Sunteți pe pagina 1din 12

Emotiile se definesc ca stari afective, de scurta durata, care traduc un specific al relatiilor mele cu un obiect sau o situatie, deci

au un caracter situational (Andrei Cosmovici). Emotiile pot fi declansate de o imprejurare reala sau de una imaginara (gandul ca politia poate fi pe urmele sala sperie talharul care are banii furati in geamantan). Intensitatea lor e foarte variata: poate fi vaga, mijlocie, dar si foarte mare , zguduind intregul organism. Atat in vorbirea curenta , cat si in lucrarile de specialitate psihologica, emotiile sunt frecvent identificate cu sentimentele , cum ar fi iubirea si ura (dar sunt multe feluri de iubire: de tata , de sot , de prieten , dragoste de munca, de patrie etc. dupa cum exista si variate obiecte ale urii: fata de un rival , de un dusman , hot, secta, o ideologie etc). Intorcandu-ne la marii filozfi care au analizat afectivitatea , constatam o asemenea lipsa de diferentiere. Astfel, Rene Descartes, in lucrarea sa Les passions de lame (Pasiunile Sufletului) descrie 40 de pasiuni, printre care figureaza , pe langa emotii , sentimente , dorinte si chiar trasaturi de caracter. Dar marele filosof francez considera ca toate isi au originea in numai 6 pasiuni primitive: mirarea, iubirea,ura,dorinta,bucuria si tristetea. Toate celelalte n-ar fi decat varietati ale acestora sau rezultatul unor combinari ale lor. Cum se vede 3 din pasiunile fundamentale sunt emotii,doua-sentimente,iar una,dorinta, constituie o denumire generica in care pot figura nenumarate aspiratii. Emotiile se asociaza in cupluri contradictorii (bucurie-tristete, manie-relaxare, admiratie-dispret, simpatieantipatie ), imprimand polaritatea caracteristica vietii afective. De aici si dihotomia clasica : e motii stenice care sporesc activitatea, maresc forta si energia persoanei, si emotii astenice , care diminuiaza energia si activismul persoanei. Aceasta polaritate rezulta din corespondenta, respectiv discordanta dintre nevoile, convingerile , obisnuintele individului si situatiile sau evenimentele vietii. a)Teoria intelectualista Teoria intelectualista a fost elaborata la inceputul secolului trecut si apartine lui Herbart si Nahlowski. Ei erau adeptii unei psihologii asociationiste, care dadea o mare importanta reprezentarilor si asocierilor . Acesti filosofui au explicat emotiile prin dinamica reprezentarilor. O stare afectiva ar lua nastere din interactiunea imaginilor. De exemplu, acordul dintre reprezentari produce bucurie, in timp ce conflictul dintre ele genereazaa tristetea. Trairile afective odata aparute dau nastere unei serii de modificari organice. Astfel, vestea mortii unui bun prieten imi aduce imaginea lui in minte, care imi evoca numeroase amintiri fericite , petreceri,glume,discutii, dar acestea sunt stavilite de noua reprezentare a trupului sau neansufletit, imobil si rece.Ciocnirea lor brutala constituie ceea ce noi presimtim ca fiind o adanca tristete,durere.Conceptia intelectualista era unilaterala si simplista facand emotia reductibila la actul de cunoastere.

b)Teorii fiziologice periferice Teoria fiziologica periferica e legata si ea de doua nume: William James si Carl Lange; intre ei au fost unele deosebiri , dar James , cunoscut filosof este acela care a contribuit la raspandirea punctului sau de vedere-o viziune paradoxala. Potrivit versiunii clasice, succesiunea cauzala in determinismul emotiei ar fi: stimulul( situatia) ,perceptia situatiei,emotia,expresia emotiilor (mimica,modificari fiziologice). William James rastoarna aceasta ordine si propune alta: stimul,perceptia stimulului,expresia emotionala,emotia. Noi rationam gresit , spunea el. Consideram ca, vazand ursul in padure, ma sperii si atunci devin palid, mi se zbarleste parul, tremur , etc . De fapt ordinea ar fi inversa: vad ursul, incep sa tremur, palesc etc ,si constiinta acestor modificari fiziologice este ceea ce numesc eu frica. Deci perceptia atrage dupa sine modificarile fiziologice. Iar constiinta acestora constituie ceea ce eu numesc emotie. Nu fiindca sunt trist plang , ci invers, fiindca plang ma simt trist. Fiziologic,succesiunea evenimentelor apare astfel: stimulul (S),perceperea stimulului(PS),excitatia reflexa a organelor interne si a musculaturii striate (EO),perceptia reactiilor viscerale si somatice,emotia (E). Sursa emotiilor o constituie dupa James excitatiile , semnalele provenite de la viscere, muschi, etc, reflectarea in creier ca senzatii. Trairea emotionala nu ar fi decat o reverberatie a viscerelor, o cenestezie somatica,o colectie de semnale interoceptive. Teoria lui James Lange are meritul de a fi subliniat importanta modificarilor fiziologice mai ales in cazul emotiilor-soc (afectelor), care fusese neglijate de teoriile intelectualioste, incolo sunt multe argumente impotriva punctului lor de vedere. Mai intai fiziologic, inregistrand precis diferitele transformari fiziologice produse in emotii, n-au reusit sa stabileasca un profil absolut specific pentru fiecare emotie, intrucat, asa cum am vazut , exista manifestari care apar in 2-3 emotii distincte, apoi chjiar aceeasi emotie se poate exterioriza in moduri diferite, aproape contrarii. Apoi, intensitatea unei trairi afective nu e deloc proportionala cu cea a exteriorizarilor si a manifestarilor corporale.De pilda la o inmormantare o ruda plange, se vaieta,se framanta, dar peste cateva ore o gasim intr-un restaurant glumind si razand cu prietenii.pe cand o alta persoana care sta mai mult imobila si nu spune nimic, este influjentata de aceasta pierdere luni de zile,ceea ce se observa din modul ei de comportare, din tristetea prezenta, prin felul ei de a gandi si privi viata. E clar ca ea a fost mai puternic afectata de acest deces , insa manifestarile ei exterioare, ca si modificarile fiziologice au fost mult mai slabe decat in primul caz. La intrebarea Ce este primar si Ce este secundar in emotie, se raspunde: Primar este evenimentul neurovegetativ, iar secundar este trairea emotionala. In consecinta, emotia apare ca un simplu epifenomen, un fapt subiectiv fara eficienta.Ea ar avea doar functia de a dubla , pe planul constiintei , o stare organica , fiind proiectia simpla a acesteia. In sens mai larg , constiinta ar fi un simplu dispozitiv de inregistrare a datelor intero - si proprioceptive furnizate de periferia organismului. Teoria lui James a fost numita periferica , intrucat reduce continutul emotional la senzatii de ordin periferic si in acelasi timp, fiziologica, pentru ca reactiile fiziologice apar ca fiind determinate in constituirea semnificatiei afective constiente. Totusi , James ne atrage atentia ca uneori o reactie emotiva poate fi in relatie cu un instinct.Puii de cimpanzeu se sperie foarte tare vazand un sarpe, inainte de a avea vreo experienta legata de aceasta varietate. Tot asa un copil de numai cateva luni se sperie tare, daca te faci a-l scapa din brate, fara sa fii cazut vreodata.In

asemenea cazuri, In adevar, simpla perceptie declanseaza o emotie , inaintea oricarei interpretari. Dar astfel de situatii sunt foarte rare, cel putin la om. Aproximativ in acelasi timp deceniul ultim al secolului trecut medicul filozof danez Lange reducea emotia la modificarile vasomotorii , adica la ceea ce simte individul ca efect al dilatarii si constrictiei vaselor sanguine , a modificarii afluxului sanguin in organe. Daca la James, emotia era cauzata de feed-back-ul modificarilor organice (somatice si vegetative) fiind trairea subiectiva a acestor modificari la C. Lange acest feed-back era doar vascular , vasomotor. Oricum emotia este redusa la perceptia schimbarilor corporale (Schimbarile corporale sunt emotii-spunea Lange). Aceasta teorie a fost infirmata de fapte . Experiente- facute pe animale de separarea creierului , de viscere , au aratat ca reactiile emotionale nu se suprima.In consecinta, emotia nu poate fi redusa la constiinta reactiilor viscerale si glandulare perifcerice.De asemenea ea nu poate si redusa la constiinta expresiilor motorii (mimica , gesturi). Dovada sunt faptele din clinica: bolnavii parkinsonieni , care au pierdut capacitatea de expresie mimica , pastreaza viata emotiva nuantata.Tot asa si bolnavii zisi pseudobulbari , atuinsi de ras si plans spasmodic, se constata usor rasul fara bucurie si lacrimile fara tristete. Aceleasi date fiziologice arata ca modificarile viscerale au o aparitie si o evolutie destul de lenta pentru a putea fi considerate sursa de emotie. S-a verificat apoi ca producerea artificiala a unor modificari viscerale tipice prin injectarea de substante de tipul andrenalinei nu aduc dupa sine trairea univoca a unei emotii specifice. Teoria fiziologica periferica include o parte de adevar.Avand in vedere caracterul procesual al emotiei feed-back-ul vegetativ al organelor efectuare joaca un anumit rol: acesta intretine si uneori exagereaza intr-o anumita masura emotia. Este cunoscut de pilda, fenomenul de eurotototfobie (teama de a rosi) la adolescenti. Faptul ca tanarul roseste usor ceea ce devine perceptibil pentru altii-creeaza un sentiment negativ care , adaugandu-se la socul emotiv initial , intensifica emotia inclusiv sensibilitatea organica.Tot asa transpiratia , ca efect al emotiei , prin faptul ca este inregistrata de altii se transforma oarecum in cauza intensificand reactia insasi ceea ce eclipseaza aspectul adaptiv al vietii de relatie (prin concentrarea asupra sa) c)Teorii fiziologice centrale Cea mai importanta este aceea cunoscuta sub numele de teoria lui Cannon-Bard, formulata de primul si dezvoltata de al doilea.Nu toti psihologii au fost de acord cu aceasta idee. Interesant, Walter Cannon, care a descoperit reactia de lupta sau fuga, a elaborat o teorie complet diferita asupra modului in care iau nastere emotiile. Potrivit acestei teorii, trairea emotionala constituie prin excelenta un eveniment central. W. Cannon, efectuand numeroase studii experimentale asupra creirului pisicii, a demonstrat rolul important pe care il are talamusul in declansarea expresiilor emotionale, cat si influienta inhibitoare a cortexului asupra acestei formatii subcorticale. Ca urmare , el a formulat o teorie dupa care rolul esential in emotii il are talamusul (de aceea a mai fost denumita si teoria talamica a emotiei). Succesiunea evenimentelor ar fi (dupa Cannon) urmatoarea: stimularea la nivelul receptorului determina impulsul catre talamus. De aici descarcarile talamice produc-la nivelul viscerelor si muschilor striati-modificarile vegetative si motorii caracteristice, iar simultan-gratie descarcarii ascendente spre contex-apare trierea emotionala. Este vorba de un aspect de simultaneilitate in principiu.Sursa trairii

afective rezida-dupa Cannon-in procesele talamice nu in cele vegetative. Conform cercetarilor modificarile organice apar aproape simultan cu trairea emotionala, fara a fi cauza acestuia. Mecanismul fiziologic al emotiei se transferain optica lui Cannon-intre diencefal si scoarta celebrala. In concluzie, teoria Cannon-Bard afirma ca emotia pe care o simtim, cu alte cuvinte, starea psihologica pe care o avem, si reactia fiziologica care are loc sunt complet distincte si independente intre ele. Desi Cannon a investigat aceste modificari fiziologice, el credea ca mintea si corpul sunt complet separate si ca starea organismului nu influenteaza in nici un fel psihicul. Acest tip de abordare este cunoscut sub denumirea de dualism deorece aspectele psihologice si fiziologice sunt vazute separat. Teoria lui Cannor-Bard se deosebeste mult de punctul de vedere a lui W. James. In conceptia lui James, talamusul nu joaca nici un rol, cortexul declansand reactiile periferice, iar perceperea lor constituind emotia. Dupa CannonBard, excitatiile senzoriale ajung in talamus, care le transmite la cortex : talamusul,dezinhibat de cortex, declanseaza modificarile musculare si viscerale, simultan informand si cortexul. Deci sursa trairii afective o constituie procesele talamice. Modificarile organice apar aproape instantaneu cu trairea emotionala si nu ele sunt cauza emotiei,emotia rezulta dintr-o excitare concomitenta a talamusului si cortexului. In deceniile urmatoare (studiile lui Cannon-Bard datand din perioada 1920-1950) neurofiziologii au pus in lumina si rolul pe care-l au in emotii si alte formatii din creier, indeosebi sistemul limbic. Ca si Cannon, nu s-a mai negat rolul cortexului, dar atentia lor a avut in centru formatiile subcorticale. Cercetarile ulterioare au scos in relief participarea si altor regiuni ale creerului in colaborarea emotiei. Papezi si apoi McLean au propus explicatii bazate pe conexiuni corticatalamice, aratand ca participarea scoartei cerebrale este esentiala in ceea ce priveste aspectul subiectiv al emotiei, in timp ce hipotalamusul ramane centrul efector al expresiei emotionale ipoteza sistemului limbic a fost treptat completata si validata . Caracteristic acestui grup de teorii este faptul ca pun pe seama activitatii sistemului nervos central atat componenta subiectiva,cat si controlul, starilor vegetative si comportamentele. De regula, autorii amintiti extrapoleaza la om concluziile unor experiente efectuate pe animale. Ramane deschisa problema daca varietatea si complexitatea emotiilor umane admite o asemenea extindere. d)Teorii cognitive fiziologice Sistematizarea datelor culese in experientele fiziologice au dus la modele partiale, care ajung sa fie depasite progresiv prin integrarea unor informatii inedite in modele mai cuprinzatoare. Se contureaza ideea ca emotia reprezinta un sindrom organizat in care dimensiunea cognitiv-subiectiva, cea vegetativa si manifestarile motorii comportamentale isi au fiecare importanta lor. Oricum diversitatea trairilor emotionale este departe de a fi egalata de varietatea relativ redusa a tablourilor fiziologice corelate. Teoriile cognitiv-fiziologice care domina scena psihologiei emotiei in ultimii douazeci de ani, se bazeaza pe datele unei experiente-efectuate mai ales cu subieti umani-in care se manipuleaza doi factori: componenta neurovegetativa si cortextul cognitiv-social.Se urmareste modul in care un anumit dublaj informational ce insoteste modificari fiziologice controlate , determina tipul de evaluare subiectiva in procesul emotional. Magda Arnold (in 1950) a subliniat rolul evaluarii stimulilor situatiei. In primul rand aprecierea se face prin prisma impresiilor de placut-neplacut,dar survine si memoria dand un continut specific trairii emotionale. Cortextul

se manifesta si activ,el da un impuls care initiaza reactia organismului.Desigur talamusul ramane initiatorul principalilor expresii emotionale, insa in urma unei excitari specifice primite de la formatiiile superioare iar modificarile periferice , printr-un feed-back, sunt sesizate de cortext ceea ce intensifica , de obicei emotia.Succesiunea fenomenelor ar fi urmatoarea: stimularea de origine senzoriala, perceptia, evaluarea,impulsul catrea actiune , expresiile emotionale (cu monificarile vegetative insotitoare) perceperea acestor reactii organice si reevaluarea emotionala. Intr-adevar , o situatie pentru a declansa o emotie trebuie sa fie interpretata si apreciata.Ursul liber in padure poate constitui un pericol,dar acelasi animal la circ dupa gratiile custii sale nu prezinta nici o amenintare. S.Schachter si J.Singer (1962 au organizat un experiment interesant care a fost reluat apoi in diferite variante. Sub motivul ca testeaza un produs farmaceutic, ei au format doua laturi de camparatie dintre studenti pe baza acceptului benevol. Primul lot experimental i s-a administrat sub forma de injectie o solutie de epinefrina, iar lotului de control o solutie salina cu efecte neutre (placebo). Epinefrina ca substanta adrenalinica produce aproximativ aceleasi efecte cu acelea ale descarcaturilor sistemului nervos, simpatic: creste tensiunea sistolica, se accelereaza pulsul si ritmul respirator, se mareste concentratia de zahar in sange, eventual tremur muscular, etc. In cadru lotului experimental impartit la randul sau in trei grupe, se va obtine o activare a sistemului simpatic, marcata de modificarile amintite ceea, ce va lipsi in lotul de control la care s-a utilizat o solutie placebo. Al doilea factor manuit in experiment a fost in formatia furnizata subietilor. Primul grup din lotul experimental a primit o informatie exacta despre simptomele fiziologice pe care le va resimti fiecare subiect intr-un interval de circa douazeci minute.Cel de-al doilea grup experimental nu primea nici o explicatie cu privire la efectele fiziologice ale injectiei in timp ce al treilea grup experimental era dezimformat,adica era avertizat asupra urmarilor injectiei in termeni inexacti.Pe scurt , cele trei conditii experimentale s-ar putea nota:Epi-Inf , Epi-Noninf si EpiDezinf. In timpul celor 20 de minute, la care injectia urma sa-si faca efectul s-a adaugat o noua procedura.In camera in care se desfasura experienta se introducea,alaturi de subiectul experimental,un partener,un complice al cercetatorului, care era prezentat a fi in aceeasi situatie. Sarcina persoanei-complice era de a simula fie o stare de euforie,fie una de manie,in functie de programul stabilit, in vederea crearii unui context sugestiv controlat.Sensul procedurii era usor intrevazut:in conditiile in care subiectul experimental nu-si va putea explica starea sa psiho-fiziologica va accepta probabil sugestia contextului cognitiv creat ad-hoc.Rezultatul a fost ca grupul Epi-Noninf si Epi-Dezinf au imprumutat in mai mare masura sugestia contextului cognitiv, ceea ce releva importanta dublajului informational in evaluarea timpului de emotie.In acelasi timp, subiectii din grupul informat (Epi-Inf)si cei din lotul de control s-au lasat mult mai putin influentati de comportarea persoanelor-complice. Reiese ca o stare de activare pentru a fi incadrata intr-o emotie de frica sau de bucurie, este necesar sa fie dublata de anumiti factori cognitivi. Emotia cu eticheta ei , traite diferentiat ca mania sau dezgust etc. poate sa apara doar atunci cand cei doi factori-activarea fiziologica si momentul cognitiv-sunt integrati intr-o unitate. Teoriile cognitiv fiziologice sustin ca o stare emotionala este produsul interactiunii intre doua componente: o activare fiziologica (marcata de o activitate simpatico-ridicata) si o cunoastere asupra cauzei activarii.In timp ce prima componenta este privita ca emotional nespecifica , ea determina numai intensitatea procesului emotional, informatia , cunoasterea este ceea ce determina calitatea starii afective.

Pe marginea acestei experiente s-a facut imediat remarca de ordin critic:explicatia propusa de autori postuleaza caracterul nespecific al activitatii simpatice,fapt contestat cel putin pentru emotiile fundamentale (mania , frica, bucuria) Un alt experiment similar a fost imaginat de R.S.Lazarus. O serie de persoane au fost puse sa vizioneze un film in care se derula un groaznic accident si o operatie chirurgicala efectuata pe viu. In primul caz, aceste situatii erau insotite de un comentariu subliniind daunele,necazurile;in cel de-al doilea caz,comentariul era o descriere obiectiva,stiintifica,iar in cel de-al treilea caz,proiectia s-a efectuat fara nici o verbalizare. Inregistrarile obiective (reflexul electrodermal si ritmul cardiac) au indicat o emotie evidenta in prima situatie-absenta in celelalte doua. R.Lazarus a subliniat,in concluzie,rolul hotarator al factorului cognitiv. Studii efectuate timp de 2 ani in Japonia au scos in evidenta variabilitatea expresiei emotionale in diferite culturi, care isi pun amprenta si asupra definirii spectrului de stimuli emotionali. In procesele afective fuzioneaza asadar informatia despre situatia care produce emotia, relatia persoanei fata de situatie si modificarile vegetative si comportamentele care apar in organism.

e)teoria psihanalitica Nu putem intelege emotia decat daca in ea cautam o semnificatie. Aceasta semnificatie este, prin natura sa, de ordin functional. Suntem deci obligati sa vorbim de o finalitate a emotiei. Aceasta finalitate o sesizam intr-un mod foarte concret, prin examenul obiectiv al conduitei emotionale. Nu este nicidecum vorba de o teorie, mai mult sau mai putin obscura, a emotiei-instinct, care s-ar baza pe principii a priori sau pe postulate. Simpla examinare a faptelor ne conduce la o intuitie empirica a semnificatiei finaliste a emotiei. Daca incercam, pe de alta parte, sa fixam intr-o intuitie plenara esenta emotiei ca fapt al interpsihologiei, sesizam aceasta finalitate ca fiind inerenta structurii sale. Toti psihologii care au reflectat la teoria periferica a lui JAMES au avut, mai mult sau mai putin, cunostinta de aceasta semnificatie finalista: ea este aceea pe care, de exemplu, JANET, o decoreaza cu numele de psihic" si pe care psihologi si fiziologi ca SHERRINGTON si CANNON incearca sa o reintroduca in descrierea faptelor emotionale prin prisma ipotezei lor cu privire la o sensibilitate cerebrala, si tot pe ea o regasim la WALLON sau, mai recent, la psihologii Formei. Aceasta finalitate presupune o organizare sintetica a conduitelor, care nu poate fi decat inconstientul psihanalistilor sau constiinta. Or, la nevoie, ar fi destul de usor sa se faca o teorie psihanalitica a emotiei-finalitate. S-ar putea fara prea mare osteneala structura furia sau teama ca mijloace utilizate de tendintele inconstiente spre a se satisface in mod simbolic, spre a rupe o stare de tensiune insuportabila. in felul acesta s-ar da seama de acel caracter esential al emotiei: de faptul ca ea este suferita, ca ne surprinde, ca se dezvolta dupa legile sale proprii si fara ca spontaneitatea noastra constienta sa-i poata modifica cursul intr-un mod cat de cat apreciabil. Aceasta disociere a caracterului organizat al emotiei care ar reveni inconstientului de caracterul ei ineluctabil, care nu ar aparea ca atare decat pentru constiinta subiectului, ar aduce aproape acelasi serviciu pe planul psihologiei empirice ca, pe plan metafizic, distinctia facuta de KANT intre caracterul empiric si caracterul noumenal. Fapt este ca psihologia psihanalitica a fost in mod cert prima care a pus accentul pe semnificatia faptelor psihice, adica prima care a insistat asupra faptului ca orice stare de constiinta semnifica altceva decat ea insasi. De exemplu,

acel furt stangaci operat de un obsedat sexual nu este pur si simplu furt stangaci". El ne trimite la altceva decat el insusi, din moment ce, de acord cu psihanalistii, il consideram un fenomen de autopunitiune. El trimite in acest caz la complexul primar, pe care bolnavul incearca sa-1 justifice, pedepsindu-se. Credem ca o teorie psihanalitica a emotiei se arata posibila. Nu cumva si exista? O femeie are fobia frunzelor de lauri.Curn vede lauri, lesina. Psihanalistul descopera in copilaria ei un penibil incident sexual legat de un tufis de lauri. Ce ar fi deci aici emotia? Un fenomen de refuz, de cenzura. Nu de refuzare a laurului. Un refuz de a retrai amintirea legata de tufisul de lauri. Emotia este aici o fuga din fata dezvaluirii de facut, cum somnul este uneori o fuga din fata unei decizii de luat, cum boala unor fete este, pentru STECKEL, o fuga din fata casatoriei. Fireste, emotia nu va fi intotdeauna evadare. Deja la psihanalisti putem intrevedea o interpretare a furiei ca satisfacere simbolica a unor tendinte sexuale. Desigur, nici una dintre aceste interpretari nu este de respins. Ca furia ar putea semnifica sadismul, lucrul este in afara de orice indoiala. Ca lesinul din frica pasiva poate sa semnifice fuga, cautarea unui refugiu, este lucru sigur si vom incerca sa-i aratam ratiunea de a fi. Ceea ce sta aici insa sub semnul intrebarii este insusi principiul explicatiilor psihanalitice. Interpretarea psihanalitica concepe fenomenul constient ca pe o realizare simbolica a unei dorinte refulate de cenzura. De notat este ca pentru constiinta acea dorinta nu este implicata in realizarea ei simbolica. in masura in care exista prin si in constiinta noastra, ea este doar ceea ce se prezinta: emotie, dorinta de somn, fobie de lauri etc. Daca lucrurile ar sta altfel si daca am avea constiinta fie si chiar implicita a dorintei noastre adevarate, am fi de reacredinta, si nu asa intelege psihanalistul lucrurile. Rezulta ca semnificatia comportamentului nostru constient este in intregime exterioara acestui comportament insusi sau, daca preferam, semnificatul este in intregime taiat de semnificant. Acest comportament al subiectului este in el insusi ceea ce este (daca numim in el insusi" ceea ce este pentru sine), dar este posibil sa-1 descifram prin tehnici adecvate, asa cum descifram un limbaj scris. intr-un cuvant, faptul constient este in raport cu semnificatul cum este un lucru, efect al unui anumit eveniment, in raport cu acel eveniment: de exemplu, asa cum ramasitele unui foc aprins in munti sunt in raport cu fiintele omenesti care au aprins acel foc. Prezentele umane nu sunt continute in cenusa care a ramas. Ele sunt legate de aceasta printr-un raport de cauzalitate: raportul este extern, ramasitele focului sunt pasive in raport cu aceasta relatie cauzala, ca orice efect in raport cu cauza sa. O constiinta care nu ar fi dobandit cunostintele tehnice necesare nu ar putea sesiza aceste ramasite ca semne. In acelasi timp, aceste ramasite sunt ceea ce sunt, adica exista in sine, in afara de orice interpretare semnificanta: ele ,sun( bucati de lemn pe jumatate calcinate si atat. Putem oare admite ca un fapt de constiinta ar putea fi ca un lucru in raport cu semnificatia sa, adica sa-1 primim din afara ca pe o calitate exterioara, cum este o calitate exterioara pentru lemnul ars de oamenii care voiau sa se incalzeasca? Se pare ca primul rezultat al unei asemenea interpretari este constituirea constiintei ca lucru' in raport cu semnificatul, este admiterea faptului ca ea se constituie ca semnificatie fara a fi constienta de semnificatia pe care o constituie. Este aici o contradictie flagranta, in afara de cazul in care consideram constiinta ca pe un existent de acelasi tip ca o piatra sau ca o rasadnita. in acest caz, insa, trebuie renuntat cu totul la cogito-ul cartezian, facandu-se din constiinta un fenomen secundar si pasiv. in masura in care constiinta se face, ea nu este niciodata nimic decat ceea ce isi apare. Asadar, daca ea poseda o semnificatie, atunci trebuie sa o contina in ea ca structura de constiinta. Prin aceasta nu vreau deloc sa spun ca aceasta semnificatie ar trebui sa fie perfect explicita. Exista mai multe grade

posibile de condensare si de claritate. Vreau numai sa spun ca nu trebuie sa examinam constiinta din afara, cum examinam ramasitele focului sau campingului, ci din interior, ca trebuie sa cautam inca semnificatia. La drept vorbind, ceea ce face dificila o respingere exhaustiva a psihanalizei este faptul ca psihanalistul nu considera semnificatia ca fiind conferita in intregime din afara constiintei. Exista intotdeauna pentru el o analogie interna intre faptul constient si dorinta exprimata, deoarece faptul constient simbolizeaza cu complexul exprimat. Iar acel caracter de simbol, pentru psihanalist, in mod evident nu este exterior faptului de constiinta insusi: el ii este constitutiv. Trebuie insa sa fim intelesi: daca simbolizarea este constitutiva pentru constiinta, atunci este ingaduit sa sesizam o legatura imanenta de comprehensiune intre simbolizare si simbol. Numai ca va trebui sa convenim asupra faptului ca constiinta se constituie in simbolizare. in acest caz, nu exista nimic in spatele ei, iar raportul dintre simbol, simbolizat si simbolizare este o legatura intrastructurala a constiintei. Dar daca adaugam ca constiinta este simbolizanta sub presiunea cauzala a unui fapt transcendent care este dorinta refulata, recadem in teoria semnalata anterior, teorie care face din raportul semnificat-semnificant un raport cauzal. Contradictia profunda a oricarei psihanalize este aceea ca prezinta simultan o legatura de cauzalitate si o legatura de comprehensiune intre fenomenele pe care le studiaza. Aceste doua tipuri de legatura sunt incompatibile. De aceea teoreticianul psihanalizei stabileste legaturi transcendente de cauzalitate rigida intre faptele studiate (o pernita de ace semnifica intotdeauna in vis sanii femeii, a intra intr-un vagon semnifica actul sexual), pe cand practicianul se asigura de reusite studiind mai ales faptele de constiinta in comprehensiune, adica cercetand cu suplete raportul intraconstient dintre simbolizare si simbol. Ne marginim sa negam orice valoare si orice intcligibilitate leoriei sale subiacente cu privire la cauzalitatea psihica. Afirmam, de altfel, ca in masura in care psihanaliza face uz de comprehensiune pentru a interpreta constiinta, ar trebui mai degraba sa recunoasca cu franchete ca tot ceea ce se petrece in constiinta nu-si poate primi explicatia decat de la constiinta insasi O teorie a emotiei care afirma caracterul semnificant al faptelor emotionale trebuie sa caute aceasta semnificatie in constiinta insasi. Altfel spus, constiinta este aceea care se face ea insasi constiinta, miscata de trebuintele unei semnificatii interne. La drept vorbind, partizanii psihanalizei vor invoca de indata o dificultate de principiu: daca constiinta organizeaza emotia ca pe un anumit tip de raspuns adaptat la o situatie exterioara, cum se face ca ea nu are cunostinta de aceasta adaptare? Si trebuie sa recunoastem ca teoria lor da in mod perfect seama de acel decalaj dintre semnificatie si constiinta, ceea ce nu trebuie sa ne mire, ea fiind facuta tocmai pentru aceasta. Ba mai mult, vor spune ei, in majoritatea cazurilor noi luptam, in calitate de spontaneitate constienta, impotriva dezvoltarii manifestarilor emotionale: incercam sa ne stapanim frica, sa ne calmam furia, sa ne infranam hohotele de plans. in consecinta, nu numai ca nu avem cunostinta de acea finalitate a emotiei, ci chiar respingem emotia din toate puterile noastre, ea invadandu-ne fara voia noastra. O descriere fenomenologica a emotiei va trebui sa inlature aceste contradictii. Dupa M. Golu: afectivitatea ocupa o pozitie de interfata intre cognitie si motivatie. Cognitia mediaza si ofera semnalele de activare si declansare a emotiei.

Dar ea nu este o cauza a acesteia, ci doar o conditie necesara. Cauza rezida in natura raportului dintre cele doua planuri de referinta ale personalitatii umane intern si extern. Semnul si intensitatea trairilor se modifica in functie de perceptia situatiei sau de reprezentarea ei mentala anticipata. Nu intotdeauna procesele cognitive preced si conditioneaza producerea emotiei. Uneori, reflectarea afectiva devanseaza, precede cognitia. Pe de alta parte, cognitia se poate desfasura pe fondul unei stari emotionale active, fiind influentata de aceasta atat sub aspectul dinamicii cat si al continutului. Intre emotie si cognitie relatia este bilaterala, de conditionare reciproca, dar referentul trairii emotionale este oferit intotdeauna de experienta cognitiva in raport cu situatiile si obiectele din jur. Cognitia bine determinata duce la emotii specifice, cea confuza, incertitudinea emotii nespecifice, fara tinta obiectuala precisa (neliniste, agitaTie, tensiune difuza). f) Psihologia clasica Herbert aprecia corect factorul declansator al emotiilor (informatiile din exterior) insa nu si natura lor. Emotiile sunt declansate de informatiile ce vin din mediul extern, insa prin natura lor sunt trairi tensionale generate direct de motivatie. Atunci cand conflictul afectiv produs de ciocnirea dintre emotii, sentimente, pasiuni este solidar cu conflictul cognitiv, cu ciocnirea ideilor, conceptiilor, modalitatilor de rezolvare etc, randamentul activitatii intelectuale este mai mare; dimpotriva, daca tensiunea afectiva scade, ajungandu-se pana la starea de indiferenta, se reduce si capacitatea individului de a solutiona probleme noi. Dezacordul dintre rational si afectiv duce la dezadaptare tranzitorie, mai ales cand un nivel intelectual superior se cupleaza cu emotii primare, violente, oarbe. Plutchik propune o teorie a emotiei care include urmatoarele postulate: 1. cateva elemente comune sau patternuri prototipice pot fi identificate in fiecare emotie; 2. fiecare emotie poate varia in intensitate, de la nivelul cel mai slab pana la cel mai inalt; 3. exista un numar mic de emotii din a caror combinare rezulta celelalte. In analiza emotiilor Plutchik ia in considerare urmatorii parametrii: 1. situatiile universale 2. emotiile primare 3. stimulul care le declanseaza 4. cognitia inferata 5. comportamentul produs 6. efectul de supravietuire Aceasta teorie, tinde, dupa opinia autorului la un mare grad de generalitate fiind valabila pentru om, animal, etc.

Proprietatile mecanismelor (proceselor) affective A. polaritatea B. intensitatea C. durata D. mobilitatea E. expresivitatea A. Polaritatea Tendinta proceselor afective de a gravita fie in jurul polului pozitiv fie negativ si apare ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii diferentiate (totale sau partiale, de lunga sau de scurta durata,) a trebuintelor, aspiratiilor. _ Sunt cuplate, de obicei, in perechi _ Nu toate cele placute sunt stenice, nu toate cele neplacute astenice. _ Nu sunt perfect, exclusiv sau absolut polare _ Polaritatea se manifesta dependent de particularitatile personale si situationale B. Intensitatea Indica forta, taria, profunzimea de care dispune la un moment dat trairea afectiva. _ Exista de la intense pana la mai putin intense _ Depinde de: - valoarea afectiva a obiectului - cat si de semnificatia lui in raport cu trebuintele subiectului - cat si de capacitatea afectiva a subiectului _ Cresterea intensitatii se obtine nu prin repetarea stimulului ci prin schimbarea, amplificarea semnificatiilor afectogene. _ Exista nu doar un optimum motivational, dar si un optimul afectiv C. Durata Consta in intinderea, persistenta in timp a proceselor afective, indiferent daca persoana sau obiectul care le-a provocat sunt sau nu prezente. Are foarte mare importanta deoarece alimentand permanent semnificatia afectogena a unui stimul (obiect sau persoana) putem tine mereu treaza starea afectiva fata de el. D. Mobilitatea Se manifesta: _ in cadrul aceleiasi trairi emotionale (trecerea de la o faza la alta) trecerea de la stadiul primar, de incertitudine deficit de informatie, la stadiul secundar, care presupune o traire specifica, adecvata deznodamantului (ne)favorabil, bazat pe relevanta informatiei. _ in trecerea de la o stare afectiva la alta:- trecerea de la emoTie la sentiment, - sau de la un tip de sentiment la altul (dragoste ura)

Presupune existenta unui motiv, trecerea de la o faza la alta, de la o traire la alta se realizeaza numai in conditii de necesitate, deci atunci cand situatia si solicitarile o cer. Ea trebuie diferentiata de fluctuatia starilor afective, care presupune tot o trecere de la o stare la alta insa fara nici un motiv, fara sa fie ceruta de o solicitare obiectiva sau de vreo necesitate subiectiva (fluctuatia starilor afective este un indiciu al slabiciunii, imaturitatii sau chiar al patologiei proceselor afective) E. Expresivitatea Consta in capacitatea proceselor afective de a se exterioriza. Se realizeaza prin intermediul unor semne exterioare, expresiile emotionale dintre care cele mai cunoscute sunt: _ mimica _ pantomimica _ modificari vegetative _ schimbarea vocii Expresiile emotionale nu sunt izolate, ci se coreleaza si se subordoneaza starilor afective, dand nastere la ceea ce se numeste conduita emotional-expresiva Expresiile emotionale se invata, se pot provoca si dirija voluntar, constient se pot simula si folosi conventional. Rolul expresiilor emotionale 1. de comunicare 2. de influentare a conduitei altora 3. de autoreglare 4. de contagiune 5. de accentuare sau diminuare a insasi starii afective.

BIBLIOGRAFIE

1. Atkinson, R. L., Atkinson, R. C., s.a., Introducere in psihologie, vol. I, ed. a XI-a, Ed. Tehnica, Bucuresti 2. Chevalier, C., 2007, Faire face aux emotions, InterEdition Dunod, Paris 3. Ionescu, S., 2002, Mecanisme de aparare. Teorie si aspecte clinice, Ed. Polirom, Iasi

S-ar putea să vă placă și