaurativ al comportamentului specific lui homo sapiens ; adevarata libertate si demnitate a vocatiei ontologice a personalitatii umane se bazeaza pe spontaneitatea spirituala si pe expresia creatoare care constituie aria imaginarului ; imaginarul este esenta spiritului, adica efortul fiintei de a inalta o speranta vie in pofida lumii obiective a mortii ; imaginarul este refugiul suprem al constiintei (Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului , 1998). Imaginatia face parte din procesele cognitive superioare, intre care ocupa un loc aparte. Ea se foloseste de resursele celorlalte procese psihice, se bazeaza pe acestea si este pusa in miscare de mecanismele motivational afective, putand fi comparata astfel cu intregul psihism uman, avand drept scop crearea noului, modificarea existentului. Copiii handicapati mintal, din categoria carora fac parte si copiii cu sindrom Down au afectate toate palierele sistemului psihic, atat procesele cognitive (primare si superioare), cat si cele afective, motivationale si volitive; prezentand anumite caracteristici specifice. Copiii cu sindrom Down sunt cunoscuti prin nivelul crescut al afectivitatii, prezentand o dispozitie vesela si manifestari emotive exagerat de puternice in raport cu cauza care le-a produs, etc. Pe fondul intelectului deficient, deci al unui control mai slab al rationalului, starile afective mai puternice pot influenta mecanismul imaginatiei in sensul dinamizarii lui sau a producerii unor imagini cu un grad ridicat de originalitate. In prezenta cercetare se urmaresc trasaturile specifice ale copiilor cu sindrom Down, ale imaginatiei in general si ale procesului imaginativ la aceasta categorie de copiii cu handicap mintal, tinand cont de caracteristicile lor psihice. In realizarea cercetarii s-a folosit si un lot de copii cu handicap mintal de varsta apropiata sau aceeasi, pentru compararea rezultatelor obtinute. In literatura de specialitate aceasta problema a fost tratata intr-un numar relativ mic de lucrari, de aici aparand si problema obtinerii de date bibliografice. Pentru asigurarea conditiilor optime de recuperare si integrare a copiilor cu sindrom Down, in special, si a copiilor cu handicap mintal in general, problema caracteristicilor imaginatiei lor prezinta un rol important, fiind un punct de plecare ce poate fi exploatat si valorifcat, pentru a se obtine efecte optime.
1.Sindromul Down, aspecte generale si specifice 1.a. Definire si caracteristici ale sindromului Down
Sindromul Down, numit mongoloism in trecut, prima data cand a fost diferentiat de alte forme ale deficientei mintale, este cea mai des intalnita forma de handicap mintal sever. Se intalneste la o treime din persoanele cu handicap mintal sever chiar daca nu toate persoanele cu sindorm Down prezinta deficienta mintala severa. Dupa Corbert, intre cauzele deficientei mintale, sindromul Down ocupa primul loc. Acestea sunt : 1) sindromul Down (26%) ; 2) alte conditii ereditare sau malformatii (maladii) asociate congenitale (19%) ; 3) traumatism perinatal (18%) ; 4) infectii (14%) ; 5) anomalii biochimice ereditare (4%) ; 6) altele (4%) ; 7) neidentificate (15%). Exista si persoane cu mongoloism a caror inteligenta se afla la un nivel normal sau al handicapului mintal usor. Toti au in comun insa acel aspect putin oriental care a dus la denumirea de mongoloism. Oricine cunoaste un copil cu sindrom Down este de acord ca acesta seamana mai mult cu parintii lui decat cu alti copii cu sindrom Down, dar nu poate fi negat faptul ca un astfel de copil este usor de recunoscut prin infatisarea lui caracteristica distincta. Acest lucru tinde sa dea impresia generala ca sunt toti la fel, cu acelasi grad de retard mintal iar o alta consecinta negativa a aspectului lor caracteristic ar fi faptul ca semnaleaza deficienta mintala, un fel de arhetip care reprezinta toate temerile asociate cu problemele mintale. Exista mai multe diferente decat similitudini intre copii cu sindrom Down. El poate semana cu parintii, bunicii sau unchii lui. Parul ii poate fi negru, roscat sau deschis la culoare, blond iar ochii ii pot fi negrii, caprui, albastri sau verzi. Pielea poate fi inchisa sau deschisa la culoare. El poate avea oricare din trasaturile care ii diferentiaza pe oameni intre ei. Acest lucru este adevarat si in cazul temperamentelor, trasturilor psihice. Unii pot fi activi, energici, altii mai putin activi. Unora le place muzica pe cand altii nu manifesta interes fata de ea. Fiecare individ este unic in felul sau. Au fost descrise aproximativ 120 de trasaturi caracteristice ale sindromului Down insa multi copii cu acest sindrom nu prezinta decat 6 sau 7 dintre ele. Cu exceptia afectarii intelectului, nu exista alta trasatura comuna la toti ceilalti indivizi cu sindrom Down. Pot exista cazuri in care un individ normal sa prezinte una sau doua din particularitatile fizice ale sindromului. Aceasta nu inseamna ca individul poarta sindromul sau are legatura cu acesta. (Mark Selikowitz, Down Syndrome: the facts)
Trasaturi caracteristice
In trecut, o mare importanta a fost acordata multor trasaturi minore asociate cu acest sindrom. Aceasta s-a intamplat pentru ca inainte de 1959 nu exista nici un test care sa ateste clar daca subiectul prezenta sau nu sindromul. Foarte multe particularitati, cum ar fi modelul (tiparul) amprentelor, erau deci descrise. Acest lucru nu mai este astazi necesar. Exista o lista a trasaturilor caracteristice folositoare pentru recunoasterea sindromului.
3 FATA privit din fata, copilul cu sindrom Down are in mod normal o fata rotunda. Din profil fata tinde spre plat. CAPUL spatele capului este aproape aplatizat la cei mai multi dintre copii cu sindrom Down. Aceasta trasatura mai este cunoscuta si sub numele de brahicefalie. OCHII la majoritatea copiilor si adultilor cu acest sindrom sunt usor oblici, inclinati in sus. Mai mult, uneori prezinta un pliu de piele vertical intre coltul interior al ochiului si baza nasului, care poate exista si la copii normali. In ambele cazuri el devine mai putin vizibil sau dispare odata cu inaintarea in varsta. Ochii pot avea pete galben deschis in jurul irisului. Aceste pete sunt numite petele Brushfield dupa doctorlu englez Dr. T. Brushfield(1858-1937). Ele pot aparea si la ochii copiilor normali. De cele mai multe ori dispar dupa ce irisul devine maroniu. Ca si pliurile epicantice, nu influenteaza vederea. PARUL la copiii cu sindrom Down este de obicei drept si moale. GATUL nou-nascutii cu sindrom Down pot prezenta piele in exces pe spatele gatului, care dispare odata cu inaintarea in varsta. Copiii mai mari sau adultii cu Down tind sa aiba gatul scurt si gros. GURA cavitatea lor bucala este usor mai mare decat la majoritatea copiilor si limba este usor mai lata. Aceasta combinatie determina ca uneori copiii sa-si scoata limba afara. Parintii pot interveni aici pentru a opri acest obicei, invatand copilul sa-si tina limba in gura de mic, folosind anumite proceduri speciale. MAINILE tind sa fie late, cu degete scurte. Degetul mic uneori are decat o articulatie in loc de doua. El poate fi de asemenea usor inclinat spre celelalte degete, aceasta caracterisitica existand insa si in familii fara legatura cu sindromul Down. Este cunoscuta sub denumirea de clino-dictalie. Palma poate avea doar o linie (pliu) de-a lungul ei iar daca sunt doua, amandoua se pot extinde de-a lungul mainii. Amprentele pot avea anumite caracterisitici proprii. Nici una din aceste caracteristici nu afecteaza copilul, chiar daca el nu poate tine, prinde in mana la fel de bine fata de un copil normal. PICIOARELE tind sa fie scurte si groase si au un spatiu mai mare intre primul si urmatorul deget. Aceasta se poate asocia si cu un pliu scurt pe talpa, care incepe de la acest spatiu si merge cativa centimetri in spate. TONUSUL membrele si gatul copiilor cu sindrom Down au un tonus scazut, sunt hipotonice. Tonusul reprezinta rezistenta muschilor pentru a se misca cand sunt relaxati. Este diferit de puterea (forta) muschilor, care necesita contractia activa a muschilor. Forta musculara este de obicei normala la copiii cu sindrom Down. Tonusul scazut este mai pronuntat la unii copii fata de altii. El este cel mai scazut in primii ani de viata si se imbunatateste odata cu cresterea in varsta, astfel incat la adolescenta sau maturitate nu mai reprezinta o problema semnificativa. MARIMEA CORPULUI copiii cu sindrom Down de obicei cantaresc mai putin decat media la nastere. De asemenea si lungimea corpului la nastere este mai mica. In copilarie, ei cresc constant dar incet iar inaltimea lor ca adult este mai mica decat cea specifica familiei. Ea este limita de jos a inaltimii normale si este 145-168 cm la barbati si 132-155 cm la femei. (Mark Selikowitz, Down Syndrome: the facts)
5 Schimbarile, anomaliile copilului, odata ce sunt prezente de la nastere nu mai pot fi indreptate dupa. Prezenta cromozomului in plus afecteaza supravietuirea fetusului: 80% din astfel de fetusi mor prin avort. Copiii care sunt nascuti cu aceasta maladie pot fi astfel priviti ca o marturie a capacitatii mamei de a-i intretine in timpul graviditatii, in ciuda dezavantajului. Nu este necesar ca un intreg cromozom 21 in plus sa fie prezent pentru a determina aparitia sindromului Down. Este de ajuns ca doar o portiune critica din cromozom sa fie prezenta, restul cromozomului 21, chiar daca este prezent sa nu influenteze producerea sindromului. (Mark Selikowitz, Down Syndrome: the facts)
Este important sa facem diferenta intre aceste trei forme, intrucat posibilitatea ca parintii sa aiba un alt copil cu sindrom depinde de forma sindromului pe care o are copilul. De asemenea in fiecare sunt diferite si gradele in care sunt prezente elementele caracteristice ale sindromului. Cele trei forme sunt: trisomia 21, translocatia si mozaicismul.
1.c.1.TRISOMIA 21
Marea majoritate a copiilor cu sindrom Down (95%) au un intreg cromozom 21 in plus in fiecare celula, acest fapt fiind numit trisomie (tri- trei, somiacromozom). Este cea mai comuna forma a sindromului, intalnita la nasteri cu mame de toate varstele. Se produce datorita faptului ca unul dintre parinti da doi cromozomi 21 in loc de unul, prin ovul sau spermatozoid. In mod normal, cand ovulul sau spermatozoidul se formeaza, o celula din ovar sau testicul se divide pentru a forma doua noi celule, fiecare cu jumatate din numarul original de cromozomi. In cazul trisomiei 21, aceasta diviziune se produce anormal si ovulul sau spermatozoidul primesc un cromozom 21 in plus. Acest proces este cunoscut sub numele de non-disjunctie, pentru ca perechea 21 din celula originala nu se separa (disjunctie). Aceasta este o relatare in termeni generali a proceselor ce au loc in non-disjunctie. In timpul procesului de formare a celulelor sexuale, cei 2 cromozomi 21 ai celulei originare, in loc ca fiecare sa urmeze doua directii opuse si sa formeze cate o celula noua, ei se muta impreuna. Astfel, dintre noile celule, una va contine amandoi cromozomii 21 iar cealalta nu va avea nici un cromozom 21. Aceasta din urma nu va putea supravietui si se va dezintegra. In prezent nu se stie de ce non-disjunctia se intampla. Nu poate fi cauza unui singur factor. Mai multe cauze trebuie sa actioneze impreuna. Predispozitia genetica, expunerea la radiatii, prezenta anticorpilor tiroidieni in sangele mamei sunt cauze prea putin importante. Cea mai semnificativa se pare ca este varsta mamei, insa aceasta este doar una dintr-o multitudine de cauze ince necunoscute. Sansa de a avea un copil cu sindrom Down creste odata cu varsta mamei. Insa non-disjunctia nu este cauzata mereu de mama, cum se credea mai demult. In 30% din cazuri, cromozomul in plus vine de la tata. Aceste informatii au fost deduse din aplicarea unor teste speciale care pot determina originea parentala a cromozomului in plus. Daca este clar ca varsta mamei este un factor important, nu este la fel de clar daca este importanta si varsta tatalui. Studiile din diferite parti ale lumii aduc informatii conflictuale. In mod sigur insa, daca varsta tatalui are un rol, acesta este prea insignifiant pentru a fi luat in seama. Pentru a intelege de ce este importanta varsta mamei fata de cea a tatalui trebuie sa explicam faptul ca atunci cand o persoana de sex feminin este nascuta, toate ovulele pe care ovarul ei le va produce in timpul vietii sunt deja prezente, intr-o forma imatura. Ele raman intr-un stadiu de dezvoltare suspendata pana la acea perioada in care ele vor fi eliberate. Aceasta inseamna ca pot sta in forma incompleta pentru 20 sau 40 de ani. Astfel nu este surprinzator de ce apar erori intr-un proces care se extinde pe o perioada asa lunga de timp. Cu cat varsta este mai inaintata cu atat exista un mai mare risc al aparitiei unei erori, asa cum se poate vedea si in tabelul urmator:
Varsta mamei 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34
Incidenta sindromului Down 1 din 2000 1 din 1700 1 din 1500 1 din 1400 1 din 1300 1 din 1200 1 din 1100 1 din 1050 1 din 1000 1 din 950 1 din 900 1 din 800 1 din 720 1 din 600 1 din 450
Varsta mamei 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49
Incidenta sindromului Down 1 din 350 1 din 300 1 din 250 1 din 200 1 din 150 1 din 100 1 din 80 1 din 70 1 din 50 1 din 40 1 din 30 1 din 25 1 din 20 1 din 15 1 din 10
(Mark Selikowitz, Down Syndrome: the facts) La barbati, in mod contrar, formarea spermei nu incepe decat odata cu varsta pubertatii iar apoi este un ciclu continuu de 10 saptamani pentru producerea ei. Spermatozoizii nu raman intr-un singur stadiu pentru mult timp si astfel este putin probabil sa apara erori ca cea intalnita in cazul trisomiei 21.
1.c.2.TRANSLOCATIA
In 4% din cazuri, sindromul Down este datorat prezentei unei anumite parti din cromozomul 21 in plus. Aceasta se intampla atunci cand portiunea mica de sus a cromozomului 21 si altui cromozom se rupe iar cele doua parti ramase se lipesc una de cealalta in partile de unde sau rupt. Procesul prin care un cromozom se lipeste de altul se numeste translocatie.Un exemplu de translocatie este reprezentat in fig. 2, intre cromozomii 21 si 14.
fig. 2 Nu se stie de ce acest proces se intampla dar se stie ca, spre deosebire de cazul nondisjunctiei, varsta parentala nu are aici nici o importanta. Numai anumiti cromozomi pot realiza acest fel de translocatie cu cromozomul 21. Acestia sunt: 13, 14, 15, 22 sau alt cromozom 21 (14 este cel mai des intalnit). Toti acestia prezinta mici capete ascutite, inactive genetic care se pot rupe si pot fi pierdute fara nici un efect negativ. Copiii cu translocatie nu sunt diferiti fata de cei cu trisomia 21 in gradul in care sunt afectati. Faptul ca indivizii cu translocatie nu au acea parte de sus a cromozomului nu face nici o diferenta, intrucat aceea nu reprezinta importanta din punct de vedere genetic. Este foarte important sa se faca un test cromozomial copiilor cu sindrom Down pentru a-i detecta pe aceia cu translocatie pentru ca la o treime din acesti copii, parintii vor fi gasiti purtatori ai sindromului Down, ei neavand nici un semnalment al sindromului, au insa o sansa mare de a avea un copil cu sindrom. Un astfel de purtator este normal, deoarece are cele 23 de perechi de cromozomi normali insa diferenta este ca unul din cromozomii 21 ai persoanei este unit cu un altul. Acest fapt nu produce probleme purtatorului dar cand se produce o celula sexuala este mai dificil de divizat numarul de cromozomi datorita celor doi lipiti. Trebuie specificat ca in doua treimi din cazuri, translocatia nu se datoreaza faptului ca unul dintre parinti este purtator. In astfel de cazuri translocatia a fost o eroare izolata ce a avut loc la formarea celulei sexuale care a stat la baza formarii fetusului. Este un eveniment intamplator, cu o mica sansa sa se intample si in sarcinile viitoare. (Mark Selikowitz, Down Syndrome: the facts)
2.c.3.MOZAICISMUL
La 1% din copiii cu sindrom Down se gaseste un cromozom 21 in plus in numai o anumita proportie a celulelor corpului. Restul celulelor sunt normale. Despre acesti indivizi se spune ca au mozaicism pentru ca celulele corpului lor sunt ca un mozaic format din piese diferite, unele normale si unele cu un cromozom in plus. Mozaicismul este asociat cu o mai mica afectare a individului, datorita contraactiunii celulelor normale. Ei adesea au trasaturi mai putin proeminente ale sindromului Down si se dezvolta mai aproape de normal. Mozaicismul a mai fost numit si sindrom Down incomplet sau partial. El poate fi suspectat atunci cand este in dubiu stabilirea diagnosticului de sindrom Down, cand sunt prezente putine din trasaturi ale sindromului dar testele genetice initiale au dezvaluit numai celule normale. Testele ulterioare pot descoperi celule trisomice. De aici ne putem astepta ca persoanele cu mozaicism sa prezinte un nivel general de inteligenta mai ridicat decat cei cu trisomia 21. Insa, ar fi neintelept sa prezicem functionarea intelectuala pe baza descoperirilor genetice, atata timp cat situatia pare neclara. Oamenii de stiinta si-au impartit parerile cu privire la nivelul intelectual al persoanelor cu mozaicism. Unii relateaza despre niveluri ale inteligentei indivizilor cu mozaicism in tot rangul nivelelor specifice trisomiei 21. Altii cred ca aceste persoane pot avea nivelul intelectual undeva intre cel al persoanelor normale si cel al persoanelor afectate. Din aceste constatari rezulta ca ar putea exista anumiti oameni care nu prezinta trasaturi fizice caracteristice ale sindromului Down dar care ar putea avea celule trisomice. Se crede chiar ca o anumita proportie din copiii nascuti cu acest sindrom se nasc astfel pentru ca parintii lor au mozaicism nediagnosticat, iar celulele sexuale sunt afectate. Din studii dermatologice (ale palmei si amprentelor), Penrose a sugerat in 1965 ca 10% din nasterile cu sindrom Down au loc datorita faptului ca unul dintre parinti prezinta mozaicism. Un studiu mai recent, in 1985 arata ca doar 2,7% ar fi o cifra acceptabila. Alte dovezi pentru acest fapt reies din anumite cazuri in care copii cu trisomia 21 au fost nascuti de mame descoperite a fi purtatoare de celule trisomice, chiar daca nu aratau nici un semn de sindrom Down. Un astfel de caz este al unei mame care a nascut doi copii cu sindrom Down, primul fiind nascut cand ea avea 19 ani. Alt caz este al unei mame care la 22 de ani a nascut primul, din cei doi copii cu sindrom Down. De retinut este faptul ca ambele mame au fost nascute cand mamele lor aveau 39 de ani. Teoretic, acelasi lucru se poate intampla si in cazul in care tatal prezinta celule cu un grad scazut de mozaicism. Aceste exemple cu parinti ce au celule trisomice la un nivel foarte scazut au o importanta biologica, ele sunt rare si nu prezinta o prea mare importanta privind asupra cauzelor generale ale sindromului Down. (Mark Selikowitz, Down Syndrome: the facts) Dupa cum s-a putut observa, este greu de diagnosticat mozaicismul. De exemplu, sangele unei persoane poate sa nu prezinte celule anormale si acestea pot fi gasite in piele, sau sangele si pielea pot sa nu prezinte (aproape deloc) astfel de celule si ele sa existe in ovare. Mozaicismul se poate produce prin trei mecanisme: a) non-disjunctia zigotului normal; b) temporizarea anafazica a zigotului trisomic;
10 c) non-disjunctia zigotului trisomic. (Sindromul Down trecut, prezent si viitor, Dr. Brian Stratford)
11 b) mozaicism tisular (al tesuturilor) acesta este o situatie rara unde anumite tesuturi sunt afectate de trisomia 21. In acest tip, de exemplu, anumite celule ale sangelui pot prezenta o singura banda de celule trisomice in timp ce un grup de celule ale pielii pot aparea perfect normale. c) himerism si acest tip este foarte rar. Aici, doua ovule separat fertilizate pot fuziona si creste intr-o singura celula. Pentru ca sunt implicate doua ovule diferite, nu poate fi considerat o forma stricta de mozaicism. O persoana cu himerism poate sa nu prezinte neaparat nici o celula cu trisomie, chiar daca, in mod clar acea persoana a fost afectata de sindromul Down, unul sau amandoua ovulele ar avea o anumita forma de trisomie a cromozomului 21. Primul caz de acest fel raportat a prezentat o proportie de 4 la 1 celule normale fata de cele anormale in sange si trisomie 21 completa intr-o anumita parte a pielii. Primul caz de mozaicism raportat la oameni a implicat si o anomalie a cromozomilor sexuali, cunoscuta sub numele de sindromul Kleinfelter. Acesta apare la barbati, cand prezinta unul (sau mai multi) cromozomi X in plus. Individul din acest caz a avut un cromozom X in plus in unele din celulele sale. De asemenea el a fost afectat si de sindromul Down, toate celulele sale avand un cromozom 21 in plus. Aceasta prima relatare a fost publicata in 1959, dar 2 ani mai tarziu, o echipa de cercetare din America a raportat un caz cu sindrom Down sub forma mozaicismului. O saptamana mai tarziu , un alt caz a fost descris in Anglia si alte cateva cazuri publicate in urmatoarele 12 luni. Important este ca mozaicismul ramane o forma comparativ rara a sindromului Down. (Sindromul Down trecut, prezent si viitor, Dr. Brian Stratford)
12 Este cunoscut putin despre atitudinea grecilor fata de persoanele handicapate. Atenienii, ca si spartanii isi abandonau copiii handicapati pe dealuri, sa moara de foame sau sa fie devorati de animale salbatice. Aceasta neglijare deliberata sau abandon era prezenta in legile lui Lycurgus si era practicata in mare parte din motive de eugenie (grija ca handicapul sa nu se transmita mai departe) dar exista de asemenea si o frica de oamenii nebuni sau de cei care ar putea face lucruri in contrar cu bunul obicei grecesc. Se presupune ca in acea perioada handicapatii mintali se confundau cu bolnavii mintali. Aceasta confuzie a continuat pentru un timp indelungat si nu este nici astazi clara in totalitate in mintea oamenilor. Grecii au dat lumii cuvantul idiot si asocierea lui cu persoane dispretuite si prostie. Este ciudat cum acest cuvant a devenit un termen acceptat stiintific pentru descrierea handicapului mintal sever si a fost frecvent folosit pana la mai mult de jumatatea secoului trecut. El ramane folosit, dar acum, mai mult ca un termen abuziv. Nu toate societatile lumii antice au privit persoanele handicapate in acelasi fel. Supravietuirea copiilor cu sindrom Down era rara dar, probabil chair aceasta raritate i-a determinat pe olmeci, in contrar cu grecii antici, sa-i inzestreze pe cei cu sindromul Down cu calitati supranaturale, mistice. OLMECII Olmecii erau o populatie care a existat pe o suprafata de aproximativ 14 000 km2 in campia din jurul Golfului Mexic, de la 1500 i.Ch pana pe la 300 d.Ch. Ei au lasat suficiente artifacte care sa indice ca oamenii ce prezentau anumite anormalitati erau tinuti la mare respect de catre ei. Pana acum nu a fost gasit nici un singur schelet uman de la ei si tot ceea ce este cunoscut despre acest popor reiese din figurine si sculpturi. Este posibil ca aceste sculpturi olmece sa aiba o semnificatie religioasa si sunt mai mult mitologice decat realiste (dupa Reich, 1979) dar tot ramane de explicat care a fost reala sursa a acestor opere de arta. Chiar daca sunt idealizari si nu portrete, tot trebuia sa existe un model uman ca sursa de inspiratie pentru trasaturile acestor sculpturi, despre care antropologii au spus ca este putin probabil sa faca parte din caracteristicile fizice standard ale olmecilor. Unii savanti, au sugerat ca, rezultand din iconografia acestor lucrari de arta, sculpturile portabile ale olmecilor reprezinta fie indivizi anormali fie erau reprezentate intr-un mod diferit fata de ceea ce olmecii considerau normal. In contrariu, Wicke, un alt antropolog spune ca capetele colosale ale olmecilor demonstreaza ca acestia aveau aptitudinile tehnice necesare unor redari reale. Juan Comas, un antropolog mexican concluzioneaza, dupa studierea unor schelete gasite in locuri din imediata apropiere a zonei olmecilor, ca reprezentarile antropomorfice din arta omeca nu sunt o expresie a tipului normal olmec, ele sunt mai sigur cazuri exceptionale care, chiar datorita diferentierii lor au atras atentia artistului. Copiii cu sindrom Down, cu expresia lor faciala distincta, sigur ar fi fost subiectul unei mari curiozitati printre olmeci, care nu ar fi avut nici o alta explicatie pentru prezenta lor, alta decat cea supranaturala. Mai multi savanti, in timp ce incercau sa faca legatura dintre figurile sculptate cu simbolismul si religia, sunt de acord ca sursa lor originala ar fi trebuit sa fie indivizi anormali. Diformitati ale spatelui, cocoasele erau privite cu veneratie, judecand dupa
13 numarul statuetelor si figurinelor de toate marimile ce reprezinta persoane cu aceasta deformatie. S-a presupus ca a existat o mare rata de tuberculoza spinala printre olmeci. Ceea ce este interesant pentru subiectul tratat reprezinta anumite desene, sculpturi ale unor indivizi scunzi si indesati, cu obrajii rotunzi si plati, ochii oblici si putin scosi in relief, nasuri plate si guri deschise cu buze pline, falci groase si gaturi scurte, aproape inexistente. Unele dintre aceste figurine de cuart arata de asemenea hiper-extensibilitate a articulatiilor si organe sexuale reduse sau absente, indicand inactivitate sexuala. Toate aceste trasaturi fac dificila o alta concluzie decat aceea ca este vorba despre persoane cu sindrom Down. Antropologii americani Milton si Gonzalo, mentinand ideea ca triburile olmece erau foarte atente la fondul genetic comun, au propus ideea ca olmecii credeau ca acesti copii cu sindrom Down au rezultat din imperecherea unui om cu un totem, zeitate olmeca jaguarul, progeniturile fiind astfel hibrizi om-zeitate ai civilizatiei. Mai multa importanta li se acorda atunci cand veneau dintr-un membru senior al tribului (situatie care se putea datora varstei inaintate a mamei). Picturile rupestre de la Oxotitlon au sustinut acest punct de vedere, ele reprezentand relatii sexuale intre un jaguar si un om. Cautarea mai multor dovezi in acest sens continua. Din pacate nu a fost gasit nici un mormant olmec, pentru ca nimic nu ar fi mai convingator decat analiza ramasitelor omenesti, dar climatul umed si aciditatea solului au distrus probabil astfel de dovezi. SAXONII Nu exista nici un dubiu asupra faptului ca un craniu descoperit in 1950 intr-un mormant saxon in Breedon-on-the-Hill din comitatul Leicestershire in Marea Britanie apartinea unui copil cu sindrom Down.Craniul are forma si volumul mult mai diferit decat nivelul normal al populatiei saxone dar este normal pentru o persoana europeana cu sindrom Down. Ca si artifactele olmece, craniul este brahicefalic, cu aria occipitala plata si bolta subtire care se potriveste cu un craniu al unui copil cu sindom Downdin epoca moderna, desi nu exista nici un dubiu ca acest copil a fost inmormantat in secolul XIX. Alte trasaturi caracteristice pentru sindromul down ale acestui craniu sunt: maxilarul scurt si mandibula aproape normala, sinusurile mici si anomalii ale dintilor si dezvoltarii oaselor au loc in cazul retardarii dezvoltarii mintale, este dificil de apreciat exact varsta mortii copilului, desi a fost estimata la 9 ani. Mormantul Breedon-on-the-Hill a fost probabil in legatura cu una din cele mai mari case monahale din secolul XVIII sau XIX. De aici se poate specula ca odata cu intinderea crestinismului in Britania si cu mai marea atentie acordata celor bolnavi si cu defecte, handicapatii mintal si fizic au primit ajutor si protectie in astfel de locuri. Si in Franta existau mari manastiri unde handicapatii mintali erau stransi si li se acorda ajutor. Astfel supravietuirea lor sociala depindea de bunastarea acestor locuri. Unii dintre ei, care erau capabili, erau pusi sa munceasca in cadrul comunitatii monahale. Oamenii din satele apropiate acestor locuri se refereau la handicapati ca oamenii care traiau si munceau in manastire, in Franta fiind adoptat termenul de les Cretien, de aici avandu-si originea termenul de cretin (avand la baza cuvantul crestin). Din pacate, de-a lungul timpului, si acest termen ca si cel de idiot si-a luat alt inteles, nu atat de binevoitor. Printre acesti putini supravietuitori au fost si cei cunoscuti astazi ca persoane cu sindrom Down, in trecut fiind denumiti ca un tip mai usor de cretinism.
14
EVUL MEDIU, RENASTEREA SI MAI TARZIU In timpurile de odinioara, perspectivele de supravietuire entru un copil, indiferent de starea lui de sanatate nu erau prea mari. Thomas Weihs a aratat ca in Evul Mediu, de exemplu, majoritatea femeilor ramaneau insarcinate de multe ori, insa nu-si puteau duce pana la sfarsit sarcina decat de aproximativ 12 ori. Dintre acesti copii, numai unul sau doi puteau supravietui. Copiii cu sindrom Down supravietuiau de asemenea greau, putini atingand copilaria tarzie. Unii din acestia au atras atentia pictorilor, mai ales in cazurile in care apareau in familii nobile. Artistii din toate timpurile au fost atrasi de neobisnuit, chiar de grotesc si deformari. Piticul, de exemplu apare des in lucrari de arta. Reprezentari ale bolilor si deformitatilor fizice pot fi intalnite in arta de la Grecia Antica pana la Impresionism. Exista o pictura a lui Mantegua, Madona si copil, realizata in timp ce el era pictor la curtea familiei Gonzaga (familie puternica si bogata in sec XV in Mantua). Copilul din aceasta pictura este, fara dubiu un copil cu sindrom Down. Mantegua este un personaj important in istoria artei intrucat, aparte de talentul sau ca pictor, el este considerat si ca facand o legatura intre misticismul timpuriu si Renasterea tarzie. Ochiul sau patrunzator, exactitatea si modul de abordare pentru a picta exact ceea ce a perceput dau mai multa autenticitate operei Madona si copil, fata de alte opere ale sale. Este o pictura a unui copil cu sindrom Down si a mamei sale. Copilul prezinta particularitatile sindromului legate de ochi, nas, limba, maini, degete. Din portretul Madonei reise ca modelul, persoana care a fost pictata, mama copilului suferea de disfunctii tiroidiene. Dupa mai multe cercetari s-a ajuns la concluzia ca mama putea fi Nicolosa Bellini, nevasta lui Mantegua iar copilul ar putea fi al lui. Se stie ca Nicolosa a avut multi copii si ca majoritatea au murit la varste mici, patru supravietuind iar unul din ei era bolnav (probabil copilul din tablou), murind si el mai tarziu, in ciuda eforturilor doctorilor. Anumite dozevi arata ca si Ludovico si sotia sa Barbara di Brandenburgo au avut un copil cu sindrom Down. Acest lucru ar fi putut cauza su calduroasa apropiere intre ei si Mantegua. Se presupune ca unul dintre cei zece copii ai Barbarei si Brandenburgo, care avea sindrom Down este reprezentat in pictura Prezentare la templu unde ca model pentru mama lui Isus era Barbara. Copilul este probabil acelasi cu cel din tabloul Familia Gonzaga cu servitori si pitic. Fata, piticul din acesta nu este probabil un pitic ci fata nedezvoltata in inaltime a lui Gonzaga, statura scunda fiind caracteristica copiilor cu sindorm Down. Specialistii arata ca ea nu este imbracata ca un servitor si este privita cu afectiune de catre celelalte personaje ale tabloului. Din aceste picturi putem trage concluzia ca Mantegua a avut un baiat cu sindrom Down iar Gonzaga o fata. Exista mai multe picturi de acest fel, in care sa fie prezente personaje cu trasaturi ale sindromului Down. Artistii sunt observatori subtili si este pacat ca ei nu lasa decat putine dovezi scrise ale intentiilor, sentimentelor si motivelor care se afla in spatele unei opere de arta.
15
16 la sindromul Down ca mongoloism. Acest lucru se petrecea cu 22 de ani inainte ca Langdon Down sa faca aceeasi analogie. Convingerile lui Chambers erau insa gresite: S-a descoperit ca parintii prea aproape inruditi sa aiba urmasi de tip mongoloisian. Despre acestia spunea ca sunt persoane care la maturitate raman tot un fel de copii. Langdon Down a propus o clasificare a diferitelor tipuri de deficiente mintale in celebra sa lucrare : Observatii asupra unei clasificari etnice a idiotilor, publicata in 1866. Ea era bazata pe constatarile sale le Spitalul Earlsfield. Langdon Down descrie cinci tipuri de pacienti : caucazieni, etiopieni, malaezieni, americani si mongoloizi dar a dat o atentie mai mare tipului mongoloid. A descris cu meticulozitate caracteristicile lui: fata, parul, pielea si starea mintala si a considerat drept cauza degenerarea raselor. Departe de a produce senzatie, lucrarea lui a fost acceptata si apoi ignorata. El nu a spus nimic nou iar analiza sa era prea indulgenta pentru gustul societatii. Scoasa din contextul vremii sale (in care era prezenta suprematia britanica), explicatia lui Langdon Down ar avea desigur tonuri rasiste. Acestui fapt i se datoreaza probabil si asocierea exclusivista a numelui Langdon Down cu termenul de mongol si critica nefavorabila din timpurile moderne. Mare parte din aceasta critica era nedreapta intrucat din lucrarea sa rezulta o imagine diferita fata de scrierile imperialiste ale lui Chambers sau altor autori din secolul XIX. Langdon Down oferea o cale mai compasionata de a privi teoriile general acceptate. El a fost infuentat in timpul in care era student de lucrarile lui Blumenbach, un celbru antropolog social al timpului sau care a fost interesat de o clasificare etnografica. Langdon Down a fost un foarte respectat doctor cu o reputatie profesionala de invidiat. Multi dintre colegii si prietenii sai insa nu au privit cu bucurie faptul ca el s-a hotarat sa-si indrpte cercetarile numai supra idiotilor, imbecililor cre stateau in ospicii si carora li se acorda foarte putina atentie medicala. Insa Langdon Down s-a dedicat exclusiv acestor respinsi ai societatii. Un articol in Medicul internist a incercat sa-i refaca reputatia numindu-l un om bun si plin de compasiune. Vederile reformatoare ale lui Down au fost demonstrate intr-o publicatie de mai tarziu in care spune ca asteapta un viitor in care femeile sa nu fie decat mame ale barbatilor, dar si camarazii si ajutorul acestora. Desi ideile lui cu greu pot fi privite ca socant de liberale in zilele de astazi, in secolul XIX ele puteau fi privite ca aproape imorale.
17 intorcandu-se acolo la inceputul secolului XIX dupa ce isi cladisera case pe Volga de Jos pentru aproape doua secole. Fraser si Mitchell de asemenea ilustreaza in lucrarea lor piciorul, aratand spatiul larg intre degetul mare si celelalte. Aceasta caracteristica este una din cele mai putin evidente dar una din cele mai distinctive si importante pentru diagnosticarea sindromului Down. Al doilea motiv pentru care lucrarea prezinta importanta este ca ea contine primul desen sau fotografie a unei persoane cu acest sindrom. Ilustratia este a unui barbat bine imbracat si ingrijit si este mult mai agreabila si acceptabila decat alte reprezentari, institutionalizate care apar in cartile medicale in 1930. Teoria regresiunii sau regenerarii, chair daca este acum evident eronata a avut probabil cea mai mare influenta asupra atitudinilor si credintelor cu privire la persoanele cu sindromul Down. Convingerea ca ecset sindrom era in legatura cu o rasa mai primitiva a fost puternic mentinuta timp mult mai indelungat decat alte teorii false.
Ritmul dezvoltarii
Copilul normal isi dobandeste deprinderile de viata intr-un ritm mediu. Insa acest ritm variaza in proportii diferite de la un copil la altul. De exemplu, unii copii incep sa mearga la noua luni iar altii, egali din punct de vedere al normalitatii, se ridica si merg de abia la 18 luni.\ Copiii cu sindrom Down variaza si ei din punct de vedere al ritmului dezvoltarii, la unii acesta fiind mai ridicat iar la altii mai scazut. Graficul urmator arata diferenta dintre dezvoltarea copilului normal si cea a copilului cu sindrom Down.
18
Din acest grafic reies doua concluzii importante: 1) Curba care arata dezvoltarea persoanelor cu sindrom Down nu se opreste din crescut odata cu sfarsitul adolescentei, aceasta pentru ca se refera la dezvoltarea generala nu doar la cea intelectuala. Este adevarat ca adultul foloseste aceleasi procese intelectuale ca in adolescenta tarzie, insa ea isi insuseste noi deprinderi si continua sa invete lucruri noi si ma itarziu. Acest lucru se petrece si la persoanele cu sindrom Down, ei nu se opresc din invatat in adolescenta asa cum s-ar putea crede. Daca li se acorda oportunitatile corespunzaroare ei invata lucruri noi in perioada adulta, aceasta perioada fiind una in care ei pot face pasi mari in invatarea deprinderilor necesare traiului in societate. 2) Dezvoltarea copilului cu sindrom Down este constanta, el inainteaza cu pasi stabili, distanta dintre el si copilul normal progresand corespunzator.
Potentialul maxim
Dezvoltarea generala este controlata de catre creier. Copiii cu sindrom Down au creierul format in mod diferit fata de cei normali. Acest lucru face ca procesul de invatare a unor noi deprinderi mai putin eficient. Se stie in momentul de fata ca, cu o educatie corespunzatoare ai se pot dezvolta mai rapid decat se credea la inceput, insa ei nu pot ajunge la nivelul celorlalti copii. Trebuie sa ajutam fiecare copil cu sindrom Down sa-si dezvolte maximul potential, dar nu trebuie sa incercam a-i impinge peste propriile capacitati, rezultatul unui astfel de stres la copil fiind ca ei vor raspunde, reactiona mai putin bine decat limita lor normala.
Zona dezvoltarii
Dezvoltarea este descrisa pe ariile in care ea se realizeaza. Acestea sunt: 1)dezvoltarea motricitatii grosiere se refera la dezvoltarea miscarilor,deprinderilor care implica grupe musculare mari. Acest tip de miscari cuprind: rostogolirea, pozitia de asezat, tararea, statul in picioare, mersul, saritul, topaitul.
19 2)dezvoltarea motricitatii fine se refera la manipularea obiectelor cu ajutorul mainii si degetelor, fiind implicata si coordonarea ochi-mana. 3)dezvoltarea personala si sociala in aceasta zona sunt implicate priceperile de propriuajutor si cele sociale, cum ar fi: hranirea, deprinderile de igiena proprie, spalatul, imbracarea. Cele sociale sunt: reactia fata de oameni,distingerea prietenilor de straini si jocul cu ceilalti copii. 4)limbajul si dezvoltarea vorbirii limbajul se refera la structura gramaticala si intelegerea cuvintelor. Vorbirea se refera, din acest punct de vedere la claritate si fluenta. 5)dezvoltarea cognitiva aplicatiile gandirii abstracte si rationamentului in rezolvarea de probleme, intelegerea conceptelor si alte abilitati incluse in constituirea termenului de inteligenta.
23 luni 3 ani
12 luni 2 ani
20 PLANUL SOCIAL Zambet raspuns Hranire cu degete Baut din cana Foloseste lingura Controlul intestinelor Se imbraca singur
1.1/2-5 luni 10-24 luni 12-32 luni 13-39 luni 2-7 ani 3.1/2-8.1/4 ani
1-3 luni 7-14 luni 9-17 luni 12-20 luni 16-42 luni 3.1/4-5 ani
A) COPILUL NOU-NASCUT In perioada imediat urmatoare nasterii, copilul este total dependent de mama, placerile lui fiind de a fi hranit si de a se simti confortabil. Aceste este inceputul legaturii puternice dintre copil si mama, legatura ce se va mentine pe tot parcursul copilariei.
Dezvoltarea limbajului
Nou nascutii cu sindrom Down par in mod normal sa fie foarte receptivi la sunetele auzite. Ei isi misca bratele si ridica picioarele ca raspuns la sunete puternice (reflexul Moro). Aceasta este o reactie normala a nou-nascutilor. Ei mai manifesta un anumit comportament in comunicarea cu adultii ce se observa cel mai bine atunci cand copilul este relaxat iar parintele incepe sa vorbeasca cu el. Copilul ii raspunde prin oprirea din miscarile lui aleatoare si incepe sa-si miste membrele in ritmul vocii parintelui. Cand acesta se opreste din vorbit, copilul raspunde prin emiterea de zgomote si miscari ale buzelor in timp ce miscarea membrelor creste. Daca adultul se opreste din acest joc
21 copilul pare nedumerit si se poate misca intr-un mod exagerat pentru a capta atentia adultului. B) PERIOADA 1 LUNA- 1 AN Pe parcursul primului an de viata, copilul cu sindrom Down face pasi rapizi in toate ariile de dezvlotare. Acest fapt devine aparent mai ales dupa prima jumatate de an, mai ales din punct de vedere al reactiilor de raspuns.
Dezvoltarea vorbirii
Copilul mic comunica prin diferite plansete, fiecare indicand diferite nevoi. La inceputul primului an parintii incep sa recunoasca plansul propriului copil fata de al altora. Ei isi pot da seama de asemenea, dupa planset daca copilul este obosit, nu sta intro pozitie confortabila sau ii este foame. Gangurerile cresc in primul an, la 6 luni, copilul bucurandu-se cand este zgomotos, aceasta fiind o forma preparatoare a vorbirii de mai tarziu.
Dezvoltarea cognitiva
De la sase luni copilul cu sindrom Down va incepe sa rationeze si sa tina minte in moduri evidente. Ca dovada sunt: intelegerea ca obiectele nu inceteaza sa existe atunci cand dispar din campul sau vizual si recunoasterea fetelor familiare.
22 C) PERIOADA 1-2 ANI In timpul celui de-al doilea an al vietii, copilul cu sindrom Down este preocupat de mobilitatea lui in dezvoltare. Celelalte zone de dezvoltare progreseaza mai lent. Apar tentative de competenta crescuta in manipularea obiectelor si dezvoltarea limbajului insa de cele mai multe ori el se intoarce la formele imature ale motricitatii fine si experimentelor verbale din primul an.
Dezvoltarea vorbirii
In al doilea an de viata, copilul cu sindrom Down manifesta o crestere a intelegerii vorbirii. Intelegerea scopului obiectelor familiare se poate dovedi in jocul prin care se definesc obiectele prin aratarea scopului folosirii lor: cand i se da un obiect si el se va juca cu el intr-un mod apropiat de folosirea acestuia (o lingura va fi dusa la gura, o perie la cap), acest lucru demonstrand prezenta limbajului interior.
23 Incepe sa raspunda la cereri simple, cum ar fi inmanarea obiectului pe care-l tine. El vorbeste mult in propriul jargon (limbaj fara sens), mai ales cand este singur in patut. Varsta la care copilul cu sindrom Down incepe sa vorbeasca este foarte variabila, ca si la ceilalti copii. In mod normal copilul cu sindrom Down spune unul sau doua cuvinte dupa al doilea a de viata. Cuvintele sunt la inceput supra-generalizate insa de cele mai multe ori copilul intelege mai mult decat poate spune.
Dezvoltarea cognitiva
Copilul cu sindrom Down arata o intelegere crescuta a conceptelor obiectelor spre sfarsitul celui de-al doilea an. Se formeaza conceptul de forma, el putand sa plaseze o bila intr-o gaura rotunda. Continua sa roteasca obiecte in aer si sa le duca la gura. Spre sfarsitul perioadei intelege ca obiectele pot fi folosite ca unelte si face legatura dintre o actiune si consecinta ei. D) PERIOADA 2-3 ANI Odata cu mersul, copilul face un pas major spre o mai mare independenta. La aceasta varsta este invatat sa realizeze lucruri pentru el insusi si in acelasi timp sa accepte cererile celorlalti.
24
Dezvoltarea vorbirii
La copilul cu sindrom Down, vorbirea se dezvolta rapid in timpul celui de-al treilea an. Copilul prezinta o mai buna intelegere a limbajului si poate aduce obiecte cunoscute la cerere. La sfarsitul celui de-al treilea an este capabil sa lege doua cuvinte intr-o propozitie. Propozitiile sunt simple insa reprezinta un mare progres in abilitatea de a se exprima. Primele propozitii sunt formate dintr-un substantiv si un verb. Actiunea indicata de verb este una simpla, iar cuvantul poate fi inlocuit de un pivot (de exemplu: tata pleaca tata pa-pa). La unii copii cu sindrom Down dezvoltarea vorbirii este inatarziata. Ei pot fi ajutati prin invatarea comunicarii pe baza de semne. Acest lucru nu inseamna ca pe viitor copilul isi va dezvolta limbajul numai prin semne. Folosirea lor scade frustrarea copilului, imbunatateste comunicarea si usureaza achizitia limbajului. E) PERIOADA PRESCOLARA (3-5 ANI) In aceasta perioada, copilul cu sindrom Down incepe sa se bucure de compania celorlalti copii. El trebuie sa invete sa participe si acest fapt il invata de la ceilalti copii, invatand de la ei tot atat cat a invatat de la parinti. De fapt, cea mai mare parte a celor ce le invata vine de la partenerii sai de joaca.
Dezvoltarea limbajului
Majoritatea pre-scolarilor cu sindrom Down isi pot spune numele la cerere si pot denumi obiecte. Propozitiile lor cresc in marime si introduc alte parti ale propozitiei cum
25 ar fi pronumele si mai tarziu adjective si adverbe. Face insa greseli gramaticale si unele cuvinte sunt de multe ori prost pronuntate. Pot substitui un sunet cu altul sau omite anumite sunete din cuvinte. Sunt capabili sa asculte povesti complexe si sa repete poezioare. Comunicarea ramane mai mult monolog decat dialog. Pune intrebari cu ce? dar nu intreaba si de ce?. Acestea apar in general la 6 ani.
Dezvoltarea cognitiva
La aceasta varsta, functiile intelectuale devin mai usor de apreciat. Memoria se imbunatateste iar majoritatea copiilor cu sindrom Down pot repeta cifre auzite. Incepe sa inteleaga conceptul de marime si stie diferenta dintre mare si mic. Acest lucru poate fi vazut in rezolvarea de jocuri puzzle. F) PRIMII ANI DE SCOALA (5-12 ANI) Primii ani de scoala reprezinta perioada in care majoritatea copiilor cu sindrom Down isi dezvolta puternic simtul propriei competente. Abilitatea de a realiza sarcini scolare duce la o crestere a increderii in sine care influenteaza abilitatea de a dezvolta relatii sociale.
Dezvoltarea vorbirii
Odata cu intrarea copilului in scoala, vorbirea ii devine mai clara si propozitiile mai lungi. La 12 ani, cei mai multi dintre copiii cu sindrom Down au un vocabular de aproximativ 2000 de cuvinte, insa ei pot fi vorbareti, punand multe intrebari. La 6-7 ani sunt puse intrebarile unde? si cine? iar la 10 ani de ce?. Limbajul insa este cea mai variabila zona a dezvoltariila copiii cu sindrom Down si poate intarzia mult fata de alte zone.
Dezvoltarea cognitiva
In aceasta perioada, copilul ramane concret in gandire si intelegerea conceptelor. El acorda actiunilor sensuri motivationale, de exemplu: motivul pentru care marul cade din copac este ca asa vrea el. Intelege totul din jurul sau din perspectiva unui model intern al
26 lumii, pe care nu-l modifica pe baza propriei experiente. Regulile sunt percepute rigide si poate fi confuz in cazuri de flexibilitate sau exceptii.
27
2. Imaginatia, caracteristici generale si specificul ei la copiii cu sindrom Down 2.a. Locul imaginatiei in psihologie
Activitatea umana nu se limiteaza la captarea, inregistrarea si prelucrarea informatiilor actuale,prezente. Ea nu este eficienta prin simpla readucere a trecutului in prezent, chiar daca o face in functie de conditiile schimbate ale prezentului. Pentru a fi eficienta si adaptata, activitatea trebuie sa anticipe, sa prefigureze viitorul obiectului, al situatiei, al evenimentului. Or, acest lucru este posibil datorita intrarii in functiune a unui nou mecanism psihic cu ajutorul caruia informatiile actuale si cele trecute sunt transformate, modificate, transfigurate, mai mult, sunt create altele noi. Acest mecanism psihic poarta numele de imaginatie. (Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive , 1999) Afirmata si negate, admirata si hulita, ipostaziata si ignorata, valorizata si devalorizata, imaginatia a dat multa bataie de cap ganditorilor (savantilor, filosofilor, scriitorilor,etc.) . Pentru Baudelaire, imaginatia era regina functiilor psihice , in timp ce pentru un sir intreg de filosofi, printre care Malebranche, Descartes, Spinoza, ea era nebuna casei . Poate ca cel mai bine a precizat statutul imaginatiei Meyerson, care o considera regina si cenusareasa psihologiei . Antichitatea a redus-o cel mai adesea la senzatii sau a legat-o de gandire ; Renasterea a ridicat-o pe cel mai inalt piedestal, considerand-o o adevarata metafizica deschisa centrata pe om ; secolulal XVII- lea a devalorizat-o, asimiland-o unei cunoasteri vagi, confuze, fondata pe simturi sau chiar pe superstitii ; secolele urmatoare au oscilat intre a-i evidentia valoarea si semnificatia in actele cunoasterii si a-i diminua sau chiar nega locul si rolul in ansamblul cunoasterii si activitatii umane. Intrebarile au inceput sa se succeada, intr-o adevarata avalansa : imaginea ca produs al imaginatiei- este o simpla copie sau un simulacru al realitatii ? imaginatia este o eroare sau o interferenta legitima ? este ea o simpla asociatie sau o constructie ? este adevarata sau falsa ? etc. la fel au venit si raspunsurile. Pentru Platon, imaginea era o copie a realitatii, un mimesis al acesteia, in timp ce pentru Aristotel ea era un intermediar intre sensibil si inteligibil, nu se mai rezuma la limitarea realitatii, ci tindea spre inventarea ei. In timp ce pentru Spinoza imaginatia era o putere amorala , punandu-se in slujba tendintelor care persevereaza in om, un principiu extrem de fecund al ideilor inadecvate, ca sursa a pasiunilor care il aservesc pe om, pentru Kant imaginatia reprezenta un principiu de sinteza , o forma privilegiata de sinteza pura. Pentru Pascal, imaginatia era stapanita de erori si falsitati ; pentru Leibniz , desi imaginatia creeaza un univers personal, acesta este analog celui real. Bachelard numea imaginatia o facultate a supraumanitatii , deoarece ea il indeamna pe om sa-si depaseasca propria conditie umana. Sartre o amplaseaza in vertijul libertatii iar Lancan intr-un miraginaire fantasmatic, construit intre vis si halucinatie. Iata cum imaginatie devine, rand pe rand, necesara , dar si deranjanta, delicioasa, dar si periculoasa, devalorizata in profitlu gandirii sau al altor facultati psihice, dar si asociata dezvoltarii puterii de sine a individului. Pistele noi de abordare se adauga celor vechi, uneori reluandu-le si completandu-le, alteori depasindu-le sau eliminandu-le pur si
28 simplu. Constructiile teoretice devin din ce in ce mai complexe si elaborate, ramanand, in esenta, contradictorii. Cum se explica acest fapt ? Doua cauze majore pot fi invocate, una de ordin ontologic, alta, de sorginte gnoseologica. Prima cauza, cea ontologica, se refera la complexitatea existentiala si fenomenologica a imaginatiei si nu mai putin la caracterul ei intrinsec contradictoriu. Cei care au scris despre imaginatie au constientizat c auna dintre dificultatile intampinate in conceperea ei provine din faptul ca, in calitate de activitate a subiectului, ea nu poate fi redusa la productiile acestuia, imaginile, care pot fi la fel de bine mintale si materiale sau imaginare, care desemneaza un ansamblu de imagini constituind un tot dotat cu semnificatii proprii. Pe de alta parte, imaginatia nu poate fi diferentiata cu usurinta de alte functii psihice vecine : a imagina inseamna a recurge la amintiri, dar imaginatia nu se confunda cu memoria ; in multe cazuri, imaginatia presupune anticiparea, dar la fictiuni si analogii face appel si activitatea rationala. Cea de-a doua cauza care a intarziat elaborarea unei conceptii unitare asupra imaginatiei, cea gnoseologica, consta in aceea ca imaginatia a constituit si constituie inca obiectul speculatiilor sau cercetarilor pentru mai multe domenii si curente ce dispun de propriile lor metode si finalitati. Fenomenologia a pus in evidenta intentionalitatea constiintei imaginii ; hermeneutica a confirmat existenta unui sens simbolic in imagine ; mitologia a servit ca support pentru recunoasterea structurii imaginarului ; istoria si sociologia au valorizat partea institutionala a imaginatiei in producerea si dezvlotarea istoriei umane ; psihologia teoretica si clinica au descris procesul de formare si de evolutie a imaginilor la subiect ; stiintele limbajului au permis aprofundarea cunoasterii proceselor de generare a imaginilor literare, a creatiei operelor de arta ; istoria artelor a evidentiat rolul factorilor individuali si al constrangerilor formale si culturale ale imaginatiei implicate in creatie. Nu multitudinea si varietatea conceptiilor si interpretarilor, a domeniilor si curentelor a constituit insa piedica cea mai importanta in elaborarea unei conceptii unitare asupra imaginatiei, ci relativa lor contrarietate. Imaginatia nu apare ca fiind identica si constanta de la o orientare la alta, ci, dimpotriva, extrem de diversa si fluida. Faptul ca domeniile si stiintele corespunzatoare lor se ignora unele pe altele este adevarata cauza a intarzierii in conceptualizarea adecvata a imaginatiei ( Wunenburger, 1995). Aceste dificultati se vor contura poate si mai bine de indata ce vom creiona o scurta istorie a conceptiilor referitoare la imaginatie. (Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive , 1999)
2.b.Repere istorice
Istoria imaginatiei este lunga si extrem de complexa ; lunga deoarece a inceput in Antichitate si se continua pana in zilele noastre ; complexa, pentru ca discutiile contradictorii s-au manifestat si se manifesta cu o intensitate crescanda. Pe noi ne intereseaza mai ales contributiile aduse de psihologie si de psihologi. Istoria concentrata si condensata a psihologiei imaginatiei ar putea si impartita in trei etape : prima s-ar intinde pana in anul 1900, data ce coincide cu aparitia psihologiei ca stiinta experimentala ; a doua poate fi cuprinsa intre anii 1900 si 1950, etapa de inflorire a conceptiilor cu privire la imaginatie ; a treia incepe in 1950 si se
29 continua pana astazi, fiind oarecum echivalenta cu scaderea interesului pentru imaginatie. (Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive , 1999) Prima etapa este cea a cautarilor, a tatonarilor, a incercarilor si erorilor. Psihologii incearca sa raspunda in principal la doua intrebari : imaginatia este o functie psihica autonoma, de sine statatoare sau este contopita cu alte functii psihice ? Ce roluri indeplineste ea in ansamblul vietii umane ? In 1877, cu doi ani inainte de infiintarea de catre Wundt a primului laborator de psihologie experimentala, francezul H. Joli arata ca imaginatia nu este o facultate speciala, o putere cu adevarat particulara si singulara. Noi grupam sub acest nume forme schimbatoare, faze numeroase si gradate ale luptei in care spiritul solicita impresii de la natura, alteori se abandoneaza lor, apoi le stapaneste, le organizeaza, se straduieste sa le dea stralucire in ansamblul armonios pe care il formeaza cu ele (Joli, 1877). Continutul imaginatiei reiese din analizele facute de autor. El se refera la imaginile care suspenda functiile intelectuale ordinare (somnambulismul, extazul) ; la imaginile care inverseaza facultatile intelectuale fara a le suspenda (halucinatiile, ideile fixe) ; la vise ; la starile intermediare intre boala si sanatate (credulitate, pasiune, visare, nebunie). Zece ani mai tarziu, americanul John Dewey muta centrul de greutate pe rolul imaginatiei in ansamblul vietii umane. El sustinea ca imaginatia este o modalitate de adaptare, de punere in acord a individului cu solicitarile mediului si ale activitatii. Imaginea reala, considera Dewey, nu se intereseaza de ireal, functia ei nu consta in orientarea omului catre fantezia pura si ideala, dimpotriva, ea serveste la extinderea si completarea realului (Dewey, 1887). Afirmatia lui Dewey este perfect valabila si astazi. Intr-adevar, prin imaginatie omul isi largeste propriul orizont, limitat adeseori de perceptiile si datele experientei anterioare, creeaza pentru sine si pentru altii obiecte de contemplatie sau de meditatie. La numai trei ani de la aparitia lucrarii lui Dewey, isi incepe o lunga cariera in psihologie celebra opera a lui W. James, Principii de psihologie (1890). Din pacate, parintele psihologiei americane, atat de profund si stralucitor in surprinderea unor caracteristici ale constiintei si Eului, atat de inspirat in studiul memoriei (el fiind cel care a intuit distinctia dintre memoria primara si cea secundara), in ceea ce priveste imaginatia se situeaza sub asteptari. James reinvie la sfarsitul secolului al XIX-lea vechea conceptie a lui Platon potrivit careia imaginatia este o copie a lumii, simpla. Orice senzatie, arata James, reapare in constiinta sub forma imaginii, altfel spus, a unei dubluri sau copii (a unui original, nu exista deci nici o imagine care sa nu fie precedata in mod necesar de o senzatie produsa de un obiect exterior. Se numeste imaginatie capacitatea de a reproduce copiile originalelor (James, 1929). Acest lucru este valabil chiar si pentru imaginatia productiva sau creatoare , cum o numea el, care foloseste diverse parti ale originalului pentru a recompune noi produse. Cea de-a doua etapa a conceptualizarii imaginatiei (1900-1950) este poate cea mai productiva. Problemele formulate de psihologi sunt mult mai numeroase si mai profunde : care este natura imaginatiei ?, care sunt formele si functiile ei ? etc. imaginatiei i se dedica tomuri intregi, problematica ei patrunde in manualele de psihologie, controversele dintre autori se intetesc. In aceasta jumatate de secol s-a scris si s-a acumulat un material imens, incat se impune de la sine o selectie a informatiilor. Pentru psihologia franceza un moment important il reprezinta aparitia lucrarii lui Th. Ribot, Essai sur limagination creatrice (1900) si a lucrarii semnate de L. Dugas, LImagination (1903). Ribot are meritul de a fi desprins o forma specifica de
30 imaginatie, si anume imaginatia creatoare, mai aproape de esenta fenomenului imaginativ, de a fi incercat sa surprinda specificul imaginatiei in raport cu alte functii psihice, de a se fi apropiat de intelegerea procesualitatii imaginatiei. Pentru el, imaginatia creatoare este sinonima inventia, cu o lunga serie de incercari, de ciorne, de ipoteze in care spiritul cheltuieste o mare cantitate de e fort si de geniu. Imaginatia creatoare penetreaza intreaga viata individuala si sociala, speculativa si practica, sub toate formele sale ; ea este pretutindeni. Desi rolul imaginatiei creatoare este enorm, Ribot separa imaginatia de cunoastere, cele doua functii fiind opuse una alteia. Imaginatia este subiectiva, personala, antropocentrica, pornita din interiorul individului, pe cand cunoasterea este obiectiva, impersonala, pornita din exterior, din realitatea inconjuratoare. Impingand la extreme opozitia dintre cele doua functii psihice, Ribot considera ca imaginatia este reglata de interioritatea subiectului, in timp ce cunoasterea este reglata de lumea externa. Chair daca in imaginatia creatoare subiectivitatea capata o pondere mai mare, teza opozitiei dintre ea si cunoastere nu se mai sustine in psihologia contemporana. Interesant este si punctul de vedere al lui Ribot cu privire la procesualitatea imaginatiei. Exista, spune el, mai intai o disociere a starilor de constiinta, care, eliberate de sintezele perceptive, devin capabile de a intra in combinatii noi, apoi, o regrupare a acestor stari intr-o ordine bazata pe asemanarile originale. Inventivitatea consta tocmai in perceperea acestor asemanari ascunse. Chair daca aceasta descriere este sumara si nu reuseste sa surprinda mecanismul autentic al creatiei imaginative, ea ramane semnificativa pentru perioada in care a fost elaborata. La Dugas, aria de cuprindere problematica este mult mai extinsa, iar unele solutii formulate sunt de-a dreptul impresionante. Daca Ribot delimita net imaginatia de functiile de cunoastere, Dugas cade in extrema cealalta, considerand ca imaginatia le cuprinde pe toate sau este cate putin din toate. Imaginatia se exerseaza in domeniul ideilor pure sau al abstractiilor la fel de bine ca in cel al realitatii concrete, de ordin spiritual sau material, psihologic sau fizic. (Dugas, 1903). Pe buna dreptate, credea el, distinctia dintre rationament si imaginatie, dintre concept si imagine poate sa dispara. Imaginatia, nota in continuare Dugas, nu este caracterizata doar prin natura, originea sau specificitatea reprezentarilor, ea nu trebuie sa fie considerata doar ansamblul reprezentarilor sau al imageriilor mintale , ci o arta, spontana sau gandita, de a froma sinteze sau combinatii mintale. Autorul francez merge si mai departe : ea este mai mult decat atat, da viata obiectelor care nu au existat niciodata, este forta cu care spiritul face sa reinvie obiectele absente sau disparute. Este abuziv sa reducem imaginatia la puterea de evocare, de animare si personificare a lucrurilorEa este in esenta creatoare. Ea formeaza combinatii originale, reprezentari noi, da viata reprezentarilor astfel formate (ibidem, p. 3). Nu numai functiile cognitive intra insa in imaginatie, ci si cele afective, motorii, volitive. toate senzatiile, toate emotiile, toate starile sufletului si corpului intra in imaginatie cu titlu de elemente, contribuind la formarea si dezvoltarea acesteia. Insesi produsele imaginatiei servesc pentru a produce noi combinatii (ibidem,p.7), ea este o forma a vointei (ibidem,p.8). Intentia de largire a sferei si a continutului notiunii de imaginatie este evidenta, numai ca astfel se pericliteaza specificitatea sa psihologica. La fel de pertinente sunt comentariile lui Dugas cu privire la caracteristicile si functiile imaginatiei. Dupa el, imaginatia are doua caracteristici esentiale si distincte : originalitatea si puterea ; imaginatia este stralucitoare , dar si forte , ea este supla , dar si fecunda , imaginatia consta, in esenta, in putere de
31 obiectivare si forta combinatorie . O asemenea descriere a imaginatiei este foarte aproape de cea actuala. Pe langa opiniile lui Dugas despre imaginatie, atat de consistente si pertinente, cele exprimate in aceeasi perioada de H. Ebbinghaus par mai saracacioase si stereotipe. In manualul sau de psihologie publicat in 1908, Ebbinghaus reducea imaginatia (sau fantezia, cum o numea el) la simpla interpretare sau modificare intr-un grad mai mare a amintirilor. Pentru el, fantezia nu este o noua functiune fundamentala a sufletului, care sa se poata separa de celelalte ; ea este un rezultat al acelorasi manifestari elementare, care, lucrand cu intensitati oarecum diferite, procura sufletului, in general, o amintire opusa (Ebbinghaus, 1920, p.5). Tendinta lui Ebbinghaus de a confunda imaginatia cu reprezentarea sau cu memoria este evidenta. Totodata se remarca si viziunea sa simplista, chiar mecanicista, de tip cantitativist, departe de spiritul psihologiei contemporane. Titchener, psiholog introspectionist, marturiseste in lucrarea sa Textbook of Psychology , aparuta in 1910 ca : s-a scris mult pe tema imaginatiei, totusi stim putine lucruri despre constiinta imaginativa. Cu toate acestea, cateva caracteristici ale imaginatiei se degaja. Spre deosebire de imaginile-amintiri, arata el, care au un caracter personal si reprezinta evenimentele trecute ale experientei subiectului, imaginileimaginatiei nu au un caracter personal si nu prezinta nici o asociere de timp sau de spatiu ; imaginile-amintiri sunt copii imuabile ale perceptiilor trecute, pe cand imaginileimaginatiei sunt supuse combinatiilor caleidoscopice ; o imagine devine din punct de vedere psihologic imagine a imaginatiei gratie sentimentului de nefamiliar ; chiar daca este noua, imaginea imaginatiei ramane izolata in foaierul constiintei, la fel ca obiectele pe care le percepem pentru prima data ; o idee ni se prezinta ca un produs al imaginatiei atunci candi i apare constiintei ca fiind insolita, acompaniata de un sentiment de noutate, de strain ; constiinta in care ideea imaginativa se fixeaza poate oferi un tip de atentie primara sau secundara ; prin urmare, vom avea o imaginatie pasiva sau reproductiva ori o imaginatie activa, creatoare sau constructiva ; aceste doua tipuri de constiinta sunt mai degraba procese de integrare decat procese discursive. Campul atentiei este limitat, jocul asociatiilor este reglat. Imaginatia creatoare se transforma insensibil in gandire (ibidem, p.430). Nu dispunem, scria Titchener pe aceeasi pagina, de datele necesare pentru a caracteriza imaginatia intr-o maniera definitiva . Cu toate aceste rezerve si limite, credem ca Titchener a reusit sa opereze o distinctie intre imaginatie si memorie si sa sugereze, totodata, interactiunea dintre imaginatie si gandire. Deceniile 3, 4 si 5 au adus noi perspective de abordare a imaginatiei. Ne vom limita la mentionarea autorilor care au avut contributii insemnate la conturarea, abordarea si solutionarea problematicii imaginatiei : J. Segond(1922) ; A. Adler(1927) ; I. Meyerson(1932) ; L. S. Vigotski (1932) ; J.-P. Sartre (1936 ; 1940) ; J.-J. Biervliet (1937) ; N. Lacroze (1938) ; St. Zissulescu (1939) ; G. Bachelard (1943). Ce-a de-a treia etapa a destinului imaginatiei, din 1950 pana in prezent, este extrem de contradictorie. In cadrul ei putem desprinde evolutia ascendenta a contributiei psihologilor la decriptarea misterelor imaginatiei, dublate de scaderea interesului pentru imaginatie, ba chiar cu incetarea abordarii ei. In America, A. F. Osborne publica in 1953 o lucrare intitulata Applied Imagination, in care lanseaza brainstormingul ca tehnica de stimulare a imaginatiei; P. McKellar (1957) prezinta o lucrare in care analizeaza raportul dintre imaginatie si gandire; J. P. Guilford (1959; 1972) introduce imaginatia in structura personalitatii si in
32 modelul structural al intelectului; W. J. J. Gordon (1961) propune o noua tehnica de stimulare a imaginatiei, sinectica, opusa brainstormingului. In Franta, nenumarati autori, printre care J. Bernis (1954), J. Favez-Boutonier (1963), G. Simondon (1965) etc., publica lucrari asupra psihologiei imaginatiei. In Austria, C. G. Jung (1954) introduce metoda imaginatiei active pentru investigarea sensului viselor, bazata pe procesul natural de amplificare, caci visele procedeaza exact in acelasi fel ca imaginatia activa, doar ca nu sunt sustinute de continuturi constiente (Jung, 1994, vol. IV, p. 72). In Romania, imaginatia este inclusa in manualele de psihologie (Tucicov- Bogdan, 1974 ; PopescuNeveanu, 1977) sau i se dedica lucrari distincte (Marcus, 1980). Concomitent cu diversificarea si aprofundarea studiilor asupra imaginatiei, incepe sa se manifeste tot mai accentuat declinul preocuparilor fata de ea. Doua imprejurari au contribuit la acest declin : a)lansarea in anii 50 a conceptului de creativitate ; b) aparitia in anii 60 a psihologiei cognitive. Daca pana prin anii 50 conceptul de creativitate era utilizat intr-o maniera pasagera, daca pana in 1970 termenul de creativitate nu figura in Dictionarul Academiei Franceze , dintr-o data studiul creativitatii a trecut pe primul plan, intr-un interval relativ scurt numarul lucrarilor pe aceasta tema crescand exponential. Creativitatea a inghitit foarte repede imaginatia, a transformat-o in unul dintre elementele ei componente. Chair daca unii autori au considerat creativitatea drept numele mai nou al imaginatiei, acest nou nume aproape ca l-a eliminat pe cel vechi. Psihologia cognitiva, interesata de studiul inteligentei artificiale, a inteligentei computerelor- este adevarat, dupa modelul retelelor neuronale si al mintii si inteligentei naturale-, nu-i putea pastra nici un loc imaginatiei, stiut fiind faptul ca inteligenta artificiala proceseaza la parametri maximali informatia introdusa in ea, dar nu produce, nu creeaza informatia in sensul in care o face omul. Computerul capteaza, retine, prelucreaza, re-prezinta informatia, dar nu o creeaza. Cei mai multi autori s-au reintors la filosofia imaginatiei . De pilda, in America, Mary Warnock publica in 1976 o impresionanta lucrare asupra imaginatiei asa cum aparea aceasta in filosofia lui Hume, Kant si Schelling, a lui Coleridge si Wordsworth, a lui Sartre si Wittgenstein. In Franta, Malrieu (1950 ; 1967), Chateaux (1972) si mai recent Vedrine (1990) si Lacorre (1995) fac incursiuni mai ample sau mai restranse in filosofia imaginatiei. In Romania, unii autori sunt consecventi in ce priveste pastrarea imaginatiei in lucrarile lor (Zlate, 1991 ; Cosmovici, 1996), altii fie o elimina (Radu, 1991) fie o ipostaziaza intr-o simbolistica arhetipala (Manzat si Craiovan, 1996).
33 este o forta care dirijeaza masa enorma a faptelor psihice (Dugas, 1903, p. 7 ). Astfel de afirmatii intalnim nu doar la inceputul secolului, ci si la mijlocul si la sfarsitul lui. Imaginatia reprezinta psihismul in ansamblul sau, cu tot dinamismul lui orientat spre posibil si cateodata catre ireal. (Bernis, 1958, p. 98). Mai recent, imaginatia a fost amplasata in centrul tuturor dispozitivelor cunoasterii (Vedrine, 1990, p.6). Oricat de seducatoare ar fi asemenea puncte de vedere, ele conduc spre o concluzie inacceptabila : confundarea imaginatiei, ca o parte a psihicului, cu tot psihicul, ca un intreg. Iata de ce demersul care trebuie intreprins este cel al diferentierii imaginatiei de psihic, al individualizarii locului si rolului ei in ansamblul psihicului. Chiar daca un asemenea demers este dificil, el trebuie realizat, altfel vom ramane robii confuziilor, fapt care se va repercuta nu numai asupra teoriei imaginatiei, ci si asupra investigarii ei empirice. La polul opus se afla atitudinile de negare sau de diminuare a locului si rolului imaginatiei in psihologie, atitudini manifestate uneori cu virulenta, alteori oarecum mascat. Realizand o ancheta printre studentii in filosofie, P. Quercy a constatat ca pentru 65% dintre ei imaginea era o perceptie, iar pentru 35% - o idee. Asadar, nimic nu exista intre perceptie si idee, nici o stare intermediara, nimic din ceea ce ar putea fi numit imaginatie. Propunerea facuta este socanta : suprimarea termenilor imagine si imaginatie din manualele de filosofie. Bergson nu a exclus imaginatia din sistemul sau filosofic, insa i-a diminuat extrem de mult importanta, ea fiind practic acoperita in totalitate de memorie, pe care o considera esentiala, navalitoare si acaparatoare. Nici unii psihologi sau unele curente psihologice n-au avut atitudini mai ingaduitoare fata de imaginatie. Asociationistii explicau perceptia, memoria, dar se simteau pierduti in fata imaginatiei , dupa cum spune Vigotski. Chiar daca ei explicau imaginatia tot prin mecanismul asociatiilor, intelegerea ei era elementarista. Relatiile dintre elementele imaginatiei sunt uneori atat de indepartate si neasteptate, incat sfideaza orice legi ale asociatiei. Scoala de la Wurzburg a absorbit imaginatia in gandire si intelegere. Psihanaliza a redus simbolurile imaginative la libido. Or, derivand imaginarul din pulsiuni se devalorizeaza integrarea cognitiva a imaginatiei. Totodata, legand imaginatia de interactiunile interne si nu de cele externe majore, orientand-o spre trecut si nu spre viitor, psihanaliza a diminuat rolul adaptativ al imaginatiei, aceasta nemaipermitand individului o adaptare noua si optima. Atitudinile de negare sau de diminuare a rolului imaginatiei in ansamblul vietii psihice sunt si mai periculoase decat precedenta. Ele conduc la eliminarea fortata a imaginatiei din psihologie sau, in cel mai bun caz, la ruperea si izolarea ei de toate celelalte functii psihice. De data aceasta, demersul ce urmeaza a fi intreprins este de tip integrator, de sesizare a asemanarilor si a interactiunilor dintre imaginatie si alte functii psihice. (Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive , 1999) Neproductivitatea atitudinilor exaltate, ca si a celor exclusiviste fata de imaginatie a fost sesizata si de alti autori. Imaginatia nu castiga nici daca este dispersata in toate activitatile mintale riscand sa-si piarda propria identitate, nici daca este izolata intr-o specificitate riguroasa care o priveaza de stralucirea sa (Wunenburger, 1995, p. 41). Cele doua demersuri, diferentiator si integrator, desi aparent contradictorii, conduc sau ar trebui sa conduca la acelasi rezultat : individualizarea imaginatiei, considerarea ei ca o functie psihica, de sine statatoare, cu propriul sau specific, totodata strans corelata cu alte functii. (Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive , 1999)
34
35 deforma imaginile oferite de perceptie, ea este mai ales facultatea de a ne elibera de primele imagini, cea de a schimba imaginile. Daca nu exista schimbare de imagini, unire neasteptata de imagini, nu exista imaginatie, nu exista actiune imaginata. Daca o imagine prezenta nu ne face sa ne gandim la o imagine absenta, daca o imagine ocazionala nu determina o mare abundenta de imagini aberante, o explozie de imagini, nu exista imaginatie ( Bachelard, 1997, p. 5). Ceea ce exista, spune el in continuare, este perceptie, amintirea unei perceptii, memorie familiara, obisnuinta culorilor si formelor. Imaginatia este mobilitatea spiritului si nu doar simpla construire de imagini, deoarece imaginile, o data constituite, se fixeaza, se stabilizeaza, se inchid in ele insele, capata din ce in ce mai mult caracteristicile perceptiei prezente, or, perceptia taie aripile imaginatiei . Chiar daca imaginatia produce imagini, ea este mai mult decat aceste imagini, aspirand spre ceva nou. Prin schimbarea si modificarea imaginilor, prin deformarea lor ca si prin asocierea neasteptata a imaginilor, imaginatia ne elibereaza de insusirile primare. Psihologia traditionala s-a preocupat mai mult de constituirea imaginilor, sacrificand caracteristica ei esentiala care este mobilitatea imaginilor. Pentru o psihologie completa, imaginatia este, inainte de orice, un tip de mobilitate spirituala, tipul celei mai mari mobilitati spirituale, al celei mai vivace, al celei mai vii (Bachelard, 1997, p. 6). Concluzia lui Bachelard este imperioasa : trebuie sa adaugam sistematic studiului unei imagini particulare pe cel al mobilitatii sale, al fecunditatii, al vietii sale. Imaginatia ca experimentare mintala. Acceptiunea ii apartine lui Jeanne Bernis si a fost propusa intr-o lucrare dedicata imaginatiei aparuta in 1954. pentru a situa functia imaginativa in travaliul mintal, trebuia, credea ea, sa se considere imaginea sub un dublu aspect : pe de o parte, sub forma ei cea mai simpla, saracacioasa si despuiata de calitati obiective, in cadrul perceptiei individuale, caz in care este lipsita de originalitate, utilitatea ei fiind pe buna dreptate contestata ; pe de alta parte, sub forma ei complexa si veritabila implicata in momentul creatiei mintale si practice, adica in inventii, intelegere, actiune. Daca ideile vor sa se confrunte, sa traiasca unele prin altele, sa progreseze, atunci trebuie sa se produca un veritabil experiment mintal. Imaginatia este experimentarea mintala, spiritul orientat catre previziunea apropierilor sau a excluderilor pe care el are puterea sa le prezinte inainte de a le justifica (Bernis, 1958, p.97). O asemenea experimentare mintala apropie imaginatia de una dintre formele vietii afective, si anume de simpatie, forma primitiva de cunoastere. Este imposibil ca intre idei sa nu existe atractii sau repulsii, prietenii sau dusmanii. De asemenea, este imposibil ca evocarea imaginilor sa nu fie reglata de aceasta forta primitiva, prefigurand legaturile logice la fel de bine ca si reactiile adaptative viitoare. Incercarea lui Bernis de a reuni intr-un tot unitar imaginea, ideea si afectivitatea in cadrul imaginatiei ni se pare a fi interesanta si demna de retinut. Cat priveste experimentarea mintala, probabil ca aceasta constituie laboratorul intim al imaginatiei.
36 -
Imaginatia ca o combinatorica mintala. Aceasta acceptiune a fost formulate si sustinuta de psihologul roman Paul Popescu-Neveanu, ea fiind pregatita si facilitata de ultimele doua. Ceea ce primeaza in abordarea imaginatiei este dinamismul ei, potentialul combinatoric si transformativ ce duce la aparitia de imagini noi (Popescu-Neveanu, p. 1977, p. 359). Combinatorica imaginativa poseda chiar un camp mai extins decat combinatoricile reglementate logic. Explicatia rezida, ne spune autorul, nu numai in bogatia imaginii, in spontaneitatea ei imediata si in gradul ei inalt de prezenteificare, ci si in aceeea ca imaginile ei fac parte din temele interne , dobandind, datorita pulsiunilor interne, un exceptional dinamism. Prin functia sa combinatorica imaginatia contribuie mai mult la inventie decat la intelegere. In introducerea dinamismului intern in actul imaginativ, dinamism prin excelenta afectiv, se remarca influenta lui Bernis. Una dintre functiile importante ale combinatoricii imaginative o reprezinta functia analitico-sintetica. Imaginatia reuneste ceea ce in realitate este despartit si heterogen, detaseaza fenomene care in real sunt date impreuna, ea coreleaza diferitele laturi ale vietii sufletesti. Prin combinatorica transformativa, ca si prin alte caracteristici ale ei (compensarea a ceea ce este absent, depasirea necunoscutului si a limitelro posibilului, construirea anticipativa a viitorului, largirea granitelor posibilului), imaginatia se instituie ca o zona a libertatii si disponibilitatilor, ca o latura constructiva inovatoare, creatoare a sistemului psihic uman, ca un mod de a fi al personalitatii umane (PopescuNeveanu, 1977, p.382).
37 in forma unor reconstruiri imagistice, a unor tablouri mintale, planuri iconice sau proiecte (Popescu-Neveanu, 1978, p. 324). Celelalte doua au fost incluse intr-un manual de psihologie aparut in 1976 : imaginatia este procesul de combinare si recombinare a datelor din experienta anterioara in vederea dobandirii unor imagini noi fara un corespondent in realitate sau in experienta noastra personala ; imaginatia este procesul de creare a noului in forma ideala. Cele trei definitii contin, sub o forma sau alta, informatii cu privire la : tipul de actiune psihica implicata de imaginatie (acesta fiind constituit din combinarea, recombinarea, crearea informatiilor, spre deosebire de gandire, unde actiunile psihice sunt reprezentate de operatiile ei, sau de memorie, unde actiunile psihice sunt reprezentate de memorarea, stocarea, reactualizarea informatiilor) ; forma rezultativa (obtinerea noului, spre deosebire de memorie, unde forma rezultativa este de ordin reproductiv) ; sensul formei rezultative (noul obtinut poate fi nou pentru subiect, dar si pentru societate, fapt care da posibilitatea desprinderii celor doua forme ale imaginatiei :reproductiva si creatoare). Definitiile formulate depasesc modul de concepere a imaginatiei din psihologia traditionala, care o leaga direct de actul elementar al reprezentarii reproductive, si unde imaginatia aparea doar ca fixare si evocare vie a unei experiente in forma imaginilor. Wundt chiar nota ca imaginatia este facultatea de a reprezenta in mod viu obiectele. Pe de alta parte, definitiile date se incadreaza in spiritul psihologiei moderne, care interpreteaza imaginatia ca proces si ca produs al restructurarii experientei, caracteristica prin care se depaseste memoria. Chiar daca atunci cand imaginatia reconstituie realul pornind de la descrierile verbale, ea nu se confunda cu amintirea concreta, intrucat nu rezulta dintr-o perceptie, ci este recombinare si reconstructie transformativa. De regula, amintirile sunt retrospective, pe cand compozitiile imaginatiei sunt prospective, atemporale si aspatiale. Imaginatia depaseste realul, se sustrage realului. Iar felul in care ea se sustrage realului desemneaza limpede, dupa cum spunea Bachelard, realitatea noastra intima : O fiinta lipsita de functia irealului este tot atat de nevrozata ca si o fiinta lipsita de functia realului. Se poate spune ca o tulburare a functiei irealului are repercusiuni asupra functiei realului (Bachelard, 1997, p.11). S-a afirmat ca imaginatia neaga realul. Cel care se lasa prada reveriei se indeparteaza de situatia in care se gaseste, se rupe de actiunea ce ar trebui executata ; copilul care se joaca nu ia in considerare caracteristicile obiective ale lucrurilor, ci le tranforma in simboluri ale universului in care se instaleaza ; poetul refuza ceea ce este , trivialitatea prozaica . Ceea ce trebuie sa intelegem este insa faptul ca imaginatia, chiar daca este negarea realului, nu este numai negarea realului. Pe de alta parte, chiar daca imaginatia neaga realul, ea nu neaga orice real. Ea neaga ceea ce ni se pare a fi real, ceea ce ni se impune ca real. Asadar, negarea se refera la realitatea despre care credeam noi ca exista si nu la realitatea insasi, care exista ca atare. Sartre avansa ideea ca prin negarea realitatii sub aspectele ei imediate, a faptelor prezente, imaginatia devine un act de libertate, permitand explorarea posibilitatilor si eliberarea proiectelor. Imaginatia se joaca liber cu realitatea, nu o abandoneaza total. Ea isi ia propriile distante fata de semnificatiile uzuale pe care le acordam realitatii, descoperind in ea posibilitati necunoscute. (Lacorre, 1995, p. 52). Prin toate acestea ea devine unul dintre mecanismele cognitive indispensabile ale omului. (Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive , 1999)
38 Trebuie sa mentionam ca si alti autori au introdus in definitia imaginatiei unele dintre caracteristicile schitate. Inca din 1927, Adler, in lucrarea sa Cunoasterea omului , considera imaginatia ca fiind o activitate productiva , o forma de previziune (Adler, 1991, p. 66). Pentru Pradines, imaginatia era echivalenta cu capacitatea de a te preface , adica de a cea fictiuni imaginate care iau mai mult sau mai putin in ochii nostri locul lucrurilor (Pradines, 1946, II, p.5). Cum capacitatea de a te preface este intalnita si la alte functii psihice (la senzatii, perceptii), imaginea adaptativa merge si mai departe : ea modifica chiar datele vederii si auzului ; ea ne adapteaza la actiuni externe diferite de cele care decurg din avizul lor formal . Aceasta caracteristica are o mare semnificatie, considera Pradines, in geneza emotiilor. Spre deosebire de psihanalisti, care concepeau imaginatia ca rezultat al conflictului deintre pulsiuni si refularea lor sociala, Durand sustine ca imaginatia apare de cele mai multe ori prin chiar elanul ei, dintr-un acord intre dorintele si obiectele ambiantei sociale si naturale (Durand, 1977, p. 47). Deci, imaginatia nu este un produs al refularii, ci, dimpotriva, ea se afla la originea unei defulari.
39 fel, copiii la care dezvoltarea limbajului urmeaza o cale anormala (este vorba de surzi, care din aceasta cauza sunt si muti, incapabili de a comunica prin limbaj) manifesta o pronuntata saracie, limitare, iar uneori un caracter rudimentar al imaginatiei. In fine, bolnavii de afazie se caracterizeaza printr-o puternica reducere a imaginatiei, mai mult, imaginatia lor coboara pana la zero, ei nereusind sa se desprinda de perceptii, de ceea ce vad sau aud. De exemplu, nu pot pronunta astazi e vreme rea , daca vad ca vremea este frumoasa ; nu pot pronunta nici fraze, nici propozitii care contin combinatii de cuvinte inexacte ( zapada neagra ). Concluzia lui Vigotski se impune de la sine : imaginatia este legata nu numai de aparitia propriu-zisa a limbajului, ci si de momentele nodale ale dezvoltarii lui (Vigotski, 1971). -are originea in procesul transformarii lumii materiale ; omul, asa cum si-a construit uneltele fizice, tot asa si-a elaborat si uneltele spirtuale, iar imaginatia este una dintre acestea, ea transformand lumea in plan ideal si material. Osborn considera ca imaginatia este procesul prin care se produc idei noi, aceasta capacitate fiind specific umana. El reducea capacitatile psihice umane la patru : receptie, retentie, rationament si creativitate, aceasta din urma constand in reprezentare, prevedere si productie de idei. Daca masinile electronice pot indeplini primele trei capacitati, ele nu o pot realiza inca pe a patra, care ramane apanajul omului. Louis Armand, in prefata la tranducrea in limba franceza a lucrarii lui Osborn, nota ca imaginatia este atributul fundamental al speciei umane (Osborn, 1965, p. VII). A doua intrebare : ii este necesara omului imaginatia sau ea ar putea lipsi fara sa-i afecteze prea mult existenta ? sunt autori care pronesc de la ideea ca imaginatia este un joc interior al gandirii cu ea insasi, un joc liber si fara obiect real. Consecinta unui asemenea punct de vedere o reprezinta diminuarea rolului imaginatiei in cunoastere si in existenta si activitatea umana. Jeanne Bernis arata ca pentru acesti autori imaginatia apare ca o ilustrare fragmentara si accidentala a activitatii gandirii, ca o productie parazitara. Imaginatia are un rol episodic, este o functie psihica superficiala, intermintenta si inadecvata. Ca atare, ea ar putea lipsi, fara nici o pierdere pentru procesul cunoasterii (Bernis, 1958, p. 89). Fara indoiala ca o asemenea opinie este o alta aparenta care a denaturat adevaratul rol al imaginatiei. In realitate, imaginatia este un mecanism psihic nu doar necesar, ci absolut necesar pentru viata, cunoasterea si activitatea omului. Enumeram cateva argumente in sprijinul acestei idei (Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive , 1999) : - prin imaginatie, omul proiecteaza, prefigureaza, anticipa produsul activitatii inainte de realizarea lui efectiva, concreta, fapt care elimina sau diminueaza tatonarile, incercarile si erorile, prescurteaza procesul activitatii, oferind spatiu pentru alte si alte activitati ; - imaginatia permite elaborarea unor planuri prealabile sau ipoteze in mersul firesc al rezolvarii problemelor ; fara asemena ipoteze activitatea subiectului ar fi oarba, neghidata si neorientata si, ca urmare, extrem de neeconomicoasa ; prin ipotezele sale reaizabile individul se apropie de nemarginirea cunoasterii, se adapteaza anticipativ la ceea ce va urma, creandu-si in acelasi timp posibilitatea de a primi confirmarea din partea practicii sociale ; chiar daca ipoteza, ca produs imaginat, contine in sine o doza mai mare sau mai mica de imprevizibil, chiar un oarecare risc, omul isi asuma acest risc, convins fiind de valoarea produsului imaginat si mai ales de nevoia neincetata de cunoastere si autodepasire ;
40 - prin intermediul imaginatiei omul isi proiecteaza in viitor traiectoria propriei sale vieti, isi stabileste in legatura cu ea o imagine care capata valente mobilizatoare si stimulatoare pentru actiunea practica ; Durand vorbea de dreptul fiecaruia de a-si alege stilul sau de adevar (Durand, 1998, p. 427), in acest caz fiind vorba despre adevarul imaginatiei si nu de cel al stiintei ; - imaginatia adauga o noua dimensiune vietii psihice reflectarea viitorului, a posibilului contribuind in felul acesta la desavarsirea continuitatii ei ; daca procesele senzoriale reflecta prezentul cele mnezice trecutul, imaginatia, prin reflectarea viitorului inchide ciclul temporal. Pentru a intelege cat de necesara este imaginatia pentru om, ar trebui sa ne inchipuim pentru o clipa ce s-ar intampla in lipsa ei : omul ar fi sclavul propriilor sale senzatii si perceptii ; ar fi o fiinta doar reproducatoare si evocatoare ; ar avea imagini dar n-ar sti ce sa faca cu ele, nu le-ar putea descompune, dezmembra, reunifica, depasi ; ar fi legat de trecut si prezent nefiind in stare sa prevada sau sa pregateasca o actiune viitoare ; n-ar putea visa, nu s-ar putea lasa prada imaginilor si gandurilor venite pe neasteptate ; n-ar putea retrai in minte evenimentele trecute, nu le-ar putea debarasa de aspectele lor neplacute ; n-ar fi in stare sa-si propuna idealuri etc. Imaginatia este un mod de a fi al omului in lume, prin intermediul ei omul construieste lumea si se realizeaza pe sine. Imaginatia este sau nu determinata de realitatea inconjuratoare ? Cu alte cuvinte, dat fiind faptul ca produdul imaginatiei este nou atat pentru subiect, cat si pentru societate, el neavand un corespondent direct nici in experienta anterioara a subiectului, nici in realitate, se mai poate sustine ca imaginatia se pastreaza, la fel ca celelalte mecanisme psihice, in sfera determinismului universal ? Filosofii care au incercat sa raspunda la aceasta intrebare s-au amplasat in perimetrul determinismului intern, psihologic, pentru ei imaginatia fiind determinata de alte functii psihice. Pentru unii dintre ei imaginatia dispunea de o spontaneitate proprie, de o activiate semiautonoma. Descartes credea ca imaginile sunt produse ale sufletului, fara obiecte exterioare. Kant postula si el independenta structurala a imaginatiei in raport cu datele empirice. Imaginatia avea pentru el o putere proprie , ascunsa in profunzimile sufletului uman . Altii mergeau si mai departe, considerand ca imaginatia ajunge la o viziune suprasensibila a ceea ce este invizibil pentru om si simturile sale. Pentru ei, imaginatia aparea ca o putere de intuitie a realitatii suprasensibile si extramintale care ar fi avut aceeasi obiectivitate spirituala ca si corpurile realitatii sensibile. Religia comparata, neoplatonismul, teosofia gnostica faceau din imaginatie un organ de viziune metempirica locuind in suflet, in inima, in simturile interne sau intr-un al treilea ochi . functia ei era de a-l pune pe individ in contact cu o exterioritate spirituala sau cosmica. Psihologii, mai realisti, concepeau imaginatia ca fiind determinata de realitatea inconjuratoare. Este falsa afirmatia ca imaginatia este opusa realitatii, deoarece toate creatiile spiritului se pot face numai cu elemente din realitate ; fantezia cea mai cutezatoare nu este decat o transformare a realului (Bierviliet, 1937, p.II ). Ceea ce nu intelegeau multi autori este faptul ca imaginatia departe de a fi nedeterminata de realitatea inconjuratare, era chiar strict determinata, dar se supunea unui determinism specific. Spre deosebire de perceptii si reprezentari, in cazul carora determinarea venea de la obiectul luat ca intreg, de data aceasta determinarea vine de la diferitele elemente, laturi, aspecte ale mai multor obiecte. In realitate nu exista sirene
41 sau centauri , dar exista femei si pesti, barbati si cai, asa incat combinarea diferitelor parti ale acestora duce la obtinerea noului produs, inexistent in realitate. Imaginatia, apare, asadar, ca activitatea de reproiectare originala, personala a materialului realitatii. Apropierea sau indepartarea de realitate este in functie de tipul de activitate in care este implicata imaginatia. In activitatile literar-artistice, de combinari spontane, ea este subordonata mai mult capriciilor subiective ale logicii emotionale, ca urmare, va parea mai indepartata de realitate si neconcordanta. In activitatile de inventie, inventivitate aplicate realitatii, imaginatia se emancipeaza de reglajul brut afectiv si intra intr-o mai mare masura sub incidenta proiectarii strategice, a organizarii multiplanice, a experimentarii mintale. Cu un cuvant, ea se subordoneaza obiectului si conditiei reale a actiunii. (Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive , 1999) Imaginatia ne pune in acord cu realitatea si cu specificul solicitarilor ei, altfel spus, ne adapteaza sau ne desprinde de realitate, creeaza conditii de dezadaptate ? . La o prima vedere s-ar parea ca, cel putin in unele dintre formele ei, cum ar fi de pilda reveria, imaginatia are functii dezadaptative. Aceasta reprezinta o noua aparenta a abordarii imaginatiei. In realitate, prin toate functiile ei, imaginatia ne adapteaza la realitate. John Dewey considera, inca din 1887 ca imaginatia nu se preocupa de ireal, de fictive, de fantezia sterile, ci ea serveste la extinderea si completarea realului. Intr-adevar, permitandu-i individului elaborarea unor solutii noi, dandu-i posibilitatea de a se incadra in contexte noi, de a-si depasi propriile limite, imaginatia contribuie la dezvoltarea si fortificarea capacitatilor sale adaptative. Omul isi cultiva imaginatia nu ca pe un scop in sine, ci tocmai pentru a iesi din barierele care-i limiteaza experienta si cunoasterea, pentru a-si dezvolta si amplifica puterile cognitive si experientiale. Imaginatia apare ca un veritabil mijloc de echilibrare a omului cu mediul inconjurator. Omul se adapteaza nu doar la realitatea actuala, prezenta, ci si la realitatea prezumata, dar oricand posibila ; nu numai la modificarile produse deja, ci si la cele care urmeaza a se produce intr-un viitor apropiat. Extrem de bine formula aceasta idee Stroe Marcus : Credem ca omul se poate adapta cu mai mare sau mai mica usurinta nu numai fata de noutatea prezenta, si si fata de noutatea posibila, folosind un mecanism de asteptare, de prefigurare a unui viitor pe care il socoteste realizabil. O astfel de adaptare face posibila antrenarea unei motivatii corespunzatoare in vederea invingerii dificultatilor inerente in scopul militarii pentru progres pe toate planurile (Marcus, 1980, p. 23). Ideea caracterului adaptativ al imaginatiei este larg acceptata in psihologie. Pentru Malrieu (1967), imaginatia este pur si simplu o activitate adaptativa . La fel,Simondon (1965) aprecia ca imaginatia joaca un mare rol adaptativ. Diverse tipuri de anticipari, mai ales cele obtinute prin intermediul inventiei, permit abordarea superioara a mediului. In capitolul X al lucrarii sale, Jeanne Bernis formula inca din 1954 noua trasaturi adaptive ale imaginatiei : 1.Compensarea (instinctele si tendintele care nu pot fi realizate in viata se descarca itarile de vis si reverieaflate la marginea vietii constiente) ; 2. Autismul (prin refuzul de a comunica, de a-si schimba opiniile, visatorul inchis in propriile sale vise devine un caracter dificil si atipic ; totusi, refugiul gasit in reverie procura placerea naturala care se ataseaza jocului de imagini ; daca viata fictiva ramane subordonata vietii reale, ea serveste ca aparare si eliberare a efortului cotidian al psihismului ramas normal ; numai daca se prelungeste devine deranjanta) ; 3. Iluzia dorintelor zadarnice (dand o anumita figurare obiectelor dorintelor, imaginatia are ca efect realizarea unei
42 experimentari dupa care apreciem dificultatile si totodata posibilitatile de invingere a lor) ; 4. Inventia morala (imaginatia il detaseaza pe individ de restrictiile cu caracter moral, il orienteaza spre o viziune superioara celei pe care morala pozitiva o declara ca fiind cea mai buna) ; 5. Intentia (este o forma de imaginatie care presupune iesirea din sine a Eului si amplasarea in fata lui ca obiect ; pentru artist, proiectul este izvorat din propria sa inspiratie si se impune ca opera ce trebuie realizata) ; 6. Arta posibilului (imaginatia ii pune individului problema valorii, ea este conditia esentiala a succesului, cei care au o imaginatie slaba sunt defavorizati pentru ca au sentimentul de a fi inchisi in propriile lor limite, ei pierd gustul de a-si incerca aptitudinile si de a achizitiona altele noi ; spre deosebire de ei, cei care au o imaginatie puternica dispun de constiinta propriilor lor posibilitati si de gustul de a si le incerca si perfectiona) ; 7. Epurarea pasiunilor (un asemenea proces are loc mai ales prin arta : pasiunile inceteaza a mai fi virulente, dimpotriva, ele se purifica de elementele perverse, sunt plasate sub semnul eternitatii) ; 8.Sursa de bunatate (viata imaginativa intensa si comprehensiva il face pe om realmente mai bun, ii ofera posibilitatea de a se raporta la altul cu simpatie, de a se transpune in altul, deci de a fi ampatic) ; 9. Influentarea personalitatii (imaginatia exercita o puternica influenta asupra formarii diferitelor componente ale personalitatii, cum ar fi caracterul, si chiar asupra personalitatii in ansamblul ei) (Bernis, 1958). Putem conchide, alaturi de Stroe Marcus, ca imaginatia permite o echilibrare diversificata a individului cu realitatea in continua transformare sau specific conturata la un moment dat , dar si cu realitatea prezumata, original elaborata (Marcus, 1980).
43
Functia de ilustrare : imaginatia ilustreaza continuturile constiintei care prin natura lor pretind figurarea concreta, intuitiva ; imaginatia ilustreaza, dar si rezuma, asa incat ea este o figurare simbolica. Functia de realizare (obiectivare) : consta in materializarea abstractului ; imaginatia intoarce gandirea spre concretul pe care conceptul il demonteaza ; functia de realizare presupune printre altele si verificarea unei idei abstracte printr-un exemplu. Functia de indicare : imaginatia marcheaza un continut, il delimiteaza, il opune altuia sau altora, il asociaza cu altele ; ea este un indiciu, o marca, o eticheta, o aluzie. Functia de semnificare : imaginatia explica, rezuma, precizeaza, serveste gandirii care generalizeaza, marcheaza fluiditatea gandirii, continuitatea experientei personale, ea este concomitent trecut si viitor, evoca, anticipa, prelungeste ; totodata poate fi si mai putin activa ; ca urmare, ea treneaza, retine, impiedica (Meyerson, 1932). Un alt autor arata ca cel mai mare benficiu al imaginatiei il reprezinta multiplicarea formelor sensibile care nasc emotii estetice ; admirarea frumusetii sub diversele ei aspecte contribuie la cresterea nivelului moral al umanitatii (Biervliet, 1937). Sunt cuprinse in aceste cuvinte functia multiplicatoare a imaginatiei si rolul ei in planul vietii sociale. Cum psihanaliza s-a referit destul de mult la imaginatie, mai ales la anumite forme ale ei, nu se putea ca functiile ei sa nu fie discutate si intr-un asemenea context. Blazer (1964) se referea la urmatoarele functii ale imaginatiei privite dintr-o perspectiva psihanalitica : a) de descarcare tensionala (catharsis) prin regresiune la un nivel elementar, in situatii critice ; b) de proiectare a conflictelor dintre tendintele opuse ; c) de substituire, prin alte scopuri, a actiunilor interzise sau imposibile ; d) de compensare, prin satisfacerea fantastica a dorintelor, real nesatisfacute (Blazer,1964). Psihologia contemporana reduce functiile imaginatiei doar la trei : a) de expresie a realului, simtit sau gandit ; b) de deformare a realului, fie pentru a-l stimula, fie pentru a-i explora posibilitatile ; c) de relevare a unui real ascuns (Wunenburger, 1995).
44
45 fel de legaturi noi intre elementele netraite nu pot fi adaugate in procesul activitatii imaginatiei. Vigotski reproduce un exemplu dat de Wundt : impresia, ideea sau contemplarea nemijlocita a unei castorii pot provoca o reprezentare opusa, de pilda, imaginea despartirii eterne, a mormantului ; o anumita reprezentare le poate aminti oamenilor de o situatie opusa, dar nu straina ; impresia unei nunti nu poate provoca la om imaginea durerii de masele, pentru ca nunta si durerea de masele nu sunt legate intre ele (Vigotski, 1971, p. 242). La polul opus se amplaseaza autorii care traseaza o linie de demarcatie neta intre imaginatie si perceptie. In Limaginaire (1949), Sarte opereaza o asemenea distinctie. In perceptie, scria el, constiinta intalneste obiectul, in imaginatie constiinta isi da diesi obiectul, in ea realul se deplaseaza spre posibil, subordonandu-se intentiei ; obiectul perceput are o infinitate de determinari si raporturi posibile, obiectul imaginat nu poseda decat determinarile pe care constiinta i le da. Sartre pastreaza termenul de imagine, dari i da un alt sens : raportul constiintei cu un obiect imaginar, neintalnit in perceptie. Constiinta imaginativa, nota el, este reprezentativa, in sensul ca isi cauta obiectul in terenul perceptiei, vizand elementele sensibile din care acesta este constituit. Pe de alta parte, ea este spontana si creatoare ; ea sustine si mentine printr-o creatie continua calitatile sensibile ale obiectului sau ; in perceptie, elementul propriu-zis reprezentativ corespunde unei pasivitati a constiintei, in timp ce in imaginatie, acest element, in ceea ce are el primordial si incomunicabil, este produsul unei activitati constiente. In imaginatie obiectul nu este nimic altceva decat ceea ce este el in constiinta. Acesta este fenomenul cvasi-observatiei. A avea vag constiinta unei imagini inseamna a avea constiinta unei imagini vagi. Bachelard, in Aerul si visele (1943) el scria: A percepe si a imagina sunt tot atat de antitetice ca si prezenta si absenta. A imagina inseamna a fi absent, a te lansa catre o noua viata . Intr-o alta lucrare ( Pamantul si visarile vointei ,1948), el arata ca imaginea perceputa si imaginea creata sunt doua instante psihice foarte diferite, fapt care necesita gasirea unui termen special pentru a desemna imaginea imaginata. El admite chiar amplasarea imaginii inaintea perceptiei, ca pe o aventura a perceptiei. (Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive , 1999)
46 simbolismul verbal, uneori imaginile fiind descompuse prin abstractizari reflectate pe baza unei scheme logice dizolva complet imaginatia in gandire. Consecinta unor asemenea puncte de vedere o reprezinta diminuarea rolului imaginatiei in cunoastere. In plan procesual cele doua mecanisme se amplaseaza la capetele unui continuum, granitele dintre ele neputand fi trase cu precizie. Este greu sa stim cand imaginea (imaginatia) se intelectualizeaza si trece in idee, dar si cand gandirea se intuitivizeaza si revine la stadiul de imagine. Practic, fiecare dintre cele doua mecanisme se poate afla in oricare dintre momentele continuumului. Dificultatea intelegerii relatiei dintre imaginatie si gandire provine si din caracterul net contradictoriu al produselor si mecanismelor lor. Astfel, in timp ce imaginatia tinde spre plentitudine intuitiva, spre imagini eliberate de orice reglementare, forma ei definitorie fiind combinatorica nestingherita ce duce la constructe mintale dotate cu concretitudinea realului, gandirea tinde spre polarizari conceptuale, spre constructie ideationala, teoretica, prin rationament ; apoi, spre deosebire de imaginatie, care opereaza prin analogie si transpozitie, ganidrea opereaza mai ales inductiv-deductiv ; pe cand imaginatiei ii sunt specifice operatiile paralogice, cu o mobilitate si varietate exceptionale, gandirii ii sunt proprii operatiile logice ; in fine, in timp ce imaginatia se caracterizeaza prin spontaneitate si plasticitate, gandirea se caracterizeaza prin precizie, rigurozitate. Ceea ce nu se intelege este ca, desi rezultatul imaginatiei este imagine plastica, intuitiv-concreta, ea se bazeaza pe scheletul logic furnizat de gandire, fiind practic o imagine construita si mulate pe scheletul logic. Asa cum scheletul betonului armat prefigureaza constructia, disparand o data cu realizarea ei, asa cum scheletul osos sustine corpul omenesc, tot astfel si scheletul logic constituie suportul, mijlocitorul imaginatiei, desi el nu apare intotdeauna intr-o forma explicita, manifesta, ci implicita, latenta. Sub raport subiectiv, imaginatia este o constructie sui-generis intre datele senzoriale si generalizarile logice abstracte, combinare realizata cu ajutorul cuvantului care vehiculeaza imaginile in raport cu o idee directoare. Wallon marturisea ca nu poate concepe imaginatia in afara unor operatori verbali. Si Paul Popescu-Neveanu considera cuvantul ca un vehiculator al imaginii, care ramane insa in spatele ei, nefiind evident, ca in cazul gandirii abstracte. Relatiile dintre imaginatie si gandire pot fi concepute in doua planuri : genetic si functional (Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive ) . In plan genetic asistam la o alternanta a imaginatiei si gandirii. Imaginatia apare ca o premisa a gandirii logice. Chiar daca gandirea parcurge o dezvoltare ascendenta, fapt demonstrat mai ales de cercetarile lui Piaget, ea nu se poate dispensa de anumite sincope, reveniri si dezorganizari accidentale care vor conduce insa la elaborarea stadiilor superioare. La randul ei, gandirea avanseaza spre abstract, dar revine la concret pentru a se verifica sau pentru a proceda la noi sinteze. Gandirea se elaboreaza in zona centrala a campului imaginativ. Piaget a argumentat magistral cum gandirea abstracta a copilului emerge progresiv, pornind de la o inteligenta simbolica si magica. Durand, urmandu-l pe psihiatrl Minkowski, arata ca abstractia intelectuala rezulta dintr-o ingustare , o refulare progresiva a sensului metaforelor. Acest sens al metaforelor, acest mare semantism al imaginarului constituie matricea originala de la care purcede orice gandire rationalizata impreuna cu cortegiul sau semiologic (Durand, 1998, p. 29). In plan functional, imaginatia se integreaza in structura gandirii abstracte, iar gandirea abstracta are drept support imaginarul ; in felul acesta, imaginile se impregneaza de
47 semnificatie, iar notiunile (cu semnificatiile lor) conduc la imagini. Se pare chiar ca intre demersul actional (operational) al gandirii si cel imagistic (al imaginatiei) exista o stransa intercatiune. Atat imaginile, cat si notiunile se formeaza in procesul interiorizarii actiunilor materiale (obiective) sau materializate. Galperin, in cunoscuta sa teorie a formarii pe atape a actiunilor mintale, spune la un moment dat ca formarea notiunilor este un fel de model desfasurat al formarii oricarei imagini. Se poate presupune ca, la randul lor, constructele conceptuale, prin combinari si recombinari, pot da nastere la noi imagini. Asadar, imaginatia nu ramane la statutul de anexa a gandirii, asa cum aparea in vechile orientari psihologice, ci este un mijlocitor al diferitelor activitati ale gandirii (conceptualizarea, intelegerea, rezolvarea problemelor, creatia). Forta imaginii, arata Bernis, nu se afla in ea insasi, ci in gandire. De aceea, imaginatia este considerata o forma a inteligentei legata de intelegere. Prin dinamismul ei, imaginatia este o sursa de imbogatire a gandirii. Bernis defineste de altfel gandirea ca o previziune imaginata. Reconsiderarea rolului imaginatiei in gandire o intalnim si la alti autori. Pentru Osborn, imaginatia nu este altceva decat producerea unor idei noi, in produsul final obtinut regasindu-se convergenta imaginatiei cu gandirea logica. Putem conchide ca imaginatia se construieste inlauntrul gandirii, ca o latura absolut necesara a acesteia, iar gandirea se articuleaza intr-o zona centrala a campului imaginativ, ambele mijlocindu-se una pe alta. (Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive , 1999)
48 prezent daca trecutul nu s-ar depozita in ea sub forma de amintire []. Trebuie ca trecutul sa fie jucat de materie si imaginat de spirit (Bergson, 1996). Daca una dintre formele imaginatiei, si anume imaginatia reproductiva, putea fi mai usor absorbita de memorie, nu acelasi lucru se intampla si cu imaginatia creatoare. In aceasta din urma, momentele specifice imaginatiei participa la crearea de imagini noi care nu au existat in constiinta si nici in experienta anterioara. Ca forma de activitate, imaginatia creatoare, desi este intr-o anumita masura si imaginatie reproductiva, nu fuzioneaza cu memoria, ci este privita ca o activitate speciala care reprezinta un gen particular de modificari ale activitatii memoriei (Vigotski, 1971). Atat imaginatia, cat si memoria se supun la doua logici interne diferite : memoria, care se refera la imagni si deopotriva la cunostinte, este centrata pe restituirea amintirilor asa cum erau ele in momentul achizitiei, in timp ce imaginatia are tendinta de a acompania reprezentarile trecute cu elemente proiective actuale (Wunenburger, 995). Memoria este pentru imaginatie punctul de plecare, dar si punctul de sosire. La inceput, ea furnizeaza imaginatiei caramizile din care aceasta va construi, iar la sfarsitul procesului imaginativ ofera spatii de stocare a produselor realizate. Pe buna dreptate Vigotski spunea ca imaginatia isi are radacinile ei puternice in memoria noastra ; si am putea continua : imaginatia isi depoziteaza roadele in memorie . si cum memoria are un caracter activ, selectiv, reconstructiv, uneori ii poate furniza materialul de care are nevoie, alteori o pune in dificultate, o deruteaza, ii ofera fragmente razlete, nesemnificative; uneori ii protejeaza produsele, chair i le restructureaza, alteori i le deformeaza si denatureaza sau chiar i le pierde. Imaginatia este pentru memorie factor restructurator, ea separa, ingroasa, schimba semnificatia amintirilor, le insufleteste si le coloreaza, le amplifica sau le diminueaza, intr-un cuvant, le transforma. Imaginatia construieste si darama amintirile noastre. In timp ce memoria ne face prizonierii propriului nostru trecut, imaginatia este refugiul libertatii. Interpretata ca proces si produs al restructurarii experientei, ca o combinatorica transformativa, imaginatia depaseste memoria. (Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive , 1999)
49 Uneori influenta tensiunilor emotive asupra imaginatiei este atat de mare, incat aceasta se supune unei alte logici decat celei rationale, si anume logicii afective, fapt care permite depasirea schemelor rigide ale gandirii. Procesele afective reprezinta o sursa energetica majora pentru imaginatie, in conditii de indiferenta sau de neutralitate afectiva nerealizandu-se produse imaginative de calitate. Socurile emotionale produc fantasme, viziuni cvasionirice sau cvasihalucinatorii. Imaginile sunt uneori expresia dispozitiilor in controlabile, efectul amplificarii pasiunilor. Or, toate acestea il pot face pe individ sa creada in realitatea reprezentarilor sale subiective. Asadar, incarcatura afectiva a imaginatiei poate avea repercusiuni importante, uneori chiar grave, asupra intregii vieti psihice. In aceste conditii, cel putin doua probleme ar trebui sa ne preocupe :a) afectivitatea defineste toate relatiile noastre cu lumea sau o parte din ele ? ; b) de la ce prag imaginatia incepe sa devina patologica si alienata ? La prima intrebare ne ajuta sa raspundem observatiile clinice care au aratat, de exemplu, ca numai in gandirea autista rolul emotiei este foarte mare, in timp ce in gandirea realista rolul ei este minim. Deci nu intotdeauna imaginea inchipuita este mai puternica decat cea reala. Acest fapt ne conduce spre concluzia ca emotia nu constituie permanent baza exclusivista a imaginatiei. Oricat de importante ar fi starile afective, imaginatia nu se epuizeaza prin ele. Apoi, nu se poate ca efectul afectivitatii sa nu se diferentieze in functie de o serie de factori, cum ar fi de pilda, formele imaginatiei. Antoine de La Garanderie (1987) diferentiaza influenta starilor afective in cazul celor doua forme ale imaginatiei (reproductiva si creatoare). Sub influenta emotiilor reproducatorul se blocheaza, refuza sa mai reactioneze, este incapabil de reusita, devine ridicol, in timp ce creatorul doreste sa actioneze cat mai mult, sa fuga inainte , el dispunand de o intensitate afectiva mare pe care insa nu stie sa o controleze. In primul caz, individul este prada unei emotii paralizante, in celalalt caz el este victima unei emotii precipitante. Si intr-un caz, si in altul efectele sunt negative. Emotia decurge, considera autorul citat, nu doar din constitutia subiectului, ci si dintr-o lacuna a metodologiei mintale practicate, dintr-o inadecvata gestiune mintala a subiectului. De pilda, in primul caz poate fi vorba de lipsa confruntarii modelului mintal al actiunii cu propriile posibilitati, iar in cel de-al doilea, de insuficienta confruntare dintre proiectul propriu si modelul prezentat, implicit de lipsa controlului propriei imaginatii. Pentru a-si recapata dimensiunea constructiva, imaginatia trebuie sa faca efortul de a se elibera de sub tutela emotiei. Autorul nu exclude posibilitatea existentei si a unei influente pozitive a emotiei asupra imaginatiei, de avertizare, dar nu dezvolta aceasta idee, ci o retine doar cu titlu de ipoteza. La cea de-a doua intrebare (care este pragul de la care imaginatia, sub influenta afectivitatii, devine patologica ?) o solutie gaseste Henri Ey, care vorbea despre o trecere gradata de la starile confuzo-onirice, in care subiectul traieste un spectacol in aceeasi masura in care el este transformat in spectator , la starile crepusculare si oniroide, in care lumea este transformata [...] ; evenimentul delirant se desfasoara ca o curgere de fantastic ce dejoaca logica spatiului, introducand o a treia lume , pana la experientele delirante ale dedublarii halucinatorii care se asociaza cu o dezorganizare a experientei senzoriale si intelectuale, cu dezorganizarea experientei comunicarilor noastre cu altul, adica a logisticii relatiilor noastre . Imaginatia participa la aparitia starilor afective, la transformarea lor, declanseaza si intretine emotia, mai ales in arta, nu este doar un simplu derivat al acesteia. De altfel,
50 empatia nu este altceva decat introducerea pe cale imaginara in altul. Imaginatia produce sentimente de placere, neplacere, teama, durere etc., care, daca sunt violente, influenteaza tot corpul persoanei. Imaginatia poate transforma sentimentele in pasiuni oarbe, pana la a-l priva pe individ de orice judecata critica in legatura cu adevaratele lor cauze. Aceste sentimente dezvoltate de imaginatie pot deveni, la randul lor, imagini, in masura in care individul crede in realitatea lor, in justetea si fundamentarea lor. Wunenburger ne atragea atentia ca prin imaginatie individul isi poate simula propria viata afectiva, fapt care il poate expune la inconveniente redutabile, mai ales atunci cand el nu poate discrimina realul de simularea sa. In imaginatie se exprima insa nu numai segmentul energizor al afectivitatii, ci si cel directional al motivatiei. Interesele, ca forme si structuri motivationale complexe, isi recruteaza imaginativ obiectele. De asemenea, starile de expectanta, cele aspirationale produs imagini corespunzatoare. Obiectele dorintei, sperantei, dragostei, urii, geloziei, fricii pot fi construite tot imaginativ. Omul isi creeaza sau isi ajusteaza lumea dupa nevoile sale. Produsele imaginative, o data elaborate sub influenta factorilor motivationali, se convertesc apoi in noi resurse energetice ale individului. Dat fiind faptul ca deseori motivatiile sunt irationale, capricioase, egocentrice, relatiile dintre imaginatie si motivatie au fost puse sub semnul intrebarii. Se pare ca o contribuite importanta la acest fapt au adus-o Ribot, cu celebra sa teza referitoare la logica sentimentelor , si Freud, cu exagerarea sensului patologic al interpretarii motivatiei in psihanaliza. Ideea nu poate fi absolutizata, ci analizata nuantat in functie de formele imaginatiei sau de stadiile derularii ei. Imaginatia debuteaza printr-o acuta centrare sau subiectivizare, constituire a ceva in for intim, conform unei logici care nu este nici exclusiv cognitiva, nici exclusiv afectiva, ci este integrativ personala sau grupala, dar apoi visele se rationalizeaza, reveriile se transforma in resurse de energie si sugestii, proiectele originale trec in fapte de creatie, intr-un cuvant, urmeaza decentrarea cu extrapolarea in proiect realizabil si, finalmente, in realizare obiectiva (Popescu-Neveanu, 1977). Asistam astfel la o subtila dialectica : necesitatea valorizarii in obiect insotita de valorizarea subiectului. (Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive , 1999)
51 si flexibilitate. De cele mai multe ori regreseaza spre nivelurile inferioare ale psihismului (inconstient, preconstient), unde combinatorica nu se supune restrictiilor. In imaginatia voluntara se includ de obicei imaginatia reproductiva (in care produsul obtinut este nou doar in raport cu experienta subiectului), imaginatia creatoare (produsul creat este nou pentru societate), visul de perspectiva (visare activa cu ochii deschisi, dirijata prin proiecte realizabile, in acord cu puterile subiectului si cu cerintele societatii). In imaginatia involuntara se incadeaza visul din timpul somnului (bazat pe slabirea reglajelor si pe asocierea si articularea functionala a unor date eterogene), reveria (visarea pasiva cu ochii deschisi, relaxarea gandirii care vagabondeaza, evadeaza, se indeparteaza de real). (Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive , 1999) 2. Un alt criteriu de ordonare a formelor imaginatiei il constituie calitatea produsului (constructului) imaginativ. O clasificare analitica dupa acest criteriu propune A. F.Osborn in lucrarea sa L Imagination constructive (1959). El stabileste trei forme globale (absurde, abia constructive, foarte constructive), fiecare dintre ele continand o multitudine de subforme diferite. Formele absurde ale imaginatiei pe care el o numeste deviata sunt : halucinatiile (nebunia de marire, complexul de persecutie) ; delirul (cel mai putin cronic, cel mai asemanator lui este cosmarul) ; complexul de inferioritate ; complexul de martir (dorinta de a folosi imaginatia ca mijloc de a fugi de realitate) ; visul din timpul somnului ; visul treaz sau reveria (lasa imaginatia sa se amestece cu gandirea, sa voiajeze peste tot, fara scop ; la adult ia forma mitomaniei, care este nesanatoasa) ; frica anxioasa (un tribut platit imaginatiei : ne impinge la mai rau sperand spre mai bine ; una din formele ei laterale o constituie grijile bazate pe tulburari imaginare). Formele abia constructive, care tind spre creator, sunt si ele numeroase si variate : imaginatia vizuala (a vedea lucrurile cu ochii spiritului ; imaginea mintala a dorintelor) ; imaginatia speculativa (lucreaza in toate directiile fara implicarea memoriei) ; imaginatia reproductiva (actioneaza doar in trecut, reconstituie spontan imagini in desen) ; imaginatia substitutiva (transpunerea in locul sau in rolul altora, bazata pe simpatie). Formele abia constructive sunt subdivizate de Osborn in doua categorii : unele mai putin controlabile (se pun in miscare ele insele) ; altele mai mult controlabile (le putem pune in miscare si dirija cand si cum vrem). Formele foarte constructive ale imaginatiei, creatoare in esenta lor, sunt : imaginatia anticipativa (impinge spre realizarea unor actiuni, prevede ceea ce va urma); imaginatia expectativ-creatoare (forma cea mai inalta a imaginatiei anticipative: cand credem ca un lucru se va realiza, adeseori il putem face sa se realizeze) ; imaginatia creatoatoare propriu-zisa (centrata pe a cerceta si a schimba ceea ce a gasit ; echivalenta cu inventia, esenta ei fiind data de combinatorica). (Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive , 1999) 3. Imaginatia poate fi clasificata si dupa starea de activism a subiectului. Vorbim in acest caz de forme active (in care includem de obicei pe cele voluntare) si forme pasive (cele involuntare). Se poate usor observa ca acest criteriu il reproduce intr-un fel pe primul, neaducand prea multe informatii noi. (Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive , 1999) 4. Tipul activitatii in care se integreaza imaginatia este un alt criteriu clasificator, de data aceasta mult mai specific. Exista imaginatie artisitica, literara. Stiintifica, tehnicconstructiva, muzicala etc. In cartea sa, Jeanne Bernis descrie imaginatia poetica, imaginatia din dans, pictura, cinema, stiinta etc. Wunenberger scrie despre imaginatia ludica, despre cea inventiva sau despre imaginatia sociala. Au fost publicate lucrari pe
52 tematica imaginatiei sociologice (Wright Mills, 1959), imaginatiei filosofice (Le Doeuff, 1980), imaginatiei stiintifice (G. Holton, 1981) etc. Activitatea (cu structura si functionalitatea ei proprie, cu axa motivatie-scop, cu finalitatea ei) isi pune pregnant amprenta asupra procesualitatii imaginatiei si mai ales asupra produselor ei. (Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive , 1999) 5. Dupa tipul dominant de reprezentari la care recurge imaginatia, ea poate fi plastic-vizuala, auditiv-motrica etc. (Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive , 1999) 6. Elementele constitutiva ale imaginatiei reprezinta un alt criteriu posibil de clasificare. Bachelard, pornind de la cele patru elemente materiale constitutive ale macrouniversului (foc, aer, apa, pamant), a desprins o forma de imaginatie pe care a numit-o imaginatie materiala. In patru dintre lucrarile lui ( Psihanaliza focului , 1937 ; Apa si visele . 1942 ; Aerul si visele , 1943 ; Pamantul si visarile vointei , 1948), gasim o tratare profunda a imaginatiei materiale. Pentru Bachelard, cele patru elemente reprezinta hormonii imaginatiei. Ei pun in miscare grupuri de imagini. Ajuta la asimilarea intima a realului dispersat in formele sale. Prin ei se realizeaza marile sinteze ce regularizeaza oarecum caracteristicile imaginarului. Iar aerul imaginar este hormonul care ne face sa crestem psihic (Bachelard, 1997, p. 15). 7. Caracterul procesului si al produsului obtinut constituie alte criterii posibile de clasificare a formelor imaginatiei. Din aceasta perspectiva, care sugereaza de fapt caracterul static sau dinamic, evolutiv al imaginatiei, Louis Millet (1972) desprinde doua forme interesante, si anume imaginatia petrificata si imaginatia insufletita. Drept exemplu pentru prima forma se refera la sotia lui Lot (care privind in urma a fost impietrita, transformandu-se intr-o coloana de sare), la stadiul oglinzii sau la narcisism. Copiile perfecte, fabricatia in serie, care este antiartistica, constituie alte exemple de imaginatie petrificata. Astazi, scira Millet in 1972, aceasta forma de imaginatie se regaseste si in plan social, in privirile fixe, in spatele incovoiat al multimilor aservite tiranilor si dictatorilor, aceasta imaginatie fiind chinuita de ceremoniile grandioase, de impresiile masive. Spre deosebire de ea, imaginatia insufletita, vie, este libera, ea poetizeaza ; in loc de a copia si repeta, ea se preteaza la noutate(Millet, 1972, p. 106).
53 visul implica unele combinari noi, originale sau chiar solutionari ale unor probleme care framanta persoana in timpul starii de veghe. 2. Reveria este un experiment mintal privind indeplinirea dorintelor si tendintelor si poate reprezenta, intr-o anumita masura, un fel de satisfacere fictiva a acestora, reducand, astfel, tensiunea interna psihica, generata de ele. Reveria poate ocaziona combinatii noi si originale care pot apoi fi valorificate in formele superioare ale imaginatiei. De aceea, unii autori recomanda reveria de scurta durata ca o cale de stimulare a creativitatii. Dar reveria prelungita poate fi defavorabila dezvoltarii personalitatii, pentru ca satisfacerea fictiva a dorintelor poate anula activitatea reala, practica, eficienta. 3. Imaginatia reproductiva este o forma activa, constienta si voluntara, constand in construirea mintala a imaginii unor realitati existente in prezent sau in trecut, dar care nu pot fi percepute direct. Aceasta forma de imaginatie se deosebeste de memoria imaginilor, pentru ca produsele ei nu au corespondent in experienta anterioara si, totodata, sunt rezultatul unui proces de combinare imaginativa. De aceea, ea se mai numeste si imaginatie reconstitutiva, fiind cu atat mai valoroasa cu cat se apropie mai mult de real. Combinarea de imagini si idei se realizeaza sub influenta unor indicatii concrete, a unor schite sau, cel mai frecvent, a indicatiilor si descrierilor verbale. Imaginatia reproductiva permite mintii umane sa-si largeasca foarte mult campul de actiune. Totodata, ea usureaza intelegerea unor relatii mai abstracte, prin construirea mintala a suportului imagistic. 4. Imaginatia creatoare este cea mai complexa si valoroasa forma a imaginatiei voluntare si active. Ea se deosebeste de cea reproductiva, pentru ca este orientata spre ceea ce este posibil, spre ceea ce tine de viitor, spre ceea ce este nou. Produsul ei este un proiect mintal, caracterizat prin noutate, originalitate si ingeniozitate. Combinatorica sa este complexa, desfasurata in mai multe faze si caracterizata prin : bogatia procedeelor, ineditul utilizarii lor, valorificarea combinatiilor inconstiente, unificarea tuturor disponibilitatilor personalitatii, sustinere afectiv-motivationala valoroasa. Ea este stimulata si sustinuta de motive si atitudini creatoare : interesul pentru nou, trebuinta de autorealizare, increderea in posibilitatile proprii, curiozitatea, respingerea rutinei, tendinta de a se aventura in necunoscut etc. 5. Visul de perspectiva este o forma activa si voluntara a imaginatiei constand in proiectarea mentala a drumului propriu de dezvoltare in acord cu posibilitatile personale si cu conditiile si cerintele sociale. El are o functie importanta in motivarea activitatilor curente a optiunilor profesionale, a actiunilor de autoformare si autoeducare. In continuare vom prezenta alte forme ale imaginatiei mai putin prezente in lucrarile dedicate psihologiei imaginatiei. (Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive , 1999) 6. Imaginatia substituitva. Osborn arata ca multe neintelegeri provin din simpla noastra neputinta de a ne imagina reactiile posibile ale celeilalte parti (Osborn, 1965). Transpunerea in altul, transportul in gandirea, sentimentele si actiunile altuia, proiectarea in altul,poarta, in genere, numele de empatie. Definita ca fenomen psihologic de identificare a unei persoane cu un model de comportament uman perceput sau evocat, favorizand un act de intelegere si comunicare implicita, precum si o anumita contagiune afectiva (Marcus, 1971, p.31), empatia dispune de o mare complexitate psihologica. Ea fiind o transpunere imaginara in altul, reiese ca mijlocul prin intermediul caruia ea este posibila este imaginatia, dar nu prin oricare dintre formele ei, ci doar prin
54 cea numita imaginatie substitutiva. Dupa Osborn, imaginatia substitutiva este mijlocul psihologic care asigura atat actul de proiectie, cat si actul de introiectie, ambele proprii individului uman, in raport cu un anumit model presupus. Imaginatia substitutiva intervine nu doaratunci cand un model comportamental este evocat, ci si in conditiile perceperii unui model obiectiv, asigurand transcederea dincolo de aparente si cunoasterea semenilor. Prin mijlocirea imaginatiei substitutive, atat in comunicarea directa, dar, mai specific, in actul de creatie, se realizeaza predictia necesara apropierii adaptative a modelului obiectiv, perceput sau invocat de propria persoana, precum si substituierea propriului eu in modelul obiectiv (Marcus, 1980). Chiar daca empatia presupune dezvoltarea la subiect si a alor capacitati psihice (cognitive, afective), in afara capacitatilor imaginative ea nu ar putea avea loc. Cei care au studiat-o au recunoscut ca ponderea proceselor psihice este variabila, totusi greutatea specifica cea mai mare o are imaginatia. Constientizarea acestui fapt i-a condus pe unii autori spre diferentierea a doua tipuri de empatie, una de identificare afectiva (in care afectivitatea are o pondere mai mare) si alta numita empatie predictiva (in care ponderea cea mai mare o au cunoasterea si intelegerea anticipativa, deci imaginatia substitutiva). Ezra Stotland (1969) descopera doua mecanisme empatice :primul numit image-self condition (subiectul il observa pe altul si isi imagineaza cum s-ar simti daca ar fi in locul lui), al doilea numit image-him condition (subiectul isi imagineaza ce simte altul fara a se transpune constient in situatia acestuia). Imaginatia substitutiva introduce individul in contexte psihice straine lui, de asemenea, ea da posibilitatea proiectiei subiectului in altul, dar si a introiectiei altuia in subiect. 7. Imaginatia ascensionala. Aceasta forma de imaginatie a fost propusa si argumentata prin numeroase exemple de catre Bachelard. Pornind de la ideea contopirii intr-o materie particulara si nu de la cea a dispersarii intr-un univers diferentiat , Bachelard declara ca obiectelor, materiilor diferite, elementelor le vom cere specifica lor densitate de a fi si totodata exacta lor energie de a deveni. Fenomenelor le vom cere sfaturi cu privire la schimbare, lectii de mobilitate substantiala, pe scurt, o fizica amanuntita a imaginatiei dinamice (Bachelard, 1997). Fenomenele aeriene sunt cele care vor da lectii genrale si importante despre urcus, ascensiune, sublimare. Mobilitatea si dinamismul imagiilor aeriene vor da constiinta, senzatia unei usurari, a unei veselii, a unei stari de imponderabilitate. O verticalitate, spune Bachelard, ni se infatiseaza chiar si in sanul fenomenelor psihice, ea nefiind o metafora zadarnica , ci un principiu de ordine, o lege de filiatie, o scara de-a lungul careia simti treptele unei sensibilitati speciale . Viata sufletului, toate emotiile fine si retinute, toate sperantele, toate temerile, toate fortele morale care angajeaza viitorul au o diferentiala verticala. Cu atat mai mult imaginatia va dispune de o asemenea diferentiala verticala. Imaginatia ascensionala este cea care germineaza imagini, care genereaza imagini din imagini, in fine, care sugereaza si asigura urcusul. Bachelard formuleaza chiar o serie de principii ale imaginatiei ascensionale. Unul dintre ele este : Dintre toate metaforele, cele ale inaltimii, ale ascensiunii, ale profunzimii, ale coborarii, ale caderii sunt, prin excelenta, metafore axiomatice. Nimic nu le explica si ele explica totul . Imaginile inaltimii, ascensiunii, profunzimii, coborarii si caderii au o mare importanta, ba chiar o putere neobisnuita : ele controleaza dialectica entuziasmului si angoasei. In calatoria catre inaltimi, sustine Bachelard, elanul vital este elanul umanizat. Subtilul aforism formulat de Bachelard, si anume cine nu se inalta cade, arata ca omul in calitatea sa de om nu poate
55 trai orizontal. Tocmai de aceea autorul isi propune ca in eseul sau de psihologie ascensionala sa masoare imaginile prin posibilul lor urcus. 8. Imaginatia sociala. Imaginatia, in ciuda puternicei sale ancorari personale, este socializata in intregime. Fiecare membru al unei societati interiorizeaza imaginile mediului sau cultural, le transforma in imagini personale, emite noi imagini care prin acumulare sau contagiune se agrega in imaginarul social in devenire. Aceasta circularitate fara sfarsit a imaginilor creeaza intre oameni si grupuri un fel de inter-lume, de-a lungul careia ei comunica, se influenteaza, isi formuleaza proiecte, valori si sensuri (Wunenburger, 1995). Imaginatia sociala rezulta dintr-o fuziune sincretica a creatiilor individuale si anonime. Pe masura ce aceste constructe sincretice se difuzeaza, sunt colportate, deformate, asistam la cristalizarea lor in referinte comune, in puncte de reper pentru o colectivitate. Pornind de la ele, fiecare grup social, fiecare societate isi vor organiza propria lor existenta. Imaginatia sociala are o dubla semnificatie : pe de o parte, ea contribuie la sigurarea organizarii sociale ; pe de alta parte, serveste ca suport pentru toate activitatile publice si private ale omului. In primul caz, societatea isi legitimeaza autoritatea, distribuie statutele si rolurile in functie de credintele (miturile) imaginare ale membrilor ei. Bachelard considera ca puterea se obtine si se conserva prin productia imaginilor, prin manipularea si organizarea lor intr-un ceremonial. Constituirea si mentinerea ordinii si ierarhiei sociale trec, de asemenea, prin faze de seductie, de persuadare imaginara, care cresc autoritatea oamenilor si a legilor, fara a fi necesara recurgerea la ratiune. Fenomenele de psihologie a multimilor descrise de Le Bon (contagiune, mimetism colectiv) au la baza tot credinte imaginare. Chiar personalitatea de baza a unei culturi se fondeaza pe imaginea sociala. In cel de-al doilea caz, munca, stabilirea relatiilor cu altii functioneaza in dependenta de imaginile atractive si repulsive ale oamenilor, care faciliteaza sau inhiba trecerea la acte. Gradul de participare a membrilor societatii este si el in functie de aspiratiile vehiculate de o societate, in care oamenii cred si pe care si le interiorizeaza. (Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive , 1999)
56 tehnica, arhitectura; redarea sub forma de schema a unui continut imaginativ); analogia (cu toate formele ei descrise de Gordon : personala identificarea creatorului cu obiectul de studiu, proiectarea lui in datele problemei; directa raportarea obiectului cercetat la un altul, dintr-un domeniu invecinat, cu care pare a avea o vaga asemanare; simbolica considerarea problemei sau a ipotezelor sub forma de imagini globale, de regula vizuale, neimpregnate de cuvinte, cu valoarea de reprezentari sensibile, estetice, poetice; fantastica inlocuirea realului cu fantasticul, magicul, visul). Imaginatia sadeste in om constiinta alteralitatii, a posibilului. Ea ofera omului privilegiul de a se emancipa de necesitatea realului si de a-I opune acestuia o alta lume (poate mai buna sau mai dreapta decat cea existenta). Iatia creeaza alternative si in funcite de natura si valoarea acestora, il inalta sau il coboara pe om, il elibereaza sau il alieneaza. (Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive , 1999)
57 deficienta mintala (Paunescu C-tin, Musu I., Psihopedagogia speciala integrata. Handicapul mintal , 1997).
58
3. Cercetarea caracteristicilor procesului imaginatiei la copiii cu sindrom Down comparativ cu copiii cu deficienta mintala de diverse grade
Obiective operationale :
alegerea unor probe semnificative, din literatura de specialitate ; analizarea diferentelor calitative intre cele doua categorii de elevi ; a lcatuirea unor studii de caz relevante pentru problema studiata.
II. IPOTEZA :
Se presupune ca procesul imaginativ-creativ al sistemului psihic uman, in cazul in care procesele cognitive (in special gandirea), sunt profund afectate, poate functiona si ajunge la anumite rezultate pe baza resurselor interne individuale, in special trairile afective. Produsele imaginative in aceste cazuri nu vor avea un nivel ridicat al continutului informal, conceptual, cognitiv, insa vor fi interesante datorita expresivitatii lor aparte.
III. DESCRIEREA ESANTIONULUI DE COPII DEFICIENTI MINTAL, CU SAU FARA SINDROM DOWN :
Cercetarea s-a efectuat pe un esantion de 12 copii, din diferite clase ale Scolii Speciale nr. 11, Bucuresti (clasele a IV-a, a VII-a si a VIII-a). Elevii au fost impartiti in doua grupe : 1. copii cu sindrom Down si 2. copii cu deficienta mintala.
59
2. Modelul covorasului
Descriere : Se aseaza in fata fiecarui copil desenul din figura 3, un model nestructurat de covoras si li se spune sa coloreze si sa copleteze casutele asa cum vrea fiecare, dar sa fie cat mai frumos.
Fig. 3 In analiza rezultatelor se tine seama de numarul de culori folosite, de numarul metodelor folosite in realizarea covorasului. Prin acestea se urmareste parametrul de fluenta. Flexibilitatea se desprinde din numarul de modele folosite, din diverstitatea lor. Originalitatea reiese din modelele noi create de copii, modelele unice, care apar in mod spontan. (Ioan Sima- Creativitatea la varsta prescolara si scolara mica )
60
Fig. 4 Li se spune copiilor sa deseneze ce vor ei in fiecare casuta, cu figura geometrica, punctul sau linia care sunt deja desenate acolo. Se atrage atentia sa se faca desene cat mai diferite, adica sa nu semene unul cu celalat. Se noteaza ceea ce au desenat si cat au desenat. Se coteaza in mod diferit originalitatea, care rezulta din desenele facute de copii, raportate la intregul grup. Cu cat desenele sunt mai deosebite, mai diferite de ale altui copil, cu atat copilul este mai original.
4. Testul consecintelor, situatiilor imprevizibile (de inspiratie Guilford, intrebari aparent absurde dar interesante pentru imagistica pe care o solicita) si de proiectie imaginara.
Descriere : Li se prezinta copiilor un set de 8 intrebari care prezinta diverse situatii ireale sau de proiectie imaginara, solicitand bagajul conceptual al copiilor dar si procese afective.
61
V. STUDII DE CAZ GRUPA I 1. CALEN LUCIANA, CLS. a VIII-a 1.a. DATE PSIHO-PEDAGOGICE 1.a.1. Nivelul de dezvoltare intelectuala generala:
- retard psihic, Q.I. = 55 - sindrom Down
1.a.3. Date despre dezvoltarea si structura personalitatii : Nivelul de dezvoltare al deprinderilor de autonomie personala si autoservire:
-bune
62
63
Se noteaza : - capacitatea de a asocia o culoare starilor afective de bucurie si tristete ; - proiectia in situatii imaginare dar ce solicita si stari afective (intrebarile 7 si 8).
Concluzie :
Se observa slaba capacitate de a folosi elemente cognitive, figurative, simbolice dar in acelasi timp, manipularea, folosirea culorilor si elementelor simple ce au diverse semnificatii.
64
65
66
67
68
2. PARVANESCU ANDRA, CLS. a VIII-a 2.a. DATE PSIHO-PEDAGOGICE 2.a.1. Nivelul de dezvoltare intelectuala generala:
- deficienta intelectuala grava, - sindrom Down.
2.a.3. Date despre dezvoltarea si structura personalitatii : Nivelul de dezvoltare al deprinderilor de autonomie personala si autoservire:
- slabe ;
69
70
Se noteaza : - capacitatea de a asocia o culoare starilor afective de bucurie si tristete ; - imaginarea despre elemente cu incarcatura afectiva ( intrebarile 7 si 8).
Concluzie :
- Se observa slaba capacitate de a folosi elemente cognitive, figurative, reprezentari, dar in acelasi timp o buna utilizare a culorilor si elementelor simple, intuitive dar semnificative.
71
72
73
74
75
3. BRAITU RAZVAN, CLS. a VII-a 3.a. DATE PSIHO-PEDAGOGICE 3.a.1. Nivelul de dezvoltare intelectuala generala:
- deficienta intelectuala grava; - sindrom Down.
3.a.3. Date despre dezvoltarea si structura personalitatii : Nivelul de dezvoltare al deprinderilor de autonomie personala si autoservire:
bune ; temperament vioi, mobil ; putere de munca normala ; dezvoltarea afectiv-emotionala : sub nivelul varstei cronologice ; dependente, ticuri
76
77
Concluzie :
- se observa o anumita capacitate de a folosi semne, simboluri figurative si de proiectare in situatii inexistente si in acelasi timp, folosirea mai redusa ( prin comparatie cu ceilalti elevi) a elementelor de culoare ( in testul modelul covorasului ) in cadrul unor modele date, dar expresiva colorare a ferestrei de aur , tema libera si deschisa.
78
79
80
81
82
4. ILIE FLORIN, CLS. a IV-a 4.a. DATE PSIHO-PEDAGOGICE 4.a.1. Nivelul de dezvoltare intelectuala generala:
- retard psihic sever ; - sindrom Down.
4.a.3. Date despre dezvoltarea si structura personalitatii : Nivelul de dezvoltare al deprinderilor de autonomie personala si autoservire:
- bune ;
83
84
Se noteaza : - capacitatea de a asocia o culoare starilor afective de bucurie si tristete - imaginarea despre elementele cu incarcatura afectiva (intrebarile 7 si 8). La intrebarea 7, Ce viseaza pasarile noaptea cand dorm ? el a raspuns ca frumos spre deosebire de el care viseaza urat, batai .
Concluzie :
- intr-un caz de retard psihic sever, elementele figurative, cognitive nu pot aparea datorita afectarii profunde a procesului gandirii, insa se poate observa folosirea unor alte mijloace, ce devin expresive in acest caz, pentru redarea anumitor caracteristici si operatii ale imaginatiei (de exemplu : expresivitatea culorilor).
85
86
87
88
89
5.STANCIU ANDREI, CLS. a VI-a. 5.a. DATE PSIHO-PEDAGOGICE 5.a.1. Nivelul de dezvoltare intelectuala generala:
- deficienta mintala severa; - sindrom Down.
5.a.3. Date despre dezvoltarea si structura personalitatii : Nivelul de dezvoltare al deprinderilor de autonomie personala si autoservire:
- bune ;
90
91
Concluzie :
Se observa nivelul ridicat al parametrului de fluenta al imaginatiei obtinut la testele de desen si de asemenea aparitie unor imagini inventive si combinarea originala a acestora in cazut primului test aplicat, produsul avand o exprsivitate aparte. Copilul a folosit in celelalte doua teste de desen unele contraste cromatice prin metode pur intuitive. Datorita afectarii proceselor cognitive, simbolurile figurative sunt utilizate intr-o foarte mica masura, insa sunt obtinute efecte expresive pe baza culorilor ( cu exceptia primului test unde a folosit si absractizarea).
92
93
94
95
96
6. IORDACHE I. MITU SORIN, CLS. a VIII-a 6.a. DATE PSIHO-PEDAGOGICE 6.a.1. Nivelul de dezvoltare intelectuala generala:
- deficienta intelectuala grava ; - sindrom Down.
6.a.3. Date despre dezvoltarea si structura personalitatii : Nivelul de dezvoltare al deprinderilor de autonomie personala si autoservire:
- bune ;
97
98
Concluzie :
Se observa incapacitatea de a folosi elemente cognitive, figurative, simbolice, dar in acelasi timp, manipularea, folosirea culorilor si elementelor simple ce au diverse semnificatii.
99
100
101
102
103
GRUPA 2 1. VASILE ALIN, CLS. a IV-a 1.a. DATE PSIHO-PEDAGOGICE 1.a.1. Nivelul de dezvoltare intelectuala generala:
- deficienta mintala usoara ; - Q.I = 62
1.a.3. Date despre dezvoltarea si structura personalitatii : Nivelul de dezvoltare al deprinderilor de autonomie personala si autoservire:
- bune ;
104
105
Se noteaza : - asocierea unei culori cu starile afective de bucurie si tristete - proiectarea in situatiile imaginare cu potential afectiv.
Concluzie:
subiectul prezinta o slaba capacitate de folosire a simbolurilor si reprezentarilor figurative; manipularea redusa a expresivitatii culorilor, de unde rezulta si desene mai sarace in continut expresiv.
106
107
108
109
110
2. DOBRE IONUT, CLS. a IV-a 2.a. DATE PSIHO-PEDAGOGICE 2.a.1. Nivelul de dezvoltare intelectuala generala:
- retard psihic sever;
2.a.3. Date despre dezvoltarea si structura personalitatii : Nivelul de dezvoltare al deprinderilor de autonomie personala si autoservire:
- bune ;
111
112
Concluzie :
slaba capacitate de a folosi simboluri, reprezentari figurative ; continutul slab al bagajului de reprezentari ; manipularea redusa a culorilor si elementelor simple dar semnificative.
113
114
115
116
117
3. FILIP DAMIAN, CLS. a IV-a 3.a. DATE PSIHO-PEDAGOGICE 3.a.1. Nivelul de dezvoltare intelectuala generala:
- retard psihic sever;
3.a.3. Date despre dezvoltarea si structura personalitatii : Nivelul de dezvoltare al deprinderilor de autonomie personala si autoservire:
- bune ;
118
119
Concluzie :
slaba capacitate de a folosi simboluri, reprezentari figurative, saracia bagajului de reprezentari si in acelasi timp manipularea oarecum redusa a culorilor si elementelor simple in testul ferestrei de aur si mai expresiva in celelalte doua teste ce au solicitat expresie vizuala.
120
121
122
123
124
4. SORETE VALENTIN, CLS. a VII-a 4.a. DATE PSIHO-PEDAGOGICE 4.a.1. Nivelul de dezvoltare intelectuala generala:
- retard psihic sever ;
4.a.3. Date despre dezvoltarea si structura personalitatii : Nivelul de dezvoltare al deprinderilor de autonomie personala si autoservire:
-bune ;
125
126
Concluzie :
prin analiza de ansamblu a rezultatelor acestor teste se observa un puternic contrast intre competenta cu care a rezolvat primul si ultimul si rezultatele foarte scazute obtinute la celelalte doua. Putem spune astfel ca procesul imaginativ a fost pus in functiune si valorificat atunci cand tema testului a fost libera, fara limite sau modele figurative (in cazul ferestrei de aur ) sau cand a fost legata de concepte erbale, si foarte putin prezent in testele cu simboluri figurative.
127
128
129
130
131
5. BRATU MIHAI, CLS. a IV-a 5.a. DATE PSIHO-PEDAGOGICE 5.a.1. Nivelul de dezvoltare intelectuala generala:
- deficienta mintala moderata ;
5.a.3. Date despre dezvoltarea si structura personalitatii : Nivelul de dezvoltare al deprinderilor de autonomie personala si autoservire:
- bune;
132
133
Se noteaza : - atribuirea unei culori starilor afective de bucurie si tristete, pentru cea din urma folosind o culoare neconventionala : galben ; - capacitatea de a imagiona despre elemente cu incarcatura afectiva : visul pasarilor (raspuns bazat pe elementul deja existent in intrebare : pasari ) si culoarea zmeilor din povesti (diferita fata de culoarea aleasa de majoritatea copiilor : albastru ).
Concluzie :
Se observa : - incapacitatea de a folosi elemente figurative noi, fiind repetate cele existente ; - folosirea de reprezentari cu incarcatura afectiva doar la testul bazat pe o structura verbala.
134
135
136
137
138
6. PENCIU DIMITRIE VLAD, CLS. a IV-a 6.a. DATE PSIHO-PEDAGOGICE 6.a.1. Nivelul de dezvoltare intelectuala generala:
- deficienta mintala medie ; - Q.I. = 48
6.a.3. Date despre dezvoltarea si structura personalitatii : Nivelul de dezvoltare al deprinderilor de autonomie personala si autoservire:
- bune
139
140
Concluzie :
se observa slaba capacitate de a folosi elemente cognitive, figurative, simbolice, dar in acelasi timp : manipularea, folosirea relativ buna a culorilor si elementelor simple cu diverse semnificatii.
141
142
143
144
145
146 urmarit in interpretarea testelor aplicate, iar punctele acordate (la primul din ele) au fost pe baza interpretarii valorii artistice a desenelor,compozitiilor. S-a remercat astfel, dintre cele doua grupe de copiii impartiti pe baza prezentei sau absentei sindromului Down, prima grupa, obtinand punctaje ridicate (majoritatea fiind notati cu 4 puncte din 5) fata de cealalta grupa. Starea de handicap survine in cadrul interactiunii copilului cu societatea, cu mediul social si cultural din care face parte. Afirmarea capacitatilor de expresie a copiilor cu sindrom Down, fata de ceilalti cu retard mintal poate aduce o imbunatatire a atitudinii membrilor societatii fata de acestia. Dupa cum s-a vazut in prima parte a lucrarii, in perioade indepartate, inaintea erei noastre, copiii cu sindorm Down erau, la olmeci ( si poate la multe alte populatii de la care ne lipsesc, in ziua de azi, dovezile) considerati trimisi ai divinitatii. Astazi, ei sunt priviti in societate mai mult prin analiza posibilitatilor lor practice. Cum acestea sunt reduse, respectul comunitatii fata de ei este, in general scazut, datorita lipsei de informatii despre acestia. Daca posibilitatile lor cognitive, de gandire, sunt invariabil reduse datorita afectarii in principal a proceselor nervoase superioare, procesul imaginatiei nu poate fi total dependent de gandire. El reprezinta o imbinare intre sfera afectiva si cea cognitiva a omului, de aceea in cazul acestor copii, reprezinta o particularitate ce trebuie explorata si valorificata. Astfel, folosirea de elemente concrete, intuitive si semnificative intretine si imbunatateste nu numai procesul de invatare, ci si pe cel psihic al imaginatiei. Testele alese pentru analiza practica din aceasta lucrare s-au dovedit a fi, cu exceptia primului si mai putin a ultimului, ineficiente pentru obtinerea unei imagini cat mai complete asupra datelor exprimate in ipoteza. Se pot recomanda metode de testare bazate pe folosirea majoritara a culorilor de diferite tipuri (creioane colorate, acuarele, tempera) si libertatea metodelor de realizare.
147
Bibliografie :
Adler, A., Cunoasterea omului , 1991 Bachelard, G. , Aerul si visele , 1997 Chevalier, J., Gheerbrant, A. , Dictionar de simboluri , 1994 Cosmovici, A., Pshihologie generala , 1996 Durand, G., Structurile antropologice ale imaginarului , 1998 Enachescu, C., Tratat de igiena mintala , 2004 Lieury, A., Manual de psihologie integrata, 1990 Manzat. I., Craiovan, M. P. Psihologie simbolului arhetipal, 1996 Paunescu C-tin, Musu I., Psihopedagogia speciala integrata. Handicapul mintal , 1997 Popescu-Neveanu P., Curs de psihologie generala , 1977 Radu, G., Psihopedagogia scolarilor cu handicap mintal , 2000 Sartre J. P. , Imaginatia , 1997 Schiopu. U., Introducere in psihodiagnostic, 2002 Selikowitz, M., Down Syndrome: the facts, 1995 Sillamy N. , Dictionar de psihologie ,1996 Sima, I., Creativitatea la varsta prescolara si scolara mica , 1995 Stratford, B. , Sindromul Down trecut, prezent si viitor, 1998 Verza E., Verza E.F. , Psihologia varstelor , 2000
148
Warnock M. , Imagination , 1976 Wright, M. C., Imaginatia sociologica , 1975 Zlate, M., Psihologia mecanismelor cognitive , 1999 Zlate, M., Fundamentele psihologiei , partea a doua, 1991