America, democrația și viitorul libertății

Odată cu dezbaterea rolului de primă putere globală a Statelor Unite

se pune sub semnul întrebării și promovarea democrației.

Democrație! Ce concept extraordinar! El implică ideea că toți membrii adulți ai

unei comunități se bucură de dreptul de a participa la guvernare și la
administrarea treburilor lor publice, având privilegiul de a fi aleși sau de a-și
desemna, prin vot, reprezentanții în conducerea statului. Lăsându-i deoparte
rădăcinile străvechi, care se întind până în vremea anticelor cetăți-state grecești,
istoria contemporană este martora asocierii acestui nobil concept cu numele
Statelor Unite ale Americii. În prezent, aproape în mintea oricui aude cuvântul
democrație nu răsună numele Atenei, ci al Americii. Motivul? De câteva decenii,
America se identifică cu campania de promovare a democrației în lume și, din
acest motiv, lansează critici severe la adresa unor regimuri „nedemocratice” și se
amestecă în afacerile interne ale unor țări considerate „amenințătoare” pentru
democrație. Cum, în ultima vreme, dominația americană în politica mondială este
pusă sub semnul întrebării, specialiștii se întrebă care este viitorul promovării
democrației în lume. Noi ne întrebăm și altceva: care este viitorul democrației
însăși și, implicit, al libertății?

Momentul adevărului. Istoria modernă a Americii a fost clădită pe două idei

fundamentale: răspândirea democrației în lume și creșterea puterii Statelor Unite.
Însă, în prezent, ceea ce frapează și produce neliniște în mediile politice
americane este nu numai faptul că actuala Administrație a discreditat
promovarea democrației de către Statele Unite, ci și acela că aceste idei
fundamentale nu par să mai fie adevărate. Pentru prima dată, după mulți ani,
există mai puține democrații în lume la sfârșitul unei decade, decât la începutul
ei. Iar după mai mult de un secol de creștere a puterii americane, relativa
importanță a Statelor Unite în problemele internaționale înregistrează o stagnare
clară sau chiar un declin.

Idealul universalizării democrației. Finalul unei epoci sumbre pentru omenire

este caracterizat, de regulă, de o anumită doză de idealism, care penetrează
aproape toate domeniile vieții și activității umane, urmată apoi de previzibilul și,
adesea, tulburătorul realism, ce mobilizează forțele omenirii pentru noile și
neprevăzutele încercări prin care trece. La încheierea Războiului Rece, gânditori
proeminenți preziceau sfârșitul războaielor și al confruntărilor militare dintre
marile puteri, sfârșitul competiției internaționale și al geopoliticii, alimentând
speranțele pentru o societate globalizată, caracterizată de fenomenul
comunicărilor globale instantanee, de libera circulație a bunurilor și serviciilor sau
chiar de o „împletire” a culturilor într-un „mănunchi” armonios, care va înflori pe
mormântul vechilor ideologii naționaliste. Modelul viitorului părea să fie
„postmodernismul” european, întruchipat de Uniunea Europeană, care invita la
abandonarea politicii bazate pe forță în favoarea unor instituții internaționale
capabile să administreze neînțelegerile dintre națiuni. Pentru unii, acest lucru
echivala cu „sfârșitul istoriei”, adică „punctul final al evoluției ideologice a
omenirii și universalizarea democrației liberale apusene, ca formă finală a
guvernării umane”.1

1
Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man, 1992.
Sfârșitul marilor speranțe. În plan economic, formarea unor organizații de
cooperare economică la nivel mondial (A.P.E.C. – Cooperarea Economică Asia-
Pacific, 1989; N.A.F.T.A. – Zona Comerțului Liber din America de Nord, 1992;
O.M.C. – Organizația Mondială a Comerțului, 1995) a alimentat idealismul
caracteristic începutului unei noi epoci. Același rol l-au avut în plan politic
extinderea N.A.T.O., reînnoirea alianței S.U.A.-Japonia, faptul că Rusia devenise un
cvasi-membru al Occidentului, iar China un „partener strategic” al Statelor Unite.
„Noua ordine mondială” – expresie rostită public pentru prima dată de
președintele american George H. W. Bush – devenise un laitmotiv al politicii
globale. Însă, chiar în timpul acelor ani ’90, care născuseră atâtea speranțe,
vechile ideologii naționaliste își anunțau deja reîntoarcerea. În scurtă vreme,
conflictul din Balcani avea să arunce în aer aceste speranțe, Rusia nu avea să
mai dorească să fie doar un „cvasi-membru” al Occidentului, întorcându-se către
o nouă formă de autoritarism (în parte și datorită extinderii N.A.T.O.), în timp ce
China totalitaristă, aflată deja pe traiectoria asendentă pe care este și în prezent,
vedea în hegemonia americană o amenințare pentru ambițiile ei, iar forțele
radicale islamiste își începeau „jihadul”. După 11 septembrie 2001,
„universalizarea democrației liberale apusene” devenise un liman mai mult decât
îndepărtat pentru promotorii acesteia, iar în prezent, deși nimeni n-ar îndrăzni să
vorbeasă de rău democrația, mulți simt că există o problemă. Astfel, se poate
constata că promovarea democrației în lume nu poate fi despărțită de aceste
realități politico-economice, care dau de înțeles că peste aspirațiile idealiste ale
unora dintre arhitecții lumii moderne este necesar să sufle vântul rece al
realismului.

„Unde dai și… unde crapă”. Se poate argumenta în mod plauzibil că, de-a
lungul timpului, președinții americani au avansat idei diferite despre promovarea
democrației. Jimmy Carter, de pildă, este văzut ca un exemplu de naivitate în
încercarea sa de a promova o politică externă bazată pe moralitate, cu accent pe
respectarea drepturilor omului, deoarece s-a găsit în situația „ingrată” de a
sprijini regimuri autocratice, cum a fost cazul Iranului sau Filipenelor, doar pentru
că erau anticomuniste. Ronald Reagan, la rândul său, a încurcat promovarea
democrației cu politica anticomunistă, fapt ce a perpetuat suportul politic
american față de grupuri sau guverne dubioase, în timp ce George H. W. Bush a
fost preocupat mai mult de sfârșitul „liniștit” al ordinii Războiului Rece, decât de
nașterea uneia noi. A venit apoi rândul lui Bill Clinton să eșueze în promovarea
democrației, în special în Rusia – țară care avea să joace un rol însemnat în
configurarea hărții nedemocratice a lumii. Însă, odată cu venirea la conducerea
Americii a lui George W. Bush perspectiva s-a schimbat dramatic. Actualul
președinte a reușit să aducă subiectul promovării democrației în centrul politicii
externe americane, atrăgând o enormă atenție asupra acestuia, atât în țara sa,
cât și în afara ei, prin punerea celei mai semnificative acțiuni ale președinției sale
– invadarea Irakului – sub haina promovării democrației. Efectele acestei
nefericite juxtapuneri a ideii de promovare a democrației cu acest război
costisitor și nepopular sau cu așa-zisul „război împotriva terorismului” îi
determină pe mulți comentatori să se întrebedacă George W. Bush a fost sincer
în retorica sa privind promovarea democrației ori s-a folosit de aceasta doar ca
mască pentru o agendă diferită. În fapt, promovarea democrației în „era Bush” a
fost mult mai confuză și încâlcită decât o sugerează retorica sa însuflețită.
Prăpastia dintre fervoarea repetatelor sale declarații și incapacitatea eforturilor
de a le concretiza, după intervenția militară în Irak, este uimitoare. Cert este că
această asociere a promovării democrației de către Statele Unite cu o intervenție
militară considerată ilegală și nelegitimă adus un prejudiciu enorm promovării
democrației în restul lumii, dar și o serioasă depreciere a credibilității Americii la
nivel global.

Probleme în ograda proprie. Această deteriorare a imaginii publice a Americii

se reflectă, de exemplu, în rezultatele studiului Economist Intelligence Unit Index
of Democracy 2007, cu privire la situația democrației în lume, care arată că, între
cele 28 de democrații funcționale ale lumii (dintr-un număr de 167 de țări luate în
studiu) Statele Unite ocupă doar locul al 17-lea. Acest fapt pare surprinzător din
perspectiva eforturilor de democratizare a lumii făcute de S.U.A., deoarece
înseamnă că exponentul numărul unu al promovării democrației are probleme în
propria ogradă. Conform publicației The Economist, realizatoarea studiului,
explicația constă în faptul că punctajul Americii suferă „la anumite capitole ale
guvernării și libertăților cetățenești” – referire clară la măsurile Administrației de

la Washington de extindere a autoritatății instituțiilor americane pentru aplicarea

legii în domeniul luptei împotriva terorismului. Aceste măsuri, care au stârnit
reacții negative din partea opiniei publice americane și internaționale, sunt
cunoscute publicului sub numele de Actul Patriot și Actul Tribunalelor Militare2 –
legi controversate, care, conform unor organizații internaționale ca Freedom
House sau Amnesty International, permit încălcări grave ale drepturilor omului și
ale libertăților civice. Aceste măsuri sunt nepopulare chiar și printre membri ai
Partidului Republican, din rândurile căruia provine și actualul președinte. Un
exemplu este Ron Paul, membru al Camerei Reprezentanților și fost candidat
republican la președinția Statelor Unite în alegerile primare din 2008, care nu
agreează politica dusă de actualul președinte în lupta sa împotriva terorismului.
Ca urmare, la 20 martie 2007, Ron Paul a devenit primul candidat prezidențial
care a semnat Declarația organizației American Freedom Agenda (vezi caseta),
iar la 15 octombrie 2007 a înaintat Congresului Rezoluția 3835, cu scopul de a
legifera cerințele amintitei Declarații. În asemenea condiții este firesc ca analiștii
să-și pună întrebari serioase cu privire la rolul pe care viitoarea administrație de
la Casa Albă îl va acorda promovării democrației în politica externă a Statelor
Unite.

2
Revista noastră a scris despre aceste legi controversate în numere anterioare.
 Profesor cu lecția neînvățată? Această situație poate avea consecințe
profunde asupra viitorului democrației și libertății, deoarece, în prezent, ceea ce
arată Statele Unite lumii este nu doar o țară care încalcă legea și drepturile
omului în numele luptei împotriva terorismului, ci și una care încă luptă să-și
clădească un sistem electoral credibil, o țară care își întemnițează cetățenii la o
rată mai mare decât a oricărei alte țări, o țară ce eșuează în a aduce rolul banilor
în politica electorală sub un control rezonabil, o țară căreia îi lipsește disciplina
fiscală pe care atât de constant o recomandă altora. Dacă adăugăm la acestea
potențialul de a periclita democrația pe care îl are forța manipulativă a presei
(scrise și vorbite), deținută de câțiva „moguli media”, pare firesc să-i dăm crezare
fostului vicepreședinte american, Al Gore, care afirma în cadrul unei conferințe pe
tema influenței media asupra democrației, ținută la New York: „Cred că
democrația americană este într-o mare primejdie.”3 Prin urmare, dacă democrația
pe care America încearcă s-o exporte dincolo de granițele sale suferă de carențe
majore, mai ales în privința aplicării ei, destinatarii acesteia fie o vor respinge, fie
vor încerca s-o ajusteze pe „calapodul” propriilor societăți. Consecința firească va
fi aceea că respectivele societăți fie vor deveni „imune” la valorile și principiile
democrației sau, în cel mai „fericit” caz, vor crea „regimuri hibride” sau
„democrații viciate”,4 la adăpostul cărora liderii locali își vor perpetua
comportamentul prădalnic. Deși aceste efecte depind într-o mare măsură și de
factori locali, regionali, culturali sau conjuncturali, totuși, America își asumă o
mare responsabilitate prin rolul de promotor al democrației în lume, mai ales în
cazul asocierii acestui nobil deziderat cu o politică externă agresivă.

Nemulțumirea publică. În prezent, se constată un grad mărit de insatisfacție a

publicului nu numai față de efectele modului în care este promovată democrația
peste hotare, de către Administrația de la Washington, ci și în privința respectării
acesteia în propria țară. Un sondaj Gallup, efectuat în iunie 2008, arată că
instutuțiile în care americanii au cea mai mare încredere sunt aceleași ca și la
români: armata și biserica (în cazul lor, religia organizată), adică exact acele
instituții care numai democratice nu sunt. Cu o mențiune în plus: americanii
creditează și Poliția între cele mai de încredere instituții, fapt ce confirmă
încăodată orientarea cetățenilor către instituții izolate de presiunea publică și
care mai degrabă conduc decât urmează. În contrast cu această realitate, același
sondaj arată că, dintre cele 16 instituții luate în studiu, Congresul American – cea
mai reprezentativă dintre instituțiile politice – este pe ultimul loc în topul
încrederii cetățenilor. Acest fapt îi determină pe unii comentatori, ca de pildă
Fareed Zakaria, să afirme că „dereglările democrației au mers prea departe,
producând un sistem nestăpânit, incapabil să determine sau să impună respectul
oamenilor”.5 Prin urmare,
dacă aceste probleme
„Cred că democrația americană este într-o mare primejdie” (Al persistă, oamenii vor
Gore, fost vicepreședinte al Statelor Unite)
defini democrația prin
ceea cea devenit: un
sistem deschis și
accesibil în teorie, dar condus în realitate de minorități bogate și organizate sau
fanatice.

3
Al Gore, American Democracy in Trouble, We Media Conference, New York, 5 octombrie 2005.
4
Expresii consacrate de studiul Economist Intelligence Unit Index of Democracy, ianuarie 2007.
5
Fareed Zakaria, The Future of Freedom, 2003.
Filozofia și realitatea. Arhitecții primelor democrații ale erei moderne – Franța
post-revoluționară și Statele Unite – pretind descendența acestora din democrația
greacă clasică, pe care mulți o văd ca forma „ideală” de guvernare. Însă, soluția
problemelor actuale ale democrației nu este îmbrățișarea ideilor radicale ale unor
gânditori politici, care se pronunță în favoarea unei democrații totale, eliberate.
Acești susținători entuziaști ai democrației directe – cum este considerată
democrația ateniană – cred că aceasta este mai mult decât o simplă chestiune
procedurală (cum ar fi votul) și afirmă că acesta este modelul de guvernare la
care trebuie să revină societatea umană. Se trece cu vederea însă, că acea
democrație ateniană, care a cucerit și pierdut un imperiu, care a construit
Parthenonul, care le-a dat o scenă lui Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan și care a
pus temeliile gândirii raționaliste apusene, nu a fost nici pe departe ceea ce
părea să exprime Abraham Lincoln prin „guvernarea poporului de către popor,
pentru popor”. Ea era, în fapt, un club al bărbaților, în care, din totalul de
aproximativ 250.000 de suflete, cât apreciază istoricii moderni că număra Atena
în secolul al V-lea î.Hr., circa 30.000 aveau statut de cetățeni (născuți din ambii
părinți atenieni), iar dintre aceștia doar 6.000 decideau în majoritatea
problemelor care priveau comunitatea. După cum explică Steven Kreis, „În Atena,
un cetățean care nu deținea nicio poziție oficială sau care nu era un orator
obișnuit în Adunare, era etichetat ca idiotai.”6 Astăzi, ca și în trecut, cu excepția
cuceririi anumitor privilegii în privința dreptului de vot, nu ne putem aștepta la
diferențe substanțiale. De aceea, plecând de la cuceririle istorice care, în plan
ideologic și practic, au transformat America într-una dintre cele mai democratice
țări, care a ajuns chiar să „exporte” democrație, influentul filozof american John
Dewey scria în 1927, că „remediul pentru problemele democrației este și mai
multă democrație”. Prin aceasta se înțelege, atât la nivel național, cât și mondial,
lărgirea privilegiilor către masele de cetățeni, eliminarea alegerilor indirecte,
reducerea puterii elitelor și împuternicirea cât mai multor oameni în cât mai
multe moduri.

Este posibil apusul democrației? În ciuda reculului democrației la nivel global,

combinat cu cel
al influenței
Statelor Unite în
politica mondială,
idealismul de la
sfârșitul
Războiului Rece
nu a dispărut
complet. Încă mai
există oameni –
gânditori,
politicieni sau
simpli cetățeni –
care cred că
democrația
reprezintă „cea
mai bună dintre
toate lumile

6
Idiotai (gr.) – nepriceput, neîndemânatic. De aici a evoluat sensul cuvântului „idiot”, așa cum este
folosit în uzanța contemporană.
posibile”7 și speră în biruința ei finală. Ce se va întâmpla însă, dacă America
eșuează în demersul său global de răspândire a democrației? Presupunând că
această națiune nu va renunța la statutul de super-putere mondială, pe care l-a
avut atâta timp și încă îl are, alternativa către care se poate îndrepta atunci
omenirea este sumbră. Așa cum remarca Fareed Zakaria, în cartea sa The Future
of Freedom (Viitorul libertății), nu trebuie să uităm că, „după aproximativ o sută
de ani, toate acele democrații (din cetățile-stat grecești – n.n.) au sfârșit în tiranie
sau haos – adesea în amândouă.” De aceea, în ciuda trecerii timpului și a
stadiului la care a ajuns ideea de democrație, nu este exclus ca, mai curând sau
mai târziu, democrația americană și de pretutindeni să sfârșească la fel cea
ateniană și, odată cu ea, și ideea răspândirii ei. Omenește vorbind, bine ar fi să
nu să nu se întâmple astfel. Însă, din câte am putut observa, istoria are un
„capriciu” interesant: îi place să se repete.

7
Frază inventată de filozoful german Gottfried Leibnitz, ca argument central al lucrării sale,
Theodiceea, în încercarea de a soluționa problema răului din lumea noastră.