CURTEA INTERNATIONALA DE JUSTITIE

Curtea Internationala de Justitie (CIJ) este principalul organ judiciar al Organizatiei Natiunilor Unite (ONU), fiind creata in anul 1945 de catre Carta ONU si avand sediul in Palatul Pacii din Haga. Formal, CIJ nu este continuatoarea Curtii Permanente de Justitie Internationala, substantial insa, noua Curte o continua pe precedenta. Statutul CIJ preia cu mici variatii Statutul vechii Curti Permanente, iar jurisprudenta sa continua in mod explicit jurisprudenta acesteia. Spre deosebire de antecesoarea sa, CIJ a fost instituita ca organ principal al ONU, Statutul ei face parte integranta din Carta, iar membrii ONU au acces in mod automat la jurisdictie. Accesul este admis, in anumite conditii si statelor care nu sunt membre ale organizatiei. Pentru a se putea institui o jurisdictie permanenta non-obligatorie care sa trezeasca interesul statelor suverane, cea mai dificila tehnica institutionala o reprezinta fixarea compozitiei Curtii. Conceptia care a stat la baza alegerii celor 15 judecatori cu mandate fixate la 9 ani, insa reeligibili, a fost una universalista. Conform art.9 din Statut, judecatorii alesi trebuie sa asigure in ansamblu, reprezentarea marilor forme de civilizatie si principalele sisteme juridice ale lumii. In practica s-a extins cunoscuta regula a repartizarii geografice echitabile care este utilizata pentru desemnarea membrilor organelor interguvernamentale ale ONU. Aceasta conditie de prima importanta, completeaza conditiile de la art.2, care impun:

a) ca persoanele sa se bucure de inalta reputatie morala b) ca persoanele sa reuneasca conditiile care i-ar face eligibili, in sistemele de drept intern pe care le reprezinta, pentru cele mai inalte functii judiciare, sau c) ca persoanele sa fie jurisconsulti care poseda o competenta recunoscuta in material dreptului international.

Mandatele judecatorilor sunt de 9 ani, dar la constituirea Curtii s-au atribuit cate cinci mandate de 3,6 si 9 ani pentru a permite reinnoirea unei treimi dintre judecatori la intervale de trei ani. S-a considerat ca acest sistem conciliaza doua scopuri deopotriva dezirabile: reinnoirea Curtii si continuitatea jurisprudentei. Modelul acesta a fost preluat atat in sub-sisteme cat si in sistemele de drept intern.

Alegerea judecatorilor este de competena Adunarii Generale si a Consiliului de Securitate si are forma unei codecizii, deoarece fiecare judecator trebuie sa obtina o majoritate absoluta in fiecare dintre cele doua organe. Judecatorii au statutul functionarilor internationali poseda imunitati diplomatice si sunt limitati prin incompatibilitati . Curtea isi numeste presedintele pentru un mandate de trei ani, de asemenea grefierul si ceilalti functionari. Totul in limitele unui buget propiu care este integrat in bugetul ONU. Rolul presedintelui este important, mai ales atunci cand se ajunge la balotaj, deoarece in aceasta situatie votul sau este preponderent. In afara judecatorilor permanenti, in cadrul Curtii pot functiona, in anumite circumstante speciale, si judecatori ad-hoc. Judecatorul ad-hoc este un judecator desemnat de catre una din parti, iar misiunea sa inceteaza la iesirea cauzei pentru care a fost desemntat de pe rolul instantei. Se apeleaza la judecatorul ad-hoc in doua ipoteze:

a) un stat, care este parte la procedura, nu poseda un judecator national printre judecatorii permanenti b) niciun stat parte la procedura, nu poseda un judecator permanent ( art.31 din Statut)

Prezenta judecatorilor nationali permite Curtii sa obtina informatii de la persoane care cunosc mai bine situatia partilor, de exemplu explicatii in legatura cu sistemul de drept intern. Curtea poseda doua functii: functia contencioasa si cea consultativa. In materie contencioasa, competenta Curtii se limiteaza ratione personae, la state, in principiu la stateleparti ale Statutului Curtii. Insa si statele care nu erau membre ONU au putut deveni, in anumite conditii, parti la Statut ( de ex. Elvetia, San-Marino). Ratione materiae, conform art.36, alin.2 din Statut, obiectul unui litigiu poate fi: a) interpretarea unui tratat b) orice chestiune de drept international c) existenta oricarui fapt care, daca ar fi stabilit, ar constituit o violare a unei obligatii internationale d) natura sau intinderea reparatiilor datorate pentru incalcarea unui angajament international.

Jurisdictia Curtii este in principiu o jurisdictie facultativa. In consecinta, parile vor redacta un compromis, care este actul de sesizare al Curtii, document din care trebuie sa rezulte acordul de a supune diferendul Curtii. Este o competenta a posteriori, conferita de parti dupa aparitia conflictului. Competenta Curtii poate fi stabilita si a priori, ca si competenta obligatorie, in situatia in care statele parti au acceptat clauza facultativa de jurisdictie obligatorie. Clauza este facultativa pentru ca statele pot sa emita sau nu declaratia de acceptare a jurisidictiei Curtii si este obligatorie deoarece prin efectul declaratiei statul este obligat sa supuna jurisdictiei Curtii orice diferend care apare in relatiile cu un alt stat care a emis o declaratie similara. Functia consultativa consta in competenta atribuita Curtii prin art.96 din Carta ONU de a emite, la cererea unor organe determinate ale ONU, opinii asupra unor problem juridice. Actul numit aviz consultativ nu poseda forta juridica obligatorie. Organul care l-a solicitat poate lua sau nu in considerare opinia juridical a Curtii. De asemenea, Curtea decide discretionar daca da sau nu curs cererii de aviz.

Bibliografie: 1. Valentin Constantin, Drept International, Bucuresti - edit. Universul Juridic : 2010 2. http://www.icj-cij.org